Restitution compensation claim for delay in processing notifications rejected for lack of fault in delictual liability

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 07.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Piatra Neamţ prin Primar - Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, B., în calitate de fost primar al Municipiului Neamţ în perioada ce face obiectul litigiului şi ANRP - Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.682.512 RON reprezentând diferenţa de valoare dintre despăgubirile acordate reclamantei de către CNCI prin Decizia de Validare parţială nr. 5579/30.09.2015, respectiv 1.447.087 puncte şi valoarea de circulaţie a terenului revendicat, respectiv 3.129.599 RON, calculată prin raportul de expertiză evaluatoare extrajudiciară nr. x/15.01.2014, întocmit de către S.C. C. S.R.L..

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1349 C. civ., art. 1357 şi urm. C. civ., art. 1381 şi urm. C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 65/16.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Piatra Neamţ prin Primar - Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, B. şi ANRP-Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 830 din 24 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 30 iulie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 65 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Piatra Neamţ, prin primar - Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, B. şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor .

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor exprese şi imperative prevăzute în art. 25, alin. (1) şi pct. 9 al art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Se arată că primul text invocat impunea obligaţia unităţilor deţinătoare de a soluţiona notificarea într-un termen de 60 de zile de la primirea notificării, iar cel de-al doilea temei de drept se referă la evaluarea imobilelor ce fac obiectul legii speciale la nivelul standardelor internaţionale de evaluare, fiind vorba în concret de valoarea de piaţă de la momentul soluţionări notificării, dar nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au ţinut cont de acestea.

Comisia Locala Piatra Neamţ a depăşit cu mult un termen rezonabil în care ar fi putut soluţiona notificarea reclamantei în sens favorabil, pârâta neinvocând în concret prin întâmpinare care este motivul pentru care în perioada 2001-2005 nu a întreprins niciun demers în acest sens, nesolicitând completarea dosarului notificării cu noi înscrisuri, fiind necesară intervenţia instanţei de judecată pentru a se constata calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri compensatorii.

De abia în anul 2008, pârâta a solicitat noi acte în completarea dosarului, ceea ce demonstrează că până la acel moment nu a verificat înscrisurile depuse în anul 2001, o dovada în plus pentru reaua sa credinţă, iar prin Decizia emisă de către pârâtă în anul 2009, prin care reclamantei i se acordau masuri compensatorii în cote părţi, decizie desfiinţată ulterior de către instanţele de judecată, Comisia locală nu a observat după 8 ani care este situaţia juridică reală a solicitantei.

Deşi în anul 2010 pârâta, sub conducerea copârâtului persoană fizică, a emis dispoziţie, tot în executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care se acordau măsuri reparatorii pentru cele două terenuri aflate pe raza municipiului Piatra Neamţ, ulterior, în faţa ANRP, reclamanta a renunţat la despăgubiri pentru cel de-al doilea teren deoarece acest teren nu a putut fi identificat în concret din înscrisurile dosarului notificării reclamantei, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei o neglijenţă gravă din partea comisiei locale, atunci când a dispus acordarea de despăgubiri fără a cerceta temeinic documentaţia anexată notificării.

Se apreciază, de asemenea, că hotărârea pronunţată în apel s-a făcut cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1), din vechiul C. civ., în ceea ce priveşte inexistenţa oricărei forme de vinovăţie în exercitarea prerogativelor legale de către pârâţi, întrucât, potrivit acestui text, chiar existenţa unei culpe uşoare poate să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale.

În acest context, este greu de înţeles de ce o instanţă de judecată apreciază că nu există nici măcar o formă uşoară de culpă în atitudinea unor instituţii care încalcă legea prin nerespectarea prevederilor ei şi care tratează cu uşurinţă şi punerea în executare cu celeritate a numeroaselor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză.

Susţine recurenta că faptul că a obţinut despăgubiri în anul 2015, adică la mai bine de 14 ani de la data depunerii notificării, sub auspiciile unei legi mai puţin favorabile, în loc de 60 de zile, cum dispunea legea iniţial, constituie o culpă evidentă în modul cum copârâţii au înţeles să pună în aplicare prevederile legale, acesţia fiind vinovaţi de crearea unui prejudiciu reclamantei, instanţa supremă având datoria de a clarifica această chestiune şi de a lămuri aspecte care ţin nu doar de legalitate dar, mai ales, de moralitate.

5. Apărările formulate în cauză:

Municipiul Piatra Neamţ - Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu toate că instanţa de apel a cenzurat unul din considerentele pe care şi-a fundamentat instanţa de fond respingerea acţiunii, respectiv existenţa/inexistenţa unei fapte ilicite, în acord cu ceea ce a statuat Tribunalul Bucureşti, Curtea a reţinut că în cauză lipseşte culpa ca şi condiţie esenţială de existenţă a răspunderii delictuale, circumstanţele în care s-a desfăşurat activitatea autorităţilor administrative chemate să soluţioneze notificările persoanelor îndreptăţite formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 conferind un caracter scuzabil nerespectării termenului de 60 de zile prevăzut de lege.

Susţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a prevederilor art. 10 şi 25 din Legea nr. 10/2001, cât şi a celor din C. civ. (1357 şi urm.), argumentând în mod corect caracterul scuzabil al nesoluţionării de către pîrîţi a cererilor reclamantei în termenul prevăzut de lege.

Cu referire la pretinsa culpă în activitatea de soluţionare a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, presupusa tergiversare a soluţionării cererilor reclamantei nu a existat, întârzierea fiind rezultatul aplicării procedurilor stabilite de lege, care reclamă o analiză temeinică a documentaţiei depuse, a soluţionării în instanţă a litigiilor determinate de această activitate, precum şi rezultatul culpei reclamantei înseşi şi a autorului acesteia, care nu şi-au îndeplinit într-un termen optim obligaţiile corelative de completare a dosarului de restituire.

În acest sens a amintit că în considerentele sentinţei civile nr. 3273 BIS din 10.06.2010 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, în dosarul nr. x/2009, prin care s-a respins acţiunea introdusă în contradictoriu cu Municipiul Piatra Neamţ, având ca obiect solicitarea recurentei reclamante din prezenta cauză de obligare a Municipiului la plata de daune interese pentru nerespectarea sentinţei civile nr. 624/C/30.09.2005, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că:

"executarea sentinţei civile nr. 624/C/30.09.2005 pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost întârziată nu din culpa pârâtului, care nu a atacat sentinţa nr. 624/C/30.09.2005, ci din cea a reclamantului, care s-a arătat nemulţumit de hotărârea primei instanţe. Aşa încât, pană când situaţia juridică consfinţită în această sentinţă nu rămânea în vigoare cu putere de lucru judecat este greu de imputat vreo culpă în executarea sa pârâtului.

Din multitudinea de adrese efectuate de pârât în perioada 03.10.2007 -14.10.2008 mai rezultă ca nici acesta nu a stat în pasivitate, aşteptând relaţiile solicitate de la reclamantă, ci a efectuat o serie de demersuri la alte instituţii publice, deşi nu-i incumbau, pentru a putea soluţiona pe fond notificările în discuţie. (...)

Instanţa apreciază că nu se poate retine culpa autorităţii locale în soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, aşa încât va respinge acţiunea ca nefondată".

Astfel, situaţia de fapt este cea reţinută, în mod just, de către instanţa de fond, respectiv că "notificările formulate de autorul reclamantei au fost soluţionate în 2005 prin respingerea cererilor, iar ulterior autorităţile locale s-au conformat hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţe cu privire la imobilul notificat."

Primarul municipiului Piatra-Neamţ a emis dispoziţia nr. x/19.04.2010 prin care a propus acordarea de despăgubiri stabilite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul notificat compus din teren în suprafaţă de 4672 mp, situat în municipiul Piatra Neamţ, judeţul Neamţ şi pentru imobilul notificat compus din teren în suprafaţă de 340 mp, situat în municipiul Piatra Neamţ, str. x, lot nr. x şi care nu putea fi restituit în natură.

Referitor la afirmaţia potrivit căreia, din culpa exclusivă a Comisiei Locale Piatra Neamţ, apelanta-reclamanta a fost nevoită să renunţe la despăgubirile cuvenite pentru terenul în suprafaţă de 340 mp situat în Piatra Neamţ, str. x, precizează că aceasta a renunţat de bună voie la aceste despăgubiri (renunţarea fiind un act unilateral), astfel încât nu-i poate fi imputat faptul că dosarul nu conţinea suficiente elemente pentru identificarea amplasamentului respectivului teren, nefiind indicat nici măcar actul prin care autorul reclamantei a fost deposedat de teren.

În mod similar, diferenţa de valoare dintre despăgubirile acordate apelantei-reclamante de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin Decizia de validare parţială nr. 5579/30.09.2015 şi valoarea de circulaţie a terenului revendicat, nu poate fi imputată Municipiului Piatra Neamţ, întrucât evaluarea terenului s-a realizat de către un expert al A.N.R.P., iar cuantumul despăgubirii nu a fost influenţat în niciun fel de către autoritatea publică locală, neexistând, astfel, vreo culpă a Municipiului Piatra Neamţ în stabilirea despăgubirii acordate .

Aceste aspecte vin să întărească concluzia la care a ajuns instanţa de apel atunci când, în considerentele deciziei apelate, a statuat că "apelanta reclamantă nu a probat săvârşirea unei fapte ilicite culpabile de către pârâţii chemaţi în judecată, aceştia soluţionând, fiecare în cadrul competenţelor lor legale, dosarele administrative privind despăgubirile pretinse de autorul reclamantei, deşi cu nerespectarea unor termene rezonabile, însă în împrejurări scuzabile."

Lipsind culpa ca o condiţie necesară a atragerii răspunderii civile delictuale, este evident că nici critica recurentei referitoare la o pretinsă aplicare greşită a prevederilor art. 1357 şi urm. C. civ. nu poate fi primită.

În consecinţă, consideră că motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă sunt nefondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a textelor de lege incidente în cauza pendinte, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., solicită să se respingă recursul declarat şi să se menţină decizia recurată ca fiind legală şi temeinică.

6. Procedura de filtru:

Prin rezoluţia din 15 octombrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 830 din 24 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la 19 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel a încălcat normele imperative prevăzute de art. 25 alin. (1) şi art. 10 pct. 9 din Legea nr. 10/2001, fără să observe că s-a depăşit termenul rezonabil în care ar fi trebuit să se soluţioneze notificarea depusă de recurentă şi nu s-a stabilit corect valoarea de piaţă a imobilului, de asemenea că decizia emisă în anul 2009 a fost desfiinţată ulterior de instanţele judecătoreşti şi că, datorită superficialităţii cu care au fost soluţionate cererile depuse, recurenta a renunţat, în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la acordarea despăgubirilor pentru cel de-al doilea teren, întrucât acesta nu a putut fi identificat din înscrisurile anexate notificării, Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost reţinute de către instanţa de apel.

Astfel, Curtea de Apel a stabilit situaţia de fapt şi de drept, pe baza căreia apelanta reclamantă şi-a fundamentat pretenţia litigioasă, identificând faptele ilicite ale pârâţilor chemaţi în judecată, şi a apreciat că în mod incorect prima instanţă a reţinut că în cauză nu s-a probat existenţa unor fapte ilicite în privinţa pârâţilor chemaţi în judecată, entitatea învestită cu soluţionarea celor două notificări, Primarul Municipiului Piatra Neamţ prin Primar şi autoritatea chemată a valida sau invalida propunerile de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte în cazul imobilelor imposibil a fi restituite în natură.

Deşi a reţinut existenţa faptei ilicite prin încălcarea art. 25-26 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a constatat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtelor avînd în vedere că s-a apreciat că reclamanta nu a probat condiţia culpei autorităţilor pârâte, iar în lipsa uneia dintre condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, orice analiză cu privire la restul cerinţelor devine superfluă, fiind cert că lipsa culpei, chiar în prezenţa unei fapte ilicite, determină imposibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale.

Raportat la această concluzie a instanţei de apel urmează a fi analizat motivul de recurs potrivit căruia hotărârea pronunţată în apel s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1357 şi următ. C. civ., în ceea ce priveşte inexistenţa oricărei forme de vinovăţie cu privire la exercitarea prerogativelor legale de către pârâţi, chiar existenta unei culpe uşoare care să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale.

Răspunderea delictuală este reglementată la modul general de art. 1349 C. civ., conform căruia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Totodată, conform alin. (3) al art. 1349 C. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Pornind de la dezlegările teoretice date atât de textele legale indicate anterior menţionate, cât şi de doctrină şi jurisprudenţă, instanţa urmează a constata că, în speţa de faţă, aceste condiţii nu sunt întrunite în mod cumulativ, câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, culpa pârâţilor nu există şi, ca atare, nu există temei pentru obligarea lor la plata sumelor solicitate de reclamantă.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul deciziei atacate, a reţinut, raportat la conduita autorităţii administrative chemată a soluţiona notificările persoanelor îndreptăţite formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pornind de la premisa că nerespectarea termenului legal de 60 de zile, prevăzut de art. 25-26 din Legea nr 10/2001 conduce, per se, la conturarea unei fapte ilicite, ca şi nesoluţionarea într-un termen rezonabil a dosarelor de despăgubire de către fosta CCSD (CNCI preluând atribuţiile în contextul Legii nr. 165/2013), că nu se poate face abstracţie de numărul solicitărilor adresate entităţilor administrative şi de complexitatea gestionării acestora, împrejurare care se configurează juridic, practic, într-o cauză ce conferă caracter scuzabil (lipseşte culpa, chiar şi cea mai uşoară formă) faptelor ilicite imputate pârâţilor, împiedicând angajarea răspunderii civile delictuale a acestora.

De altfel, pentru acest motiv, al volumului de dosare şi al complexităţii gestionării acestora, Curtea a reţinut că legiuitorul, prin Legea nr. 165/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 278/17.05.2013) a instituit o procedură administrativă dilatorie, acordând unităţilor deţinătoare noi termene de până la 36 de luni (cu începere din 01.01.2014) tocmai pentru a soluţiona notificările depuse, aspect analizat şi acceptat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza - pilot D. şi alţii împotriva României sau cauza Preda şi alţii împotriva României.

Pe cale de consecinţă, evaluând probatoriul administrat în cauză, în raport de parcursul administrativ al notificărilor formulate de autorul reclamantei, Curtea a apreciat că reclamanta nu a probat săvârşirea unei fapte ilicite culpabile de către pârâţii chemaţi în judecată, aceştia soluţionând, fiecare în cadrul competenţelor lor legale, dosarele administrative privind despăgubirile pretinse de autorul reclamantei, deşi cu nerespectarea unor termene rezonabile, însă în împrejurări scuzabile.

Curtea a arătat că, deşi apelanta reclamantă s-a văzut nevoită a promova diverse proceduri judiciare pentru activarea procedurilor administrative, lente din pricina volumului şi complexităţii lor, aspecte notorii în legislaţia internă şi recunoscute şi de Curtea EDO, nefiind negat aşadar disconfortul provocat acesteia, cu toate acestea în contextul de ansamblu al mecanismului acordării despăgubirilor pe temeiul legii nr. 10/2001, în cazul particular de faţă al apelantei reclamante, nu se poate reţine culpa pârâţilor, cu consecinţa angajării răspunderii lor civile delictuale.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) urm., C. civ., chiar existenţa unei culpe uşoare poate să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale, dar prezumţia culpei în exercitarea prerogativelor legale de către pârâţi este susceptibilă de a fi răsturnată, nefiind irefragrabilă.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, interpretând probatoriile administrate în cauză, raportat la situaţia de fapt deja stabilită, instanţa anterioară a apreciat că nu există nici măcar o formă uşoară de culpă în atitudinea instituţiilor pârâte.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că prezumţia culpei pârâţilor, dată de nerespectarea dispoziţiilor din legile speciale de reparaţie, a fost răsturnată, iar dovezile analizate de aceasta în acest scop nu pot fi verificate în recurs.

Trebuie subliniat că dispoziţiile art. 488 ale C. proc. civ. dispun că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, nu şi cele care vizează netemeinicia acesteia.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ., aşa cum s-a arătat anterior.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs invocate de recurentă, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 830A din 24 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2020.