Trademark cancellation due to risk of confusion; inapplicability of res judicata to prior procedural dismissal for tardiness

Şedinţa publică din data de 26 mai 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2017, la data de 11 iulie 2017, reclamanta Societatea A. S.A. (A.) a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. (B.) şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând instanţei, prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea mărcii înregistrate de pârâta B. sub denumirea "x" având nr. depozit x şi nr. de marcă x; radierea mărcii "x" din evidentele OSIM; interdicţia de folosire a mărcii "x" de către pârâtă şi obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2067 din data de 19 decembrie 2017 Tribunalul

Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea, a dispus anularea mărcii pârâtei B. "x", cu nr. de depozit x şi nr. marcă x, radierea mărcii şi, pe cale de consecinţă, interzicerea utilizării de către pârâtă a acestei mărci; s-a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 10.325,42 RON (taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat).

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 387A din data de 11 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2067 din data de 19 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi intimata-reclamantă Societatea A. S.A.

S-a dispus obligarea apelantei B. S.R.L. la plata către intimata Societatea A. S.A. a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs formulate în cauză

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ.

A arătat că pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, solicită casarea în tot a deciziei recurate, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

În subsidiar, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în situaţia reţinerii temeiniciei acţiunii introductive, recurenta solicită casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, pentru a fi se dispune obligarea Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta învederează că dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2017 au aceleaşi părţi (B., A. şi OSIM), obiect (atribuirea mărcii x) şi aceeaşi cauză (anularea dreptului B. asupra mărcii x); prin urmare, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie acelaşi drept într-un alt litigiu.

Pentru ca o hotărâre să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat este suficient ca într-o judecată ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Recurenta arată că partea din hotărâre care interesează puterea lucrului judecat este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluţia, dar beneficiază de puterea lucrului judecat şi acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii.

În privinţa obiectului cauzei supuse judecăţii, există identitate chiar dacă el este diferit formulat în cele două cereri, atunci când rezultă că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi.

O hotărâre definitivă şi irevocabilă priveşte o cauză în ansamblu şi nicidecum nu poate fi condiţionată de faptul că unele aspecte nu au fost abordate în cursul procesului. Trebuie avut în vedere că hotărârea primei instanţe din dosarul ar. x/2015 a fost supusă controlului judiciar al unei instanţe superioare, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, iar apelul a fost respins ca nefondat

În opinia recurentei, dacă nu s-ar ţine cont de hotărârea dată în dosarul nr. x/2015, s-ar ajunge ca o hotărâre definitivă şi irevocabilă să poată fi desfiinţată prin acţiunea în anulare prevăzută la art. 47 din Legea nr. 84/1998, iar nu printr-o cale de atac prevăzută în C. proc. civ.

În dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că hotărârea primei instanţe "este motivată atunci când permite cunoaşterea şi înţelegerea motivelor şi raţionamentelor care au condus instanţa la soluţia pronunţată, chiar unele elemente de detaliu şi paşi ai raţionamentului sunt motivate mai lapidar, acest fapt nu se întinde asupra argumentaţiei de ansamblu (...) hotărârea primei instanţe exprimă succint, dar limpede, motivele pentru care tribunalul a apreciat că în mod greşit Comisia de Contestaţii Mărci nu a sancţionat tardivitatea contestaţiei formulate de apelantă."

Recurenta invocă prevederile art. 430 din C. proc. civ. şi susţine că nu este admisibil să se promoveze un nou litigiu având aceleaşi părţi, obiect şi cauză, indiferent de faptul că în cadrul procesual ulterior se invocau alte norme de drept aplicabile, mai exact alt articol din Legea nr. 84/1998 sau, cu alte cuvinte, nu este admisibilă anularea înregistrării unei mărci, atât timp cât există o hotărâre care are autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect, anume hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Chiar dacă instanţa nu se pronunţă prin dispozitiv asupra apărărilor de fond, considerentele hotărârii judecătoreşti în cadrul cărora acestea au fost analizate au autoritate de lucru judecat într-un litigiu ulterior, prin raportare la art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Se arată de către recurentă că marca "x" a fost admisă la înregistrare prin Decizia O.S.I.M. nr. x/06.05.2014.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 84/1998:

"(1) În termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, conform art. 17, orice persoană interesată poate formula opoziţie la înregistrarea mărcii pentru motivele relative de refuz prevăzute la art. 6.

(2) Opoziţiile trebuie să fie formulate în scris, motivat şi cu plata taxei prevăzute de lege.

(3) La cererea solicitantului, titularul mărcii care a formulat opoziţia prezintă OSIM dovada că: a) în cursul unei perioade de 5 ani care precedă data publicării mărcii asupra căreia s-a formulat marca anterioară a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată; b) există motive justificate pentru neutilizarea mărcii cu privire la care s-a făcut opoziţie.

(4) În cazul neplăţii taxelor legale pentru opoziţie, se consideră că aceasta nu a fost făcută."

Faţă de data publicării Deciziei nr. x, prin care a fost consacrat dreptul său la marcă - 06.05.2014, rezultă că ultima zi de formulare în termen legal al opoziţiei faţă de aceasta, era 06.07.2014.

Astfel, formularea contestaţiei de către intimată la data de 06.08.2014 împotriva deciziei menţionate era tardiv formulată, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 228/2016, pronunţată la data de 25.02.2016 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă.

De altfel, acest aspect a fost reţinut de instanţa de fond, şi anume cel al tranşării în mod definitiv (deci, cu autoritate de lucru judecat) a chestiunii de drept incidente în cauză - contestaţia formulată de intimata-reclamantă împotriva deciziei OSIM prin care i-a fost admis dreptul la marcă; acest aspect a fost reţinut şi în cauza de faţă.

Or, în speţă, formularea opoziţiei de către intimata-reclamantă contra deciziei O.S.I.M. prin care recurentei-pârâte i-a fost recunoscut dreptul la marcă, cu depăşirea termenului legal instituit de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 84/1998 echivalează, practic, cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile.

Recurenta învederează că, în aceste condiţii, a invocat excepţia tardivităţii formulării opoziţiei formulate de intimată împotriva deciziei O.S.I.M. nr. x prin care a fost consacrat dreptul său la marcă cu privire la "x", tardivitate care a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa nr. 228/25.02.2016 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

În această situaţie, recurenta solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de intimata-reclamantă, excepţie de ordine publică, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar şi în apel, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa modificării sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Recurenta mai susţine că în mod netemeinic instanţele de fond au apreciat că în cauză nu este incidenţă puterea lucrului judecat referitoare la lipsa de similitudine dintre marca sa şi cea a intimatei-reclamante A., astfel încât, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sentinţa civilă nr. 228/25.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a reţinut lipsa de similitudine dintre cele două mărci, nu se bucură de putere de lucru judecat, întrucât litigiul nu a fost soluţionat în fond.

Or, în aprecierea recurentei, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că "nu au fost reţinute argumente pe fondul contestaţiei, întrucât analiza efectuată a vizat exclusiv aspectele referitoare la tardivitatea contestaţiei formulate, astfel că nu s-a soluţionat fondul litigiului sau vreo problemă de drept ce este incidentă şi în prezenta cauză, astfel că nu sunt întrunite condiţiile puterii de lucru judecat."

În susţinerea greşitei reţineri de către instanţa de fond a celor de mai sus, recurenta solicită instanţei de recurs să observe dispozitivul sentinţei sus-arătate, care cuprinde următoarea soluţie:

"Admite contestaţia. Schimbă hotărârea nr. 13/2015. Admite excepţia tardivităţii. Respinge contestaţia, ca tardivă. Respinge cererea completatoare, ca neîntemeiată. Obligă la plata sumei de 2.000 de RON cheltuieli de judecată. Cu apel. Pronunţată în şedinţă publică, 25.02.2016."

Instanţa de fond din prezentul dosar a ignorat dispozitivul sentinţei civile nr. 228/25.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă Tribunalului Bucureşti prin care se arată că a fost schimbată Hotărârea emisă de Comisia de Contestaţii, iar din considerentele acesteia (din care recurenta reproduce un amplu pasaj) rezultă fără putinţă de tăgadă că s-a procedat la dezlegarea fondului pricinii.

Or, faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că instanţa de fond a făcut abstracţie şi a contrazis cele statuate prin sentinţă judecătorească definitivă prin care s-a tranşat lipsa de confuzie şi lipsa de similitudine dintre cele două mărci, dispunând admiterea în mod netemeinic şi nelegal a acţiunii introductive, astfel că, sentinţa atacată este profund nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor procedurale care consfinţesc prezumţia legală irefragabilă a adevărului judiciar.

Se arată de către recurentă că şi în ipoteza inoperabilităţii autorităţii de lucru judecat, faţă de faptul că a invocat puterea de lucru judecat, noţiuni juridice similare, însă distincte, în opinia sa, instanţa de fond a procedat în mod nelegal, sens în care invocă jurisprudenţa ÎCCJ (decizia nr. 1777 din 25.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie, secţia a II-a civilă:

Cu privire la solicitarea sa de a se dispune casarea în tot a deciziei civile nr. 387A/2019 din data de 11.03.2019 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în situaţia reţinerii temeiniciei acţiunii introductive, recurenta susţine următoarele, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., orice act de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Drept urmare, hotărârile pronunţate la fond şi în apel în cauza de faţă sunt lovite de nulitate, întrucât sunt pronunţate peste termenul prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

În fapt, cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, este identică cu cererea de contestare adresată OSIM de către A., astfel încât, în baza art. 185 din C. proc. civ. era decăzută din dreptul de a mai cere anularea atribuirii mărcii x către B. şi, în consecinţă, orice act posterior îndeplinirii termenului, este lovit de nulitate.

Considerentele instanţei de fond din prezentul dosar, mai arată recurenta, sunt profund contradictorii, întrucât, instanţa a conchis în sensul că cele două mărci sunt similare, întrucât ambele conţin denumirea "Agenda Medicală" şi că particulele "de" şi "buzunar" nu pot diferenţia marca recurentei, elementele centrale fiind în prima parte, deşi în ultimul paragraf de la fila x din sentinţă se arată că, în analiza celor două mărci se vor avea în vedere concluziile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de la Luxemburg în sensul că "este indispensabil a se interpreta conceptul de similaritate în legătură cu probabilitatea de confuzie" şi că probabilitatea de confuzie trebuie apreciată în mod global, ceea ce implică anumite interdependenţe între factorii relevanţi."

Recurenta susţine că analiza a fost realizată în mod superficial, fiind ignorate elementele distinctive "de Buzunar", care nu numai că au aceeaşi mărime vizuală ca partea introductivă "Agenda Medicală" ceea ce sugerează ideea unui singur concept, de sine stătător, dar, astfel cum s-a statuat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza T - 472/08, Compania Muller de Bebidds împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne:

"faptul că un element nu este neglijabil nu înseamnă că este dominant, tot astfel cum faptul că un element nu este dominant nu implică nicidecum că este neglijabil."

Mai mult, deşi instanţa de fond a arătat că aprecierea se realizează în mod global, cu toate acestea, analiza s-a realizat în parte, cu ignorarea elementelor distinctive "de buzunar", elemente puternice din punct de vedere fonetic, ceea ce duce la gândul la o carte mică, ce poate fi introdusă într-un buzunar, ce cuprinde informaţii scurte şi la obiect, fiind total diferită de o agendă medicală generală, ceea ce implică o carte mare ce cuprinde o mulţime de informaţii, explicate pe larg.

De asemenea, din punct de vedere vizual, lipsa similitudinii este întărită de formatul diferit al produselor sale faţă de cele ale intimatei-reclamante. Astfel, dacă marca intimatei-reclamante "Agenda Medicală" este publicată în formatul 26/20 (ultima lucrare anuală în format de 240/140 având un număr de 1083 de file) se adresează specialiştilor în domeniu, marca recurentei, x, în format 14,5/10, se adresează publicului larg cu informaţii succinte şi pe înţelesul tuturor.

Conceptual, publicaţiile A. se adresează specialiştilor din domeniu, pe când cele ale recurentei vizează publicul larg, conţinând informaţii pe înţelesul tuturor, astfel încât, între cele două mărci nu se poate crea confuzie cu atât mai mult cu cât, în speţă, publicul ţintă este format din specialişti în domeniu, deci oameni cu atenţie peste media obişnuită, astfel încât, aceştia, la cumpărarea produselor, nu pot crea confuzii între cele două.

De altfel, chiar şi omul obişnuit, analizând publicaţiile A. realizează că acestea nu pot fi adresate decât specialiştilor în domeniu, fiind folosite denumiri, termeni şi explicaţii ce pot fi înţelese doar de persoane pregătite în domeniul medical, spre deosebire de produsele recurentei, astfel încât, este şi mai evidentă deosebirea între cele două mărci şi deci, lipsa riscului de confuzie între cele două mărci.

Din punct de vedere al periodicităţii, Agenda Medicală apare la 3-4 ani, pe când x apare anual.

Mai mult decât atât, marca recurentei este înregistrată pentru clasele 16, 41 şi 42, iar marca intimatei-reclamante este înregistrata pentru clasele 9 şi 16, astfel încât, sunt două mărci diferite.

Faţă de aceste considerente, rezultă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia cumulativă a identităţii sau similitudinii produselor.

Recurenta mai învederează că, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa, în aprecierea similarităţii semnelor sau produselor aflate în conflict este imperios necesar a f1 avut în vedere caracterul distinctiv al mărcii anterioare şi în special renumele său. Aceasta, întrucât principiul director este cel potrivit căruia riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedeşte important.

În speţă, nu este întrunită cerinţa specifică pentru aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, şi anume aceea de a fi în situaţia unei mărci de renume, sarcina probei pentru o astfel de susţinere revenindu-i intimatei, ca titulară a mărcii anterioare, astfel că trebuia să facă dovada că produsele protejate de marca sa sunt cunoscute unui segment important de public pentru produsele respective, dovadă ce nu a fost realizată în cauză.

Dată fiind regula anterior menţionată, recurenta susţine că per a contrario, nefiind dovedit renumele mărcii intimatei, reiese că nu a fost dovedit nici riscul de confuzie în concret.

În mod greşit instanţa de fond a reţinut reaua-credinţă a recurentei, întrucât recurenta susţine că şi-a exercitat dreptul la marcă în condiţiile recunoaşterii acestuia de către o autoritate oficială (OSIM) care, prin raportul de examinare x/18.11.2013, a concluzionat că în urma examinării, nu s-au găsit denumiri similare/identice şi că denumirea solicitată este sugestivă, astfel că a fost propusă admiterea cererii.

În plus, reaua-credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită, aspect care nu a fost analizat în speţă.

Recurenta arată că buna sa credinţă rezultă din faptul că şi-a exercitat dreptul la marcă în considerarea faptului că acesta a fost recunoscut de către o autoritate oficială, acesta fiind motivul pentru care a procedat la trimiterea unei notificări către A. prin care i-a adus la cunoştinţă faptul că a înregistrat la O.S.I.M. marca x, drept opozabil acesteia odată cu îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

În aceste condiţii, apare ca nelegal ca intimata să uzeze de marca x în condiţiile în care aceasta nu şi-a înregistrat marca cu această denumire.

Denumirea mărcii se utilizează astfel cum a fost înregistrată în evidenţele publice, iar extinderea sau restrângerea titulaturii mărcii fără înregistrare este nelegală. Mai mult, nu există niciun element care să arate că prin publicaţiile recuretei care au nume, format, concept distinct şi care reprezintă un produs diferit, ar fi existat o atingere a drepturilor intimatei în condiţiile în care aceasta nu are un drept recunoscut de autoritatea publică în acest sens, în condiţiile în care intimata nu are marca înregistrată pentru format de buzunar şi nici nu există dovezi care să ateste că ar fi publicat vreo agendă medicală cu acest format.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta pretinde că acestea au fost dispuse în mod netemeinic în sarcina sa, întrucât, în cazul reţinerii temeiniciei acţiunii introductive, culpa procesuală aparţine Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci care a emis decizia nr. x/06.05.2014, prin care i-a fost recunoscut dreptul asupra mărcii.

În situaţia reţinerii ca întemeiată a acţiunii A. prin care s-a solicitat anularea mărcii sale, înregistrate la O.S.I.M., precum şi radierea şi interzicerea folosirii mărcii, deşi a mai existat un dosar având aceleaşi părţi, cauză şi obiect, recurenta apreciază că nu poate fi susţinută culpa procesuală în sarcina sa pentru următoarele argumente:

Temeiul de drept care constituie fundamentul acţiunii introductive îl reprezintă art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 care arată că o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată, pentru următoarele motive relative: b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară.

Din analiza acestui text de lege rezultă că, în situaţia reţinerii similitudinii dintre marca sa şi cea a A., devine incident imperativul refuzării mărcii la înregistrare. Cu alte cuvinte, norma de drept fiind imperativă, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, are obligaţia, iar nu facultatea, de a dispune respingerea cererii de înregistrare.

Or, în speţă, în situaţia reţinerii similitudini dintre mărci, O.S.I.M este culpabil, fiind titularul exclusiv al obligaţiei de a nu înregistra marca, potrivit dispoziţiilor legale sus-arătate.

Procedând în mod contrar, O.S.I.M a emis în mod nelegal decizia prin care a recunoscut recurentei dreptul la marcă, astfel că, acţiunea în anularea acestei decizii a fost admisă ca urmare a culpei acesteia, nefiind respectate dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 în emiterea sa, care stabilesc obligaţia O.S.I.M de a refuza cererea de înregistrare a unei mărci care creează risc de confuzie cu o marcă înregistrată anterior.

Recurenta afirmă că a procedat doar la exercitarea dreptului la marcă, consacrat prin decizia x, act emis de o autoritate publică, respectiv de către O.S.I.M, înregistrat cu bună-credinţă şi cu îndeplinirea procedurii legale.

În plus, până la anularea acestui act, acesta este valabil cu opozabilitate erga omnes, inclusiv în privinţa utilizării mărcii, astfel cum a fost înregistrată oficial.

Prin urmare, prejudiciile derivând din similitudinea cu o altă marcă nu pot fi puse decât în sarcina organului emitent care a înţeles să admită cererea de înregistrare a unei mărci în privinţa căreia există risc de confuzie, nesocotind obligaţia de a refuza cererea de înregistrare a unei astfel de mărci, stabilită imperativ de dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Aşadar, prin soluţia dispusă s-a apreciat că recurenta nu a avut "o conduită" care să respecte buna-credinţă, prevăzută în art. 12 C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, faptul că recurenta a invocat excepţii şi s-a folosit de apărări prevăzute în lege echivalează cu "o conduită abuzivă", făcându-se abstracţie de existenţa unui drept asupra mărcii pe care îl avea în mod autorizat şi înregistrat, ca efect al hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015, hotărâre care are autoritate de lucru judecat.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, combătând susţinerile recurentei-pârâte şi apreciind că aceasta nu aduce argumente suplimentare faţă de cele invocate în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Intimata-reclamantă, Societatea A. S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru lipsa unei motivări în acord cu exigenţele art. 488-489 C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În cauză, nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07 aprilie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică din 26 mai 2020, pentru soluţionarea pe fond a acestuia.

II. 4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată pe baza motivelor de recurs formulate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, potrivit celor ce succed.

Preliminar, se reţine că deşi recurenta-pârâtă s-a prevalat numai de ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., unele dintre criticile dezvoltate în memoriul de recurs sunt susceptibile de a fi analizate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum se va arăta.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect solicitarea intimatei-reclamante Societatea A. S.A. (A.) de anulare a mărcii înregistrate de OSIM în favoarea recurentei-pârâte B. S.R.L., marcă verbală, naţională "x", sub nr. x, având nr. de depozit x pentru clasa 35 (publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administraţie comercială, lucrări de birou) şi clasa 41 (educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale) din Clasificarea de la Nisa; radierea mărcii de către OSIM din Registrul Naţional al Mărcilor, interzicerea folosirii mărcii "x" de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-reclamantă a invocat ca temei al cererii de anulare dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b), precum şi ale art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data depozitului naţional reglementar al pârâtei (18.11.2013).

Prima instanţă a admis cererea şi a dispus anularea înregistrării mărcii pârâtei, reţinând ca fiind îndeplinite cerinţele legale decurgând din ambele temeiuri de drept.

Prin apelul declarat în cauză, pârâta a formulat critici cu privire la cele două temeiuri ale cererii de anulare a înregistrării mărcii, pe lângă alte critici de nelegalitate şi netemeinicie; apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, fiind confirmat însă caracterul întemeiat al acţiunii numai din perspectiva art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, considerându-se că motivele de apel prin care s-a criticat soluţia şi pentru pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, au rămas fără obiect, faţă de incidenţa prioritară a cazului de anulare analizat.

În recursul de faţă, recurenta, bazându-se pe derularea a litigiului înregistrat anterior pe rolul instanţelor judecătoreşti în dosar nr. x/2015, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 228/25.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulează critici atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cât şi de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În esenţă, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. - încălcarea autorităţii de lucru judecat -, susţine că, între cele două cauze există identitate cu privire la toate cele trei elemente ale acţiunii civile - părţi, obiect şi cauză, dar şi că hotărârea anterioară nu putea fi contrazisă de cea pronunţată în acest nou litigiu; ca atare, rezultă că se susţine atât încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, cât şi a efectului pozitiv al acesteia (sau a "puterii de lucru judecat", în formularea recurentei).

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că recurenta pretinde, în realitate, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 430 şi ale art. 431 C. proc. civ., cea din urmă normă stabilind efectele lucrului judecat (căruia i se ataşează autoritatea), sub cele două aspecte: negativ - art. 431 alin. (1) şi pozitiv - art. 431 alin. (2), pornind de la premisa că, sub imperiul actualului C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată exclusiv ca efect al hotărârii judecătoreşti.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., raportându-se la acelaşi litigiu anterior, recurenta-pârâtă susţine că cererea formulată în cauza de faţă este inadmisibilă, întrucât motivele de nulitate au fost deja valorificate de către intimata-reclamantă în cauza din dosarul nr. x/2015, astfel încât, intimata nu le poate relua în mod valabil şi în prezenta cerere în anularea mărcii.

Totodată, s-a susţinut că sentinţa şi decizia pronunţate în acest dosar sunt lovite de nulitate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât sunt pronunţate peste termenul prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Înalta Curte reţine, potrivit celor constatate şi de curtea de apel în analizarea acestor critici susţinute şi în apel, că dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015 a avut ca obiect contestaţia formulată de recurenta cauzei de faţă, S.C. B. S.R.L., împotriva Hotărârii nr. 13/06.01.2015 a Comisiei de Contestaţii Mărci din cadrul OSIM, prin care a fost admisă contestaţia depusă de către intimata A. S.A. împotriva deciziei OSIM din 6.05.2014 de admitere la înregistrare a mărcii nr. x, solicitate de recurenta S.C. B. S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 228//25.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis contestaţia, s-a schimbat Hotărârea nr. 13/2015 a Comisiei de Contestaţii din cadrul OSIM; s-a admis excepţia tardivităţii; s-a respins contestaţia, ca tardivă; s-a respins ca neîntemeiată şi cererea completatoare (prin care se solicitase de către contestatoare acordarea unor despăgubiri), cu cheltuieli de judecată de 2.000 RON în favoarea contestatoarei S.C. B. S.R.L..

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de Societatea A. S.A..

În acest context, Înalta Curte apreciază că într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, curtea de apel a concluzionat că, faţă de litigiul anterior, nu este operantă autoritatea de lucru judecat, nici pe temeiul art. 432 din C. proc. civ., ca excepţie procesuală şi nu se verifică nici funcţia pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

După intrarea adoptarea noului C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în vigoare de la 15.02.2013), ambele efecte - negativ şi pozitiv - ale autorităţii de lucru judecat îşi găsesc reglementarea în normele procesuale, spre deosebire de legislaţia anterioară, în care, acestea erau divizate la nivelul reglementării - autoritatea de lucru judecat sau puterea lucrului judecat, ca mijloc de probă, sub forma unei prezumţii legale, absolute şi irefragabile îşi avea reglementarea în art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) în C. civ. de la 1864, iar ca instituţie procesuală, la art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, sub forma unei excepţii procesuale de fond, peremptorii şi absolute.

Această concepţie legislativă, de unificare a reglementării şi de consacrare a caracterului exclusiv procesual al autorităţii de lucru judecat şi reglementarea acesteia între efectele hotărârii judecătoreşti, decurge şi din dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora: (2) În cuprinsul art. 987 alin. (3), art. 1.081 alin. (1) şi art. 1.084 alin. (3) din C. proc. civ., precum şi în cuprinsul celorlalte acte normative în vigoare, sintagma "puterea de lucru judecat/puterea lucrului judecat" se înlocuieşte cu sintagma "autoritatea de lucru judecat/autoritatea lucrului judecat".

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta invocă în mod greşit distincţia dintre puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat, astfel că motivele de recurs vor fi evaluate pe baza anterioarelor clarificări terminologice şi conceptuale.

Procedând la compararea cadrului procesual (sub raport obiectiv şi subiectiv) al celor două cauze, rezultă că nu se verifică tripla identitate de a elementelor acţiunii civile, astfel încât să fie operantă excepţia autorităţii de lucru judecat sau funcţia sa negativă.

Singurul element comun vizează părţile din cele două litigii.

Însă, nu este întrunită identitatea cu privire la obiect, întrucât dosarul anterior a avut ca obiect contestaţia formulată în temeiul art. 88 din Legea nr. 84/1998 împotriva Hotărârii Comisiei de Contestaţii Mărci din cadrul OSIM nr. x/6.01.2015 prin care s-a admis contestaţia intimatei Societatea A. S.A. împotriva admiterii înregistrării mărcii solicitate de recurentă; în pricina de faţă, astfel cum s-a arătat, intimata-reclamantă a solicitat anularea înregistrării mărcii pârâtei, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) corob. cu art. 6 alin. (1) lit. c), precum şi pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Nici cauza celor două cereri de chemare în judecată nu este aceeaşi, date fiind temeiurile juridice diferite anterior menţionate.

Înalta Curte constată că recurenta în mod eronat se raportează la cauză ca fiind scopul către care se îndreaptă voinţa reclamantului (causa petendi), întrucât, acest scop desemnează cauza acţiunii, în ansamblul ei, iar nu cauza cererii de chemare în judecată - causa debendi; cauza cererii - cea care interesează instituţia autorităţii de lucru judecat -, este doar parte din cauza acţiunii şi trebuie înţeleasă ca fiind temeiul sau fundamentul legal al dreptului invocat de cel care formulează o pretenţie în cadrul procesului.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. sau a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat nu este necesară întrunirea triplei identităţi, ci este suficient ca între acelaşi părţi să se fi derulat un litigiu care se află într-o legătură de materie litigioasă cu cel ulterior, în cadrul căruia hotărârea definitivă anterioară se foloseşte ca mijloc de probă, astfel încât, cele statuate în prima hotărâre nu vor mai fi evaluate nemijlocit de instanţa învestită cu soluţionarea litigiului ulterior, constituind o premisă deja demonstrată şi care nu ar putea fi contrazisă în hotărârea din urmă.

În acest context, Înalta Curte constată că în situaţia în care contestaţia formulată de către Societatea A. S.A. ar fi fost analizată pe fond în cadrul sentinţei civile nr. 228//25.02.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 244A/15.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar instanţa de judecată ar fi analizat motivul relativ de refuz al înregistrării mărcii prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, invocat de către intimată pentru a contesta înregistrarea mărcii solicitate la de către recurentă, în cauza de faţă, era necesar a se face aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Or, astfel cum şi curtea de apel a reţinut, dosarul nr. x/2015 s-a finalizat cu o soluţie prin care s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei formulate de către Societatea A. S.A., excepţie invocată în faţa Comisiei de contestaţii Mărci a OSIM de către recurenta S.C. B. S.R.L., în raport de prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, corect s-a constatat că în cauza de faţă nu este incident efectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la fondului cererii, întrucât evaluarea înregistrării mărcii recurentei pe temeiul motivului relativ de refuz la înregistrare prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, nu a fost realizată de instanţa de judecată, dată fiind ordinea de analiză a chestiunilor procedurale, potrivit regulii înscrise în dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., anume a priorităţii analizării excepţiilor procesuale în raport cu fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Norma invocată stabileşte astfel: "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Ceea ce în mod real are autoritatea de lucru judecat în cauza prezentă este soluţia de formulare tardivă a contestaţiei de către Societatea A. S.A. în raport de prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Constatarea anterioară prezintă relevanţă în cauza de faţă doar în ceea ce priveşte analizarea criticilor recurentei pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Însă, din perspectiva chestiunilor litigioase din acest dosar, autoritatea de lucru judecat asupra excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei nu are vreo semnificaţie, întrucât forma de procedură valorificată de către intimata-reclamantă în această cauză, priveşte o cerere în anularea înregistrării mărcii pârâtei, în baza art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b), precum şi a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cel din urmă temei nefiind un veritabil obiect al criticilor în recurs, potrivit clarificărilor preliminare referitoare la cadrul de analiză în recurs.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că în mod greşit recurenta susţine că operează autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea inexistenţei riscului de confuzie, a lipsei similarităţii între mărci şi produsele şi semnele pe care fiecare dintre acestea le desemnează, sau, cu alte cuvinte, a neîntrunirii cerinţelor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, astfel de evaluări nefăcând obiectul verificărilor jurisdicţionale ale instanţelor din litigiul anterior, aspecte constatate şi de instanţa de apel.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii de faţă, Înalta Curte constată că este reiterată de recurentă prin motivele de recurs, deşi excepţia în discuţie a fost invocată şi prin motivele de apel.

O excepţie procesuală, de procedură sau de fond, din categoria excepţiilor absolute, odată ce a fost invocată într-o anumită etapă procesuală nu poate fi supusă analizei instanţei superioare, învestite cu soluţionarea căii de atac, decât prin formularea unor critici privind modul cum a dezlegat-o instanţa în faţa căreia a invocat-o, iar nu prin reiterarea acesteia şi în calea de atac.

În concret, în această etapă procesuală, rezultă că partea ignoră judecata efectuată în apel, ceea ce nu este permis, întrucât în recurs se analizează legalitatea hotărârii atacate pe baza criticilor formulate, întemeiate pe unul sau mai multe dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) ori pe baza unor motive de ordine publică, invocate din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. totodată, în temeiul art. 247 din C. proc. civ., instanţa de recurs poate analiza excepţii absolute al căror regim juridic permite invocarea lor pentru prima dată în recurs.

În sfârşit, referitor la aceeaşi excepţie de inadmisibilitate, se reţine că în continuarea argumentaţiei susţinute în apel de către pârâtă în legătură cu sentinţa tribunalului - nulitatea acesteia pentru soluţionarea acţiunii întemeiate pe art. 47 din Legea nr. 84/1998 pentru depăşirea termenului prevăzut de art. 19 din acelaşi act normativ - recurenta invocă, pentru aceleaşi motive, şi nulitatea deciziei instanţei de apel, aspect ce va fi analizat de această instanţă.

Astfel cum şi curtea de apel a reţinut, procedura opoziţiei la înregistrarea unei mărci, reglementată de art. 19 din Legea nr. 84/1998, nu are valoarea unei proceduri prealabile în sensul art. 193 din C. proc. civ. pentru formularea acţiunii în anularea mărcii şi, corelativ, nici art. 47 din aceeaşi lege nu condiţionează admisibilitatea acţiunii de formularea opoziţiei la înregistrarea mărcii.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile susţinute în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., nefiind întrunite condiţiile niciuneia dintre aceste ipoteze de casare.

Se constată, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că recurenta a formulat critici susceptibile de încadrare şi în teza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la aplicarea criteriilor legale şi jurisprudenţiale din perspectiva Curţii de Justiţie de la Luxembourg, chiar dacă aceasta nu s-a prevalat şi de acest motiv de recurs; pe de altă parte, deşi aceeaşi recurentă face referire la existenţa unor considerente contradictorii ale instanţei de apel, din analiza criticilor dezvoltate în memoriul de recurs nu pot fi identificate susţineri care să poată fi analizate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, instanţele de fond au admis acţiunea în anularea înregistrării mărcii recurente-pârâte în baza art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, iar instanţa de apel, dând prioritate temeiului juridic anterior menţionat, a lăsat neanalizată cererea de anulare a aceleiaşi mărci şi în baza art. 47 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, considerând că motivele de apel ale pârâtei referitoare la acest din urmă temei, sunt rămase fără obiect.

Drept urmare, Înalta Curte nu va proceda şi la analizarea criticilor din recurs privitoare la reaua-credinţă, având în vedere că recurenta nu s-a raportat la considerentele instanţei de apel din această perspectivă, astfel încât, dezlegarea dată de curtea de apel cu privire la inutilitatea analizării şi a motivului de anulare în baza art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este intrat sub autoritate de lucru judecat.

Cu referire la art. 47 alin. (1) lit. b), Înalta Curte constată că intimata s-a prevalat de dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 pentru a solicita anularea înregistrării mărcii naţionale, individuale, verbale a pârâtei C. (certificat de înregistrare, dosar fond), înregistrare ce poartă asupra claselor de servicii 35 (publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administraţie comercială lucrări de birou) şi clasa 41 (educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale) ale Clasificării de la Nisa.

Intimata-reclamantă este titulară a mărcii naţionale, individuale, verbale AGENDA MEDICALĂ nr. x/24.10.2006 (reînnoită în anul 2016), pentru clasele de produse 9: lucrare medicală tipărită pe suport magnetic (publicaţie electronică) şi clasa 16 (tipărituri pe suport de hârtie (lucrare medicală tipărită pe suport de hârtie).

Art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 prevede astfel:

"(1) În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative:

b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară."

Înalta Curte constată că în evaluarea acestui motiv de anulare a mărcii pârâtei, instanţa de apel, verificând soluţia dată de tribunal, în mod corect s-a raportat la condiţiile cumulative ale normei citate, precum şi la criteriile dezvoltate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europe în dezvoltarea acesteia, în condiţiile în care norma naţională este armonizată cu directivele şi regulamentele europene în această materie şi, totodată, a făcut o corectă aplicare a acestora.

În mod constant, în jurisprudenţa CJUE, s-a subliniat că este indispensabil să se interpreteze noţiunea de "similitudine" în raport cu riscul de confuzie (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 17; Hotărârea din 22 iunie 201999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 19); totodată, este esenţial criteriul aprecierii globale a riscului de confuzie, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi în cauză, potrivit jurisprudenţei CJUE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 16; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 18; Hotărârea din aprilie 2008, adidas şi adidas benelux, C-102/07, par. 29; Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 22; hotărârea Medion, pct. 27 etc.).

Aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare şi, în special, similitudinea mărcilor şi cea a produselor şi serviciilor desemnate. Astfel, un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci şi invers.

Prin urmare, pentru reţinerea riscului de confuzie, în percepţia publicului, este necesar să se verifice în mod cumulativ cerinţele identităţii sau similarităţii dintre mărci, a identităţii sau similarităţii între serviciile şi/sau produsele pe care fiecare dintre ele le desemnează.

În acord cu aceeaşi jurisprudenţă a CJUE, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinând seama în special, de elementele lor distinctive şi dominante. Percepţia asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privinţă, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitelor detalii ale acesteia (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 23; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 25; Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 35; hotărârea Medion, C-120/04, par. 28 etc.).

Totodată, faptul că o marcă are un caracter distinctiv slab nu exclude riscul de confuzie, în special, în cazul în care există o similitudine a semnelor şi a produselor sau a serviciilor vizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, BSH/EUIPO, C-43/15, par. 63).

Recurenta-pârâtă contestă concluziile la care instanţa de apel a ajuns în aplicarea regulilor de evaluare enumerate, atât în planul reţinerii similitudinii mărcilor, insistând asupra lipsei de similitudine în plan conceptual între cele două mărci, cât şi în ceea ce priveşte stabilirea riscului de confuzie pentru public.

Înalta Curte apreciază că o atare concluzie, şi reală de ar fi, nu este de natură a deturna aprecierea globală a riscului de confuzie în cauza de faţă, întrucât, pe de o parte, similitudinea semnelor sau a mărcilor în litigiu reprezintă doar unul dintre factorii relevanţi în cadrul analizei, iar pe de altă parte similitudinea dintre mărci se apreciază în cele trei planuri, în mod egal, neputându-se atribui o valoare superioară unuia sau altuia dintre acestea, cu ocazia stabilirii concluziei pentru condiţia legală a similitudinii între mărci.

Cu alte cuvinte, dacă se reţine similitudinea în plan vizual şi fonetic, poate să lipsească o constatare în sensul unui anumit nivel de similitudine şi în plan conceptual, iar concluzia cu privire la cerinţa similitudinii să fie constatată ca întrunită.

În sens invers, potrivit jurisprudenţei CJUE, funcţionează "teoria neutralizării", teorie care, prin natura sa, ţine de aprecierea globală a riscului de confuzie.

Această teorie presupune că diferenţele conceptuale care există între două semne în conflict sunt de natură să reducă riscul ca un consumator să confunde originea produselor sau a serviciilor în cauză, în pofida similitudinilor vizuală şi/sau fonetică ale acestor semne. Într-o asemenea ipoteză, efectul similitudinilor respective asupra perceperii semnelor de către consumator este "atenuat în mare parte". Totuşi, nu se poate exclude ca, în pofida acestui lucru, similitudinile respective să implice un risc de confuzie în anumite cazuri.

Or, chiar în plan conceptual, comparaţia mărcilor în conflict nu permit stabilirea unor diferenţe de natură a atenua similitudinea în plan fonetic şi vizual; dimpotrivă, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a confirmat caracterul slab distinctiv al sintagmei "de buzunar" în ansamblul mărcii pârâtei, întrucât, în mintea consumatorului evocă anumite caracteristici ale produsului (dimensiune, format), respectiv că C. este o variantă mai mică a unei agende medicale în format mai mare; sintagma analizată nu este de natură a atribui mărcii pârâtei o distinctivitate particulară în raport cu serviciile cărora îi este destinată şi care să o îndepărteze de la semnificaţia mărcii reclamantei.

Aceste constatări vădesc împrejurarea că instanţele de fond au luat în considerare sintagma "de buzunar" în cadrul aprecierii globale a mărcii sale şi nu au considerat-o un element neglijabil, astfel încât comparaţia să se realizeze doar pe baza elementului dominant, într-o corectă observare a regulii afirmate de instanţele Uniunii în Cauza T - 472/08, Compania Muller de Bebidds împotriva OHIM:

"faptul că un element nu este neglijabil nu înseamnă că este dominant, tot astfel cum faptul că un element nu este dominant nu implică nicidecum că este neglijabil.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia lipsa similitudinii pe plan conceptual reiese din aceea că publicaţiile intimatei-reclamante se adresează specialiştilor din domeniu, pe când cele ale recurentei vizează publicul larg, conţinând informaţii pe înţelesul tuturor.

Prin înregistrarea mărcii C. a cărei anulare s-a cerut, recurenta-pârâtă a obţinut protecţie pentru clasele 35 şi 41, servicii care sunt utilizate, în special, în ceea ce priveşte serviciile de publicitate din clasa 35; pe de altă parte, având în vedere clasele de produse vizate de înregistrarea mărcii anterioare AGENDA MEDICALĂ a intimatei-reclamante, anume clasa 9 (lucrare medicală tipărită pe suport magnetic, publicaţie electronică) şi clasa 16 (tipărituri pe suport hârtie, lucrare medicală tipărită pe suport de hârtie) rezultă că acestea sunt destinate publicului larg.

Potrivit jurisprudenţei constante în materie, publicul relevant este compus din persoanele susceptibile să utilizeze atât produsele vizate de marca anterioară, cât şi serviciile vizate de marca a cărei înregistrare este în discuţie.

Luând în considerare nivelul de atenţie de care dă dovadă publicul relevant în cursul examinării originii comerciale a produselor şi serviciilor în cauză, se constată că publicul în cauză nu va analiza în cel mai mic detaliu marca cu care se va confrunta şi nici nu o va compara cu minuţiozitate cu o altă marcă. Chiar şi publicul compus din profesionişti, cu un nivel de atenţie ridicat, nu are decât rareori ocazia să compare în mod direct diferitele mărci, astfel încât trebuie să se bazeze pe imaginea imperfectă a mărcii anterioare pe care a păstrat-o în memorie.

Aceste premise au permis instanţei de apel concluzia existenţei unei puternice legături conceptuale între mărcile analizate, care provine din faptul că marca ulterioară a preluat reprodus întocmai, în conţinutul său, elementele verbale "Agenda Medicală" din marca anterioară a intimatei şi, implicit, ideea unei lucrări de specialitate care transmite informaţii medicale.

Totodată, se constată că recurenta contestă modalitatea în care curtea de apel a constatat similitudinea mărcilor şi în plan vizual, sens în care în mod nelegal face trimitere la forma/formatul produselor pe care aceasta şi reclamanta, titulară a mărcii AGENDA MEDICALĂ, le aplică.

Compararea mărcilor din punct de vedere vizual are ca obiect mărcile în conflict astfel cum au fost înregistrate, iar nu produsele/serviciile cărora le sunt destinate, atare comparaţie reprezentând un alt plan în cadrul analizei de ansamblu a riscului de confuzie.

Mai mult decât atât, recurenta omite împrejurarea că marca sa poartă asupra unor clase de servicii (35 şi 41) din Clasificarea de la Nisa, iar nu asupra unor clase de produse, precum marca intimatei (clasele 9 şi 16), între produsele reclamantei şi serviciile pentru care recurenta a înregistrat marca fiind reţinută, însă, similitudinea de instanţele de fond.

Cele două elemente verbale nu formează singure un concept de sine-stătător, ci sunt elemente secundare în raport cu elementele verbale "Agenda Medicală", care sunt poziţionate la început şi care transmit consumatorului ideea unei lucrări de specialitate care conţine informaţii medicale, ansamblu lingvistic care, în contextul mărcii recurentei-pârâte, îndeplineşte rolul de element dominant.

Cum singurele diferenţe între mărcile în litigiu sunt date de prezenţa elementelor "de buzunar", care evocă în mintea consumatorului o anumită caracteristică a produsului (dimensiune, format), şi ţinând seama şi de similitudinea vizuală, fonetică şi conceptuală a semnelor ridicată în conflict, în mod corect s-a constatat că este posibil ca publicul relevant să perceapă marca ulterioară ca o versiune a mărcii anterioare, mai degrabă decât o marcă distinctă ce desemnează o altă origine comercială a serviciilor, având în vedere, în acelaşi timp, faptul că publicul relevant nu va deduce originea comercială a unui serviciu exclusiv pe baza unui element ("de buzunar") care evocă dimensiunea (sau formatul) produsului cu care este similar.

S-a mai susţinut de către recurentă că instanţa de apel nu a avut în vedere, în cadrul evaluării similitudinii mărcilor, caracterul distinctiv al mărcii reclamantei şi, în special renumele său, în aplicarea regulii potrivit căreia riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedeşte important.

Din perspectiva renumelui mărcii reclamantei, Înalta Curte reţine că, în raport cu obiectul învestirii instanţei, condiţia renumelui mărcii anterioare nu constituia o cerinţă ce se impunea a fi verificată, având în vedere temeiul juridic al cererii de anulare a mărcii - art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b), iar nu în coroborare cu art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce priveşte distinctivitatea mărcii anterioare, se constată că într-adevăr instanţele de fond nu s-au raportat de distinctivitatea dobândită a mărcii anterioare (care putea fi evaluată în raport cu vechimea înregistrării, cu frecvenţa şi intensitatea folosirii, durata prezenţei pe piaţă, nivelul de cunoaştere în rândul publicului relevant etc.), ci au avut în vedere doar distinctivitatea intrinsecă a acesteia, prin valorificarea prezumţiei simple a existenţei distinctivităţii, ca efect al înregistrării, împrejurare ce s-a dovedit a fi suficientă pentru a se conchide asupra riscului de confuzie.

Recurenta, cu ignorarea celor argumentate de instanţa de apel în sensul neincidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, reia această critică şi în recurs, critică ce va fi înlăturată, având în vedere că pricina de faţă nu este circumscrisă unei acţiuni în contrafacere.

Referitor la condiţia similitudinii între produsele care sunt desemnate de marca intimatei-reclamante şi serviciile solicitate de către pârâtă la înregistrarea mărcii sale, Înalta Curte constată că îndeplinirea acestei cerinţe a fost reţinută de prima instanţă, în timp ce, în apel, pârâta a reiterat doar argumentul înscrierii, din punct de vedere administrativ, al produselor şi serviciilor în comparaţie în clase diferite ale Clasificării de la Nisa, argument înlăturat de curtea de apel, întrucât pot fi similare produse şi/sau servicii din clase diferite şi pot fi identice, produse şi servicii din aceeaşi clasă.

Recurenta critică şi soluţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei, argumentând că, faţă de admiterea cererii sale de înregistrare a mărcii C., culpa procesuală aparţine OSIM care avea obligaţia de a-i respinge cererea.

Înalta Curte apreciază că recurenta denaturează înţelesul noţiunii de "parte care pierde procesul" din conţinutul art. 453 din C. proc. civ.

În primul rând litigiu de faţă a fost iniţiat de către intimata-reclamantă Societatea A. S.A. prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului, Bucureşti 11.07.2017.

Pe de altă parte, art. 89 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 prevede că, OSIM este obligat să înainteze acesteia actele, documentele şi informaţiile necesare judecării cauzei cu care a fost învestită, acest organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniu, stând în proces în astfel de litigii pentru opozabilitatea hotărârii, iar nu în calitate de parte.

Drept urmare, în cauză nu este incidentă regula de la art. 453 din C. proc. civ., astfel că, în mod nefondat susţine recurenta că OSIM trebuia să fie obligat la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

În plus, este util a fi precizat, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că în derularea procedurii de înregistrare a mărcii, OSIM examinează, din oficiu, exclusiv motivele absolute de înregistrare a mărcii (prevăzute de art. 5 din Legea nr. 84/1998), nu şi motivele relative (art. 6 din acelaşi act normativ), astfel cum prevede art. 22 alin. (3) din legea de referinţă, motivele relative putând fi valorificate de titularii prevăzuţi de lege şi în condiţiile determinate de actul normativ de referinţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

În aplicarea dispoziţiilor art. 451-453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în recurs, însă, în temeiul art. 451 alin. (2) din acelaşi Cod, se va proceda la reducerea cuantumului acestora de la 8.768,02 RON (conform dovezilor de la dosar recurs) RON, la 6.000 RON, având în vedere solicitarea recurentei în acest sens, precum şi în considerarea volumului activităţii apărătorului în această etapă procesuală, dar şi a împrejurării că nu au fost dezbătute chestiuni de drept neantamate până la în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 387A din data de 11 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2020.