Conflict between media freedom of expression and right to private life of a public figure; non-liability for absence of proven moral prejudice despite unauthorized broadcast of private footage

Şedinţa publică din data de 27 mai 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 9 martie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A., constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, drepturi nepatrimoniale care au fost nesocotite prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare şi mincinoase la adresa reclamantului de către pârâtă; obligarea pârâtei la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin plata unei sume de 500.000 RON, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţa privată; obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată, într-un ziar de largă circulaţie, precum şi publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul pârâtei; obligarea pârâtei la a înlătura toate articolele, materialele şi postările referitoare la reclamant, de pe site-urile sale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72, art. 73, art. 75, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1372, art. 1382 C. civ., art. 192, art. 451 C. proc. civ.., art. 6, art. 8 CEDO.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 1964 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, luând act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută prin decizia nr. 598 A din 23 aprilie 2019, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivarea recursului său, acesta a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale relative la respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, respectiv a celor regăsite în art. 58, art. 74 lit. c), d), e), f) C. civ., reţinând, în mod eronat, că acestea nu au fost încălcate, întrucât a existat un singur episod în care a fost captată imaginea recurentului, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut ca aceste acţiuni să se realizeze în mod repetat, fiind suficient un singur episod pentru a conduce la încălcarea drepturilor în discuţie.

Recurentul a arătat că, prin campania susţinută, de denigrare a sa, intimata-pârâtă a încălcat nu doar dispoziţiile art. 58 din C. civ., ci şi pe cele ale art. 74 lit. c)-f) din acelaşi cod, prin aceea că a captat şi utilizat imagini cu persoana sa, în timp ce se afla într-un spaţiu privat (taxi), imagini pe care le-a difuzat apoi la un post de televiziune, că i-a ţinut viaţa privată sub observaţie, prin urmărirea sa de către paparazzi, toate acestea fiind realizate în lipsa acordului său.

Legiuitorul nu a prevăzut ca aceste acţiuni să fie repetate, ci un singur episod e suficient pentru a avea loc o încălcare a drepturilor, situaţia fiind aceeaşi şi în ceea ce priveşte difuzarea dezbaterilor. Chiar şi sub aspectul "ţinerii vieţii private sub observaţie", precizează că aceasta s-a realizat prin urmărirea sa ore în şir.

Reamintind conţinutul dispoziţiilor art. 1349, 1357, 71, 72, 73, 252 din C. civ. şi a art. 1 alin. (3) din Constituţie, recurentul a susţinut că şi în privinţa acestora interpretarea instanţei de apel a fost greşită în condiţiile în care legea nu prevede că persoanele publice nu beneficiază de o protecţie a vieţii private.

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind dreptul la viaţă privată şi la libertatea de exprimare, reţinând că recurentul, întrucât este persoană publică, nu poate beneficia de protecţia acordată de legiuitor.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a reamintit că intimata a prezentat materialele ce fac obiectul cauzei în emisiuni de can-can şi că, potrivit jurisprudenţei CEDO, presa de senzaţie beneficiază de o libertate de exprimare interpretată mai strict, vorbindu-se de o "nepermisă profitabilitate a unei părţi a mass-media prin specularea unor evenimente concrete de natură exclusiv privată a unor persoane publice". Aşadar, este importantă şi observarea specificului emisiunilor, acestea neavând un scop de informare sau dezbatere a unor subiecte de interes general, ci doar de a obţine profit, prin prezentarea unor aspecte din viaţa intimă a persoanelor private.

În cazul conflictului dintre libertatea de exprimare şi drepturile personalităţii (dreptul la demnitate, la viaţă privată), a invocat din nou jurisprudenţa CEDO, care subliniază necesitatea observării scopului şi limitelor dreptului la liberă exprimare, limite care sunt reglementate în numele interesului public sau particular. Astfel, când este vorba de informaţii de interes public, se poate recunoaşte prevalenţă libertăţii de exprimare, în anumite circumstanţe, cu consecinţa înlăturării caracterului ilicit al acţiunii de lezare a drepturilor la demnitate şi viaţă personală, însă, când informaţiile furnizate sunt din sfera vieţii private sau personale, fără nicio legătură cu vreun interes general, se impune restrângerea libertăţii de exprimare pentru respectarea drepturilor legitime ale persoanelor vizate de afirmaţiile făcute. În acest din urmă caz lipseşte justificarea legitimă pentru a se da prevalenţă dreptului la liberă exprimare, date fiind interesele puse în joc, respectiv drepturile legale ale persoanei (la demnitate, viaţă privată) şi dreptul la liberă exprimare exercitat abuziv, contrar scopului pentru care a fost recunoscut.

De aceea, şi în cazul de faţă, criteriul relevant trebuie să fie interesul urmărit prin exercitarea dreptului la liberă exprimare, anume, dacă a fost în joc un interes general, public, al societăţii (şi nu simpla curiozitate a indivizilor) faţă de evenimente ce ţin de exercitarea puterii publice într-un stat democratic sau faţă de alte probleme care interesează, în general, viaţa societăţii sau, dimpotrivă, exercitarea dreptului la liberă exprimare s-a făcut cu privire la aspecte care nu prezintă un interes public, referitor la viaţa privată şi comportamentul unei persoane care nu interesează în mod legitim comunitatea.

Sub acest aspect, recurentul precizează că nu există niciun temei pentru a considera că a existat un interes public în difuzarea informaţiilor relative la comportamentul său în viaţa sa privată şi de familie.

În lipsa interesului public, materialele referitoare la recurent difuzate în spaţiul public încalcă drepturile menţionate şi constituie faptă cauzatoare de prejudicii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză nu s-a stabilit existenţa unui interes public pentru expunerea unor informaţii legate de viaţa privată a recurentului, astfel încât dreptul la liberă exprimare a fost exercitat abuziv, în condiţiile în care satisfacerea curiozităţii publicului nu se circumscrie noţiunii de interes public.

În analiza necesară evaluării, prezintă importanţă deosebită notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului dar şi contribuţia la o dezbatere de interes general, conţinutul, forma şi consecinţele publicării.

Cât priveşte criteriul referitor la notorietatea persoanei, făcând trimitere la jurisprudenţa din cauza von Hannover împotriva Germaniei (iunie 2004), recurentul a susţinut că trebuie supus unei interpretări restrictive dreptul al liberă exprimare, în scopul protejării vieţii private şi a dreptului la imagine, atunci când e vorba despre o persoană privată şi nu despre personalităţi ale vieţii politice care ocupă funcţii oficiale.

Criteriul notorietăţii nu semnifică faptul că orice persoană cunoscută publicului larg beneficiază de o protecţie limitată a dreptului la viată privată, ci doar acea persoană care are o notorietate relevantă pentru viaţa comunităţii, datorită funcţiei sau activităţii publice îndeplinite.

Instanţa de fond analizează dispoziţiile legale menţionate prin prisma faptului că reclamantul este o persoană publică, trecând peste jurisprudenţa CEDO care menţionează că notorietatea trebuie să fie una relevantă, recurentul subliniind că a fi cântăreţ şi model sunt profesii fără impact asupra comunităţii.

Cât priveşte criteriul contribuţiei la o dezbatere de interes general sau, dimpotrivă, al satisfacerii curiozităţii publicului, criteriu care se aplică conjugat cu cel al notorietăţii, recurentul a precizat că atunci când informaţiile furnizate constituie doar afirmaţii cu caracter personal sau intim, când se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă, fără nicio legătură cu interesul general legitim, restrângerea libertăţii de informare apare ca fiind justificată, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate.

Evocând din nou jurisprudenţa CEDO, recurentul a afirmat că şi în prezenţa unei notorietăţi necontestate a persoanei vizate, dacă este vorba despre interese care nu sunt publice, dreptul la viaţă privată nu trebuie expus sub pretextul exercitării dreptului la liberă exprimare. Iar în ce priveşte interesul public, trebuie avut în vedere un interes legitim, care se raportează la nevoile şi interesele comunităţii sau ale unei părţi a acesteia, nefiind în prezenţa unui interes public atunci când e vorba doar de curiozitatea unui public amator de senzaţional.

În mod greşit a considerat instanţa de apel că, având în vedere trecutul său şi prezenţa la emisiuni de divertisment, se prezumă că şi-ar fi dat acordul tacit pentru ca informaţii despre viaţa sa privată/sexuală să fie făcute publice. Faptul că presa a speculat că ar fi avut diverse relaţii amoroase cu femei celebre, nu înseamnă că el ar fi confirmat vreodată aceste speculaţii. Participarea sa la diverse show-uri regizate nu are nicio legătură cu viaţa sa intimă şi sexuală, după cum, chiar fiind cunoscut publicului, consideră că are dreptul să nu apară în presă când şi cu cine întreţine relaţii sexuale.

De asemenea, susţine că există fapta ilicită chiar şi atunci dreptul a fost exercitat cu respectarea scopului său, însă acest exerciţiu a fost excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe, fiind exemplificat cazul adulterului care poate face obiectul dezbaterii de interes public până la limita invocării unor persoane particulare reale, unde se activează necesitatea apărării drepturilor altora.

S-a încălcat astfel, în opinia recurentului, dreptul garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare fiind exercitat abuziv, fără să existe justificarea care, în contextul art. 75 C. civ., să înlăture caracterul ilicit al faptei.

- Instanţa de apel nu a analizat în mod corect dispoziţiile legale privind obligaţia presei de a acţiona cu bună credinţă şi de a proteja reputaţia subiectului de presă, limitările impuse de legiuitor sau noţiunea de interes public.

În acest sens, recurentul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 40 din decizia nr. 220/24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, potrivit cărora "(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să indice probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile", sens în care i-a fost afectată imaginea în mod ireparabil.

Ingerinţa în viaţa privată constă în divulgarea, către un număr determinat de persoane, a unor elemente referitoare la viaţa personală, fără acordul recurentului şi în lipsa interesului public ce ar justifica atare acţiuni.

Faţă de cele arătate, recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că intimata şi-a respectat obligaţiile jurnalistice prin invitarea recurentului în emisiune pentru drept la replică.

- Reţinând că drepturile recurentului nu au fost semnificativ încălcate, instanţa de apel a încălcat decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 din 4 mai 2017, prin care reţinut că, în acord cu art. 1357 din C. civ., referitor la răspunderea pentru fapta proprie, cel care cauzează altuia un prejudiciu prin fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, răspunde pentru cea mai uşoară culpă, fără a fi necesară existenţa unui anumit grad de gravitate.

- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză nu există prejudiciu, în condiţiile în care în această materie prejudiciul nu trebuie dovedit, ci se prezumă şi, în concret, constă în suferinţa psihică produsă recurentului prin afirmaţiile mincinoase făcute în mod public pe posturi de televiziune şi în presă, referitoare la persoana acestuia, distrugerea reputaţiei sale, cu consecinţa creării unei nelinişti şi suferinţe interioare, ce se impun a fi reparate.

Sunt relevante, în opinia recurentului, în evaluarea prejudiciului, particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate (frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea, alte emoţii negative), în timp ce existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Potrivit recurentului, pentru ca atacul adus reputaţiei personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii.

Afirmă că, în cazul său, prejudiciul este unul de imagine şi constă în faptul că, prin afirmaţiile mincinoase făcute în public, pe posturi de televiziune şi în presă, pârâta a reuşit să-l târască în zona trivialului şi să îl asocieze scandalului public, ducând la afectarea imaginii sale publice, la producerea unor nelinişti şi suferinţe interioare. Or, această activitate nelegală nu este justificată de absolut nimic, reclamantul declarându-se o persoană publică apreciată.

În jurisprudenţa CEDO, s-a reţinut că impunerea dovedirii suferinţelor psihice şi respingerea cererii de chemare în judecată ce are ca obiect repararea unui prejudiciu moral constituie o încălcare a Convenţiei.

Prejudiciul care i-a fost adus reclamantului este cert, în opinia acestuia, şi se raportează la distrugerea reputaţiei, la atingerea adusă onoarei, demnităţii imaginii, prin prezentarea sa într-o lumină negativă, cu consecinţa diminuării încrederii în competenţa sa morală, atât din partea publicului, cât şi a familiei, prin cauzarea sentimentului de umilinţă. Reaminteşte, în acest sens, că fiind o persoană respectată la nivelul comunităţii, suferinţele sunt profunde.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a arătat, pe de o parte, că recursul deduce judecăţii critici de netemeinicie ale deciziei instanţei de apel, iar pe de altă parte, că în cauză nu a fost încălcată sau greşit aplicată nicio normă de drept material.

Recurentul - reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 martie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 27 mai 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează:

Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii instanţelor, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a societăţii pârâte pentru încălcări aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată prin înregistrarea şi utilizarea unui material filmat care l-a vizat, fără însă a avea acordul său, material ce a fost pus la dispoziţia publicului în cadrul emisiunii C., iar apoi la alte două emisiuni realizate prin participarea sa (la D. şi E.) şi prin publicare pe două site-uri (F. şi G.).

Prin hotărârea de primă instanţă, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se, în esenţă, de către tribunal că există o bază factuală a acţiunilor atribuite reclamantului, că materialul nu a avut un conţinut decât cel mult provocator, specific emisiunilor de can-can, că acestuia i s-a oferit posibilitatea unui drept la replică.

Pornind de la comportamentul anterior al reclamantului, de la profilul pe care singur şi l-a creat şi cu care a intrat şi s-a menţinut în atenţia publicului, s-a apreciat că o acţiune a pârâtei care se înscrie în aceeaşi notă a imaginii publice a reclamantului nu a încălcat dreptul acestuia la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine.

În legătură cu aceleaşi fapte, însă, tribunalul a reţinut o încălcare a dreptului reclamantului la viaţă privată prin urmărirea, filmarea şi punerea la dispoziţia publicului a materialului rezultat, fără acordul său, esenţiale în analiza instanţei fiind aspectele de viaţă personală surprinse şi inexistenţa unui interes public în cunoaşterea şi/sau dezbaterea unor subiecte care ţin de viaţa privată a unei anume persoane, fie aceasta şi una ce are statut de vedetă.

Cu toate acestea, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei nu a avut loc, reţinându-se neîntrunirea condiţiei esenţiale a producerii unui prejudiciu, în aprecierea primei instanţe niciun prejudiciu neputând fi dedus din acţiunile pârâtei nici în planul vieţii familiale, private a reclamantului, dar nici în cel al vieţii sau imaginii sale publice care nu a avut de suferit ci, dimpotrivă a beneficiat de menţinerea pentru mai mult timp în atenţia publicului.

Judecata înfăptuită în apel a menţinut integral raţionamentul juridic ce a fundamentat hotărârea de primă instanţă, dezvoltând în lumina "ansamblului cauzei" aspecte decurgând din utilizarea criteriilor precum notorietatea persoanei care face obiectul articolului, comportamentul anterior al acesteia în raport cu mass-media, conţinutul şi forma de exprimare utilizate în cuprinsul materialului, posibilitatea oferită publicului de a percepe direct faptele prezentate (prin ilustrarea înregistrării video, chiar însoţită de propria interpretare furnizată concomitent de pârâtă) şi de a-şi forma propria convingere, oferirea posibilităţii reclamantului de a-şi exprima punctul de vedere şi propria versiune asupra faptelor. Analiza în detaliu a tuturor acestor elemente menită să răspundă criticilor din apelul reclamantului, a fundamentat aceeaşi concluzie a instanţei de apel cu cea a tribunalului, anume inexistenţa unei încălcări a dreptului reclamantului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi totodată, inexistenţa unui prejudiciu decurgând din încălcarea dreptului său la viaţă privată (produsă prin urmărirea, înregistrarea şi difuzarea materialului video către publicul larg).

În acest context procesual, se observă că, în cea mai mare parte a lor, criticile de recurs prin care se susţine o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private ale reclamantului nu fac decât să evoce direcţiile de analiză (desprinse din jurisprudenţa CEDO) aplicabile tipului de litigii dedus judecăţii şi în prezenta cauză (în care se pune în discuţie respectarea dreptului la viaţă privată în raport cu libertatea de exprimare), direcţii de analiză care au fost deja urmate şi aplicate de instanţele de fond în soluţionarea cauzei.

Astfel, cea dintâi critică având un atare conţinut, întemeiată pe motivul nereţinerii de către instanţele de fond a tezei campaniei susţinute de denigrare întreprinse de intimata-pârâtă, nu poate fi primită întrucât, precum s-a arătat, nu acesta a constituit argumentul decisiv care a împiedicat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, ci concluzia dedusă de instanţe, din ansamblul elementelor cauzei, asupra inexistenţei unui prejudiciu suferit de reclamant care să impună repararea acestuia.

De altfel, pentru realizarea unei atare analize, concluzia instanţelor a fost contrară celor afirmate de recurent (care a pretins că instanţa de apel ar fi considerat că dispoziţiile art. 74 din C. civ. nu au fost încălcate întrucât a existat un singur episod de urmărire şi filmare), respectiv că a avut loc o încălcare a dreptului la viaţă privată a reclamantului prin urmărirea, filmarea acestuia (chiar într-un spaţiu public) şi prin punerea la dispoziţia publicului a materialului realizat, fără acordul său, fapta ilicită în acest conţinut fiind săvârşită de un profesionist (pârâta) care a exploatat interesul publicului pentru subiecte privind vedetele şi ale cărei acţiuni s-a apreciat că nu pot fi justificate pe tărâmul libertăţii de exprimare.

Este adevărat însă că aspectul reţinut, al cauzării respectivei încălcări cu prilejul unui singur episod de urmărire şi filmare a reclamantului (în opoziţie cu teza afirmată de acesta, a unei campanii denigratoare îndreptate împotriva sa) prezintă relevanţă - şi, de altfel, în acest punct al analizei a şi fost valorificat de instanţele de fond - din perspectiva evaluării condiţiei prejudiciului.

Prin urmare, chiar dacă nu sub aspectul invocat de reclamant - al unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale privind respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private -, rămâne de interes evaluarea criticii acestuia, privitoare la încadrarea/calificarea acţiunilor desfăşurate de pârâtă.

Înalta Curte apreciază însă că teza unei campanii denigratoare dusă de pârâtă împotriva reclamantului, concretizată în urmărirea, filmarea acestuia într-o singură ocazie, chiar pe durata unui timp de ordinul orelor şi apoi aducerea la cunoştinţa publicului a materialului filmat prin redarea sa doar într-o zi nu se înscrie în noţiunea de "campanie susţinută", care presupune cel puţin repetarea aceloraşi acţiuni acuzate ca fiind ilicite sau vătămătoare, în mai multe împrejurări sau ocazii distincte, care pot fi mai apropiate sau mai îndepărtate în succesiunea lor în timp, în baza uneia şi aceleaşi rezoluţii a făptuitorului (potrivit DEX termenul de "campanie" defineşte o acţiune organizată după un anumit plan).

Se admite, deopotrivă, că modul de manifestare şi concretizare a acţiunilor ilicite de încălcare a dreptului la viaţă privată a unei persoane, după cum acestea s-au produs într-o unică împrejurare izolată (chiar prin săvârşirea unor fapte combinate, precum în speţă, prin urmărirea, filmarea reclamantului şi apoi prin asigurarea publicităţii) ori în mai multe ocazii diferite, apte să permită concluzia înscrierii lor într-o companie susţinută, derulată împotriva acesteia, este semnificativă din punct de vedere al demonstrării condiţiilor răspunderii civile delictuale şi, în mod specific, a elementului prejudiciu. Neîndoielnic, acesta din urmă reiese mult mai pregnant când se demonstrează că încălcarea dreptului la viaţă privată a avut loc printr-o campanie desfăşurată împotriva unei persoane, chiar şi atunci când este vorba despre acţiuni care pot îmbrăca forma urmăririi şi filmării, fie şi în ipostaze cotidiene, indiferente şi nu denigratoare în mod necesar. Nu acesta a fost însă cazul reclamantului, după cum corect au reţinut ambele instanţe de fond, pe baza probelor administrate.

- În mod denaturat invocă reclamantul o greşită interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1349, 71, 72, 73, 252 din C. civ. şi a art. 1 alin. (3) din Constituţie, atribuind acesteia o interpretare în sensul că legea ar stabili ori considera că persoanele publice nu beneficiază de o protecţie a dreptului la demnitate, onoare, imagine, viaţă privată.

Instanţa de apel nu a dedus o astfel de concluzie în analiza sa dar, urmând criteriile de analiză desprinse din jurisprudenţa CEDO, constând în observarea comportamentului anterior al reclamantului în raport cu mass-media şi notorietatea acestuia, a subliniat că statutul de persoană publică al celui în cauză a fost în mod substanţial configurat de-a lungul timpului de el însuşi, prin prisma elementelor vieţii sale private (prin promovarea şi autopromovarea de informaţii despre viaţa sa privată) astfel că a dedus, de asemenea, în acord cu jurisprudenţa CEDO, că limitele de apreciere a atingerilor aduse vieţii private prin manifestarea libertăţii de exprimare a pârâtei nu vor fi la fel de exigente/restrictive ca în cazul unei persoane care, chiar cunoscută publicului fiind, alege să fie discretă în privinţa vieţii sale private.

Totuşi, în pofida acestor reţineri - de altfel, prezente şi evidenţiate încă din hotărârea primei instanţe - instanţa de apel nu a schimbat sub niciun aspect concluzia tribunalului, care stabilise că acţiunile pârâtei au adus atingere dreptului reclamantului la viaţă privată, pentru a se justifica astfel critica recurentului anterior evocată.

Acţiunea dedusă judecăţii nu a fost respinsă în considerarea aprecierii că, dată fiind modalitatea în care reclamantul a devenit cunoscut publicului, acesta nu s-ar bucura de protecţia legii în privinţa drepturilor ataşate persoanei. Comportamentul anterior al reclamantului în raport cu mass-media şi notorietatea specifică a acestuia au fost însă în mod corect şi inevitabil avute în vedere de ambele instanţe de fond în evaluarea ansamblului cauzei.

În continuarea criticii recurentului subsumată punctului dedicat greşitei aplicări a dispoziţiilor legale privind dreptul la viaţă privată şi libertate de exprimare, acesta evocă o serie de criterii de analiză specifice tipologiei cauzei, precum utilizarea unor criterii mai stricte de evaluare a libertăţii de exprimare atunci când materialele utilizate sunt destinate emisiunilor de can-can, care nu servesc unui scop de informare sau dezbatere a unor subiecte de interes general, ci urmăresc doar obţinerea de profit, observarea interesului urmărit prin exercitarea dreptului la libera exprimare (respectiv, dacă a fost în joc un interes general, public faţă de probleme care interesează societatea sau o parte a acesteia, ori doar aspecte de viaţă privată şi comportament al unei persoane, care nu interesează comunitatea), utilizarea unor criterii precum notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului, contribuţia la o dezbatere de interes general, conţinutul, forma şi consecinţele publicării, buna-credinţă a presei, etc. Concluzia esenţială a acestei analize preponderent teoretice regăsită la filele x ale memoriului de recurs, este, în esenţă, aceea că atâta timp cât nu s-a stabilit existenţa unui interes public, legitim pentru expunerea publică a unor informaţii legate de viaţa privată a reclamantului (cele referitoare la comportamentul şi viaţa sa privată), instanţele ar fi trebuit să constate încălcarea dreptului garantat de art. 8 din CEDO şi să sancţioneze fapta ilicită a pârâtei.

Înalta Curte reţine caracterul superfluu şi nerelevant al acestei părţi a memoriului de recurs atâta timp cât întreaga demonstraţie (cu un pronunţat conţinut teoretic şi generalist) se referă la standarde şi criterii de analiză specifice tipului de cauză dedus judecăţii care, însă, au fost deja aplicate şi valorificate de instanţele de fond în soluţionarea acesteia, în cea mai bună măsură a lor chiar în sensul indicat de reclamant, inclusiv sub aspectul concluziei existenţei/producerii unei încălcări a dreptului său la viaţă privată.

Astfel, încă de la momentul judecăţii în primă instanţă s-a reţinut, cu referire la concluzia asupra încălcării dreptului reclamantului la viaţă privată, că "indiferent de statutul de vedetă al reclamantului, de modul în care se autopromovează, realizarea şi difuzarea de materiale cu acesta şi despre viaţa acestuia nu se poate face fără acordul său" şi, de asemenea, că libertatea de exprimare a presei nu poate justifica acţiunile pârâtei. "Diferenţa esenţială este dată de interesul public", interes despre care tribunalul a arătat, cu trimitere la aceleaşi elemente de diferenţiere invocate şi de recurent (cazul problemelor de interes general legate de gestionarea puterii politice sau publice încredinţate anumitor persoane, al subiectelor de interes civic, etc.), că nu se justifică atunci când este vorba despre viaţa privată a reclamantului, indiferent de statutul de vedetă al acestuia. Tot astfel, s-a punctat că apetenţa publicului pentru subiecte de tip can-can sau de scandal nu se circumscrie noţiunii de interes public şi că fapta de a aduce la cunoştinţa publicului subiecte/fapte care ţin exclusiv de domeniul vieţii private a reclamantului a fost săvârşită de un profesionist (societatea pârâtă) care a exploatat interesul publicului pentru subiecte privind vedetele.

Chiar dacă aceste direcţii şi criterii de analiză nu se mai regăsesc reluate, de aceeaşi manieră, în hotărârea instanţei de apel, nu trebuie omis că, în urma judecăţii în apel a cauzei, a fost menţinută soluţia adoptată dar şi raţionamentul juridic al tribunalului, însuşit integral prin considerentele deciziei recurate, potrivit menţiunilor din hotărârea atacată. În mod firesc, analiza instanţei de apel a fost subordonată şi a răspuns criticilor din apelul reclamantului, astfel că nu există nicio justificare a reluării, sub forma unor critici de recurs, a tuturor aspectelor anterior evocate, ce au devenit astfel câştigate cauzei.

Câteva precizări legate de conţinutul acestor critici sunt, totuşi, necesare.

Evocând criteriul notorietăţii şi al dublului standard de protecţie al vieţii private şi de familie al persoanelor publice în raport cu cele particulare (persoanele publice trebuind să accepte ingerinţa în viaţa lor privată în mai mare măsură decât persoanele obişnuite), recurentul s-a identificat cu o persoană care nu îndeplineşte funcţii publice, oficiale, criticând faptul că, în analiza cazului, instanţele de fond i-au aplicat standardul de protecţie corespunzător persoanelor publice în virtutea notorietăţii sale, scăpând însă din vedere faptul că notorietatea ar trebui să fie una relevantă pentru comunitate. Consideră că profesiile sale de cântăreţ şi model sunt unele fără impact asupra comunităţii.

Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au aplicat corect criteriul notorietăţii atunci când au reţinut calitatea de persoană publică a reclamantului, în accepţiunea de persoană cunoscută unei segment însemnat de public, consumator al genului de emisiuni de televiziune de tip reality-show, ce au rulat la două dintre cele mai cunoscute posturi comerciale de televiziune din România.

Pe de o parte, emisiunile televizate oferă o largă răspândire a ideilor, imaginii şi asigură un grad ridicat de popularizare a informaţiei în general, iar pe de altă parte genul de emisiune reality-show este caracterizat printr-un foarte ridicat grad de intruziune în ceea ce se cheamă spaţiul privat al persoanei. Tematica emisiunilor televizate la care a participat reclamantul - evocat, nu întâmplător, în hotărârile instanţelor - avea la bază ideea de atracţie între persoane, bărbaţi şi femei.

Prin urmare, este adevărat că profesiile reclamantului sunt unele fără impact asupra comunităţii, însă notorietatea indiscutabilă a acestuia nu a fost asigurată prin mijlocirea lor, ci pe baza imaginii publice create la emisiunile televizate al căror protagonist a fost (referiri la persoana acestuia apărute în presa de profil în formule precum "Cunoscutul playboy se însoară" ori "A. are un palmares impresionant. S-a iubit cu multe femei celebre" fiind relevante în acest sens), imagine publică pe care şi-a conservat-o în timp, în acelaşi registru, prin promovarea şi autopromovarea de informaţii despre viaţa sa privată (prin postări pe pagini de socializare on-line).

Aşa după cum corect sesizează instanţa de apel, acţiunile pârâtei care constituie cauza prezentului litigiu au fost posibile tocmai în virtutea interesului unei părţi a publicului larg pentru persoana reclamantului, neputând fi tăgăduit că acesta beneficiază de o anume celebritate, cel puţin în rândul publicului amator de divertisment. Chiar prin motivele de apel formulate el însuşi se declară ca fiind "persoană publică ce participă la diverse emisiuni".

De altfel, susţinerea reclamantului în legătură cu modul de utilizare a criteriului notorietăţii de către instanţele de fond sunt pur şi simplu contradictorii, acesta identificându-se cu o "persoană privată" (în opoziţie cu cea care ocupă funcţii publice, oficiale) doar atunci când pretinde un standard ridicat de protecţie a vieţii sale private în detrimentul libertăţii de expresie a pârâtei), în timp ce atunci când justifică prejudiciul moral suferit reclamă, printre altele, "distrugerea reputaţiei" şi "diminuarea încrederii în ceea ce priveşte competenţa morală …. atât din partea publicului, cât şi a familiei" ori faptul că este "o persoană respectată la nivelul comunităţii" şi, nu în ultimul rând, afirmă că "subsemnata, fiind o persoană publică apreciată".

În sfârşit, evocând contextul în care reclamantul a devenit o "vedetă" în rândul publicului amator de divertisment şi faptul că imaginea publică a acestuia a fost construită chiar în raport de elemente ale vieţii sale private, instanţa de apel nu a stabilit, aşa după cum acesta critică, faptul că şi-ar fi dat acordul tacit ca informaţiile din viaţa sa privată să apară publice, ci a dat consecinţa necesară decurgând din aplicarea criteriului notorietăţii, în sensul că a reţinut că în cazul acestuia se aplică gradul de protecţie a vieţii private mai puţin exigent, specific celor care se expun cu largheţe publicităţii. Chiar astfel fiind, instanţa de apel nu a infirmat concluzia tribunalului asupra încălcării de către pârâtă a dreptului la viaţă privată a reclamantului.

De asemenea, mai trebuie precizat că asupra neîncălcării dispoziţiilor art. 40 din Decizia nr. 220/24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului a statuat prima instanţă prin hotărârea sa, fără ca dezlegările sale asupra acestui aspect al cauzei să fie criticate în calea de atac a apelului promovată de către reclamant. Astfel fiind, reiterarea acestei chestiuni juridice în calea de atac a recursului, fie şi sub forma unei critici a instanţei de apel pentru neanalizarea corectă a dispoziţiilor legale privind obligaţia presei de a acţiona cu bună credinţă, nu mai poate avea loc, critica fiind susţinută omisso medio. De altfel, prin apelul reclamantului nu a fost supusă analizei instanţei nici măcar chestiunea dispoziţiilor legale privind obligaţia presei de a acţiona cu bună credinţă, adică ceea ce se critică explicit în recurs a se fi realizat greşit, incorect de către curtea de apel.

- Critica de încălcare a deciziei nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale de către instanţa de apel, prin aprecierea în sensul că drepturile reclamantului nu ar fi fost încălcate în mod semnificativ, nu poate fi reţinută.

În esenţă, partea din decizia evocată indicată ca fiind încălcată nu constituie raţionamentul propriu al instanţei de contencios constituţional, fiind, în realitate, vorba despre trimiterea pe care aceasta o face la conţinutul normei art. 1357 din C. civ. ce instituie regula de principiu în materia răspunderii civile delictuale, a angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită chiar săvârşită cu cea mai uşoară culpă.

Aşadar, s-ar putea pune cel mult problema încălcării prin decizia atacată, nu a deciziei nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale, ci a înseşi prevederii din cuprinsul art. 1357 din C. civ.. Însă nici această teză nu ar putea fi primită cât timp considerentul criticat, reţinut în motivarea hotărârii din apel, vizează condiţia prejudiciului, în timp ce dispoziţia de principiu a art. 1357 alin. (2) C. civ. vizează condiţia vinovăţiei, ca elemente distincte ale răspunderii civile delictuale.

Or, din nou trebuie amintit că soluţia neangajării răspunderii civile delictuale a pârâtei a fost justificată pe argumentul decisiv al aprecierii inexistenţei unui prejudiciu, condiţie necesară instituirii oricărei obligaţii de plată a unei sume de bani cu titlu de despăgubire ori dispunerii unei alte măsuri reparatorii solicitate de parte, iar nu sub motivul nedovedirii vinovăţiei pârâtei, care a fost reţinută expres în considerentele sentinţei tribunalului, în mod necontestat de către reclamant, şi, pe cale de consecinţă, neinfirmat în analiza proprie a instanţei de apel.

Vizând elemente diferite ale răspunderii civile delictuale, statuarea instanţei de apel asupra unei încălcări nesemnificative a dreptului la viaţă privată a reclamantului (ce priveşte condiţia prejudiciu) nu poate contraveni ori nu poate fi apreciată ca incompatibilă dispoziţiei legale ce instituie principiul angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită săvârşită chiar cu cea mai uşoară formă de vinovăţie (culpa cea mai uşoară vizează condiţia vinovăţie).

- Partea finală a memoriului de recurs este destinată argumentului decisiv pentru care, în viziunea instanţelor de fond, acţiunea reclamantului a fost respinsă, respectiv inexistenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei.

Criticile îndreptate împotriva dezlegărilor date acestui element al cauzei sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, se observă că, la nivel teoretic, susţinerile recurentului sunt identice cu elementele avute în vedere de instanţa de fond în soluţionarea cauzei, afirmându-se de către acesta că, pentru ca atacul adus reputaţiei personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private. Atingerile aduse drepturilor personalizaţii cauzează prejudicii de ordin moral, suferinţe psihice, a căror demonstrare decurge din simpla dovedire a faptei ilicite şi a împrejurărilor în care fapta a fost săvârşită. Caracterul suferinţelor trebuie privint în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate iar existenţa prejudiciului este circumscrisă aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.

Din nou contradictoriu, recurentul susţine că relevantă este producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană (adică exact ceea ce, prin hotărârea lor, instanţele de fond au apreciat că nu s-a realizat prin faptele pârâtei) dar, în acelaşi timp, şi că din dispoziţiile art. 1381 alin. (1) C. civ. (potrivit cărora "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie") ar rezulta că nu interesează natura daunei, întinderea sau importanţa ei.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 1381 alin. (1) C. civ. invocate de recurent nu demonstrează în niciun fel nelegalitatea soluţiei adoptate în cauză. Ceea ce se edictează prin norma arătată este regula reparării prejudiciului decurgând dintr-o faptă ilicită (regulă ce are ca situaţie premisă existenţa/producerea unui prejudiciu) în timp ce, ceea ce au stabilit instanţele de fond în urma evaluării ansamblului cauzei, este inexistenţa unui prejudiciu care să dea dreptul la reparaţie.

În esenţă, ceea ce s-a conturat a constitui o critică efectivă de nelegalitate adusă de reclamant acestei părţi a judecăţii înfăptuite, a fost abordarea formalistă din partea instanţelor de fond, prin impunerea obligaţiei de a dovedi prejudiciul moral cauzat prin fapta ilicită a pârâtei, de natură a exclude de plano posibilitatea acordării unei despăgubiri.

Această teză, e adevărat, redată prin exemple din jurisprudenţa instanţei de contencios european, nu corespunde totuşi realităţii judecăţii instanţelor de fond din prezenta cauză.

Pe de o parte, se reţine că niciun considerent al deciziei de apel (şi, deopotrivă al sentinţei tribunalului) nu exprimă această ideea/sarcină pretins a-i fi fost impusă reclamantului, iar pe de altă parte se observă că evaluările instanţelor s-au raportat direct la ceea ce s-a indicat de parte a constitui prejudiciu, dar şi la ansamblul circumstanţelor cauzei, la datele personale ale reclamantului, la imaginea publică a acestuia, la condiţiile producerii faptelor imputate, la conţinutul materialului, la raporturile anterioare dar şi ulterioare ale reclamantului cu mass-media.

În evaluarea ansamblului acestor elemente ale cauzei, instanţele de fond au concluzionat asupra inexistenţei condiţiei esenţiale a producerii unui prejudiciu necesar antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel, în primul rând s-a reţinut în mod pertinent că reclamantul face parte din categoria celor care pun în contract viaţa lor privată cu viaţa publică, persoane în privinţa cărora întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă. Acesta a devenit cunoscut publicului consumator de divertisment ca protagonist în două emisiunii de tip reality-show având ca subiect atracţia între persoane bărbaţi şi femei şi ale cărui calităţi în această direcţie erau esenţiale în succesul său ca personaj şi, implicit, în succesul emisiunilor respective. Reclamantul a intrat în memoria şi interesul publicului în virtutea acestor calităţi pe care şi le-a conservat şi întreţinut şi ulterior emisiunilor, prin autopromovarea (în acelaşi registru de imagine) de informaţii despre viaţa sa privată, pe paginile proprii de socializare.

Materialul înregistrat şi filmat, dat apoi publicităţii de către pârâtă fără acordul reclamantului punea în discuţie nu libertatea sa sexuală, după cum fără temei a insistat acesta să inducă ideea, ci ataşamentul, fidelitatea şi seriozitatea sa faţă de, auto-anunţata şi intens mediatizata în presa mondenă, a deciziei de a se căsători şi, desigur, faţă de viitoarea sa soţie. Aşadar, materialul în cauză îşi propunea să testeze şi să împărtăşească cu publicul amator de divertisment seriozitatea unei decizii de viaţă personală luată de un personaj care, prin profilul sau imaginea publică anterior creată, putea fi considerat ca vulnerabil în raport cu un atare subiect.

Primul şi cel mai apropiat nivel de atingere a dreptului la viaţă privată a reclamantului, care putea decurge din acţiunile pârâtei, este cel al vieţii de familie a acestuia, în accepţiunea de cuplu pe care îl forma deja la data apariţiei materialului sau de viaţă familială proiectată pentru viitor. Acesta a fost primul şi cel mai important prejudiciu indicat de reclamant care însă, în mod evident, nu a putut fi reţinut de instanţe în prezenţa nenumăratelor informaţii furnizate din nou de reclamant, pe paginile proprii ale reţelelor de socializare sau prin participarea la diverse emisiuni televizate, despre relaţia sa de iubire, despre planurile de viitor şi, în final, despre evenimentul căsătoriei sale.

Un al doilea nivel de atingere a drepturilor ataşate persoanei, ce putea decurge din acţiuni precum cele ale pârâtei, putea fi cel al suferinţei morale, psihice proprii decurgând din distrugerea reputaţiei, atingerea onoarei, demnităţii ori imaginii reclamantului prin prezentarea sa în posturi indecente denigratoare, jignitoare, degradante, incompatibile statutului şi imaginii sale publice.

În puterea lor de evaluare directă a probelor, instanţele de fond au reţinut că materialul filmat, contrar acuzaţiilor formulate de reclamant, nu utiliza un limbaj denigrator sau calomnios, ci doar unul romanţat, specific emisiunilor de can-can, nu îl prezenta pe acesta în posturi indecente, inacceptabile, că în ansamblul său nu putea fi văzut ca un atac grav la reputaţia, imaginea şi demnitatea reclamantului, că a fost realizat cu bună credinţă de vreme ce s-a dat posibilitatea publicului urmăritor să evalueze direct imaginile şi să-şi facă propriile impresii/judecăţi de valoare.

În sfârşit, s-a reţinut tot pe baza probelor administrate că reclamantul a beneficiat de dreptul de a-şi expune propriul punct de vedere asupra faptelor prin participarea la două emisiuni de largă audienţă din zona divertismentului, în aceeaşi zi cu cea a publicării materialului (18 ianuarie 2017), ocazie cu care acesta a asistat la redarea filmului (nu s-a opus), a participat la discutarea subiectului fără a acuza vătămarea sub orice aspect a drepturilor sale personale şi chiar a calificat drept plauzibilă, pe baza imaginilor, versiunea de interpretare dată faptelor de către pârâtă.

În acest context, nu poate fi văzută decât ca rezonabilă aprecierea în sensul că acţiunile pârâtei, care îl prezintă pe reclamant cel mult în registrul imaginii publice proprii a acestuia, nu puteau produce atingeri decât de o gravitate neglijabilă drepturilor ataşate vieţii sale private şi, în special, a acelora care ţineau de necesitatea exprimării acordului său. În niciun caz nu poate fi vorba despre afirmaţii mincinoase - s-a arătat de către instanţa de apel că informaţiile nu au fost prezentate ca pe un adevăr incontestabil şi invincibil, publicul având posibilitatea formării propriei convingeri - ori despre aducerea reclamantului în zona trivialului şi a scandalului public.

Imaginea şi contextul în care materialul filmat îl înfăţişa pe reclamant nu erau străine sau îndepărtate statutului şi imaginii publice conturate de acesta anterior, astfel că rezonabil s-a reţinut că nu există niciun element din care să se poată presupune că simpatia publicului faţă de reclamant ar fi fost diminuată ori imaginea sa publică ştirbită. Dimpotrivă, este pertinent a considera, aşa cum au făcut instanţele de fond, că toate aceste împrejurări au adus reclamantului beneficiul atenţiei publice, un scop care nu este nici străin şi nici nedorit de persoane cu profilul public de tipul celui al acestuia.

Rezultă, prin urmare, că, în mod contrar criticilor formulate de reclamant, soluţia instanţelor de fond adoptată pe baza concluziei neproducerii unui prejudiciu prin acţiunile pârâtei - care, în materia analizată, semnifică o atingere însemnată a drepturilor ataşate persoanei şi vieţii private - nu este consecinţa unei judecăţi formale, pe baza reţinerii neprobării de către partea interesată a unui prejudiciu de ordin moral ci, este rezultat al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanţelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuţie apărarea dreptului la viaţă privată în raport de libertatea de exprimare, criterii deduse din jurisprudenţa CEDO.

Este, în raport de toate aceste circumstanţe ale cauzei mai sus redate, neplauzibil a deduce din faptele pârâtei consecinţe precum cele afirmate (totuşi, pentru prima oară în proces, prin memoriul de recurs) de reclamant, cum ar fi generarea "unei stări de pericol potenţial în jurul subsemnatei", "suferinţele psihice suportate de subsemnata atunci când am asistat la acuzaţiile grave ce mi se aduc" (rezultând din datele speţei că materialul filmat nu stabilea verdicte, adevăruri incontestabile), "afectarea subsemnatei (...) a copiilor mei", afirmaţii care, pe lângă utilizarea formei de feminin a termenilor întrebuinţaţi, par a nu avea nicio legătură cu datele speţei.

Reţinând că, pentru motivele prezentate, nu s-a demonstrat o nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

În considerarea soluţiei adoptate asupra recursului şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurent să plătească intimatei cheltuieli de judecată pentru faza recursului în sumă de 5 000 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovada plăţii căruia a fost făcută cu documentele depuse la dosar, filele x, cheltuieli ce au fost reduse (de la valoarea indicată de 11 492,42 RON) în raport cu complexitatea cauzei (văzută ca având un grad moderat, în considerarea problematicii aflată în dezbatere şi a soluţionării pricinii într-un singur termen de judecată).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 598 A din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurent la 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă S.C. B. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2020.