Power line servitudes established by pre-2007 energy laws defeat tort compensation claim

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub numărul x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Electrica Distribuţie Transilvania Sud S.A (S.C Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Electrica Distribuţie Transilvania SUD S.A) a solicitat să se dispună următoarele: obligarea pârâtei la plata unei juste despăgubiri, în raport cu limitarea adusă dreptului său de proprietate prin existenţa şi exploatarea LEA 110kv, pentru perioada ultimilor trei ani în raport cu data cererii de chemare în judecată şi în continuare, pentru perioada viitoare, cuantumul minim al despăgubirii estimate fiind de 210.000 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare standard, conform art. 3 din O.U.G. nr. 13/2011 aplicabilă asupra despăgubirii ce se va acorda, pe perioada de la data hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective a acesteia; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate pevederile art. 555, art. 559 alin. (1) şi alin. (2) raportat la art. 621 Noul C. civ., art. 451 - 453 Noul C. civ.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa civilă nr. 191/S/03.10.2018 a Tribunalului Braşov, a fost respinsă cererea astfel formulată de reclamant.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 179/AP din 18 februarie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins calea de atac formulată de apelantul A..

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs reclamantul apelant A. solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar casarea deciziei cu schimbarea sentinţei civile nr. 191/S/03.10.2018 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată/modificată.

Susţine recurentul incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 - nemotivarea hotărârii de către instanţa de apel, în raport de următoarele argumente:

Motivarea soluţiei date de instanţa de apel cuprinde numai 19 alineate.

In condiţiile în care s-au criticat soluţia şi motivarea instanţei de fond, copierea motivelor instanţei de fond ca motive pentru respingerea motivelor de apel nu constituie o motivare în înţelesul C. proc. civ.. Astfel, accesul liber la justiţie devine o simplă formalitate iar căile de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, un non-sens.

În contextul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul menţionează că, în doctrină, s-a arătat că hotărârea este casabilă dacă instanţa de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critica şi fără sa examineze problemele care i-au fost deduse spre analiză.

În coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine recurentul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se arată, în acest context, că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că, la momentul cumpărării terenurilor, a cunoscut recurentul că pe acestea era amplasat un stâlp de electricitate şi că, deasupra terenurilor, spaţiul aerian era traversat de linii electrice.

Faptul că ar fi cunoscut situaţia de fapt a terenurilor - care rezultă din conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare şi din extrasele de carte funciară - la momentul cumpărării nu este de natură să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată întrucât, odată cu dobândirea dreptului de proprietate, a dobândit şi toate drepturile şi obligaţiile vânzătorului, recurentul-reclamant fiind continuatorul acestuia.

Cererea de chemare în judecată formulată derivă din atributele dreptului de proprietate dobândit: usus şi fructus. Aşa cum vânzătorul putea să folosească aceste atribute ale dreptului de proprietate, tot astfel şi recurentul putea să obţină contravaloarea lipsei de folosinţă în situaţia în care vreun terţ i le limitează.

Se mai susţine că instanţa de apel a făcut confuzie între obiectul prezentei cereri de chemare în judecată şi obiectul unei cereri ce ar deriva dintr-o evicţiune, invocând faptul că recurentul a cunoscut existenţa stâlpului de electricitate şi a liniilor electrice.

În opinia recurentului, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că acesta nu a fost împiedicat să construiască. Astfel, cum s-a reţinut prin expertiza topografică, fiecare teren este afectat de reţeaua electrică, procentul de afectare fiind intre 29% şi 100%. De asemenea, s-a reţinut în mod nelegal că nu a putut construi eliberându-i-se avizul de amplasament favorabil. Din cele 10 terenuri pentru care s-au solicitat despăgubiri, recurentul a putut construi doar pe un singur teren, şi acesta fiind afectat de restricţii în proporţie de 55%. datorate existenţei liniilor electrice.

Se mai precizează că, pentru celelalte 9 terenuri, există Hotărârea de Consiliu Local nr. 219/2013, prin care a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal, iar stâlpul de tensiune şi liniile de tensiune ale intimatei limitează posibilitatea de folosire în totalitate a terenurilor, procentul de afectare fiind intre 29% şi 100% conform raportului de expertiza judiciara.

Critică recurentul, pentru nelegalitate, decizia instanţei de apel în raport de aprecierea potrivit căreia partea recurentă a fost de acord cu restricţiile impuse pentru terenul pe care a putut sa construiască o hală. Se arată, în acest context, că faptul că a fost de acord cu aceste restricţii a fost o condiţie impusă de către autoritatea publică locală pentru a se elibera autorizaţia de construire, şi că recurentul nu a fost de acord cu folosirea gratuită a unei părţi din teren de către intimata.

O altă critică de nelegalitate se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut faptul că destinaţia acestor terenuri este agricolă. Susţine recurentul că, în realitate, toate cele 10 terenuri se găsesc în intravilan. Cel pe care a construit are destinaţia de curţi-construcţii, iar celelalte 9 terenuri au destinaţia agricolă. Ele pot fi scoase din circuit agricol şi pe ele s-ar putea construi dacă restricţiile impuse de stâlpul de electricitate şi de liniile electrice ale intimatei nu ar exista. Astfel, folosinţa parţială în proporţie de 29% - 100% a terenurilor aflate în proprietatea sa, de către intimată, îl împiedică să le scoată din circuit agricol şi să construiască pe ele.

Mai critică recurentul decizia recurată, ca fiind nelegală, prin prisma faptului că s-a reţinut că nu a făcut dovada unui prejudiciu concret, ci doar unul ipotetic. Subliniază, în acest context, că intimata ocupă între 29% şi 100% din terenurile aflate în proprietatea sa, că acest fapt îl împiedică să folosească terenurile aflate în intravilan, că obiectul acţiunii este repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestor terenuri şi că prejudiciul a fost calculat de către expertul tehnic judiciar. Aşadar, concluzionează nu este vorba despre un prejudiciu ipotetic.

Cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, se face precizarea că acesta derivă din obiectul acţiunii: repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă, fiind astfel vorba de o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Astfel cum au reţinut doctrina şi practica judiciară, reclamantul nu este obligat să indice textele legale, indicarea lor greşita nu este de natură sa ţină instanţa. Esenţial este ca judecătorul să poată înţelege din obiectul cererii de chemare în judecată şi din motivarea în fapt, textele legale incidente în cauză.

Astfel, din punctul de vedere a Codurilor Civile aplicabile, în cazul răspunderii civile delictuale, persoana vinovată răspunde pentru prejudiciul cauzat.

Se mai arată că, din punctul de vedere al legii speciale, astfel cum rezultă din textele indicate de către instanţa de apel, de-a lungul timpului legislaţia a suferit modificări. După 1989, legislaţia s-a modificat în sensul că a prevăzut posibilitatea dezdăunării proprietarilor afectaţi.

Consideră recurentul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Decretul Consiliului de Stat nr. 76/1950 ar fi prevăzut vreo gratuitate în ceea ce priveşte folosinţa terenurilor. Menţionatul act normativ nu conţine termenul "gratuit", situaţie faţă de care deveneau incidente prevederile C. civ. cu privire la răspunderea civila delictuala.

Ulterior, art. 53 din O.U.G. nr. 63/1998 a prevăzut posibilitatea plăţii de despăgubiri stabilite printr-un acord, iar în caz contrar prin hotărârea instanţei de judecată. Între recurentul reclamant şi intimată nu s-a încheiat niciun astfel de acord. Obligaţia încheierii acordului aparţinea intimatei, iar legea nu condiţiona în niciun fel pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de vreo procedură prealabilă.

Prin art. 16 alin. (5) din legea 318/2003 s-a prevăzut acelaşi drept pentru proprietarii afectaţi, de a obţine despăgubiri, prin negociere sau prin hotărâre judecătorească. Obligaţia încheierii acordului aparţinea intimatei, iar legea nu condiţiona în niciun fel pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de vreo procedura prealabila.

Ulterior, legea 123/2012 a reluat aceleaşi prevederi.

Se mai arată că însăşi intimata recunoaşte caracterul pecuniar al folosirii terenurilor.

Astfel, consideră recurentul că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei, consecinţa fiind nelegalitatea Deciziei recurate.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata Societatea de Distribuţie a Energiei Electrice Transilvania Sud SA-Sucursala de Distribuţie a Energiei Electrice Braşov a formulat întâmpinare.

Consideră intimata că soluţia instanţei de apel s-a bazat pe o analiza corectă a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, cât şi pe o aplicare justă a prevederilor legale incidente, reţinând că la această dată, conform prevederilor legale, statul este proprietarul terenului pe care se află amplasat postul trafo.

În ceea ce priveşte solicitarea privind casarea deciziei civile nr. 179/Ap/2019, schimbarea sentinţei civile nr. 191/S/2018 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, se arată că este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 488 alin. (2) şi art. 480 alin. (3). N. C. proc. civ.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 3 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 179/AP din 18 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 19 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi la lucrările dosarului şi la dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Primul motiv de recurs, prin care se invocă incidenţa cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., anume nemotivarea hotărârii atacate, este apreciat ca nefondat.

În fundamentarea acestui motiv de recurs sunt evidenţiate aspecte cantitative ce ţin de motivarea decizii instanţei de apel, respectiv faptul că motivarea soluţiei cuprinde numai 19 alineate dintre care unele sunt preluate din hotărârea primei instanţe.

Asemenea aspecte cantitative, formale nu sunt de natură a demonstra, prin ele însele, lipsa motivării soluţiei adoptate, ci este necesar a se evidenţia omisiunea instanţei de expune analiza relativă la chestiuni care au fost concret invocate/susţinute de parte.

Or, în condiţiile în care recurentul nu a indicat vreo critică ce ar fi rămas neanalizată prin decizia instanţei de apel, nu există temei spre a se reţine nemotivarea respectivei hotărâri.

În acest context este necesar a fi amintit că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analiza tuturor aspectelor de detaliu (amănunt) pe care părţile înţeleg să le expună, ci presupune evaluarea efectivă a chestiunilor care sunt esenţiale pentru dezlegarea situaţiei litigioase deduse judecăţii. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în cauza Albina contra României, în care s-a reţinut "conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare".

De asemenea, este necesar a fi observat că judecata în apel este, potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., una limitată la aspectele care au fost criticate prin motivele de apel. Astfel, instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, nu avea a rejudeca pricina sub toate aspectele care au format obiect de analiză în etapa judecăţii în primă instanţă, fiind ţinută de acele dezlegări în privinţa cărora partea apelantă nu a formulat critici.

Ţinând seama de coordonatele menţionate ale judecăţii în apel, şi de împrejurarea că recurentul nu evidenţiază lăsarea vreunuia dintre motivele de apel neanalizat, Înalta Curte constată că nu se poate reţine că hotărârea recurată ar fi afectată de viciul nemotivării, critica susţinută sub acest aspect fiind fundamentată pe aspecte generice şi pur formale.

Însuşi faptul că prin motivele de recurs următoare sunt formulate critici relative la judecata făcută de instanţa de apel confirmă, în aprecierea Înaltei Curţi, faptul că soluţia de respingere a apelului este motivată.

Criticile de nelegalitate formulate de recurent în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt apreciate ca nefondate în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Una dintre aceste limite este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate, şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

În speţă, se susţine, sub un prim aspect, nelegalitatea soluţiei de respingere a apelului pentru considerentul că instanţa a reţinut/constatat cunoaşterea de către recurentul reclamant a faptului că, la momentul cumpărării, pe teren era amplasat un stâlp de electricitate şi că spaţiul aerian era traversat de linii electrice. De asemenea, face referire recurentul la o situaţie de fapt diferită de cea care a fost reţinută prin hotărârea atacată, precizând că ea rezultă din contractele de vânzare cumpărare şi din extrasele de carte funciară.

Constatarea instanţei de apel astfel criticată de recurent este una care priveşte situaţia de fapt, şi nicidecum o chestiune de legalitate care să poată fi supusă controlului judiciar permis de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se invocă, totodată, o greşită evaluare a probelor (contractele de vânzare cumpărare şi extrasele de carte funciară), propunând recurentul o reevaluare a acestora de către instanţa de recurs. Or, un asemenea demers analitic este incompatibil cu judecata permisă în recurs prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că el nu poate fi analizat în prezenta cale de atac.

Mai arată recurentul că faptul cunoaşterii situaţiei de fapt a terenului nu era de natură să conducă la respingerea acţiunii în despăgubire promovate, pentru că odată cu dreptul de proprietate a dobândit toate drepturile şi obligaţiile vânzătorului şi, astfel, este îndreptăţit să se bucure, ca şi vânzătorul, de atributele usus şi fructus.

Formulând această critică, recurentul ignoră situaţia juridică specială a terenurilor pe care le deţine în proprietate - situaţie care a fost stabilită de instanţele ierarhic inferioare în baza analizei probelor -, anume aceea de terenuri afectate de capacităţi energetice edificate în perioada 1969-1975, şi al căror regim juridic a fost şi a rămas reglementat prin legi speciale (derogatorii de la dreptul comun conform principiului general de drept specialia generalibus derogant) prin care au fost instituite servituţi legale menite să asigure funcţionarea şi exploatarea respectivelor obiective ce sunt destinate unei utilităţi de interes public. Astfel fiind, printre drepturile şi obligaţiile transmise recurentului reclamant de la vânzător (fostul proprietar) se regăseşte şi obligaţia de a respecta respectivele servituţi în coordonatele pe care legile speciale succesiv adoptate în materie le-a stabilit în mod consecvent, fiind astfel vădit nefondată susţinerea în sensul că ar fi operat o limitare a dreptului de proprietate doar ulterior intrării terenurilor în patrimoniul recurentului.

O altă critică adusă deciziei instanţei de apel este aceea că s-a făcut confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată şi o cerere ce ar deriva din evicţiune, prin aceea că s-a reţinut că recurentul cunoştea existenţa stâlpului şi a liniilor de electricitate.

Înalta Curte constată, analizând considerentele deciziei recurate, că niciunul dintre argumentele expuse de instanţa de apel nu este de natură a reliefa analiza situaţiei litigioase din prezenta cauză prin raportare le elemente care sunt specifice exclusiv instituţiei juridice a evicţiunii, respectiv garanţiei pentru evicţiune pe care vânzătorul unui bun o datorează cumpărătorului care a pierdut proprietatea respectivului bun. Constatarea făcută de instanţă în sensul că recurentul reclamant a cunoscut - la data cumpărării terenurilor de la persoane care sunt terţe faţă de proces - atât existenţa stâlpului de electricitate amplasat pe teren cât şi împrejurarea că spaţiul aerian de deasupra terenurilor era traversat de linii electrice, se circumscrie demersului de stabilire a situaţiei de fapt ce a rezultat din probe (privind perioada şi condiţiile în care au fost amplasate/edificate amenajările pe care partea pârâtă le utilizează, dar şi regimul juridic care a guvernat respectivele activităţi) demers care a constituit o premisă necesară spre a se putea tranşa cu privire la temeinicia pretenţiei deduse judecăţii, anume aceea că pârâta intimată, având calitatea de utilizator/beneficiar al instalaţiilor respective, ar fi cauzat recurentului reclamant un prejudiciu injust prin limitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor sale afectate de amenajările electrice.

Mai susţine recurentul că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nu a fost împiedicat să construiască, dat fiind că expertiza topografică relevă o afectare a terenurilor recurentului cuprinsă între 29% şi 100%, precum şi că a reţinut în mod nelegal că reclamantul a fost de acord cu restricţiile impuse în privinţa terenului pentru care a obţinut autorizaţia de construire a unei hale.

Această critică este în mod evident una care tinde la o reevaluare a situaţiei de fapt, prin raportare la unele dintre mijloacele de probă administrate în etapele procesuale anterioare, anume expertiza topografică şi manifestarea de voinţă exprimată de recurentul reclamant în cadrul demersului de a obţine autorizaţia de construire a unei hale pe unul dintre terenurile în litigiu. Or, astfel cum s-a reţinut în precedent, o asemenea reevaluare nu este compatibilă cu judecata în recurs, aşa încât ea nu poate forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Se cuvine a fi observat, în acest context, că instanţa de apel - ca şi prima instanţă - a concluzionat în sensul menţionat în urma unei efective analize a raportului de expertiză (după cum reiese din considerentele expuse la fila x a deciziei recurate) în coroborare cu ansamblul probelor administrate, reţinând astfel atât afectarea terenurilor recurentului de reţele de transport al energiei electrice ce au fost puse în funcţiune în perioada 1969-1975 dar şi faptul că situaţia restricţiilor urbanistice a fost aceeaşi la data achiziţionării terenurilor cu cea din prezent. O atare evaluare a ansamblului probelor spre a statua cu privire la temeinicia susţinerilor reclamantului relative o existenţa unei împiedicări de a construi ce s-ar fi ivit în mod injust, ulterior datei la acte acesta a dobândit terenurile respective, reflectă un demers analitic conform exigenţelor stabilite prin art. 264 raportat la art. 249 din C. proc. civ., norme care prevăd că (art. 264) "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

(2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare." şi respectiv că (art. 249) "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Împrejurarea că prin raportul de expertiză a fost realizat un calcul al despăgubirii pentru limitarea folosinţei terenurilor nu este de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei recurate, neputând fi acordată reclamantului vreo despăgubire atâta vreme cât nu s-a stabilit caracterul pretins injust al limitărilor aduse dreptului de proprietate.

Situaţia de fapt stabilită este aceea că terenurile recurentului reclamant sunt afectate de reţele de transport energie electrică, iar din punct de vedere juridic s-a constatat că respectiva afectare este supusă unui regim legal special şi derogatoriu de la dreptul comun, anume cel stabilit de legile speciale care au fost succesiv în vigoare în această materie încă de la data edificării/amplasării liniilor de transport al energiei electrice, legi care conferă caracter legitim activităţilor imputate de recurent entităţii pârâte-intimate.

Raportat la situaţia de fapt reţinută, concluzia instanţei de apel relativă la regimul juridic al terenurilor este legală, fiind în acord cu principiul general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant).

În acest context, Înalta Curte notează că modalitatea de interpretare şi aplicare în speţă, realizată de instanţele ierarhic inferioare, a legislaţiei speciale în materia regimului juridic al terenurilor ocupate de capacităţi energetice şi a raportului între această legislaţie şi normele dreptului comun concordă cu dezlegarea recent dată de instanţa supremă pe cale recursului în interesul legii, respectiv cu Decizia nr. 27/2019 prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007)".

Astfel, relevante sunt şi statuările care se regăsesc la paragrafele 94 şi 99-101 din decizia pronunţată în soluţionarea menţionatului recursîn interesul legii.

De asemenea, se constată că reprezintă o critică referitoare la situaţia de fapt aceea prin care recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut că destinaţia terenurilor este agricolă. Aprecierea realizată cu privire la categoria de folosinţă a terenurilor în litigiu (ca fiind arabile, respectiv construibil cel pe care a fost edificată hala) reprezintă o concluzie dedusă din analiza probelor, iar nu din dispoziţii ale legii, aşa încât aceasta nu poate forma obiect al controlului de nelegalitate în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Împrejurarea că afectarea - prin existenţa stâlpilor şi reţelelor de energie electrică - terenurilor ce au categoria de folosinţă arabil ar constitui o împiedicare, din partea intimatei, de a fi scoase din circuitul agricol nu a fost invocată în faţa instanţei de apel, astfel că ea nu putea constitui, în raport de coordonatele impuse prin art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., un reper al controlului judiciar necesar a fi realizat în respectiva cale de atac.

Nu poate fi calificat drept un aspect de nelegalitate a deciziei recurate nici faptul că instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu s-a făcut dovada prejudiciului pretins de reclamantul recurent. În condiţiile în care existenţa sau nu a situaţiei descrise prin cererea de chemare în judecată se stabileşte de instanţele competente să judece fondul pricinii (în primă instanţă şi în apel) în urma evaluării probelor, conform atribuţiilor ce le sunt conferite prin art. art. 264 din C. proc. civ., iar concluzia astfel criticată a instanţei de apel este rezultatul unui asemenea de demers de evaluare a probelor, Înalta Curte constată că excedează limitelor judecăţii în recurs - limitată la aspecte de nelegalitate - o analiză relativă la concluzia potrivit căreia nu a fost dovedit prejudiciul pretins de partea reclamantă.

Precizarea recurentului în sensul că temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală nu este de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei recurate în contextul în care o atare problematică nu a format obiect al judecăţii purtate în apel.

Este de subliniat, în acest context, că prin motivele de apel au fost formulate critici consistente relative la incidenţa în cauză a prevederilor art. 621 din C. civ. adoptat în anul 2009 - normă care are titulatura marginală "dreptul de trecere pentru utilităţi" -, şi nicidecum la o greşeală de judecată imputabilă primei instanţe raportat la neobservarea incidenţei în cauză a instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale. Or, în condiţiile în care instanţa de apel nu a fost învestită a se pronunţa cu privire la nerespectarea de către prima instanţă a coordonatelor unei judecăţii necesar a fi subsumate răspunderii civile delictuale, precizarea făcută prin motivele de recurs în sensul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ar fi circumscris instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale are natura unei critici formulate în recurs cu referire la judecata în primă instanţă, şi nu poate fi analizată faţă de rigorile impuse prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. conform căruia "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Pe de altă parte, nici nu se evidenţiază vreo eroare a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioare prin raportare la cadrul procesual ce a fost determinat de criticile care stabileau limitele învestirii acesteia, iar într-o atare situaţie precizarea relativă la temeiul juridic al acţiunii nu are valenţele unei reale critici susceptibile de analiză în coordonatele motivului de recurs prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul mai reproşează instanţei de apel că a reţinut greşit împrejurarea că Decretul nr. 76/1950 ar fi prevăzut gratuitatea folosirii terenurilor pentru situaţii cum este cea din litigiul pendinte, pentru că acest act normativ nu conţine termenul "gratuit".

Prevederile art. 1 din Decretul menţionat - avute în vedere de instanţa de apel - instituiau exclusivitatea dreptului statului de a produce, a transporta, a vinde şi a distribui energia electrică, asemenea reglementare evidenţiind neechivoc monopolul statului cu privire la respectivele activităţi. În egală măsură, dreptul de monopol al statului cu privire la amenajările energetice reiese neîndoielnic şi din prevederile art. 23 alin. (1) lit. A) din acelaşi act normativ, care prevede că " Autorizaţiile de construire şi exploatare de uzini şi reţele electrice, dau dreptul beneficiarilor de a lua toate măsurile necesare realizării lucrărilor în cauza.

În special, obţinerea autorizaţiei acordă beneficiarului următoarele drepturi:

A. De a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară.

În cazuri urgente, precum şi în cazuri de forţa majora, Ministerul Energiei Electrice poate decide ocuparea bunurilor imobile, proprietate particulară, necesare construirii şi exploatării de uzini şi reţele electrice.

În 45 de zile de la ocuparea bunurilor, se va îndeplini procedura de expropriere a acestora, conform legii".

Un asemenea context normativ care nu doar conferea statului monopolul oricărei activităţi legate de deţinerea şi exploatarea capacităţilor energetice, dar stabilea şi imperativul preluării prin expropriere a terenurilor care, fiind în proprietate privată, ar fi ocupate de lucrări "de construire şi exploatare de uzini şi reţele electrice" făcea inutilă orice referire la caracterul gratuit al folosinţei corespunzătoare exercitării activităţilor specifice de exploatare, exclusivitatea drepturilor ce era astfel recunoscută statului impunând concluzia inexistenţei vreunei obligaţii a acestuia sau a entităţilor care efectuau şi exploatau respectivele lucrări de a plăti vreo despăgubire.

Fiind vorba de amenajări electrice realizate pe terenurile în litigiu înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 63/1998, a Legii 318/2003 şi a Legii 123/2012, recurentul nu este îndreptăţit să beneficieze de reparaţiile pe care aceste din urmă acte normative speciale le-au reglementat în relaţie cu faptul existenţei servituţii (limitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit) pentru că dreptul la asemenea reparaţii era conferit numai persoanelor pe ale căror terenuri se constituiau, după intrarea lor în vigoare, drepturi de uz sau de servitute. Relevante în acest sens sunt chiar prevederile art. 53 alin. (3) şi art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 63/1998, art. 16 alin. (4) din Legea 318/2002 şi art. 12 alin. (3) din Legea 123/2012 - acte normative invocate de recurent.

Astfel, art. 53 alin. (3) din O.U.G. nr. 63/1998 prevede că "Drepturile de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului şi titularul autorizaţiei de înfiinţare, respectiv de funcţionare, cu stabilirea duratei, conţinutului, a condiţiilor şi limitelor de exercitare, precum şi a despăgubirilor şi indemnizaţiei acordate proprietarului"; art. 54 din O.U.G. nr. 63/1998 prevede că "(1) Dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor energetice se întinde pe durata necesară executării lucrărilor. În exercitarea acestui drept de uz titularul autorizaţiei poate: (…)" art. 16 alin. (4) din Legea 318/2003 prevede că "(4) Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor energetice, titularii de licenţă au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile prezentei legi", iar art. 12 alin. (5) din Legea 123/2012 prevede că "5) Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezenţei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor, a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort".

Din interpretarea logică şi gramaticală a menţionatelor prevederi legale reiese cu evidenţă că ele se referă numai la lucrări viitoare, iar nu şi la cele prin care fuseseră anterior realizate obiective destinate transportului energiei electrice.

În concluzie, se constată că nu poate fi reţinută în sarcina instanţei de apel o greşită interpretare sau aplicare a reglementărilor din menţionatele acte normative, prin prisma pretinsei existenţe a unui drept la despăgubiri al recurentului reclamant derivat din lipsa unui acord care să fi fost încheiat de părţi în temeiul respectivelor acte normative (intrate în vigoare ulterior datei la care au fost edificate lucrările de construire/amenajare de capacităţi energetice pe terenurile deţinute în proprietate de recurent).

Argumentul prin care se invocă recunoaşterea de către intimată a caracterului pecuniar al folosirii terenurilor nu priveşte un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar în condiţiile în care dreptul la despăgubiri pretins de recurent a fost analizat prin raportare la cadrul normativ special care relevă inexistenţa unui atare drept material, fiind edictate acte normative cu caracter imperativ care stabilesc caracterul de utilitate publică al lucrărilor de natura celor care ocupă aceste terenuri şi condiţiile în care există obligaţia beneficiarilor respectivelor lucrări de a plăti îndemnizaţii şi/sau despăgubiri pentru limitările care se impun proprietarilor de terenuri prin amplasarea obiectivelor respective, pe de o parte, şi prin intervenţiile necesare exploatării lor, pe de altă parte.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului astfel susţinut.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 179/AP din 18 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.