Inheritance certificate upheld; heirs' appeal on tacit acceptance fails as factual review.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a certificatului de moştenitor nr. x/1981, certificat emis la data de 18 decembrie 1981 de Notarul de Stat F. cu privire la succesiunea defunctei G. şi efectuarea unei noi împărţeli a bunurilor din succesiunea lăsată de menţionata defunctă, prin care instanţa să constate calitatea de moştenitori a reclamanţilor şi cotele de moştenire cuvenite acestora.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 36/1995 şi ale C. civ.

Prin cererea modificatoare, reclamanţii au arătat ca solicită instanţei constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de moştenitor nr. x/1981 emis de pe urma defunctei G..

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1421/20.10.2017, pronunţată de Judecătoria Medgidia a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub acelaşi număr de dosar

Reclamanţii au formulat precizări scrise.

Prin încheierea interlocutorie din 07.03.2018, instanţa a calificat excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, invocată de pârâţi, ca fiind o apărare ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, iar în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi, s-a reţinut că acest aspect pune în discuţie însăşi calitatea procesuală activă a reclamanţilor în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctei lor bunici.

Prin sentinţa civilă nr. 1586 din 20 iunie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual active, ca nefondată.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., ca nefondată şi au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata către pârâţi a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Constanţa:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 215/C din 10 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul astfel formulat şi au fost obligaţiapelanţii la plata către intimaţii-pârâţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON.

4. Cererea de recurs:

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs apelanţii-reclamanţii A., C. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 aprilie 2019.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

În Certificatul de moştenitor nr. x/1981 tatăl recurenţilor, H., este trecut în dreptul rubricii de renunţător, fără a fi însă trecut si numărul de înregistrare al declaraţiei de renunţare, condiţie legală, imperios necesară pentru ca acesta să fie declarat renunţător. Asupra acestui aspect instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Arată recurenţii că, deşi au reuşit să probeze că nu există nicio declaraţie de renunţare din partea lui H., iar acest aspect a fost recunoscut chiar şi de pârâţi prin completările aduse ulterior, instanţa a înţeles să accepte în mod inexplicabil a doua variantă promovată de pârâţi, aceea că H. ar fi fost străin, prin renunţare, la dreptul său de moştenitor conform art. 700 C. civ. vechi susţinând că ar fi fost citat de 3 ori (aspecte susţinute pur speculativ care nu au fost dovedite).

Se subliniază că prevederile art. 700 C. civ. Vechi sunt extrem de clare, şi că, si dacă trebuiau aplicate aceste prevederi legale ele se aplicau tuturor moştenitorilor defunctei G., nu doar tatălui reclamanţilor H.. G. a decedat în data de 09.05.1978, iar Certificatul de Moştenitor a fost încheiat în 18.12.1981.

În speţă, se pare că toţi moştenitorii ar fi realizat acte de acceptare tacită, motiv pentru care consideră recurenţii că art. 700 C. civ. este inaplicabil.

Evocă recurenţii, în acest context, conţinutul art. 17 şi art. 21 din Decretul nr. 40/1953, precizând că din aceste dispoziţii legale rezultă fără tăgadă că, la încheierea Certificatului de moştenitor, notarul de stat nu a respectat procedura legală. Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că "nu s-a putut stabili dacă a fost sau nu încălcată această procedură".Această opinie nu este corectă faţă de faptul că din simpla analiză a certificatului de moştenitor rezultă că H. e încadrat la renunţător (fără să existe o declaraţie de renunţare), nefiind încadrat la rubrica privitoare la aplicarea art. 700 C. civ., articol care oricum nu îşi găseşte aplicarea în cazul de faţă, după cum rezultă pe calea raţionamentului logic din articolele invocate anterior.

O alta critica susţinută de recurenţi este în sensul că instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a efectuat demersuri pentru a intra în posesia dosarului succesoral în cadrul căruia a fost emis Certificatul de moştenitor de pe urma defunctei G., fără a ţine cont de faptul că nu a fost comunicată încheierea finala, înscris ce are regim de arhivare permanentă conform aceluiaşi nomenclator arhivistic. In această ordine de idei, se face trimitere la prevederile art. 121, art. 253 şi art. 257 din Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici si a activităţii notariale nr. 36/1995, din 24.07.2013.

De asemenea, consideră recurenţii că au fost greşit interpretate prevederile art. 249 din C. proc. civ. prin aprecierea potrivit căreia, datorită faptului că dosarul a fost casat, "nu s-a putut verifica dacă notarul a îndeplinit toată procedura reglementată de Decretul nr. 40/1953, prin citarea tuturor moştenitorilor defunctei G.". Recurenţii justifică această susţinere prin raportare la împrejurarea că "avem suficiente elemente de pe urma cărora să deducem pe calea raţionamentului logic aspectele susţinute de reclamanţi", respectiv că "instanţa de fond a ajuns la aceste concluzii fără să se bazeze pe nici un element concret, pe nici o dovadă" iar "instanţa de apel a analizat cu superficialitate Certificatul de Moştenitor şi a ajuns la aceste aprecieri fiind indusă în eroare de susţinerile neprobate ale pârâţilor, prin raportarea la un formular predefinit care dispune în mod evident de rubrici separate (bine conturate) pentru fiecare din situaţiile în care s-ar fi aflat moştenitorii (renunţători sau conf. art. 700)".

Afirmă recurenţii că, pe calea raţionamentului logic, dacă notarul ar fi făcut aplicarea art. 700 C. civ., nu avea voie şi nici cum să îl treacă pe H. în rubrica dedicată declaraţiilor de renunţare. Astfel, se poate interpreta că instanţa de apel a făcut abstracţie de menţiunile notarului din certificatul de moştenitor, aspect ce a condus către decizia eronată de a respinge apelul reclamanţilor. În sprijinul acţiunii introductive, reclamanţii recurenţi au administrat probe cu înscrisuri, martori şi interogatoriul pârâţilor, probe din care a reieşit realitatea susţinerilor celor dintâi.

O altă critică susţinută de recurenţi este aceea că instanţa de apel a interpretat în mod eronat şi probele administrate de aceştia, prin concluzia conform căreia "...nu rezultă că tatăl apelanţilor H. a efectuat actele de acceptare tacită a moştenirii".

Opinează recurenţii că "o pereche de cercei din aur, o cuvertură, o butelie etc." nu sunt bunuri mobile asimilate unei fotografii, pentru a avea titlu de amintire de familie, ci sunt bunuri care, odată folosite, reflectă intenţia clară de acceptare tacită a moştenirii. H. s-a rezumat doar la câteva bunuri mobile întrucât tatăl său era încă în viaţă şi se folosea de majoritatea lucrurilor din gospodărie.

În acest context, se precizează că în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a stabilit că reprezintă acte de acceptare tacită a succesiuni actele de folosinţă a bunurilor succesorale, deoarece se presupune că succesibilul s-a comportat ca un proprietar şi nu a putut săvârşi aceste acte fără să fi voit să accepte succesiunea. Din probele administrate în faţa instanţei a reieşit că tatăl reclamanţilor a efectuat astfel de acte de acceptare a succesiunii.

Evocă recurenţii dispoziţia înscrisă înart. 689 din vechiul C. civ., aplicabil în momentul deschiderii succesiunii, concluzionând apoi în sensul că H. a efectuat în termen legal acte de acceptare tacită, prin însuşirea si folosirea mai multor bunuri mobile, respectând astfel prevederile legale în materie.

În ceea ce priveşte chitanţa olografă datată 27.02.1983, prezentată de pârâţi, se arată că aceasta, a fost contestată de recurenţii reclamanţi încă dinaintea primului termen de judecată din fond, când au susţinut că nu este un înscris încheiat în formă autentică spre a produce efecte juridice în sensul indicat de pârâţi, dar şi că nu este nici certificată sau înregistrată la vreo instituţie, nu are la bază nici un alt act notarial din care să reiasă că I. a renunţat la moştenirea după mama sa, astfel încât se poate prezuma respectivul înscris nu reflectă decât o tentativă de a induce în eroare instanţa.

Aceste susţineri au fost fundamentate pe dispoziţiile art. 1171, art. 1777-1179 din vechiul C. civ.

De asemenea, au susţinut că respectiva chitanţă este un fals, aspect neobservat de instanţa de apel care a reţinut că "acest înscris sub semnătură privată produce efecte juridice până la înscrierea în fals... care nu a fost invocată de către reclamanţi.".În susţinerea suspiciunilor de fals au prezentat si un înscris descoperit în timpul judecăţii, din care reiese că H. era plecat în URSS exact în perioada în care este datată chitanţa, instanţei de apel neţinând seama de acest din urmă document, prevalându-se astfel principiului aflării adevărului. Totodată, deşi situaţia impunea administrarea de probe cu privire la aspectele mai sus semnalate, instanţa de apel a respins şi solicitarea reclamanţilor de a se administra proba cu martori privitor la noul document prezentat.

Se mai arată că instanţa de fond, fără a face vreo verificare (deşi legea impunea acest lucru iar reclamanţii au contestat realitatea chitanţei), a reţinut că "Prin acest înscris, confirmat de semnătură de H. şi J., s-a atestat primirea de către cel dintâi... a sumei de 25000 RON, achitată în două tranşe... la data de 27.02.1983, reprezentând cota parte din contravaloarea casei de locuit rămase de pe urma defunctei G., precum şi a bunurilor din casă, faţă de care I. a declarat că nu mai are niciun fel de pretenţie..."

Recurenţii relevă şi faptul că, prin probatoriul instrumentat în cauză, au subliniat si caracterul cel puţin nesincer reflectat de răspunsul pârâţilor la interogatoriu. Din analiza declaraţiilor se observă cu uşurinţă discrepanţele dintre cele susţinute de pârâţi motiv pentru care recurenâii îşi exprimă îndoiala cu privire la veridicitatea acestora şi susţin că H. nu a primit nici un leu pentru partea sa de moştenire (nimeni din familie nu are cunoştinţă despre vreo plată efectuată de către fratele său) .

Totodată, arată că prin declaraţiile martorilor pe care i-au propus şi prin înscrisurile depuse la dosar au făcut dovada că H. a realizat, în termen legal şi cu bună-credinţă, acte de acceptare tacită a moştenirii.

Din analiza chitanţei, se, observă că se mai face şi menţiunea că H. nu mai are "nici un fel de pretenţie atât în timpul vieţii cât şi după decesul tatălui... K.". Asupra acestor aspecte instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Se face referire şi la dispoziţiile art. 965 alin. (2), art. 702 şi art. 5 din C. civ.

În virtutea acestor argumente, opinează recurenţii că sancţiunea care se impune in cazul încheierii unor pacte asupra unei succesiuni nedeschise este nulitatea absoluta a pactului.

Se mai precizează că, în situaţia ipotetică în care înscrisul intitulat chitanţa din data de 27.02.1983, ar fi fost semnat de tatăl reclamanţilor, acesta nu întruneşte condiţiile impuse de lege pentru a fi considerat act autentic, astfel că nu se poate interpreta ca fiind un act de renunţare la drepturile succesorale. Mai mult decât atât, înscrisul a fost redactat la data de 27.02.1983, ulterior datei la care a fost emis certificatul de moştenitor.

Se reiterează faptul că înscrisul prezentat nu a fost recunoscut de către reclamanţi, nu respectă condiţiile de formă, nu este un act notarial şi, mai mult, iar reclamanţii susţin că tatăl acestora nu a primit niciodată suma de bani indicată.

Totodată, se arată că instanţa de fond nu a aplicat în mod corect prevederile art. 304 - 305 din C. proc. civ., referitoare la declanşarea procedurii înscrierii în fals.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii -pârâţi D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Intimaţii au solicitat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru care, prin încheierea din 3 martie 2020, a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei nr. 215/C din 10 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 19 mai 2020, în şedinţă publică.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, completul de filtru a reţinut existenţa unor critici de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în motivele reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi faptul că existenţa unor susţineri critice care nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate menţionate nu poate conduce la pronunţarea unei soluţii parţiale asupra căii de atac, caracterul unitar al acesteia impunând evaluarea respectivelor aspecte în cadrul judecăţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la prevederile art. 488 din C. proc. civ.-, Înalta Curte constată că recursul declarate este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Altă limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluţionarea acestei căi de atac reiese din dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs anterior două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel - hotărârea atacată cu recurs este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanţa de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanţă.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenţii reclamanţi în fundamentarea recursului pendinte cuprind ample referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, precum şi critici relative la considerente care se regăsesc în hotărârea primei instanţe. Cum asemenea critici au fost formulate de recurenţi cu depăşirea limitelor dreptului care le este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, şi implicit a obligaţiei ce le icumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi" - se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanţei de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

Înalta Curte notează că recurenţii nu au făcut încadrarea criticilor pe care le-au adus deciziei recurate în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că această încadrare urmează a fi realizată de instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - normă din a cărei interpretare per a contrario reiese obligaţia instanţei de a analiza critici care au fost expuse de parte fără a fi circumscrise explicit unuia dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ. şi care au aptitudinea de a fi analizate în coordonatele respectivelor motive de casare.

Un prim aspect de nelegalitate invocat este acela că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 700 din C. civ., critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest context, trebuie observat că situaţia de fapt care constituie suportul analizei relative la legalitatea deciziei recurate trebuie să fie cea pe care instanţele ierarhic inferioare au stabilit-o în urma evaluării cererilor şi apărărilor formulate de părţi, şi a probelor administrate de aceştia, situaţia astfel stabilită fiind expresia exercitării atribuţiilor pe care legea le conferă instanţelor judecătoreşti prin art. 6, art. 22 alin. (2) şi (6), şi art. 264 din C. proc. civ., norme care, pe de o parte, instituie obligaţia instanţelor de a depune stăruinţă pentru aflarea adevărului şi de a se pronunţa cu privire la cererile şi apărările formulate de toate părţile din proces, iar pe de altă parte permit ca instanţele să analizeze coroborat ansamblul probelor şi să aprecieze în mod liber cu privire la acestea.

Ca atare, situaţia pe care recurenţii reclamanţi au expus-o încă de la declanşarea procedurii judiciare pendinte, şi pe care au înţeles să o evoce în conţinutul motivelor de recurs -situaţie de fapt diferită de cea stabilită prin decizia supusă controlului judiciar - nu poate constitui suportul verificării legalităţii hotărârii instanţei de apel. Prezentarea unei anumite situaţii de fapt în cadrul cererii de chemare în judecată nu este de natură a genera pentru instanţa învestită obligaţia de a o primi ca atare, ci, astfel cum s-a reţinut în precedent, se impune a se evalua şi stabili pe baza probelor administrate realitatea respectivei situaţii, părţilor revenindu-le obligaţia - în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 249 din C. proc. civ. - de a propune şi administra probe pertinente şi concludente în acest scop.

În speţă, reclamanţii recurenţi au solicitat să se constatate nulitatea parţială a certificatului de moştenitor emis la data de 18.12.1981 cu privire la decesul numite G. (bunica paternă a reclamanţilor), susţinând că viciul de nelegalitate a acestui act juridic este reprezentat de împrejurarea că în cuprinsul certificatului de moştenitor nu a fost menţionat documentul prin care unul dintre descendenţii defunctei (anume H., tatăl recurenţilor reclamanţi) şi-ar fi exprimat voinţa de a renunţa la moştenirea mamei sale, precum şi că acelaşi certificat conţine o erori referitoare la ultimul domiciliu al defunctei. Au afirmat, totodată, că numitul H. şi-a exprimat constant acordul de a-şi moşteni mama, iar acesta nu a fost chemat la dezbaterea succesiunii în procedura notarială derulată.

Corespunzător limitelor învestirii realizate prin aceste susţineri şi prin apărările pe care pârâţii le-au opus, instanţele ierarhic inferioare au încuviinţat administrarea de probe propuse de părţi, iar în urma analizei acestor probe, au stabilit caracterul neîntemeiat al susţinerilor reclamanţilor care erau în sensul că tatăl lor ar fi acceptat succesiunea defunctei G..

Având în vedere, pe de o parte, aceste coordonate ale judecăţii realizate în etapele procesuale anterioare şi imposibilitatea de a fi reevaluate probele în etapa recursului, şi, pe de altă parte, limitele judecăţii date de conţinutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată nu există fundamentul necesar reţinerii unei greşite aplicări în cauză a prevederilor art. 700 din C. civ. adoptat în anul 1864, recurenţii formulând o atare critică prin greşita raportare la o situaţie de fapt diferită de cea stabilită de instanţele de fond şi de apel. Atâta vreme cât nu s-a invocat nevalabilitatea certificatului de moştenitor pentru considerentul că el a fost emis (în favoarea moştenitorilor menţionaţi ca acceptanţi) la data de 18.12.1981, deşi decesul numitei G. a intervenit cu mai mult de 6 luni anterior acestei date, instanţele nu erau învestite să analizeze, din perspectiva exigenţelor art. 700 C. civ., respectarea sau nu a termenului de acceptare a succesiunii de către moştenitorii stabiliţi prin respectivul asct juridic.

Susţinerea potrivit căreia descendentul H. ar fi acceptat tacit succesiunea defunctei sale mame este formulată a fost analizată în etapele procesuale anterioare, prin raportare la probatoriul administrat, în urma acestei analize reţinându-se că faptele invocate de recurenţii reclamanţi fie nu sunt dovedite (preluarea din moştenire a unei butelii de aragaz), fie nu valorează act de acceptare faţă de circumstanţele de fapt concrete în care ele au fost realizate (preluarea unei perechi de cercei pe care defuncta a dorit sa îi lase ca amintire de familie fiicei lui H. şi primirea unei cuverturi în contextul derulării obiceiurilor religioase de a fi împărţite bunuri la evenimentele de pomenire a morţilor). O atare analiză relevă exercitarea de către instanţă a prerogativei de apreciere pe care i-o conferă normele înscrise în art. 689-670 C. civ., norme care prevăd că "ART. 689 - Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.

ART. 690 - Actele curat conservatorii, de îngrijire şi de administraţie provizorie, nu sunt acte de primirea moştenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede."

Prevederile din Decretul 40/1953 - invocate de recurenţi în acest context - se referă la procedura succesorală notarială şi nu definesc, ca fiind acte de acceptare a succesiunii, faptele concret evocate de recurenţi, astfel că nu există temei spre a se reţine nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modului în care instanţa de apel a făcut menţionatele aprecieri.

Tot astfel, prevederile Decretului 40/1953 nu puteau, prin ele însele, să conducă la concluzia acceptării succesiunii defunctei G. de către tatăl recurenţilor, H.. Un asemenea demers de acceptare, despre care recurenţii reclamanţi au afirmat că a avut loc, nu putea fi analizat în abstract, prin raportare exclusivă la dispoziţiile legale menţionate, ci era necesar a fi analizat prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului în privinţa căruia instanţa avea a se pronunţa, astfel cum aceste circumstanţe au rezultat din probatoriul administrat.

Dezacordul exprimat de recurenţi relativ la aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel nu sunt de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar dat fiind că opinia astfel exprimată este una care porneşte de la premisa eronată a unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută din analiza probelor.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii pe care recurenţii o formulează relativ la constatarea instanţei de apel în sensul că prima instanţă a făcut demersuri spre a intra în posesia dosarului succesoral în cadrul căruia a fost emis certificatul de moştenitor a cărui nulitate se invocă în speţă, iar răspunsul primit de la Camera Notarilor Publici a fost în sensul că nu există posibilitatea obiectivă de a se prezenta înscrisurile solicitate întrucât a expirat termenul de păstrare - de 10 ani, conform nomenclatorului arhivistic. Formulând această critică, recurenţii susţin neobservarea de către instanţa de apel a prevederilor Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995.

Actul normativ astfel invocat de recurenţi este unul care nu îşi găseşte aplicare în ce priveşte dosarul succesoral în cadrul căruia a fost emis, în anul 1981, certificatul de moştenitor a cărui nulitate se cere, pentru că el a intrat în vigoare ulterior nu numai momentului la care a fost finalizată respectiva procedură succesorală notarială, ci si ulterior expirării perioadei de 10 ani pe care instanţa de apel a avut-o în vedere. Neretroactivitatea legii civile noi reprezintă un principiu de rang constituţional, el găsindu-ţi expresie în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Distinct de aceasta, susţinerea recurenţilor în sensul că încheierea finală emisă în menţionatul dosar succesoral ar fi putut fi obţinută pentru că "avea caracter de arhivare permanentă" are valenţele unui reproş la adresa rolului activ pe care îl pretinde instanţei, de a administra probe apte să le susţină pretenţia dedusă judecăţii. Or, un atare reproş este formulat cu neobservarea limitei instituite prin art. 254 alin. (6) din C.prt.civ. care prevede că "…părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii". În lumina acestei norme procedurale, atâta vreme cât recurenţii nu au solicitat instanţei de apel - corespunzător obligaţiei care le revenea în temeiul prevederile art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. - sa solicite Camerei Notarilor Publici încheierea finală întocmită în dosarul succesoral al defunctei G., cu argumentul ca respectivul act are regim de arhivare permanentă, ei nu sunt îndreptăţiti să invoce nelegalitatea hotarârii pentru pretinsa omisiune a instanţei de a ordona probe din oficiu.

Din conţinutul deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel a soluţionat calea de atac - în coordonatele motivelor de apel, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. - analizand criticile pe care reclamanţii recurenţi le-au formulat în conţinutul motivelor de apel, analiza fiind realizată prin prisma cererilor, a apărărilor formulate de părţi, precum şi a materialului probator aflat în dosar (anume: declaraţii de martori, înscrisuri. Ca atare, este vădit lipsită de fundamant susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa ierarhic inferioară ar fi statuat "fără să se bazeze niciun element concret, pe nicio dovadă".

În speţă, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea parţială a certificatului de moştenitor emis de pe urma bunicii lor paterne, respectivul certificat fiind în circuitul civil (ca o efect al emiterii lui în cadrul unei proceduri notariale căreia legea îi conferă aptitudinea de a conduce la întocmirea unui asemenea act juridic), având astfel benficiul prezumţiei de legalitate până la invalidarea lui printr-o hotărîre judecătorească. Această prezumţie legală relativă este explicit reglementată prin art. 25 alin. (2) din Decretul 40/1953 (act normativ sub imperiul căruia a fost emis certificatul la care se referă litigiu pendinte) care prevede că "Pînă la anularea prin hotărâre judecătorească, cer­tificatul de moştenitor face dovadă deplină în ce pri­veşte calitatea de moştenitor şi cota sau bunurile ce revin fiecărui moştenitor".

Ţinând seama de menţionatele coodonate ale litigiului, în condiţiile în care reclamanţii au înţeles să conteste prezumţia legalităţii certificatului de moştenitor, invocând vicii de nelegalitate a respectivului act juridic, în conformitate cu prevederile art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei le revenea acestora, iar nu părţilor adverse care opuneau valabilitatea certificatului prevalându-se astfel de prezumţia legală menţionată. Ca atare, critica prin care se susţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşita aplicare a prevederilor art. 249 din C. proc. civ. - critică susceptibilă de analiză în coondonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - apare ca fiind vădit nefondată.

Se cuvine a fi subliniat, în acest context, că, de principiu, poziţia părţii pârâte în procesul civil poate fi chiar una de pasivitate, această parte având facultatea - iar nu obigaţia - de a formula apărări şi/sau de a propune şi administra probe contrare susţinerilor părţii reclamante. Astfel, partea pârâtă are alegerea de a ieşi sau nu din pasivitate în derularea procesului, în timp ce partea reclamantă are, conform art. 249 din C. proc. civ., obligaţia de a dovedi existenţa şi întinderea dreptului la a cărui valorificare tinde, dat fiind faptul că este iniţiatorul acţiunii în justiţie.

Argumentul prin care se evocă împrejurarea că H. nu este menţionat - în certificatul de moştenitor - la rubrica străin de moştenire prin neacceptare, ci este mentionat la rubrica renuntătorilor la succesiune este unul insuficient pentru a conduce la invalidarea actului juridic, el fiind susţinut cu neobservarea finalităţii demersului judiciar pendinte, finalitate care este aceea a valorificării unei pretinse calităţi de moştenitor acceptant a numitului H. (tatăl recurenţilor reclamanţi). Or, această finalitate a constituit premisa corect avută în vedere de instanţele de fond şi de apel în evaluarea valabilităţii actului juridic defăimat ca nul de către reclamanţii recurenţi, demersul analitic al instanţei fiind în deplin acord cu exigenţele art. 25 alin. (1) din Decretul 40/1953 care stabileşte că: "Acei care au pretenţii la moştenire, ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea ori cuprinsul certificatului, pot cere în justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor".

De altfel, este de principiu că nulitatea unui act juridic constituie sancţiunea civilă care operează pentru a înlătura o vătămare ce se produce prin efectul actului juridic a cărui nulitate se invocă, justificarea unei asemenea vătămări constituind o cerinţă necesar a fi îndeplinită în persoana celui care solicită aplicarea menţionatei sancţiuni.

Or, în condiţiile în care s-a stabilit caracterul nefondat al susţinerii reclamanţilor recurenţi că tatăl lor ar fi acceptat moştenirea defunctei G., iar respectiva constatre a instanţelor de fond şi apel este una care se circumscrie situaţiei de fapt - neputând astfel forma obiect de reevaluare în recurs - argumentul menţonat evocat de recurenţi nu este de natură a conduce la concluzia nelegalităţii deciziei recurate.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte notează că distincţia pe care recurenţii o evocă relativ o eronată menţiune în certificatul de moştenitor privind calitatea lui H. de renunţător, în loc de a fi menţionat ca fiind străin de succesiune prin neacceptare, este expresia neobservării rubricaţiei formularului tipizat pe care a fost întocmit resepctivul act (aflat la filele 10-11din dosarul constituit la Judecătoria Madgidia). Certificatul de moştenitor nr. x/1981 conţine, la alineatul subsecvent pctului D, capitolul/rubrica dedicat(ă) succesibililor care "sunt străini de succesiune prin renunţare sau conform art. 700 din C. civ..", fiind astfel evident că este vorba de un capitol destinat inserării deopotrivă a mentiunilor privind succesibilii care au renunţat expres la moştenire precum şi a celor referitoare la succesibilii care au devenit străini de succesiune prin neacceptarea ei, în condiţiile art. 700 din C. civ.

Împrejurarea că au fost conceptual alocate (în cuprinsul formuarului tipizat) şi spaţii destinate unor menţiuni privind numărul declaraţiei de renunţare are semnificaţia asigurării condiţiilor de a se completa subdiviziunile din cadrul menţionatului capitol conform titulaturii, neexistând vreo raţiune spre a se concluziona că respectivele spaţii ar fi de natură a infirma posibilitatea inserării în acelaşi capitol chiar a unor persoanelor care sunt străine de succesiune prin neacceptare (în sensul prevederilor art. 700 din C. civ.

Interpretarea propusă de recurenţii reclamanţi, în sensul că respectivele subrubrici din formularul tipizat (pe care a fost întocmit certificatul de moştenitor) ar fi dedicate exclusiv şi imperativ menţiunilor privind succesibilii care au dat declaraţii de renunţare la succesiune, este nu numai consecinţa unei lecturări trunchiate a ansamblului menţiunilor care se regăsesc în cuprinsul actului juridic ce a fost întocmit de notar pe un formular, dar şi rezultatul neobservării regulii de interpretare a actelor juridice potrivit cu care un asemenea act trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu ar produce astfel de efecte - regulă care se regăseşte în art. 978 din C. civ. adoptat în anul 1864 (sub imperiul căruia a fost emis certificatul de moştenitor) coform căruia "Când o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in acela ce n-ar putea produce nici unul".

Susţinerile recurenţilor relative la eronata interpretare a probelor de către instanţa de apel (referitoare la pretinsa acceptare tacită a sucesiunii defunctei G., de către succesibilul H., prin preluarea unor bunuri din moştenire), precizările referitoare la justificarea legitimării procesual active în prezenta cauză (în contextul în care excpţia lipsei calităţii procesual active a fost respinsă de prima instanţă, iar această soluţie nu a fost atacată de pârâţi) precum şi cele care reprezintă puncte de vedere exprimate prin raportare la o situaţie de fapt diferită de cea care a fost reţinută de instaţa de apel în urma analizei probelor, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti care face obiectul controlului judiciar în recursul pendinte, astfel că ele nu pot fi analizate în coordonatele permise de art. 488 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prin care recurenţii susţin că instanţa de apel ar fi reţinut eronat că nu au invocat procedura falsului privitor la înscriul sub semnătură privată intitulat "chitanţă" întocmit la data de 27.02.1983 poate fi analizat în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin el fiind evocate erori ale instanţei legate de respectarea limitelor învestirii sale, respectiv de omisiunea de a se pronunţa cu privire la o apărare esenţială formulată de recurenţii reclamanţi relativ un mijloc de probă opus de pârâţi.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenţi referitor la această din urmă chestiune, în raport de următoarele considerente:

Judecata în apel este una ce are caracter devolutiv, fiind o cale de atac în cadrul căreia efectul devolutiv cunoaşte limite riguros stabilite prin art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., normă care prevede că: "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Raportat la limitele astfel stabilite, în condiţiile în care reclamanţii recurenţi nu au invocat (criticat) prin motivele de apel omisiunea primei instanţe de a declanşa procedura falsului cu privire la menţionatul înscris sub semnătură privată, şi nici nu au solicitat declanşarea unei asemenea proceduri în etapa judecării apelului, nu există temei spre a se reţine că instanţa de de apel - ca instanţă de control judiciar - ar fi omis a avea în vedere invocarea de caracterului fals al chitanţei de către părţile reclamante.

Astfel, împrejurarea expusă de recurenţi, în sensul că au contestat înscrisul intitulat Chitanţă "încă dinaintea primului termen de judecată din fond" nu poate fi analizată ca şi viciu de nelegalitate a judecăţii realizate de instanţa de apel, iar judecata realizată de prima instanţă nu poate forma obiect al controlului judiciar direct în recurs faţă de exigenţele art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Legat de poziţia procesuală adoptată de recurenţi în privinţa înscrisului intitulat Chitanţă, este necesar a fi observat că ei înşişi susţinut - atât prin cererea precizatoare depusă la data de 07.02.2018 la judecata în primă instanţă (ulterior răspunsului la întîmpinare de care se prevalează ca fiind actul de procedură prin care ar fi solicitat declanşarea procedurii înscrierii în fals), dar şi prin motivele de apel, pg. 8 din dosarul apel - că respectivul înscris constituie o dovadă în sensul aceptării succesiunii defunctei G. de către succesibilul H.. De asemenea, au susţinut că acelaşi act este lipsit de veridicitate, în sensul că nu ar avea aptitudinea de a produce efectele afirmate de pârâţi nefiind nici anterior emiterii certificatului de moştenitor şi nici încheiat în formă autentică, ori înregistrat sau certificat la vreo instituţie, după cum nu are la bază un alt act notarial prin care H. să fi renunţat la moştenirea mamei sale.

În contextul evocării în aceste coordonate a forţei probatorii a resepctivului înscris, au redat recurenţii - în cererea de apel - conţinutul dispoziţiilor art. 1171, art. 1177-1179 din C. civ., dar nu au formulat o critică prin care să evidenţieze o omisiune a primei instanţe de a declanşa procedura falsului în legătură cu mijlocul de probă de care ei înşişi se prevalau ca favorabil probării faptului că I. a acceptat succesiunea defunctei G..

Faţă de poziţia procesuală astfel adoptată în privinţa mijlocului de probă ce a fost administrat de părţile adverse din proces şi de lipsa unei solicitări explicite adresate instanţei de apel de a se declanşa, în calea de atac, procedura falsului relativ la înscrisul respectiv - solicitare care putea fi formulată în raport de prevederile 479 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza realizată de instanţa de apel relativ la acest aspect corespunde limitelor devoluţiunii impuse de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât priveşte proba cu martori propusă de recurenţi în faţa instanţei de apel, se constată că ea a fost respinsă prin încheieirea de şedinţă din data de 12.11.2018 pentru considerentul că formularea respectivei cereri nu respectă rigorile impuse de art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., nefiind solicitată prin cererea de apel. În condiţiile în care nu se aduce vreo critică de nelegalitate concluziei astfel reţinute de instanţa de apel, ci recurenţii se limitează la a-şi exprima opinia că proba testimonială trebuia admisă pentru că situaţia impunea administrarea acestei probe, nu există posibilitatea analizării acestor susţineri în coordonatele permise de art. 488 C. proc. civ.

Invocata depunere a unui înscris, despre care recurenţii susţin că era menit să demonstreze caracterul nereal al situaţiei consemnate în Chitanţa datată 27.02.1983, respectiv să dovedească împrejurarea că H. ar fi fost plecat la data respectivă într-o excursie în fost URSS, aduce din nou în discuţie modalitatea de evaluare a probelor, iar nu omisiunea declanşării în apel a procedurii falsului ori vreun alt aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Câtă vreme mijlocul de probă la care se face astfel referire nu numai că nu este unul care să aibă un regim probator stabilit prin norme imperative ale legii, dar nici nu a constituit o probă propusă şi încuviinţată corespunzător unor critici care să fi satisfăcut cerinţele impuse de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., evaluarea lui a fost făcută corespunzător limitelor devoluţiunii din calea de atac a apelului şi liberei aprecieri pe care legea o conferă instanţelor prin art. 264 din C. proc. civ.

Înalta Curte notează recurenţii formuleză critici referitoare la considerentele reţinute de prima instanţă în cadrul evaluării forţei doveditoare a înscrisului intitulat Chitanţă. Or, astfel cum s-a reţinut în precedent, asemenea critici nu pot forma obiect de analiză în recurs, în raport de exigenţele stabilite prin art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că nu privesc decizia (dată în apel) care este supusă controlului judiciar.

Nici criticile referitoare la caracterul nesincer al răspunsurilor date de pârâţi la interogatoriul administrat în cauză, raportat la conţinutul Chitanţei menţionate, al celorlalte înscrisuri din dosar şi al declaraţiilor martorilor, nu pot forma obiect de analiză în coordonatele prezentei căi de atac extraordinare, dat fiind faptul că prin formularea lor se propune o reevaluare a probelor incompatibilă cu cerinţele art. 488 din C. proc. civ.

Este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la conţinutul aceleaşi Chitanţe datate 27.02.1983. Acest înscris constituie unul dintre mijlocele de probă administrate în cauză, şi el a fost analizat concret şi efectiv în coordonatele situaţiei litigioase concrete din speţă, resepectiv acelea în care reclamanţii susţineau - şi aveau obligaţia legală de a dovedi - acceptarea tacită a succesiunii defunctei G. de către succesibilul H. şi, derivat din aceasta, vătămarea ce i s-a cauzat prin prin menţionarea în certificatul de moştenitor a respectivului succesibil ca fiind străin de succesiune.

Se cuvine a fi subliniat că litigiul pendinte se referă la aspecte legate de succesiunea defunctei G., excedând cadrului procesual chestiunile privind succesiunea numitului K. (soţul supravieţuitor al defunctei menţionate). Prin raportare la un asemenea cadru procesual, şi la limitele judecăţii impuse prin art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. - care prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." - instanţa de apel nu avea nici obligaţia, şi nici posibilitatea de a analiza menţiunile din cuprinsul Chitanţei referitoare la renunţarea succesiunii (viitoare) a numitului K., din perspectiva dispoziţiilor art. 965 alin. (2), a art. 702 şi a art. 5 C. civ.

Ţinând seama de împrejurarea că, în speţă, s-a reţinut că tatăl recurenţilor este străin de succeiunea defunctei L. prin neacceptare, iar nu prin renunţare expresă la resepctiva succesiune, este lipsită de relevanţă lipsa formei autentice a înscrisului intitulat Chitanţă. O atare formă este cerută numai pentru situaţia în care suucesibilul îşi exprimă voinţa de renunţare explicit, printr-un act juridic care consemnează resepctiva manifestare de voinţă, iar nu şi în cazul în care succesibilul se limitează la a adopta o conduită factuală echivalentă renunţării - astfel cum este neacceptarea în termen.

Evocând lipsa formei autentice a Chitanţei drept motiv de nevalabilitate a certificatului de moştenitor, recurenţii ignoră faptul că, în speţă, nu s-a atribuit o asemenea valoare juridică respectivului înscris, ci el a fost analizat ca mijloc de probă care reliefează neacceparea succesiunii.

Înalta Curte constată că recurenţii au avut, în etapele procesuale anterioare, o abordare lipsită de consecvenţă în privinţa înscrisului intitulat Chitanţă. Astfel, deşi în recurs susţin că i-au contestat valabilitatea şi realitatea, atât la judecata în fond (prin cererea precizatoare depusă la dosarul Tribunalului Constanţa) cât şi la judecata în apel a cauzei (prin motivele de apel care se regăsesc la dosarul contituit la Curtea de apel Constanţa) ei au imvocat acelaşi mijloc de probă ca fiind unul care dovedeşte acceptarea moştenirii de către I., o atare abordare reprezentând, în sensul prevederilor art. 257 alin. (1) din C. proc. civ., o veritabilă însuşire a probei administrate de părţile adverse.

Avînd în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat a criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate prin recursul pendinte, urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., respingerea recursului astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

Ţinînd seama de soluţia de respiungere a căii de atac promovate de recurenţi, şi de preverile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimaţii pârâţi se situează în poziţia procesuală de părţi care au câştigat procesul, fiind astfel îndreptăţiţi la a le fi plătite de către recurenţi cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs. În consecinţă, urmează a se dispune obligarea recurenţilor la plata cu acest titlu, în favoarea intimaţilor, a sumei de 1.500 RON reprezentând - conform înscrisurilor depuse la filelr x - onorariul avocatului care le-a asigurat asistenţa juridică în etapa soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., C. şiPîrju Nicoleta împotriva deciziei nr. 215/C din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe reclamanţii A., C. şi B. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii E. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.