State liability for judicial error claim inadmissible; appeal dismissed due to exclusive application of special procedural norms

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 5 martie 2019, sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 RON cu titlu de daune morale, pentru inculparea acestuia fără probe în dosarul penal nr. x/2014 instrumentat de DIICOT Timişoara şi, ulterior, trimiterea în judecată a acestuia, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Timişoara şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru atingerile ce au fost aduse prin dosarele menţionate, onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale;

- obligarea pârâtului de a prezenta public scuze Baroului Mehedinţi;

- obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti timp de două luni, în două cotidiene de circulaţie naţională.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 900 din 20 iunie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii.

A respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGRFP Timişoara, având ca obiect pretenţii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 247 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul A. în contradictoriu cu intimatul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 900 din 20.06.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs reclamantul A., prin care solicită casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs reclamantul arată că prin sentinţa civilă nr. 900 pronunţată de Tribunalul Timiş i-a fost respinsă cererea, cu motivarea că statul răspunde numai în caz de eroare judiciară, când în cadrul procesului s-au efectuat acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual ce au dus la încălcarea gravă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată.

Totodată, apelul declarat în cauză i-a fost respins, reţinându-se că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile de existenţă a erorii judiciare, cu atât mai mult cu cât acesta a fost achitat de instanţele de judecată în cadrul procesului penal.

În continuare, se reiterează situaţia de fapt, arătând că prejudiciul provocat prin reaua-credinţă a procurorului şi trimiterea sa abuzivă în judecată trebuie reparat.

Se invocă prevederile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate...are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Mai arată reclamantul faptul că acesta nu a invocat existenţa unei erori judiciare în prezenta cauză, ci a solicitat daune pentru prejudiciile aduse din cauza abuzurilor procurorului de caz, în calitatea sa de funcţionar public al statului. Astfel, consideră că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv pentru care solicită casarea acesteia.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 10 martie 2020, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului român, a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere argumentele prezentate de către instanţa de fond şi cea de apel.

Astfel, arată că reclamantul solicită despăgubiri pentru inculparea sa abuzivă, fără probe, într-un dosar penal în care a fost trimis în judecată, invocând prevederile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, cuprinse în C. civ.. Însă, răspunderea statului pentru erorile judiciare este reglementată printr-o dispoziţie specială cuprinsă în art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere că prevederile legii speciale instituie condiţii specifice pentru antrenarea răspunderii statului în cazul erorilor judiciare, condiţii ce nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, acţiunea reclamantului este inadmisibilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că acele critici formulate prin cererea de recurs care se referă la pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive străine de natura pricinii, precum şi cele prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele care urmează:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Se invocă de către recurent faptul că hotărârea atacată ar conţine motive străine de natura pricinii, în sensul că instanţele de fond au procedat în mod greşit la analiza cererii din perspectiva erorii judiciare, în condiţiile în care acesta nu ar fi invocat existenţa unei asemenea erori, ci a solicitat acordarea de daune pentru prejudiciile aduse din cauza abuzurilor procurorului, în calitate de funcţionar public al statului.

Pentru a se determina în ce măsură se poate vorbi despre motive străine de natura pricinii şi, pe cale de consecinţă, despre încălcarea principiului disponibilităţii atunci când, soluţionând o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. civ., instanţa analizează condiţiile erorii judiciare, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 303/2004, este necesar a se determina obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia, în vederea stabilirii limitelor obiective ale învestirii instanţei.

În ce priveşte obiectul pricinii, acesta constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii, în speţă solicitarea de acordare a daunelor morale, pe când cauza juridică a acţiunii reprezintă situaţia de fapt, calificată juridic, adică pretinsa încălcare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului şi voinţa acestuia de face ca această încălcare să fie reparată prin atragerea răspunderii statului pentru pretinsele prejudicii săvârşite de procurori sau judecători în exercitarea funcţiei.

Înalta Curte, analizând cererea prin prisma solicitărilor formulate prin acţiunea introductivă şi scopul urmărit de reclamant, acela de a obţine o reparaţie pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pretinselor fapte abuzive ale procurorului săvârşite cu ocazia instrumentării unui dosar penal, care ar fi culminat cu trimiterea reclamantului în judecată, trimitere ce i-ar fi cauzat imense prejudicii, constată că Tribunalul Timiş a fost învestit cu o acţiune în răspundere patrimonială a statului, pentru activitatea pretins desfăşurată defectuos de un magistrat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Or, unei astfel de acţiuni, prin care se urmăreşte atragerea răspunderii obiective a statului pentru faptele procurorului, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept de către reclamant, atât timp cât legiuitorul a edictat, prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, norme speciale în care răspunderea poate avea loc.

Instanţele au ţinut cont de cauza juridică a acţiunii formulate de reclamant, cererea fiind soluţionată în raport de conţinutul, cuprinsul şi solicitarea concretă a acestuia. Referirea la condiţiile existenţei erorii judiciare şi la dispoziţiile Legii nr. 303/2004 nu a fost una întâmplătoare în cauză, acesta fiind singurul temei ce reglementa posibilitatea formulării unor atare pretenţii împotriva statului, motiv pentru care nu se poate reţine că referirile instanţei de apel la eroarea judiciară sunt străine de natura pricinii. Astfel, verificarea existenţei unor norme speciale aplicabile situaţiei în speţă, derogatorii de la dreptul comun invocat în susţinerea cererii, ce a dus la respingerea cererii ca inadmisibilă, reprezintă o motivare conform naturii pricinii.

Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către procuror are ca situaţie premisă comiterea unei greşeli care se poate constitui într-o eroare judiciară. Or, existenţa unei erori judiciare se poate analiza fie din perspectiva art. 538 C. proc. pen., fie din perspectiva art. 96 din Legea nr. 303/2004, după cum faptele au fost săvârşite într-o cauză penală ori de altă natură.

Dacă nu s-a constatat existenţa unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece eroarea judiciară este premisa răspunderii patrimoniale a statului, în caz contrar aceasta neputând fi angajată în temeiul dreptului comun, şi anume în temeiul dispoziţiilor din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În aceste circumstanţe, este corectă hotărârea pronunţată de prima instanţa de fond şi confirmată de curtea de apel, în sensul inadmisibilităţii acţiunii în răspundere patrimonială a statului formulată în temeiul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât o astfel de cerere întemeiată pe dreptul comun nu este permisă de lege atâta timp cât răspunderea statului pentru pretinse fapte ilicite săvârşite de către procurori sau judecători în exerciţiul funcţiei este reglementată prin norme speciale.

În fine, în ceea ce priveşte critica vizând nelegalitatea deciziei nr. 247/2019 a Curţii de Apel Timişoara din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate...are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale", Înalta Curte urmează să o analizeze din perspectiva alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În conformitate cu această dispoziţie, statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.

În speţă, însă, recurentul nu a indicat care sunt drepturile sau libertăţile, garantate de Convenţie, pretins încălcate. Chiar dacă, totuşi, s-ar admite că această critică a fost formulată din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, ce se referă la judecarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că durata excesivă a procedurii nu a fost invocată de către reclamant în faţa instanţelor de fond, neputând fi, astfel, supusă verificării în această etapă procesuală iar, pe de altă parte, că reclamantului i-a fost recunoscut accesul la justiţie, acestuia fiindu-i examinată pretenţia, aşa cum s-a reţinut anterior.

Astfel, în materia răspunderii statului pentru pretinse fapte ilicite ale procurorilor şi judecătorilor săvârşite în exerciţiul funcţiei, legiuitorul a instituit o procedură specială internă de valorificare a drepturilor justiţiabililor, prin reglementările art. 538 C. proc. pen. şi art. 96 din Legea nr. 303/2004, motiv pentru care nu se poate susţine în mod valabil că nu ar fi fost reglementată o cale efectivă pentru repararea pretinselor prejudicii astfel cauzate.

Pe cale de consecinţă, văzând că Statul român a instituit în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică care să permită justiţiabililor să solicite despăgubiri pentru drepturile prevăzute de Convenţie, şi care ar fi fost încălcate ca urmare a săvârşirii de pretinse fapte ilicite ale procurorilor şi judecătorilor, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 247 din 4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 247 din 4 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.