Ex officio invocation of functional incompetence in appellate proceedings; temporal limits and consolidation of jurisdictional competence for specialized civil sections.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appellant's appeal, vacated the appellate decision, and remanded the case for re-judgment, thereby rejecting the lower court's ex officio declination of jurisdiction and ruling in favor of the municipal plaintiff. The dispute involved a civil action for damages (tort liability) initiated by a municipality against a private company, alleging that the company's illicit conduct during a public procurement procedure caused the municipality to be sanctioned by fiscal authorities, with the core legal conflict centering on whether the appellate court could invoke the exception of functional incompetence (material jurisdiction of specialized sections) for the first time on its own motion, or if such an exception was barred after the first hearing. The court held that the procedural rules governing exceptions of material incompetence, including those concerning specialized sections under Art. 136 of the Code of Civil Procedure, strictly limit their invocation to the first hearing where parties are legally cited, establishing that the functional competence of the initial instance was consolidated and could not be invoked ex officio by the appellate court, thus rendering the appellate court's decision null and void under Art. 488(1)(5) of the Code of Civil Procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 499 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 136 C. proc. civ, art. 247 alin. (1) C. proc. civ, art. 129 C. proc. civ, art. 130 C. proc. civ; Ex officio invocation of functional incompetence in appellate proceedings; temporal limits and consolidation of jurisdictional competence for specialized civil sections: The dispute involved a civil action for damages (tort liability) initiated by a municipality against a private company, alleging that the company's illicit conduct during a public procurement procedure caused the municipality to be sanctioned by fiscal authorities, with the core legal conflict centering on whether the appellate court could invoke the exception of functional incompetence (material jurisdiction of specialized sections) for the first time on its own motion, or if such an exception was barred after the first hearing. The court held that the procedural rules governing exceptions of material incompetence, including those concerning specialized sections under Art. 136 of the Code of Civil Procedure, strictly limit their invocation to the first hearing where parties are legally cited, establishing that the functional competence of the initial instance was consolidated and could not be invoked ex officio by the appellate court, thus rendering the appellate court's decision null and void under Art. 488(1)(5) of the Code of Civil Procedure.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis cited in the dispositive for the decision to admit the appeal, vacate the lower court's ruling, and remit the case for re-judgment.
Full text
Şedinţa publică din data de 20 mai 2020
Deliberând asupra cauzei prezente şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19.05.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Comuna Gura Teghii a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 5.038.131,18 RON, reprezentând contravaloarea obligaţiei imputate reclamantei de către organele fiscale, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtă în cursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziţie publică de lucrări.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 6041 din 30.10.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta Comuna Gura Teghii, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 5.038.131,18 RON.
Prin decizia civilă nr. 703/A/2016 din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Comuna Gura Teghii împotriva sentinţei civile nr. 6041/30.10.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. şi a anulat în tot sentinţa atacată, trimiţând cauza spre judecare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Comuna Gura Ţeghii, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 decembrie 2016.
Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susţinut, în esenţă, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, necondiţionat de vătămarea vreuneia dintre părţi, conform art. 176 pct. 3 şi 6 C. proc. civ., din dublă perspectivă, respectiv a regimului invocării excepţiei de necompetenţă a instanţelor (art. 130 coroborat cu art. 136 C. proc. civ.) şi a competenţei propriu-zise de soluţionare a cauzei (art. 286 şi 287 din O.U.G. nr. 34/2006).
Recurenta a argumentat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că este admisibilă, în faza apelului, invocarea, fie şi din oficiu, a unei excepţii vizând necompetenţa secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona cauza, arătând că instanţa a calificat, în mod eronat şi cu încălcarea legii, natura juridică a normelor care stabilesc competenţa completelor/instanţelor specializate.
Recurenta a motivat că, în stabilirea admisibilităţii invocării în apel a excepţiei, instanţa a plecat de la un adevărat sofism juridic, şi anume acela că normele ce reglementează instanţele/completele specializate sunt, în primul rând, norme de organizare judiciară şi, abia în al doilea rând, norme de competenţă de ordine publică, ce reglementează competenţa funcţională a unei secţii sau a alteia. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, din perspectiva normelor de organizare judiciară, nelegala compunere ar putea fi invocată pe calea unei excepţii de procedură dilatorii şi absolute, în orice stare a procesului, inclusiv de instanţă din oficiu, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.
Or, acest raţionament este greşit în fond, întrucât instanţa pleacă de la premisa că numai normele care reglementează instanţele/completele specializate ar fi norme de organizare judiciară; în realitate, toate normele care stabilesc competenţa instanţelor sunt norme de organizare judiciară. Faptul că o parte dintre acestea sunt prevăzute în C. proc. civ., iar altele, în alte acte normative, nu conferă acestora din urmă nici forţă juridică mai mare, nici posibilitatea de a fi invocate pe calea vreunei alte excepţii decât cea de necompetenţă materială sau teritorială, după caz.
Mai mult, în opinia recurentei, normele juridice din Legea nr. 304/2004, reţinute de către instanţa de apel ca fiind temeiul excepţiei nelegalei compuneri a instanţei de fond, sub aspect "calitativ", nici nu sunt aplicabile în cauză. Prevederile art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) nu fac altceva decât să prevadă, cu caracter de principiu, că la nivelul curţilor de apel şi tribunalelor, pot funcţiona secţii sau complete specializate. Pricinile pe care aceste secţii sau complete specializate le soluţionează sunt stabilite de alte norme juridice, fie cu putere de lege, fie cu putere de act administrativ normativ. C. proc. civ. operează doar cu noţiunile de "competenţă generală, materială şi teritorială" a instanţelor de judecată, astfel cum este relevat în art. 94 şi urm. C. proc. civ.. Acest aspect relevă caracterul eronat al invocării din oficiu, în apel, a excepţiei, având în vedere că însăşi instanţa de apel a oscilat în calificarea propriei excepţii, din excepţia greşitei compuneri a instanţei de fond (aşa cum a prezentat la termenul de dezbateri părţilor, şi cum, doar parţial, este reţinut în încheierea de la termenul din 12 aprilie 2016) într-o veritabilă excepţie de necompetenţă materială (privită de instanţa de apel din punct de vedere funcţional).
Recurenta a arătat că necompetenţă funcţională (a unui complet/secţii specializate) nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129 C. proc. civ., susţinând că, deşi este o "necompetenţă de ordine publică", elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. (2) pct. 1-3. In mod corespunzător, când reglementează regimul invocării excepţiei de necompetenţă, art. 130 C. proc. civ. se referă la clasificarea necompetenţei de la art. 129.
Prin urmare, recurenta a susţinut că prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. pot fi aplicate, prin analogie, în cazul încălcării dispoziţiilor legale imperative ce vizează organizarea instanţelor judecătoreşti, sub aspectul competenţei funcţionale a secţiilor şi al specializării judecătorilor ce intră în compunerea completului.
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, prin invocarea excepţiei necompetenţei funcţionale, din oficiu, direct în apel şi fără ca aceste aspecte să fi fost criticate, în prima instanţă sau prin apel, a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi 131 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., nici măcar necompetenţa de ordine publică, cu excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, nu mai poate fi invocată oricând, respectiv direct în calea de atac de instanţa învestită cu soluţionarea acesteia, ci numai până la primul termen în faţa instanţei de fond.
Ca atare, instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă. Pentru a ocoli normele imperative care stabilesc, în mod expres, regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, instanţa de apel a restrâns în mod nepermis sensul art. 136 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.. Raţiunea art. 136 C. proc. civ. a fost de a crea posibilitatea stabilirii secţiei şi completului competent din punct de vedere funcţional (după natura litigiului), pe calea excepţiei şi a regulatorului de competenţă, faţă de soluţiile pronunţate anterior în practică, sub reglementarea vechiul C. proc. civ. de la 1865, care considerau că, între secţiile unei instanţe, nu exista conflict de competenţă. In realitate, voinţa legiuitorului se desprinde din interpretarea literală şi logico-sistematică a textului de lege: toate dispoziţiile secţiunii referitoare la excepţia de necompetenţa (art. 129 - 135 C. proc. civ.) se aplică şi necompetenţei funcţionale.
În continuare, recurenta a apreciat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 286 şi 287 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că nu a interpretat sistematic, prin corelare, prevederile celor două articole menţionate, ci a reţinut doar, în mod simplist, că art. 286 nu restrânge sfera titularului care poate formula acţiune în justiţie în vederea reparării prejudiciului suferit în procedura de atribuire.
Astfel, dispoziţiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt aplicabile şi în cazul formulării de către autoritatea contractantă a unei acţiuni împotriva unui participant la procedura de achiziţie publică, din moment ce legea nu distinge cu privire la reclamant. În acest sens, prezentul litigiu nu vizează nereguli de procedură a achiziţiilor publice, respectiv condiţiile de desfăşurare a acesteia, termenele de realizare a procedurii sau alte aspecte tehnice incorect întocmite, care ar putea atrage incidenţa art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, ci este o acţiune de drept comun, având ca obiect răspunderea civilă delictuală a pârâtei care, prin faptele sale, a determinat sancţionarea reclamantei de către autorităţile abilitate în materia fondurilor europene. Premisa esenţială pentru aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 este ca acţiunea pentru acoperirea prejudiciului să fie indisolubil legată de procedura de achiziţie publică, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, având în vedere situaţia de fapt, pe larg expusă în faţa primei instanţe şi prin apel. Aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 ar avea un impact sever asupra drepturilor părţilor litigante, atât sub aspectul privării acestora de o cale de atac, cât şi sub aspectul acordării unor termene foarte scurte pentru îndeplinirea obligaţiilor procesuale şi, tocmai din acest motiv, ar trebui aplicată doar la cazurile expres prevăzute de legiuitor în procedura specială instituită de O.U.G. nr. 34/2006.
Această procedură urgentă şi simplificată este justificată în materia achiziţiilor publice, în considerarea evitării prelungirii incertitudinii atât pe parcursul atribuirii contractelor de lucrări, cât şi ulterior, în ceea ce priveşte soarta lucrărilor de interes public efectuate.
A arătat că, în cazul de faţă, nu se impune un astfel de tratament legislativ, din moment ce sancţiunea a fost deja aplicată şi reclamanta doar urmăreşte repararea prejudiciului cauzat. Pretenţiile nu vizează în niciun fel lucrările efectuate de pârâtă, ci doar recuperarea prejudiciului cauzat de către aceasta, prin determinarea sancţionării reclamantei de către autorităţile abilitate ale statului din materia achiziţiilor publice.
4. Procedurile desfăşurate în cauză şi procedura de filtru:
Prin încheierea nr. 65 din 13 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea nr. 3050 din 28 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din C. proc. civ., dosarul a fost înaintat spre soluţionarea conflictului Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi la data de 3 mai 2018.
Intimata pârâta A. S.R.L nu a formulat întâmpinare.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei nr. 703A din 19 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 3 decembrie 2019, ora 9, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, a fost admisă cererea de recuzare a membrilor completului C2 - noul C. proc. civ., format din doamnele judecător B., C. şi D., dispunându-se trimiterea dosarului spre repartizare aleatorie; completul învestit prin repartizare aleatorie fiind completul nr. 10.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată şi administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Prioritar, se impune a se constata că recurenta reclamantă Comuna Gura Teghii a invocat, în susţinerea motivelor de recurs, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile fiind formulate dintr-o dublă perspectivă, respectiv invocarea nelegală de către instanţa de apel, din oficiu, a excepţiei de necompetenţă funcţională a primei instanţe, precum şi aplicarea, în mod eronat, a dispoziţiilor art. 286 şi 287 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că instanţa de apel nu a interpretat sistematic, prin corelare, prevederile celor două articole menţionate, ci a reţinut doar că art. 286 nu restrânge sfera titularului care poate formula acţiune în justiţie, în vederea reparării prejudiciului suferit în procedura de atribuire.
În drept, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecători la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Conform art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol statuează că, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii procesuale, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, şi, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialităţii, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil - judecarea cauzei într-un termen optim şi rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, instanţa de control judiciar nu ar putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive a primei instanţe, însă aceasta ar putea fi invocată ca motiv de apel sau recurs, dar numai în condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar prima instanţă a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei.
Art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., sub denumirea "Dispoziţii speciale", statuează că dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.
Articolul 200 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. prevede următoarele: completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.
În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.
Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la cauza dedusă judecăţii, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanţa de recurs reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective şi obiective ale judecării cauzei, reclamanta Comuna Gura Teghii a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 5.038.131,18 RON, reprezentând contravaloarea obligaţiei imputate reclamantei de către organele fiscale, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtă în cursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziţie publică de lucrări, cererea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
La primul termen de judecată - 16.10.2015, în faţa primei instanţe, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a considerat competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza, prin raportare la art. 95 şi 107 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată fiind respinsă, ca nefondată.
Instanţa de apel, la termenul din 12 aprilie 2016, a invocat, ex officio, excepţia necompetenţei funcţionale a tribunalului, context în care a pus în discuţie şi nelegala compunere a primei instanţei, sub aspect "calitativ", în raport de eventuala incidenţă în cauză a dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, privind achiziţiile publice.
În acest context procesual, din perspectiva regimului juridic al excepţiilor de necompetenţă, se impune a se analiza în ce măsură instanţa de control judiciar putea să invoce, din oficiu, excepţia necompetenţei funcţionale a tribunalului, excepţie care nu fusese invocată de părţi sau de instanţă din oficiu, la primul termen de judecată, în faţa instanţei de fond.
Această analiză aduce în discuţie, în mod necesar, natura competenţei funcţionale, în sensul de a stabili dacă aceasta este sau nu o specie, o latură a competenţei materiale şi dacă invocarea excepţiei de necompetenţă funcţională este supusă aceloraşi reguli stricte ca şi celelalte excepţii de necompetenţă de ordine publică, deci dacă este condiţionată din perspectivă temporală.
Astfel, în cadrul competenţei jurisdicţionale, trebuie distins între competenţa materială ce presupune o delimitare între instanţe de grad diferit şi competenţa teritorială. Normele de competenţă materială sunt stabilite, sub aspect funcţional, după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi, sub aspect procesual, în raport cu obiectul, natura cererii sau valoarea litigiului dedus judecăţii, în C. proc. civ., precum şi în alte acte normative speciale.
Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumita categorie de instanţe judecătoreşti.
În acest context, trebuie menţionat că instanţa de apel a apreciat că, dată fiind natura duală a normelor care reglementează competenţa funcţională, care ar fi, în primul rând, norme de organizare, iar în al doilea rând, norme de competenţă de ordine publică, nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia necompetenţa funcţională nu ar putea fi invocată de instanţă, din oficiu, în orice stare a pricinii.
Or, în opinia instanţei de recurs, invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei, respectiv a excepţiei necompetenţei funcţionale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă, în cauză, având loc o consolidare a competenţei materiale procesuale şi funcţionale, în mod definitiv, în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta pentru că normele legale care reglementează regimul invocării excepţiilor de necompetenţă nu introduc nicio distincţie cu privire la necompetenţa funcţională, ci, dimpotrivă, dispoziţiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispoziţiile prezentei secţiuni (art. 129 - 135) privitoare la excepţia de necompetenţă se aplică, prin analogie, şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
Astfel, deşi necompetenţa materială procesuală a secţiei sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este acelaşi ca şi în cazul celorlalte excepţii de necompetenţă de ordine publică, întrucât competenţei materiale procesuale, ca gen proxim, i se subsumează şi competenţa specializată, ca specie, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă funcţională, se impune în cazul acestei excepţii, ca şi în cazul celorlalte excepţii de necompetenţă de ordine publică.
În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 17 din 17 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 16 octombrie 2018, prin care s-a statuat că, în situaţia în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părţi sau de instanţă inclusiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe (par. 28).
Acest argument este întărit şi de norma de la art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. care reglementează unele dintre soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, respectiv cea de anulare a hotărârii pentru necompetenţa primei instanţe. Astfel, art. 480 alin. (4) prevede că dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente. Deci, în aplicarea articolului menţionat, instanţa de apel va fi ţinută, în primul rând, să verifice dacă excepţia a fost invocată în condiţiile legii, întrucât, astfel cum reiese din modalitatea de reglementare a excepţiilor de necompetenţă, rezultă că, în apel, instanţa sau părţile nu vor mai putea invoca, pe calea unui motiv de ordine publică, nici excepţia necompetenţei materiale, cu latura sa - necompetenţa funcţională, nici cea a necompetenţei teritoriale exclusive a primei instanţe, astfel încât verificarea respectării normelor de competenţă poate avea loc doar dacă instanţa de apel este învestită cu critici ale apelantului având un asemenea obiect.
În plus, este corect argumentul recurentei, conform căruia ceea ce instanţa de apel a invocat a fost o veritabilă excepţie a necompetenţei funcţionale a primei instanţe, iar nu un motiv de ordine publică privind alcătuirea instanţei potrivit dispoziţiilor legale, aspectul soluţionării cauzei de către un judecător nespecializat în materia contenciosului administrativ şi fiscal fiind subsidiară şi decurgând din necompetenţa funcţională a primei instanţe, despre care instanţa de apel a considerat că s-ar fi impus să fie de contencios administrativ şi fiscal, iar nu una civilă.
În consecinţă, invocând, din oficiu, excepţia de necompetenţă funcţională, direct în apel, cu consecinţa anulării hotărârii primei instanţe care se declarase competentă, printr-o încheiere interlocutorie ce nu a fost atacată odată cu fondul, instanţa de apel a încălcat regimul juridic care guvernează excepţiile de necompetenţă, reglementat de normele imperative deja enunţate, determinând o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Aceste statuări sunt suficiente per se pentru reformarea hotărârii recurate şi fac de prisos analiza argumentelor privind competenţa materială de soluţionare a cauzei deduse judecăţii, din perspectiva obiectului şi naturii acesteia, instanţa de trimitere urmând a soluţiona litigiul în limitele învestirii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., şi cu respectarea art. 22 C. proc. civ., desigur, luând în considerare principiile devoluţiunii care guvernează calea de atac a apelului, ce nu au fost supuse, de altfel, dezbaterii în prezentul recurs.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei civile nr. 703/A/2016 din 19 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei civile nr. 703/A/2016 din 19 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2020.