State Defendants' Appeal Allowed: Tort Judgment Against Police and Agencies Quashed and Remanded for Inadequate Reasoning on Causation and Joint Liability

Şedinţa publică din data de 14 mai 2020

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei:

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, la data de 15.05.2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţeană Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 550.000 euro, din care:

- suma de 250.000 euro, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs reclamantului A., ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017

- suma de 150.000 euro de persoană, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs reclamanţilor B. şi C., ca urmare a decesului fiicei lor, intervenit la data de 22.01.2017.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 194 si art. 453 C. proc. civ., art. 58, art. 61, art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea înregistrată la data de 06.09. 2017, reclamanţii au lărgit cadrul procesual arătând că îşi formulează pretenţiile şi în contradictoriu cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., art. 1357 C. civ., art. 3 lit. s) şi h) şi art. 10 din O.U.G. nr. 34/2008, art. 4 alin. (2) din Legea 160/2008, art. 1 din Legea 92/1996, art. 1, art. 10 şi art. 18 din Protocolul privind cooperarea în domeniul activităţilor Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă între Serviciul de Telecomunicaţii Speciale/Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă şi Statul major al Forţelor Aeriene/Comandamentul Operaţional Principal.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Mureş:

Prin sentinţa civilă nr. 208/09.03.2018, Tribunalul Mureş a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţeană Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă.

Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Târgu Mureş:

Prin decizia civilă nr. 503/A/22.11.2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 208/09.03.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Instanţa de apel a schimbat integral hotărârea atacată şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă. A obligat pârâţii, în solidar, la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, cu titlu de daune morale, după cum urmează:

- suma de 100.000 euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii în favoarea reclamantului A. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017;

- suma de câte 25.000 euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii în favoarea reclamanţilor B. şi C. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiicei acestora, survenit la data de 22.01.2017.

Curtea de apel a respins restul pretenţiilor formulate de reclamanţi. Totodată, respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Calea de atac formulată în cauză:

Pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş (I), Inspectoratul General al Poliţiei Române (II), Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş (III), Ministerul Afacerilor Interne (IV) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (V) au declarat recurs împotriva acestei decizii.

(I) Recurentul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:

Organele de poliţie responsabile cu soluţionarea celor două plângeri formulate de victima C., înregistrate în evidenţele Poliţiei Municipiului Târgu-Mureş, au respectat cadrul legal privind desfăşurarea urmării penale.

Conform art. 305 alin. (1) C. proc. pen.:

"Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut".

De asemenea, potrivit art. 305 alin. (3) C. proc. pen.:

"Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte procurorului şi dosarul cauzei".

Prin urmare, pentru ca urmărirea penală să se desfăşoare faţă de o anumită persoană trebuie să se fi administrat probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că acea persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă, timpul scurs de la înregistrarea plângerilor victimei şi până la nefericitul eveniment a fost unul foarte scurt, în care organele de urmărire penală nu au avut posibilitatea obiectivă de a administra probe cu respectarea cadrului procesual penal, a drepturilor persoanei acuzate şi, implicit, a prezumţiei de nevinovăţie ce guvernează procesul penal.

Chiar dacă, după plângerea înregistrată în data de 19.01.2017, organele de poliţie ar fi administrat toate probele necesare pentru atribuirea calităţii de suspect în aceeaşi zi, respectiv 19.01.2017, tot nu ar fi avut posibilitatea legală de a lua vreo măsură privativă de libertate faţă de suspect (singura posibilă fiind reţinerea), întrucât în conformitate cu prevederile art. 305 alin. (3) ultima teză din C. proc. pen., lucrătorii de poliţie aveau obligaţia de a prezenta dosarul procurorului de caz în vederea confirmării măsurii de continuare a urmării penale faţă de suspect, în termen de 3 zile. Or, omorul a fost săvârşit în data de 22.01.2017, exact la 3 zile după ce victima a depus plângerea penală prin care arăta că a fost ameninţată cu moartea.

Recurentul susţine că, în perioada în care instanţa de apel a apreciat că era necesară efectuarea anumitor verificări pentru atribuirea calităţii de suspect, dosarul penal se afla la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş, astfel încât organele de poliţie nu aveau posibilitatea legală de a efectua acte de urmărire penală, nefiind în posesia plângerilor penale.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel referitoare la faptul că organele de poliţie nu au dispus luarea unei declaraţii sau măsura reţinerii pentru 24 ore, recurentul invocă prevederile art. 209 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202 C. proc. pen..", iar potrivit art. 202 C. proc. pen., "măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni". Or, din aceste texte legale rezultă că măsura reţinerii putea fi luată de organele de poliţie numai în condiţiile C. proc. pen., condiţii care nu erau îndeplinite în cauză.

Recurentul arată că audierea victimei nu ar fi împiedicat săvârşirea omorului din data de 22.01.2017 şi că, din actele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că făptuitorul a fost indicat cu toate datele necesare, după cum nu au fost indicaţi nici martorii prezenţi la săvârşirea faptelor în vederea audierii de către organele de urmărire penală. În mod obiectiv, verificările cu privire la stabilirea identităţii martorilor şi audierea lor, nu se puteau efectua în termen de 3 zile.

Recurentul susţine că nu poate fi vorba de o încălcare a art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa de apel reţine că Legea nr. 217/2003 nu conţinea dispoziţii de natură a facilita intervenţia rapidă a organelor de poliţie în cadrul violenţei domestice, dar aceste deficienţe legislative nu pot fi reţinute în sarcina Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş. În plus, instanţa de judecată nu poate imputa puterii legiuitoare forma pe care trebuie să o conţină un act normativ adoptat în condiţii constituţionale.

În finalul cererii de recurs, recurentul analizează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Halime Kihc c. Turciei, Beru c. Turciei, Opuz c. Turciei şi arată că, în baza art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa europeană a stabilit că statelor semnatare le incumbă obligaţia procedurală de a desfăşura o anchetă eficace, serioasă şi aprofundată. În exercitarea acestei obligaţiei, este esenţial un răspuns rapid din partea autorităţilor pentru a se putea obţine încrederea publicului în principiul legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de toleranţă faţă de actele ilegale (Bayrak şi alţii c.Turciei). Este necesar ca ancheta să fie promptă, rapidă şi profundă (Nachova c. Bulgariei) şi să conducă la identificarea şi la pedepsirea persoanelor responsabile. În acelaşi timp, instanţa europeană a precizat că este vorba "de o obligaţie de mijloace, nu de rezultat" (Nachova c. Bulgariei), că autorităţile trebuie să ia măsurile care erau în mod rezonabil accesibile pentru a fi colectate dovezile şi că obligaţiile pozitive care decurg din art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretate astfel încât să nu impună autorităţilor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă. În situaţia în care se pretinde că autorităţile nu şi-au respectat obligaţia pozitivă de a proteja dreptul la viaţă, "Curtea trebuie să se poată convinge că autorităţile respective ştiau sau ar fi trebuit să ştie pe moment că viaţa unuia sau a mai multor persoane este ameninţată de un risc real şi iminent din cauza actelor infracţionale ale unui terţ şi că nu au luat, în limitele puterii lor, măsurile care, din punct de vedere rezonabil, ar fi putut atenua acest risc" (Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).

În ceea ce priveşte cuantumul compensaţiilor băneşti acordate, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat principiul proporţionalităţii, suma de 150.000 euro fiind vădit inechitabilă raportat la fapta ilicită şi prejudiciu suferit. În cadrul procesului penal în care autorul omorului a fost condamnat, reclamanţii din prezenta cauză s-au constituit părţi civile, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum total de 550.000 euro (ca în prezenta cauză), însă Curtea de Apel Târgu-Mureş a acordat suma de 70.000 euro pentru A. şi câte 30.000 euro pentru numiţii C. şi B.. Or, în această situaţie, este inadmisibil ca pârâţii din prezenta cauză să fie obligaţi la plata unei sume mai mari decât cea la care a fost obligat autorul omorului, deşi acesta se face vinovat de producerea prejudiciului suferit de reclamanţi.

(II) Recurentul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a reţinut îndeplinirea faţă de toţi pârâţii, în mod generic, a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. (faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate şi vinovăţie), fără ca acestea să fie individualizate pentru fiecare pârât în parte.

Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, curtea de apel a reţinut în sarcina recurentului, că nu a luat nicio măsură pentru protejarea vieţii victimei. Or, stabilirea unei fapte ilicite, fără indicarea în concret a acţiunii/inacţiunii pârâţilor, încalcă principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurentul susţine că au fost respectate normele procedurale privind activităţile ce trebuiau desfăşurate în urma sesizării formulate de C. la data de 15.01.2017, în raport de cadrul legal care reglementează activitatea organelor de poliţie.

În cazul de faţă, săvârşirea infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, distrugere şi ameninţare nu a impus luarea vreunei măsuri preventive prevăzute de legislaţia penală faţă de D., având în vedere atât pedepsele stabilite de legiuitor pentru infracţiunile ce formau obiectul plângerilor (cel mult 5 ani sau amendă), cât şi situaţiile statistice cu privire la numărul, frecvenţa şi finalitatea dosarelor penale înregistrate la nivelul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş.

Recurentul susţine că, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinută în considerentele hotărârii instanţei de apel, prezenta cauză se particularizează prin două aspecte, şi anume: factorul timp şi frecvenţa actelor de violenţă premergătoare faptei de omor.

Astfel, în timp ce în speţele invocate din jurisprudenţa instanţei europene (Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Opuz c. Turcia) manifestările de violenţă au fost frecvente şi s-au realizat prin multiple acţiuni într-o perioadă mai mare de timp, fiind aduse la cunoştinţa organelor de poliţie, în cauza dedusă judecăţii, C. a formulat două sesizări privind agresiunile exercitate asupra sa, iar omorul a avut loc la mai puţin de o săptămână de la prima sesizare. În plus, arată recurentul, în cauza Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că poliţia îşi exercită atribuţia de suprimare şi prevenire a criminalităţii cu respectarea deplină a căilor legale şi a altor garanţii care limitează, în mod legitim, întinderea actelor de investigaţie penală, iar autorităţilor nu li se poate impune o povară excesivă. Cu atât mai mult, susţine recurentul, este greşită concluzia instanţei de apel în sensul că riscul cu privire la pericolul real în care se afla viaţa victimei era previzibil.

Curtea de apel nu a reţinut în sarcina Inspectoratului General al Poliţiei Române nicio acţiune sau inacţiune concretă care să aibă legătură cu decesul victimei. Or, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie nu poate fi atrasă doar de calitatea recurentului de unitate cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor specifice a structurilor subordonate, acestea având autonomie în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina lor, conform competenţelor pe care le au.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, instanţa de apel a reţinut că lipsa de reacţie a autorităţilor şi neluarea niciunei măsuri de protejare a vieţii victimei au favorizat uciderea acesteia. Este, însă, imposibil ca orice sesizare de natura celei formulate de C. să ducă la luarea măsurilor preventive sau a altor măsuri cu caracter excepţional prin raportare la numărul, frecvenţa şi finalitatea unor astfel de sesizări. În plus, manifestările imprevizibile ale autorului omorului, lipsa unor indicii temeinice care să conducă la ipoteza săvârşirii infracţiunii de omor, precum şi intervalului scurt de timp de la prima plângere formulată până la comiterea faptei, făceau imposibilă luarea unor astfel de măsuri.

Recurentul susţine că sumele stabilite de instanţa de apel cu titlu de daune morale, totalizând 150.000 euro, nu respectă principiul proporţionalităţii aşa cum acesta rezultă inclusiv din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în dosarul penal, D., persoana responsabilă de săvârşirea omorului, a fost obligat de Curtea de Apel Târgu Mureş la plata daunelor morale în cuantum de 70.000 euro în favoarea reclamantului A. şi de 30.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţii B. şi C.. Or, obligarea pârâţilor, care nu sunt autorii faptei generatoare a prejudiciului moral, la plata unei sume considerabil mai mari decât a autorului omorului este vădit neîntemeiată.

(III) Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

Recurentul susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 - 1349 C. civ. şi arată că aceste texte de lege nu prevăd posibilitatea de a stabili răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a statului în lipsa oricărei culpe. În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât precizează că autorul direct şi nemijlocit al infracţiunii/prejudiciului a fost obligat la plata unor despăgubiri semnificativ mai mici decât cele la care au fost obligaţi pârâţii din prezenta cauză.

(IV) Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

1. Sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, Ministerului Afacerilor Interne formulează următoarele critici:

a. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde considerente străine de natura cauzei, raportat la motivul pentru care reclamanţii au înţeles să formuleze acţiunea în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, respectiv calitatea sa de ordonator principal de credite faţă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş.

Astfel, în temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ., reclamanţii au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale doar a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu şi a Ministerului Afacerilor Interne. Ministerul Afacerilor Interne a fost introdus în cauză, în mod subsidiar, în calitatea sa de ordonator principal de credite faţă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat existenţa răspunderii civile delictuale a Ministerului Afacerilor Interne pentru fapta proprie, aspectele reţinute fiind străine de natura cauzei, întrucât soluţia astfel fundamentată nu are nicio legătură cu raportul juridic dedus judecăţii de către reclamanţi.

În mod evident, Ministerul Afacerilor Interne a fost chemat în judecată strict din prisma calităţii sale de ordonator principal de credite, întrucât, în nici un moment, reclamanţii nu au indicat fapta ilicită care se impută Ministerului Afacerilor Interne. În aceste condiţii, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne pe motive care sunt străine de natura cauzei, reţinând, în mod greşit, că există o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în sarcina recurentului, deşi reclamanţii nici măcar nu au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a Ministerului Afacerilor Interne.

Mai mult, în cazul admiterii acţiunii, nici nu este necesară stabilirea unei garanţii privind alocarea fondurilor necesare plăţii în favoarea reclamanţilor, date fiind prevederile art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.

Recurentul invocă dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, art. 12 alin. (5) din acelaşi act normativ, Ordinul M.A.I. nr. S/141/12.09.2016, art. 12 din Legea nr. 500/2002, art. 222 C. civ. şi concluzionează în sensul că eventuala obligaţie de plată stabilită în sarcina Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş este în competenţa exclusivă a şefului respectivei instituţii, care este ordonator terţiar de credite şi care este singurul în măsură să achite despăgubirile solicitate.

În plus, arată recurentul, instanţa de apel consideră că, în vederea protejării dreptului la viaţă a persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, Statul Român are obligaţii pozitive, constând în luarea unor măsuri de ordin legislativ şi administrativ, dar nu stabileşte o astfel de obligaţie şi în sarcina Ministerului Afacerilor Interne şi nu reţine încălcarea, în concret, de către Ministerul Afacerilor Interne, a acestei obligaţii. Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Interne este obligat alături de Statul Român la plata despăgubirilor solicitate, fără ca hotărârea astfel pronunţată să cuprindă motivele pe care se întemeiază.

b. Pe de altă parte, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care stabilesc organizarea şi funcţionarea administraţiei publice şi competenţele fiecărei instituţii chemate în judecată.

În acest sens, recurentul invocă dispoziţiile art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 şi arată că argumentele instanţei de apel în sensul că organizarea şi coordonarea activităţilor specifice trebuie făcute în aşa fel încât instituţiile subordonate să-şi atingă menirea nu pot conduce la concluzia că există o culpă proprie a Ministerului Afacerilor Interne, întrucât ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile au fost emise de ministrul afacerilor interne numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor guvernului.

Potrivit art. 34 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, toate aceste instituţii au ca numitor comun exercitarea puterii de stat, care are un caracter organizat şi care se exprimă prin diverse autorităţi înzestrate cu prerogative, cu puterea de a decide în domeniile care cad în competenţa lor.

2. În ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de apel asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, recurentul arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru următoarele argumente:

a. Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru fapta proprie, şi nu în calitate de comitenţi. Prin urmare, a analizat întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei în comiterea faptei ilicite.

Însă, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Afacerilor Interne pentru fapta proprie, curtea de apel făcând referire în considerentele deciziei civile recurate doar la Statul Român/autorităţi/poliţie/organele de cercetare penală/organele de urmărire penală.

b. Instanţa de apel constată că este îndeplinită în cauză condiţia săvârşirii unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor. Faptele ilicite ce se reţin în sarcina acestora constau în încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dar, instanţa de apel nu a stabilit care sunt titularii obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii, pârâţii fiind entităţi/persoane juridice distincte, astfel încât îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale trebuia analizată prin raportare la fiecare în parte şi nu în mod general. Astfel, deşi instanţa de apel reţine, cu privire la responsabilitatea poliţiei, că organele acesteia nu au întreprins o intervenţie rapidă, în considerentele hotărârii nu sunt aduse argumente cu privire la fapta ilicită, respectiv modalitatea în care organele de poliţie au încălcat normele legale care reglementau activitatea lor.

Considerând necorespunzător modul de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române, instanţa de apel a reţinut că şi modul concret de intervenţie a organelor de poliţie a fost necorespunzător. În aceste condiţii, curtea de apel nu a mai analizat dacă există o acţiune sau inacţiune contrară legii, săvârşită de organele de poliţie care să aibă ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau interesele legitime ale unei persoane, pentru a se putea, eventual, reţine răspunderea civilă delictuală în sarcina Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş.

Or, lucrătorii Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş au acţionat în limita impusă de C. proc. pen., sub supravegherea procurorului de caz, în cel mai scurt timp posibil de la producerea faptelor prevăzute de legea penală. Prin raportare la art. 8 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, au fost respectate normele procedurale privind activităţile ce trebuiau desfăşurate de organele de poliţie în urma sesizărilor formulate de C..

Măsurile de protecţie cu caracter preventiv se dispun gradual, în funcţie de natura şi gravitatea faptelor sesizate, cu precizarea că actele de urmărire penală se efectuează sub supravegherea procurorului şi că prezintă relevanţă şi intervalul scurt de timp de la prima sesizare până la comiterea faptei. În cazul de faţă, săvârşirea infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, distrugere şi ameninţare, nu a impus luarea vreunei măsuri preventive prevăzute de legislaţia penală faţă de D., atât în raport de cuantumul pedepselor stabilite de legiuitor pentru infracţiunile ce formau obiectul plângerilor victimei, cât şi de situaţiile statistice cu privire la numărul, frecvenţa şi finalitatea dosarelor penale înregistrate la nivelul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş.

De altfel, instanţa de apel nu reţine o faptă ilicită proprie a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, ci doar constată că legislaţia în vigoare la momentul producerii tragicului eveniment nu conţinea dispoziţii de natură a facilita o intervenţie rapidă a organelor de poliţie.

Prin urmare, deşi constată că măsurile întreprinse de către organele de poliţie sunt în concordanţă cu legislaţia în vigoare la momentul producerii evenimentelor, instanţa de apel reţine în sarcina pârâţilor o răspundere civilă delictuală pentru o faptă ilicită.

Organele de poliţie au început urmărirea penală cu privire la faptele sesizate prin plângerile penale depuse de victimă în condiţiile şi limitele stabilite de art. 305 C. proc. pen.. Potrivit cadrului legal stabilit prin dispoziţiile art. 209 alin. (1) C. proc. pen., art. 202 C. proc. pen. şi art. 223 alin. (1) C. proc. pen., singura măsură preventivă la care poate apela organul de poliţie este reţinerea pe o perioadă de cel mult 24 ore (celelalte măsuri restrictive şi preventive pot fi dispuse de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi). Însă, şi această măsură poate fi luată doar în condiţiile legii, respectiv dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă măsura preventivă este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

De asemenea, din cauza perioadei foarte scurte dintre data la care fapta prevăzută de legea penală a fost adusă la cunoştinţa organelor de poliţie şi data săvârşirii omorului, acestea, sub coordonarea procurorului de caz, nu au avut posibilitatea de a administra probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, la dosarul cauzei, fiind doar plângerea persoanei vătămate. Dispunerea unei măsuri preventive doar pe baza plângerii persoanei vătămate ar fi condus, inevitabil, la o încălcare a drepturilor persoanei acuzate şi a prezumţiei de nevinovăţie prevăzută de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, faţă de condiţiile concrete în care s-au desfăşurat evenimentele, nu se poate concluziona că măsurile întreprinse de organele de poliţie au avut un rol cauzal în producerea morţii defunctei C..

Nu este întrunită nici cerinţa legală a existenţei vinovăţiei organelor de poliţie. Acestea şi-au desfăşurat activitatea potrivit prevederilor legale în vigoare, au îndeplinit obligaţia de diligentă cu privire la protejarea dreptului la viaţă şi nu puteau să prevadă comportamentul imprevizibil al lui D..

În speţele invocate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, manifestările de violenţă exercitate au fost frecvente şi s-au realizat prin multiple acţiuni într-o perioadă mai mare de timp, fiind sesizate şi organelor de poliţie, însă, în cauza dedusă judecăţii, C. a formulat două sesizări privind agresiunile exercitate asupra sa, iar omorul a avut loc la mai puţin de o săptămână de la prima sesizare.

În consecinţă, arată recurentul, instanţa de apel a constatat în mod netemeinic faptul că riscul era previzibil cu privire la pericolul real în care se afla victima.

Referitor la raportul de cauzalitate, recurenţii arată că nu lipsa de reacţie a autorităţilor a favorizat uciderea victimei, ci fapta autorului D. şi manifestările comportamentale imprevizibile ale acestuia.

c. Prejudiciul invocat de reclamanţi este prejudiciul moral încercat ca urmare a decesului mamei, respectiv fiicei acestora, C..

Reclamanţii ar fi trebuit să dovedească existenţa relaţiilor de natură familială care să conducă la naşterea unui prejudiciu moral real. Dovedirea unui anumit grad de rudenie între defunctă şi persoanele care solicită repararea prejudiciului nu este suficient pentru probarea existenţei prejudiciului.

În plus, sumele stabilite de instanţa de apel cu titlu de daune morale, totalizând 150.000 euro, sunt exagerate şi nu respectă principiul proporţionalităţii.

În finalul recursului, recurentul-pârât solicită ca în cazul admiterii recursului instanţa să dispună întoarcerea executării, respectiv obligarea intimaţilor-reclamanţi la restituirea sumelor achitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 723 şi următoarele C. proc. civ.

(V) Recursul formulat de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale este întemeiat în drept pe prevederile art. 488 pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi cuprinde următoarele critici:

a. Deşi pin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat plata unor despăgubiri, cu titlul de daune morale, pentru încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin neîndeplinirea obligaţiilor pozitive ale statului de a proteja efectiv şi eficient viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, în cererea de apel, au invocat un temei de drept suplimentar şi au schimbat situaţia juridică, completând cererea prin invocarea art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale sub acest aspect şi asupra excepţiei inadmisibilităţii schimbării cadrului procesual în faza de judecată a apelului, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

b. Operatorul msop 06 la care au făcut referire reclamanţii în cererea de chemare în judecată aparţine Primăriei Târgu Mureş, astfel cum reiese din adresa nr. x/26.09.2017. Prin urmare, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale nu are un raport de prepuşenie cu respectivul operator şi nu poate sta în judecată pentru acesta.

c. Operatorul msop13, angajat al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, a respectat prevederile legale aplicabile, culpa sa fiind în mod eronat reţinută de instanţă.

În data de 18.01.2017, ora 22:05 victima C. a apelat numărul de urgenţă 112 şi a solicitat sprijinul poliţiei doar pentru îndeplinirea unui act de procedură, respectiv sesizarea organelor de urmărire penală. Un astfel de apel nu reprezintă un apel de urgenţă, aşa cum acesta este definit de art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 34/2008, care să necesite intervenţia imediată a echipajelor de poliţie, astfel încât operatorul nu trebuia să direcţioneze apelul către poliţie. Prin urmare, având în vedere manualul de operare, în mod corect operatorul a sfătuit victima să meargă la secţia de politie pentru a depune plângere.

De altfel, singurul apel la numărul de urgenţă 112 anterior datei de 18.01.2017, iniţiat de la acelaşi număr de telefon, este cel din data de 15.01.2017, când victima C., fiica reclamantei C., a solicitat prezenţa poliţiei la adresa de domiciliu, susţinând că "fostul prieten a atacat-o şi i-a distrus telefonul". Apelul respectiv a fost transferat spre soluţionare Dispeceratului de Urgenţă al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş.

Recurentul arată că, din punct de vedere tehnic, sistemul nu permite ca, în momentul apelării serviciului 112, operatorului care preia apelul să îi apară un istoric al tuturor apelurilor de urgenţă iniţiate de apelant de-a lungul timpului precum şi faptele sesizate de acesta, cum în mod eronat s-a susţinut în cadrul procesului.

Există o distincţie clară între măsurile de diligentă pe care le poate adopta statul şi cele de rezultat. Statul nu poate asigura măsuri de rezultat faţă de proprii cetăţeni. Măsurile active pe care le iau statele, aşa cum reiese şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au un caracter de diligentă deoarece, oricât s-ar dori, protecţia absolută a vieţii şi securităţii cetăţenilor nu poate fi reţinută ca rezultat nici măcar sub forma unui deziderat.

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel consideră că statul, prin autorităţile sale, pârâte în prezentul litigiu, şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a proteja viaţa victimei, astfel cum reiese din art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând în sarcina pârâţilor-intimaţi o obligaţie de rezultat.

Instanţa de apel consideră că statul a "tăcut" şi nu a luat măsurile active pentru a proteja victima, dar omite faptul că atât victima, cât şi reclamanţii nu au fost preocupaţi să ofere statului informaţiile minimale necesare şi instrumentele juridice fără de care acesta nu poate acţiona. Astfel, comportamentul agresiv al inculpatului D. nu a fost sancţionat nici de victimă şi nici de reclamanţii prin formularea, de la primele comportamente violente, de plângeri penale sau obţinerea de ordine de restricţie decât atunci când s-a dovedit a fi fost prea târziu.

Nu poate fi angajată răspunderea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale în lipsa unei fapte ilicite care să poată fi reţinută în sarcina sa, a vinovăţiei (în condiţiile în care angajaţii instituţiei şi-au îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu), a legăturii de cauzalitate şi în lipsa unor probe prin care reclamanţii să dovedească întinderea exactă a prejudiciului suferit.

Prin urmare, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins de către reclamanţi şi modul de procesare al apelului recepţionat de către operatorul msop13, aparţinând Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, astfel încât nu se poate reţine culpa recurentului în privinţa producerii prejudiciului. Pe cale de consecinţă, recurentul nu poate fi obligat la plata de despăgubirilor aferente, pretinse de reclamanţi.

d. Cuantumul daunelor pretinse de apelanţii-reclamanţi nu se justifică, având în vedere că în sarcina autorului faptei au fost reţinute sumele solicitate, prejudiciul fiind astfel acoperit. Mai mult, în dosarul penal, instanţa de judecată a stabilit obligaţia exclusivă a autorului faptei, D., de a repara prejudiciul clamat de părţile civile, iar conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanţa civilă este legată de hotărârea definitivă referitoare la existenta faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.11.2019 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 27.02.2020.

Apărările formulate în cauză:

Prin rezoluţia din data de 06.05.2019, s-a dispus comunicarea recursurilor atât către intimaţii-reclamanţi, cât şi între recurenţii-pârâţi.

La data de 05.06.2019, recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a transmis, prin fax şi ulterior prin poştă, întâmpinare, care a fost comunicată părţilor, arătând că susţine motivele de recurs formulate de ceilalţi recurenţi-pârâţi referitoare la casarea deciziei recurate şi respingerea în fond a acţiunii reclamanţilor, reiterând criticile formulate în recurs.

La data de 13.06.2019, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinări la recursurile formulate de recurenţii-pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, care au fost comunicate părţilor, invocând excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate, şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Au depus, de asemenea, întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14.06.2019, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române, care a fost comunicată părţilor, prin care solicită admiterea recursurilor formulate de ceilalţi pârâţi.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

A. Consideraţii prealabile

I. Prin cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reclamanţii au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata unor daune morale în cuantum de 550.000 euro. Temeiul de drept al cererii a fost indicat ca fiind "art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost justificată prin "relaţia de subordonare existentă între aceste instituţii", iar a Statului Român prin aceea că, "răspunde în nume propriu pentru încălcările drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie" şi, "fiind vorba despre o răspundere personală, va participa în cauză prin Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile reglementate la art. 223 alin. (1) C. civ..".

Când analizează condiţiile răspunderii civile delictuale, reclamanţii indică "încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind fapta ilicită imputabilă Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, respectiv Statului Român prin Ministerul Finanţelor" (punctul 1.1 al cererii de chemare în judecată). În privinţa Statului Român prin Ministerul Finanţelor, reclamanţii argumentează încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin existenţa obligaţiei statului de a proteja dreptul la viaţă în relaţiile cu alte persoane şi fac referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în baza acestui articol. În privinţa Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, reclamanţii argumentează încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului "dat fiind că nu a intervenit în mod concret pentru a preîntâmpina pericolul iminent în care se afla C., raportat la modalitatea de desfăşurare şi gestionare a anchetei efectiv realizate", răspunderea sa urmând a fi angajată "în mod perfect simetric" faţă de cea a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

În plus, în sarcina Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş reclamanţii indică drept faptă ilicită şi "încălcarea obligaţiilor expres reglementate de legislaţia internă" şi fac referire la dispoziţiile Legii nr. 218/2002, ale O.U.G. nr. 34/2008 şi la Ordinul 60/2010 (punctul 1.2 al cererii de chemare în judecată).

În ceea ce priveşte vinovăţia, reclamanţii arată, la punctul 3 al cererii de chemare în judecată că "răspunderea civilă delictuală a statului este una obiectivă, fără vinovăţie", care "se explică şi se întemeiază pe obligaţia de garanţie ce incumbă statului, în condiţiile în care organizarea şi funcţionarea corespunzătoare a organelor de poliţie din cadrul IPJ Mureş nu este îndeplinită corespunzător". Referitor la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, reclamanţii arată că vinovăţia "constă în aceea că nu au intervenit în mod concret şi efectiv pentru a preîntâmpina pericolul real şi iminent în care se afla fiica noastră, ignorând cu bună ştiinţă apelurile telefonice la poliţie, plângerile penale formulate împotriva inculpatului, şi tot istoricul violent al relaţiilor dintre părţi, adus la cunoştinţă organelor abilitate în prealabil comiterii crimei".

II. Prin cererea înregistrată la data de 06.09.2020 pe rolul primei instanţe, reclamanţii şi-au completat cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte cadrul procesual, în sensul că au arătat că înţeleg să îşi formuleze pretenţiile şi în contradictoriu cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Ca temei de drept al cererii, reclamanţii nu au mai indicat art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci numai prevederile art. 1357 C. civ. şi legislaţie specifică organizării şi funcţionării pârâtului Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

În dezvoltarea condiţiilor referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, reclamanţii au arătat că fapta ilicită imputabilă pârâtului Serviciul de Telecomunicaţii Speciale constă în "încălcarea atribuţiilor specifice prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2008, precum şi în ignorarea cu desăvârşire a regulilor de conduită cuprinse în Manualul de Operare pentru Centru unic de apeluri de urgenţă" (punctul II.1 din cererea de modificare a cererii de chemare în judecată). În privinţa vinovăţiei, reclamanţii indică art. 1357 alin. (2) C. civ., în temeiul căruia "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

În concluzie, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a modificată, referitor la forma de răspundere, la elementele răspunderii civile delictuale, reclamanţii susţin că: a) Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a încălcat art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar răspunderea statului este una personală şi obiectivă, bazată pe ideea de garanţie; b) Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a încălcat atât art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece "nu a intervenit în mod concret pentru a preîntâmpina pericolul iminent în care se afla C.", dar şi legislaţia internă, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 218/2002, O.U.G. nr. 34/2008 şi la Ordinul 60/2010; c) Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a încălcat atribuţiile specifice prevăzute în O.U.G. nr. 34/2008, precum şi regulile de conduită cuprinse în Manualul de Operare pentru Centru unic de apeluri de urgenţă

În justificarea formei de răspundere a celorlalţi pârâţi indicaţi în cererea de chemare în judecată - Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor - reclamanţii arată numai că atragerea lor în proces este justificată prin "raportare la relaţia de subordonare existentă între aceste instituţii" şi la calitatea Ministerului Administraţiei şi Internelor de ordonator principal de credite (punctul 2.1 din cererea de chemare în judecată).

III. Deşi nu toate cererile de recurs cuprind o încadrare corectă a criticilor pe care le cuprind, motivele de recurs formulate pot fi circumscrise prevederilor art. 488 C. proc. civ. Criticile dezvoltate de recurenţi urmează a fi analizate din perspectiva art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut şi prin raportul efectuat în temeiul art. 493 C. proc. civ. Totodată, întrucât o parte dintre critici se regăsesc în cererile de recurs ale mai multor pârâţi, ele nu vor fi analizate separat. Înalta Curte va grupa argumentele recurenţilor şi le va răspunde prin considerente comune, în măsura în care ele susţin aceeaşi critică de nelegalitate.

B. Analiza motivelor de recurs

Sunt întemeiate acele critici prin care recurenţii susţin nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi pct. 8 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1382 C. civ.:

"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat", iar conform art. 1445 C. civ.:

"Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege".

Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că unul din izvoarele solidarităţii pasive este unicitatea faptei prejudiciabile; toţi debitorii care au săvârşit respectiva faptă ilicită vor răspunde solidar faţă de persoana prejudiciată.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a obligat în solidar pe pârâţii Statului Român prin Ministerul Finanţelor, Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă la plata despăgubirilor către reclamanţi.

Sub aspectul faptei ilicite care ar putea atrage răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, al solidarităţii pasive pe care instanţa a stabilit-o, în raport şi de normele juridice indicate de reclamanţi ca temei de drept al pretenţiilor formulate, hotărârea instanţei de apel este contradictorie.

Curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei atât încălcarea Manualului de operare de către operatorul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale care a preluat apelul din data de 18.01.2017, ceea ce ar atrage "răspunderea pârâtului Serviciul de Telecomunicaţii Speciale pentru neluarea măsurilor necesare protejării vieţii victimei", cât şi răspunderea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş atrasă de omisiune organelor de poliţie de a administra "de urgenţă" dovezi în stabilirea calităţii de suspect a pârâtului, de a lua "măsuri prompte cu privire la plângerile formulate de victimă de natură a preîntâmpina reapariţia actelor de violenţă ale agresorului", s-a referit atât la raportul de subordonare a Poliţiei Române faţă de Ministerul Afacerilor Interne, cât şi la răspunderea rezultată din fapta ilicită a autorităţilor de a nu-şi exercita corespunzător atribuţiile în privinţa dimensionării personalului şi a organizării activităţii instituţiilor.

Toate aceste fapte ilicite - ca elemente ale răspunderii civile delictuale - au avut la bază încălcarea unor norme de drept intern. De altfel, instanţa de apel a reţinut în mod expres că "răspunderea pârâţilor este una obiectivă, întemeiată pe obligaţia de garanţie ce le revine acestora, în privinţa organizării şi funcţionării corespunzătoare a instituţiilor" şi a indicat dispoziţiile art. 1357 alin. (2) C. civ.

Dar, în acelaşi timp, în sarcina aceloraşi pârâţi, ca izvor al aceleiaşi răspunderi, instanţa de apel reţine şi că "faptele ilicite constau în încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece:

I. Dacă fapta ilicită reţinută de instanţă în sarcina pârâţilor este raportată la norme de drept intern, atunci:

1. Fie există o singură faptă ilicită, imputabilă tuturor pârâţilor, şi care constă în încălcarea unei norme de drept din legislaţia internă, caz în care angajarea răspunderii solidare pasive ar fi justificată prin raportare la art. 1445 C. civ.

În această situaţie însă, instanţa de apel ar fi trebuit să explice care este fapta prejudiciabilă unică imputabilă tuturor pârâţilor, care este norma juridică de drept intern a cărei încălcare poate fi reţinută în sarcina tuturor pârâţilor, în condiţiile în care temeiul juridic al cererii formulate de reclamanţi este diferit în cazul fiecărui pârât, iar aceştia sunt entităţi juridice cu atribuţii specifice.

O astfel de ipoteză nu este acoperită prin considerentul:

"Răspunderea pârâţilor este una de natură obiectivă, întemeiată pe obligaţia de garanţie ce le revine acestora, în privinţa organizării şi funcţionării corespunzătoare a instituţiilor". Un astfel de considerent cu caracter general nu reprezintă o analiză a condiţiilor de angajare a răspunderii pârâţilor şi nu poate constitui o justificare a caracterului solidar al reparaţiei la care au fost obligaţi.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, anterior, chiar curtea de apel a menţionat atât o încălcare a prevederilor cuprinse în manualul de operare de către operatorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale care a preluat apelul din data de 18.01.2017 (faptă ilicită raportată la specificul activităţii acestui pârât), cât şi o "lipsă de reacţie a autorităţilor" (care nu poate fi echivalentă cu o culpă în "organizarea şi funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor" chemate în judecată) sau neadoptarea unor măsuri procedurale rapide de către organele de poliţie locale (aspect care ţine, de asemenea de specificul activităţii numai a unuia dintre pârâţi).

Prin urmare, dacă instanţa de apel a avut în vedere încălcarea unei norme de drept intern de către toţi pârâţii chemaţi în judecată, ceea ce ar justifica răspunderea lor solidară, hotărârea pronunţată nu cuprinde o analiză suficientă a elementelor raportului juridic dedus judecăţii, iar considerentele sunt contradictorii sub aspectul faptelor imputabile pârâţilor.

2. Fie există mai multe fapte ilicite care constau în încălcarea de către fiecare dintre pârâţi a unor norme de drept intern diferite, corespunzătoare atribuţiilor specifice ale fiecărui pârât.

Dacă aceasta este situaţia avută în vedere de curtea de apel (iar o astfel de ipoteză s-ar fundamenta pe considerentele instanţei prin care se menţionează atât culpa operatorului care a preluat apelul de urgenţă din data de 18.01.2017, cât şi culpa organelor de poliţie în neadministrarea urgentă de dovezi, în neluarea unor măsuri rapide şi a Ministerului Afacerilor Interne în ceea ce priveşte dimensionarea personalului şi organizarea activităţii instituţiilor subordonate), atunci:

a. Hotărârea este nelegală în raport cu forma de răspundere reţinută în sarcina pârâţilor.

Altfel spus, dacă fiecare dintre pârâţi se face vinovat de săvârşirea câte unei fapte prejudiciabile distincte, nu se justifică răspunderea lor solidară, date fiind prevederile art. 1445 C. civ.

b. Decizia cuprinde considerente contradictorii deoarece instanţa de apel reţine că:

"(…) infracţiunile de natura celor reclamate de victimă necesită prin natura lor măsuri rapide din partea autorităţilor, iar aceste măsuri puteau fi luate.", pentru ca, ulterior să admită că:

"Legislaţia în vigoare la momentul producerii tragicului eveniment, respectiv Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, nu conţinea dispoziţii de natură a facilita o intervenţie rapidă a organelor de poliţie, prevederile referitoare la ordinul de protecţie provizoriu ce poate fi emis de către poliţişti fiind introduse abia în anul 2018."

Prin urmare, deşi admite că legislaţia în vigoare nu permitea o intervenţie rapidă din partea autorităţilor, instanţa de apel reţine culpa autorităţilor pentru lipsa unei astfel de intervenţii.

c. Hotărârea nu cuprinde o analiză corespunzătoare a elementelor răspunderii civile delictuale, inclusiv a raportului de cauzalitate între fapta imputabilă şi prejudiciul produs.

Astfel, dacă instanţa de apel considera că, în mod culpabil, autorităţile nu au accesat norme existente în legislaţia internă care permiteau luarea unor măsuri rapide, curtea de apel avea obligaţia, în acord cu prevederile art. 425 C. proc. civ., să indice aceste norme, să argumenteze posibilitatea aplicării lor, să justifice de ce prin aplicarea respectivelor norme prejudiciul nu s-ar mai fi produs, arătând care este, în acest caz, raportul de cauzalitate.

O astfel de analiză este necesară şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

De exemplu, în cauza Kontrova c. Slovaciei, instanţa europeană a arătat că analizat dispoziţiile legale interne şi a arătat că "potrivit legii în vigoare, poliţia era obligată: să înregistreze plângerea penală a reclamantei, să înceapă imediat o cercetare penală şi procesul penal împotriva soţului reclamantei, să ţină o evidenţă corespunzătoare a apelurilor la numărul de urgenţă şi să informeze echipa din următoarea tură cu privire la situaţie, să ia măsuri cu privire la faptul că soţul reclamantei deţinea o armă de foc şi că ameninţase că o va folosi."(para 53)

În mod similar, în cauza Opuz c. Turcia, în care guvernul turc a susţinut că a fost împiedicat să acţioneze, deoarece victima şi-a retras plângerea, iar în această situaţie, în conformitate cu legislaţia Turciei, organul de poliţie era scutit de obligaţia de a întreprinde măsuri ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplicat testul "diligenţei dorite" şi, răspunzând apărărilor guvernului turc întemeiate pe dispoziţiile legale interne, a admis că, deşi "cadrul legislativ constituia un obstacol pentru protecţia efectivă a victimelor de violenţe domestice", totuşi "procurorul sau judecătorul competent ar fi putut dispune din oficiu una sau mai multe măsuri de protecţie prevăzute la art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 4320 (supra, pct. 70). Ar fi putut, de asemenea, emite o ordonanţă preşedinţială interzicându-i lui H.O. să intre în contact cu mama reclamantei, să-i vorbească, să se apropie de ea sau să meargă în anumite locuri (a se vedea, în această privinţă, Recomandarea Rec(2002)5 a Comitetului Miniştrilor, supra, pct. 82)".

Prin urmare, instanţa europeană a indicat "dispoziţiile speciale", măsurile pe care autorităţile le-ar fi putut dispune în situaţia în care legislaţia internă nu oferea soluţii pentru protecţia efectivă a victimei.

În acelaşi fel, instanţa de apel ar fi trebuit, în faţa apărărilor formulate de pârâţi în sensul că dispoziţiile art. 202, art. 209 alin. (1) şi art. 305 alin. (1) - (3) C. proc. pen. nu le permiteau o intervenţie rapidă, să argumenteze de ce aceste dispoziţii legale ar fi putut fi totuşi aplicate sau, în caz contrar, ce alte măsuri şi în baza căror dispoziţii legale ar fi putut lua autorităţile pentru a proteja dreptul la viaţă al victimei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât atât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, cât şi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne au formulat apărări prin care au susţinut că şi-au desfăşurat activitatea în acord cu competenţele ce le revin şi respectând întru-totul prevederile legale aplicabile urmării penale.

Astfel, prin apărările formulate, pârâţii au susţinut că în conformitate cu normele interne de drept procesual penal, respectiv art. 305 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen. pentru ca urmărirea penală să se desfăşoare faţă de o anumită persoană trebuie să se fi administrat probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că acea persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar timpul foarte scurt scurs de la înregistrarea plângerilor victimei şi până la producerea faptei penale nu a permis în mod obiectiv organelor de urmărire penală să administreze probe cu respectarea cadrului procesual penal.

De asemenea, au susţinut că, chiar dacă, după plângerea înregistrată în data de 19.01.2017, organele de poliţie ar fi administrat toate probele necesare pentru atribuirea calităţii de suspect în aceeaşi zi, respectiv 19.01.2017, tot nu ar fi avut posibilitatea legală de a lua vreo măsură privativă de libertate faţă de suspect, întrucât în conformitate cu prevederile art. 305 alin. (3) ultima teză din C. proc. pen., lucrătorii de poliţie aveau obligaţia de a prezenta dosarul procurorului de caz în vederea confirmării măsurii de continuare a urmării penale faţă de suspect, în termen de 3 zile, iar omorul a fost săvârşit în data de 22.01.2017, exact la 3 zile după ce victima a depus plângerea penală prin care arăta că a fost ameninţată cu moartea.

Au fost formulate, de asemenea, apărări în sensul că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 209 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 202 C. proc. pen. pentru a putea fi dispusă măsura reţinerii pentru 24 ore, că, din actele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că făptuitorul a fost indicat cu toate datele necesare, după cum nu au fost indicaţi nici martorii prezenţi la săvârşirea faptelor în vederea audierii acestora de către organele de urmărire penală şi că, în mod obiectiv, verificările cu privire la stabilirea identităţii martorilor şi audierea acestora, nu se puteau efectua în termen de 3 zile.

Instanţa de apel ar fi trebuit să arate, în mod argumentat, de ce consideră că dispoziţiile legale de drept intern invocate de pârâţi nu erau incidente ori au fost greşit aplicate, sau dacă existau alte norme de drept pe care organele de drept ar fi trebuit să le aplice şi nu au făcut-o, deşi aveau o obligaţie în acest sens.

Or, la toate aceste apărări instanţa de apel nu a răspuns, deşi îi revenea o astfel de obligaţie în temeiul art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare, în stabilirea răspunderii autorităţilor, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea "testului Osman" dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în urma cauzei Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi în care instanţa europeană a arătat că reclamanţii trebuie să probeze că "autorităţile menţionate cunoşteau sau trebuiau să cunoască la acel moment despre faptul că viaţa unuia sau mai multor indivizi era ameninţată în mod real şi imediat prin actele criminale ale unui terţ" (para 116), că autorităţile "nu au depus toate eforturile care în mod firesc erau de aşteptat din partea lor cu scopul de a împiedica materializarea unui risc concret şi imediat pentru viaţă" (para 116) şi "să indice momentul decisiv în cadrul derulării evenimentelor (…) de la care se poate considera că poliţia ştia sau trebuia să ştie că viaţa familiei Osman era ameninţată de către dl. E. în mod real şi imediat" (para 121).

Prin urmare, coordonatele stabilite de instanţa europeană în cauza menţionate şi aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în cauze similare - şi anume probarea împrejurării că autorităţile cunoşteau sau trebuiau să cunoască despre faptul că viaţa unei persoane este ameninţată în mod real şi efectiv, a faptului că autorităţile nu au depus toate eforturile care în mod firesc erau de aşteptat din partea lor şi stabilirea momentul decisiv în cadrul derulării evenimentelor (…) de la care se poate considera că autorităţile ştiau sau trebuiau să ştie despre pericolul real şi efectiv în care se afla viaţa unei persoane - trebuiau analizate de instanţa de apel pentru o corectă dezlegare a raportului juridic dedus judecăţii.

II. Dacă în sarcina pârâţilor este reţinută o faptă unică (ceea ce ar atrage răspunderea lor solidară), constând în încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci hotărârea instanţei de apel nu este motivată în acord cu cerinţele art. 425 C. proc. civ.

Într-o astfel de ipoteză, instanţa de apel nu a argumentat:

a. Care sunt obligaţiile ce revin statului în baza art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nesocotite în cauza de faţă, şi care e legătura cauzală directă între aceste obligaţii şi prejudiciul produs.

Întrucât art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte obligaţia pozitivă a statelor de a proteja dreptul la viaţă al persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, atunci instanţa de apel ar fi trebuit să pornească în analiza sa de la semnificaţia şi conţinutul obligaţiilor pozitive, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dacă, ca şi în cazul celorlalte obligaţii pozitive asumate de statele semnatare ale Convenţiei, respectarea obligaţiei reglementate prin art. 2 presupune atât adoptarea unor prevederi eficiente în legislaţie, cât şi reglementarea unor mecanisme de aplicare a acestor prevederi legale şi adoptarea unor măsuri preventive pentru a proteja viaţa persoanelor, curtea de apel ar fi trebuit să arate care dintre obligaţiile ce revenea statului în temeiul normei europene menţionate a fost încălcată. În plus, ar fi trebuit să justifice care este raportul de cauzalitate între inacţiunea statului şi prejudiciul produs întrucât, în baza standardului de "diligenţă cuvenită", dezvoltat în jurisprudenţa instanţei europene, statul poate fi responsabil numai de omisiunea adoptării unor măsuri, nu şi de acţiunile prejudiciabile ale unor subiecte de drept privat.

b. Cum se corelează încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează obligaţii impuse statelor semnatare, cu faptele ilicite reţinute de instanţă în sarcina pârâţilor.

Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord atunci când a analizat conţinutul art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "obligaţia statului în această privinţă merge mai departe de obligaţia primordială de a asigura dreptul la viaţă prin crearea unei legislaţii penale concrete, care să condamne comiterea atentatelor asupra persoanei şi care să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, reprima şi sancţiona încălcările. De asemenea, în anumite circumstanţe bine definite, art. 2 din Convenţie poate pune în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua măsuri preventive de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altuia".

Curtea de apel a reţinut încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca temei al admiterii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă, deşi atât titularii obligaţiilor încălcate, cât şi conţinutul obligaţii stabilite în sarcina pârâţilor sunt diferite de cele reţinute de instanţa europeană în cauza menţionată anterior.

În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să justifice de ce pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă pot fi totuşi titularii unor obligaţii ce îşi au izvorul în art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care sunt argumentele pentru care obligaţiile nesocotite de aceştia au natura juridică a unor obligaţii pozitive.

Prin urmare, în temeiul art. 497 Coc procedură civilă, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza, în raport cu temeiul de drept al cererii reclamanţilor, raportul juridic dedus judecăţii în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, urmând să identifice conţinutul obligaţiilor pretins nerespectate şi să verifice ceea ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Opuz c Turciei a definit ca "proximitate", adică legătura de cauzalitate între inacţiunea autorităţilor şi rezultatul produs.

În rejudecare, instanţa de apel va trebui să aibă în vedere şi împrejurarea că puterea de lucru judecat în care a intrat (ca urmare a neatacării sentinţei sub acest aspect) dezlegarea dată de prima instanţă prin încheierea din data de data de 12.12.2017 în privinţa calităţii procesuale pasive a intimaţilor Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă, vizează şi considerentele pe care se întemeiază rezolvarea acestei chestiuni litigioase, astfel cum prevede art. 430 (alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, intră în putere de lucru judecat considerentele prin care tribunalul a reţinut că "după administrarea probatoriului, terminarea cercetării judecătoreşti şi închiderea dezbaterilor", se va aprecia dacă "în cauză există sau nu un raport obligaţional de natură delictuală", respectiv dacă fiecare dintre pârâţi se găseşte într-o "situaţie de răspundere civilă delictuală faţă de reclamanţi".

Faţă de această împrejurare, instanţa de recurs nu va mai răspunde criticilor formulate de recurentul Ministerul Afacerilor Interne legate de nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel sub aspectul excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive.

Tot astfel, faţă de soluţia pronunţată, de casare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte nu va mai fi analiza criticile formulate de recurenţi cu privire la cuantumul despăgubirile acordate, dovezile pe care acestea se întemeiază şi incidenţa în cauză a prevederilor artr. 28 alin. (1) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale împotriva deciziei civile nr. 503/A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2020.