Insufficiency of appellate reasoning on the balance between freedom of expression and right to private life in tort liability claims

Şedinţa publică din data de 20 mai 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 6 iulie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa:

- să constatate caracterul ilicit al faptei săvârşită de pârâtul B., constând în afirmaţii repetate pe criterii de vârstă şi discriminări cu caracter politic;

- să oblige pârâtul la plata sumei de 296.000 RON (două sute nouă zeci şi şase mii RON) reprezentând despăgubiri civile pentru daune materiale şi morale, din care 130.000 RON (o sută trei zeci mii RON) cu titlu de daune morale şi 166.000 RON (o sută şaizeci şi şase mii RON) cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul moral şi material cauzat reclamantului;

- să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea acestui proces conform art. 451 şi urm. C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 494/2018, pronunţată de Tribunalul Alba s-a admis excepţia inadmisibilităţii petitului 1 din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi, în consecinţă, s-a respins acest capăt de cerere.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, petitul 2 din cererea de chemare în judecată şi a fost obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtului a sumei de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 191 din 5 martie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 494 din 13 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă.

Prin aceeaşi hotărâre a fost admis apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, în sensul că a fost schimbată sentinţa numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora reclamantul a fost obligat faţă de pârât, pe care 1-a stabilit ca fiind suma de 7500 RON, fiind menţinută, în rest, sentinţa apelată şi respins apelul incident formulat de pârât împotriva încheierii nr. 74 din 17 aprilie 2018.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident recurentul pârât B..

În susţinerea recursului principal, reclamantul A. a formulat următoarele critici:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu au fost analizate şi nici identificate motivele de apel, expunerea acestora în cuprinsul deciziei recurate fiind una generică;

În acest sens, recurentul susţine că a formulat, în esenţă, următoarele critici cu a căror analiză a învestit instanţa de apel:

- Nulitatea sentinţei apelate ca efect al încălcării dreptului la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., respectiv ca efect al încălcării art. 264 C. proc. civ., aprecierea instanţei fiind raportată la alte situaţii de fapt;

- Încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în opinia apelantului judecătorul fondului apreciind greşit că atitudinea antisocială a pârâtului este normală şi face parte "dintr-o poziţie şi schemă politică cu aplicarea art. 10 din C.E.D.O.", în condiţiile în care libertatea de exprimare a unei persoane nu trebuie să aducă atingere stimei, reputaţiei, onoarei, vieţii intime şi demnităţii umane, respectiv că reclamantul a suferit o traumă.

- Sentinţa civilă apelată este nelegală şi netemeinică, raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - instanţa de fond reţinând, în mod eronat că, primul petit al cererii de chemare în judecată este o acţiune în constatare, în sensul prevăzut de art. 35 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de fond a calificat petitul I ca o acţiune în constatare a unei stări de fapt şi l-a respins fără a verifica dacă, în cazul concret, se putea sau nu, introduce o astfel de solicitare cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale şi fără să verifice eventuale criterii ale unei acţiuni în realizare;

- Prima instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor toate aspectele relevante cauzei potrivit art. 390 C. proc. civ., iar prin aceasta a fost încălcat principiului contradictorialităţii consacrat de art. 14 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., astfel că Tribunalul a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală;

- Prima instanţă nu a analizat răspunderea civilă delictuală prin raportare la criteriile intrinseci definite conform art. 1.357. şi art. 1.358. C. civ., respectiv nu a avut în vedere succesiunea faptelor, hotărârea cu nr. 121 din 15.02.2017 prin care s-a stabilit că fapta prezentată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G. cu nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi dispoziţiile art. 252, art. 253 C. civ. şi jurisprudenţa C.E.D.O.

În opinia recurentului, instanţa de apel nu a identificat motivele de apel pe care le-a formulat şi nu a prezentat o motivare concretă, la obiect şi nu a realizat o analiză unitară, astfel că soluţia pronunţată este netemeinică şi nelegală, fără silogism judiciar, raportat la dispoziţiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. c), cu incidenţa art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., raportul juridic dedus judecăţii nefiind identificat prin criticile sentinţei civile apelate şi probele administrate.

2. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raţionamentul expus fiind şi contradictoriu, respectiv străin pricinii, cu nerespectarea art. 264 şi a art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul susţine că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc apărările, probele, decodificările factuale şi fundamentele expuse în argumentarea pretenţiilor deduse judecăţii şi nici o analiză a fondului dreptului pretins, instanţa de apel limitându-se la a constata, neconvingător că sentinţa apelată a expus corect situaţia de fapt şi a analizat elementele răspunderii civile delictuale, plasând pretinsele fapte ilicite în contextul în care s-au petrecut.

În opinia recurentului, motivarea instanţei de apel denotă chiar o lipsă de imparţialitate, decizia civilă conţinând argumente subiective, câtă vreme se reţine că faptele deduse judecăţii sunt "pretinse fapte ilicite", că "nu se poate aprecia că afirmaţiile au produs atingeri ale onoarei încât să justifice acordarea de daune", respectiv că afirmaţiile intimatului (pârâtului) "denotă lipsă de respect, dar pârâtul nu poate fi obligat să-l respecte pe acesta", în condiţiile în care, reclamantul a susţinut că libertatea de exprimare a unei persoane nu are caracter absolut şi nu trebuie să aducă atingere stimei, reputaţiei, onoarei, vieţii intime şi demnităţii umane prin umilirea şi crearea de situaţii de inferioritate.

Cu privire la fapta ilicită a intimatului, recurentul arată că aceasta este reprezentată de afirmaţiile/comentariile făcute de intimat fără o justificare sau o cauză legitimă, prin care au fost încălcate dispoziţiile art. 252. C. civ., care impun respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane; prin urmare, fapta prejudiciabilă pretinsă există, fiind reţinută ca atare şi de către instanţa de apel, iar răspunderea civilă delictuală intervine chiar şi pentru cea mai uşoară culpă, însă aceste aspect a fost total ignorat de către instanţa de apel care doar a menţinut soluţia din fond, fără o analiză obiectivă în piesele dosarului şi cu ignorarea art. 253 din C. civ.

În opinia recurentului, instanţa de apel a refuzat să judece, deoarece soluţia de respingere ca inadmisibil a petitului I precizat din acţiune, este nelegală în condiţiile în care soluţia ar fi trebuit să arate care este calea în realizare admisibilă în concret.

Acesta a susţinut că inclusiv prima instanţă a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina sa sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (o interpretare contradictorie a probelor care au fost administrate raportat la cele solicitate în apel) fapt ce relevă, dincolo de orice echivoc, nelegalitatea soluţiei astfel pronunţate.

3. Decizia recurată, conţinând o motivare sumară, a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, precum şi prin aplicarea greşită a acestora, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, se susţine că instanţa de apel nu a analizat răspunderea civilă delictuală prin raportare la criteriile definite conform art. 1.357 şi art. 1.358 din C. civ., la succesiunea faptelor, la Hotărârea nr. 121 din 15.02.2017 prin care s-a stabilit că fapta prezentată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi la dispoziţiile art. 252. şi art. 253. C. civ. şi jurisprudenţa C.E.D.O., astfel că soluţia pronunţată este lipsită de fundament legal;

Recurentul critică raţionamentul instanţei de apel susţinând că, în ciuda dovezilor privind discriminarea sa, a atitudinii şi derapajelor comportamentale ale intimatului care utilizează frecvent un limbaj agresiv, suburban si ofensator, precum şi a caracterului repetitiv al acţiunilor intimatului, eronat s-a apreciat că, în speţă, nu s-a probat o suferinţă psihică, ignorând că pârâtul a provocat umilirea şi punerea reclamantului într-o situaţie penibilă faţă de comunitatea în care trăieşte, respectiv nu s-a analizat dacă au fost sau nu încălcate drepturile şi atributele personalităţii, reputaţia, demnitatea şi onoarea recurentului.

Arată că, atât doctrina cât şi jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv a C.E.D.O (cauzele Danev împotriva Bulgariei,cauza Iovtchev împotriva Bulgariei, cauza Elefteriadis împotriva României, au stabilit, în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, sarcina instanţelor de judecată fiind aceea de a deduce producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, această soluţie este determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, deoarece proba sa directă este practic imposibilă, astfel că, în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de apel a solicitat această probă.

În opinia recurentului, ansamblul probelor administrate în cauză conduce, fără putinţă de tăgadă la concluzia că, există o faptă ilicită, un prejudiciu, raportul de cauzalitate între acestea şi vinovăţia intimatului, care în repetate rânduri a jignit, a denigrat şi a făcut afirmaţii publice discriminatorii pe criterii de vârstă, la daresa reclamantului, atât prin intermediul mediului on-line, cât şi în cadrul diferitelor conferinţe, astfel că hotărârea instanţei de apel este nelegală si netemeinică.

4. Hotărârea recurată a fost pronunţată, în ceea ce priveşte admiterea apelului incident, cu încălcarea normelor de drept material, şi respectiv aplicarea greşită a acestor norme.

Recurentul susţine că aprecierea instanţei de apel în sensul că se justifică obligarea sa la plata sumei totale de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificată, având în vedere că întregul demers al acestuia a avut în vedere că intimatului i s-a reţinut vina în săvârşirea de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, dar s-a considerat că faptele antisociale, de jignire şi denigrare publică, nu reprezintă forme de răspundere delictuală cauzatoare de prejudicii, pe considerentul că, "omul politic poate să fie criticat în termeni largi", calitate în care se supune inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale şi trebuie să dea dovadă de mai multă toleranţă.

În opinia recurentului, în speţă, sunt relevante dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., prin care este prevăzută posibilitatea instanţei de a reduce onorariile avocaţiale, raportat şi la munca efectivă a avocatului, precum şi la complexitatea cauzei, nefăcându-se referire la aceste condiţii şi criterii.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului incident, recurentul pârât a susţinut că, în considerentele hotărârii atacate s-a reţinut, în mod greşit, faptul că la dosarul cauzei nu s-ar fi făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate în apel, deşi dovada achitării acestora se afla ataşată în dosarul de apel.

În consecinţă, recurentul pârât a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate şi acordarea şi a cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în faţa instanţei de apel, constând în onorariu avocaţial, conform chitanţei aflate la dosarul de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483-502 C. proc. civ. şi art. 453 din acelaşi cod.

5. Procedura de filtru.

Prin încheierea din 5 februarie 2020 completul de filtru a respins excepţia netimbrării recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtul B., a admis în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (5) şi alin. (7) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. şi recursul incident formulat de pârâtul B., împotriva deciziei civile nr. 191 din data de 5 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilăşi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 18 martie 2020.

Prin încheierea din data de 16.03.2020, pronunţată în Camera de consiliu, termenul de judecată stabilit pentru data de 18.03.2020 a fost preschimbat pentru data de 20.05.2020, având în vedere Hotărârea nr. 192/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii şi Ordinul nr. 91/12.03.2020 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 18 iulie 2019, pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei recurate şi obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, pârâtul a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că, din modul în care a fost redactat recursul, reclamantul nu face altceva decât să reia motivele şi susţinerile formulate în acţiunea iniţială şi în apel, fără să indice, în concret, care anume norme de drept procedural sau material au fost încălcate cu ocazia pronunţării soluţiei de către instanţa de apel, neindicând care anume sunt motivele de nelegalitate pe care îşi susţine cererea de recurs, simpla enumerare a textelor de lege care apreciază că ar fi incidente în prezenta cauză nefiind suficientă pentru ca instanţa de recurs să poată examina aceste motive prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate, pârâtul a arătat că recurentul invocă art. 470 din C. proc. civ., text de lege care se referă la obligaţia pe care o are apelantul, cu ocazia formulării cererii de apel, aceea de a indica motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază apelul, nicidecum obligaţia instanţei de apel să le "identifice".

Apreciază că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate de către reclamant prin cererea de apel, aceasta făcând o apreciere corectă în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Faptul că reclamantul este nemulţumit de soluţia pronunţată, nu înseamnă că aceasta ar fi fost nemotivată sau că motivele pe care aceasta se sprijină ar fi străine de natura pricinii. De altfel, reclamantul-recurent nici nu arată care anume considerente din hotărârea atacată ar fi străine de natura pricinii, ci doar se mulţumeşte să susţină acest lucru, fără niciun fundament.

Apreciază că instanţa de apel în mod corect a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

În cauza de faţă, reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada că ar fi fost desemnat, potrivit Statutului C., candidat pentru alegerile locale la Primăria Alba Iulia. Reclamantul nu face altceva decât să susţină o serie de afirmaţii, care nu au niciun suport probator.

Simplul fapt că, reclamantul, împreună cu alţi membri ai partidului, şi-a anunţat candidatura la alegerile locale, printr-o declaraţie de presă, nu echivalează cu existenţa unei candidaturi oficiale şi oricum, în procesul de alegere sau desemnare a unui candidat lucrurile sunt într-o continuă evoluţie, situaţia putându-se schimba de multe ori, până la desemnarea candidatului oficial.

Faptul că au existat unele discuţii referitoare la o eventuală candidatură, nu înseamnă că a şi avut loc o desemnare oficială a reclamantului drept candidat C. pentru postul de primar al municipiului Alba Iulia.

Nici chiar din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de apel nu a reieşit faptul că reclamantul ar fi fost desemnat în mod oficial şi conform procedurii prevăzute în Statut, neexistând niciun înscris care să ateste acest lucru.

Reclamantul omite în mod intenţionat să depună la dosar declaraţia apărută în presă cu privire la care afirmă că ar fi discriminatorie cu data la care aceasta a apărut, respectiv data de 28.04.2016, adică la mai bine de o lună de data la care acesta a fost schimbat din funcţie de către conducerea centrală C..

Arată pârâtul că nu a afirmat niciodată, nici public şi nici în şedinţele de partid faptul că reclamantul ar fi prea bătrân, ci a susţinut, că ar dori accesul în politică şi administraţie şi a tinerilor.

De asemenea, a aprecizat că toate declaraţiile apărute în presă sunt declaraţii politice, că la rândul său, reclamantul a făcut o serie de declaraţii defăimătoare la adresa sa care conţin cuvinte jignitoare şi defăimătoare.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, consideră că reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada că ar fi fost desemnat în mod statutar candidat pentru funcţia de primar al Municipiului Alba Iulia, iar în urma afirmaţiilor aşa-zis discriminatorii ale subsemnatului această candidatură i-ar fi fost retrasă.

În ceea ce priveşte prejudiciul, de asemenea, consideră că reclamantul nu a făcut dovada existenţei şi întinderii acestuia, în situaţia în care eventualele câştiguri la care face referire în acţiune erau condiţionate de câştigarea alegerilor. Or, astfel cum reiese din chiar sondajele de opinie depuse alăturat, şansele acestuia să obţină postul de primar erau minime.

În niciun caz nu poate fi vorba despre un prejudiciu cert în prezentul dosar, având în vedere faptul că realizarea unor eventuale câştiguri despre care face vorbire reclamantul este condiţionată de câştigarea alegerilor de către acesta.

Simpla afirmaţie făcută de către reclamant în sensul că ar fi suferit un prejudiciu, fără să fie solicitată administrarea nici măcar a unei probe în susţinerea acestei afirmaţii, nu este suficientă pentru ca instanţa să poată trage concluzia că acest prejudiciu ar fi fost produs, întrucât legea nu prezumă existenţa prejudiciului.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în mod evident aceasta nu există, în condiţiile în care nu s-a săvârşit nicio faptă ilicită de natură să-i aducă vreun prejudiciu reclamantului, întrucât acesta nu a fost niciodată desemnat candidat din partea C. pentru funcţia de primar, iar, pe de altă parte, nu s-a făcut dovada producerii vreunui prejudiciu, fie material, fie moral.

Consideră că nici condiţiile prevăzute în practica CEDO - reaua-credinţă a pârâtului la momentul săvârşirii presupusei fapte ilicite şi scopul urmărit - de a duce o campanie de denigrare la adresa reclamantului- nu sunt îndeplinite, având în vedere faptul că, pe de o parte, în acea declaraţie nu se face referire expresă la recurent, iar pe de altă parte, a fost vorba despre o singură împrejurare în care a făcut vreo afirmaţie legată de vârstă. Faptul că reclamantul a preluat această declaraţie şi a făcut-o publică în repetate rânduri, nu înseamnă că a dus o campanie de defăimare, întrucât cel care a expus în mod repetat această declaraţie a fost chiar reclamantul.

În ceea ce priveşte apelul incident, consideră că instanţa de apel a apreciat în mod corect că se impune admiterea acestuia, soluţia fiind legală, raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi la dispoziţiile Hotărârii Consiliului UNBR 272/26.08.2017, prin care au fost stabilite onorariile minimale ce urmează a fi percepute de către toţi avocaţii, dispoziţii care au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul reclamant.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabil în recurs potrivit art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Rezultă aşadar din analiza acestor norme legale, obligaţia recurentului de a indica în cererea de recurs motivele de nelegalitate şi de a dezvolta criticile formulate, prin identificarea şi determinarea greşelilor anume imputate instanţei, circumscrise motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. .

În acest sens, Înalta Curte constată că, în speţă, prin criticile formulate, recurentul reclamant, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., impută instanţei de apel, în esenţă, nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 425 alin. (1) lib. b) din C. proc. civ. - de motivare a deciziei pronunţate - ce ar decurge pe de o parte, din necercetarea tuturor motivelor de apel, iar pe de altă parte, motivarea contradictorie a deciziei recurate, respectiv omisiunea instanţei de apel de a analiza circumstanţele cauzei, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, neanalizarea probelor administrate şi a conţinutului concret al afirmaţiilor incriminate, neluarea în considerare a succesiunii şi contextului în care au fost săvârşite acestea, respectiv a calificării date acelorasi fapte prin Hotărârea nr. 121 din 15.02.2017 prin care s-a stabilit că fapta prezentată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, ca şi neobservarea efectelor prejudiciabile suportate şi a gravităţii faptelor imputate intimatului.

Or, contrar agumentelor recurentului pârât din întâmpinare, aceste critici, deşi nu se circumscriu pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. şi sunt de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii.

În acelaşi sens, recurentul reclamant susţine aplicarea greşită a normelor de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia conflictului între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, critici care pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că este posibilă încadrarea motivelor de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 489 din C. proc. civ., în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul reclamant invocată de recurentul pârât prin întâmpinare.

În privinţa criticilor de nelegalitate formulate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:

În acest sens, Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o rejudecare a pricinii în fond.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

În privinţa limitelor devoluţiunii, art. 477- 478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum", prezentând relevanţă din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanţei care a judecat fondul, aşadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanţe evidenţiate în concret şi dezvoltate, în consecinţă, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În speţă, recurentul-reclamant susţine că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel a omis să analizeze toate motivele de apel pe care le-a formulat, respectiv nu a răspuns, în mod real, criticilor formulate prin motivele de apel neanalizînd, faptele, probele şi nici argumentele în drept invocate de acesta în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Aşa cum s-a arătat mai sus, motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

În cauză, însă, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamant - motive care se regăsesc prezentate în expunerea cererii de recurs, astfel că nu se mai impun a fi reluate - nu arată argumentele pentru care a apreciat că a fost respectat principiul contradictorialităţii în faţa primei instanţe în ceea ce priveşte calificarea primului capăt de cerere ca o acţiune în constatare a unei stări de fapt şi nici nu a verificat dacă, în cazul concret, reclamantul care a invocat, în cauză, incidenţa art. 253 din C. civ. şi o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale, putea utiliza un atare mijloc procesual pentru apărarea drepturilor pretins lezate, ci doar s-a limitat la a reţine că o atare "solicitare" nu se putea face în cuprinsul dispozitivului, constituind cauza acţiunii în pretenţii, formulată de reclamant şi analizată în cuprinsul considerentelor.

Se impune a fi observat, totodată, că în speţă, tribunalul a respins cererea reclamantului prin care acesta solicita să se constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de către pârât, constând în afirmaţii repetate pe criterii de vârstă şi discriminări cu caracter politic ca inadmisibilă, aşa cum rezultă cu evidenţă din dispozitivul sentinţei apelate. Or, raportat la limitele în care prima instanţă s-a considerat a fi legal învestită - aspecte care nu au făcut obiect al criticilor din apel şi nici a unui motiv de ordine publică de apel cu acest obiect, invocat cu respectarea garanţiilor procesuale impuse de dreptul la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 din CEDO - era în sarcina instanţei de apel să răspundă acestui motiv de apel, identificat, de altminteri, inclusiv în cuprinsul deciziei recurate.

Totodată, în ceea ce priveşte motivul de apel privitor la omisiunea primei instanţe de a analiza faptele prezentate din perspectiva dispoziţiilor art. 1357 şi 1358 din C. civ., ignorarea caracterului agresiv şi ofensator al limbajului utilizat de pârât, caracterul repetitiv al faptelor imputate acestuia, respectiv greşita soluţionare a cauzei din perspectiva prejudiului moral înregistrat de reclamant care a constat, în opinia acestuia, în lezarea onoarei, stimei sau reputaţiei sale, umilirea şi punerea sa într-o situaţie penibilă faţă de comunitatea în care trăieşte şi a probei acestuia, este de observat că argumentele dezvoltate de către reclamant au vizat, în mod esenţial, atât neanalizarea de către instanţa de fond a circumstanţelor factuale ale cauzei, prin prisma dispoziţiilor legale care guvernează dreptul la viaţă privată şi limitele dreptului la liberă exprimare (respectiv neanalizarea afirmaţiilor şi declaraţiilor publice făcute de către intimatul pârât, ce reprezentau, în opinia recurentului, fapta cu caracter ilicit imputată intimatului, neobservarea efectelor prejudiciabile suportate şi a gravităţii faptelor imputate) cât şi interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept intern care reglementează cele două drepturi aflate în conflict şi a jurisprudenţei CEDO în această materie.

Învestirea instanţei de apel cu aceste critici presupunea, aşadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligaţiei impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esenţiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală şi substanţială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

În acest sens, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că, deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ, se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi, dintre particulari (a se vedea cauzele Von Hannover c. Germaniei, par. 57 şi Petrina c. României, par. 35). Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului, în raport cu art. 8 din Convenţie, nu se pretează unei definiţii precise, acestea fiind noţiuni autonome, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În acest caz, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menţinut între interesele individuale aflate în joc, statul beneficiind, în orice situaţie, de o marjă de apreciere (cauza Pfeifer împotriva Austriei, par. 37).

De asemenea, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere nu numai calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; amploarea afirmaţiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); atitudinea subiectivă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia între judecăţile de valoare şi imputarea unor situaţii faptice sau chiar a unor fapte obiective, circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie, natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate, respectiv consecinţele pe plan moral, dar şi social ale afirmaţiilor publice.

Or, în speţă, instanţa de apel, preluând considerentele primei instanţe a confirmat soluţia acesteia, limitându-se la a reţine că faptele imputate pârâtului au fost corect plasate în contextul în care s-au petrecut - fiind săvârşite anterior alegerilor locale din anul 2016, în activitatea politică- fără a analiza dacă acestea au sau nu caracter ilicit, respectiv dacă sancţionarea pârâtului prin Hotărârea nr. 121/2017 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prezintă relevanţă din această perspectivă, reţinând că afirmaţiile au vizat vârsta şi posibilitatea manipulării reclamantului pe fondul unei campanii politice, că reclamantul este un om politic, astfel că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul acestuia, context în care a apreciat, contradictoriu pe de o parte că nu se poate susţine că afirmaţiile pârâtului au adus atingere demnităţii şi onoarei reclamantului, într-o asemenea măsură încât să justifice şi acordarea de daune morale, pârâtul fiind deja sancţionat prin hotărârea CNCD, respectiv că afirmaţiile pârâtului denotă lipsă de respect faţă de reclamant, iar pe de altă parte, că acesta nu a probat vreo suferinţă psihică, urmare a spuselor pârâtului sau vreo afectare a prestigiului de care se bucură în societate.

Înalta Curte reţine, însă, că instanţa de apel, răspunzând acestui motiv de apel, avea obligaţia de a analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, având în vedere limitele devoluţiunii în apel, prin raportare la toate afirmaţiile imputate pârâtului în conţinutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei, respectiv de a realiza propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, prin intermediul căreia persoana vizată solicită luarea măsurilor pozitive de către stat pentru protejarea dreptului său la viaţă privată, cu componentele sale privind reputaţia, onoarea şi demnitatea.

Or, a nu analiza argumentele şi probele administrate, invocate şi evidenţiate ca atare în cuprinsul cererii de apel şi al întâmpinării şi a nu prezenta de o manieră coerentă, logică, convingătoare, argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului.

Trebuie reamintit că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Toate aceste aspecte atrag nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe temeiul căruia, coroborat şi cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., hotărârea va fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În privinţa aspectelor de nelegalitate, fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susţine aplicarea eronată în cauză a normelor de drept material reprezentate de art. 1357 şi art. 253 din C. civ. se constată că acesta vizează fondul raportului juridic, neputând face obiect de analiză în acest stadiu procesual, faţă de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicţionale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate.

Astfel, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, după evaluarea concretă a conţinutului afirmaţiilor intimatului şi a probelor care le susţin, şi după analiza particulară a respectării dispoziţiilor art. 8 şi 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 din C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimatului, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate.

Cum soluţia care se impune, în cauză, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului principal declarat în cauză, Înalta Curte apreciază, totodată, că, la acest moment procesual, nu se poate cenzura nici critica recurentului reclamant privind obligarea acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 7.500 RON, ca efect al admiterii apelului incident întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, deci nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte urmează a reţine caracterul fondat al acestuia, în limitele considerentelor ce urmează.

Astfel, se reţine că prin criticile formulate recurentul pârât susţine o ipoteză de nelegalitate a deciziei civile recurate, din perspectiva greşitei aplicări în cauză a prevederilor art. 452 din C. proc. civ., critică care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, se constată că, potrivit art. 452 din C. proc. civ., cheltuielile de judecată pot fi acordate numai în măsura în care partea care le pretinde dovedeşte, în condiţiile legii, existenţa şi întinderea acestora, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Aşadar, partea interesată trebuie să formuleze o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât acestea nu se acordă din oficiu, aceasta fiind ţinută, totodată, să dovedească existenţa şi întinderea cheluielilor solicitate prin mijloace probatorii adecvate, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, instanţa de judecată neputând determina existenţa şi cuantumul cheltuielilor de judecată prin apreciere.

În cauză, instanţa de apel deşi a reţinut corect că apelantul pârât a solicitat obligarea apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a apelului, a apreciat eronat că în speţă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de art. 452 din C. proc. civ., ignorând înscrisul aflat la dosarul de apel, depus de apelantul pârât la dosarul cauzei în sedinţa publică din data de 11.12.2018, deci anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului apelului, reprezentat de chitanţa nr. x/27.11.2018 care atestă plata unui onorariu de avocat în cuantum de 4.000 RON.

Având însă în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat deja în analiza recursului principal, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea apelantului pârât privind obligarea apelantului reclamant la suportarea onorariului de avocat achitat de apelantul pârât conform chitanţei de plată anterior menţionate.

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 496 - 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze decizia Curţii de Apel Alba Iulia, cauza având a fi trimisă, în vederea rejudecării, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel, la aceeaşi instanţă.

De asemenea, cu ocazia rejudecării, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa, vor fi avute în vedere şi solicitările formulate în recurs relative la acordarea cheltuielilor de judecată, a căror rezolvare nu a putut avea loc în faţa instanţei de recurs, dată fiind soluţia casării ce s-a impus a fi adoptată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtul B..

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 191 din 5 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2020.