Exclusion of Article 127 C. proc. civ. from non-contentious compulsory execution proceedings due to absence of adversarial dispute.

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 14.02.2020, petentul SCPEJ A. şi B., în numele creditoarei C., a solicitat încuviinţarea executării silite în dosarul execuţional nr. x/2020, împotriva debitoarei Curtea de Apel Cluj.

Prin încheierea nr. 849/18.02.2020, Judecătoria Oradea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, reţinând că, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de încuviinţare a executării silite, precum şi din cererea depusă de creditor la biroul executorului judecătoresc, sediul debitoarei Curtea de Apel Cluj, se află în Cluj-Napoca, judeţul Cluj, respectiv în circumscripţia teritorială a acestei instanţe, competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite potrivit art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 2454/12.03.2020, Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Oradea, a constatat ivit conflictul negativ şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A reţinut instanţa că în cauză creditoarea C. este grefier în cadrul Curţii de Apel Cluj, iar prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2745/2019, pronunţată în dosar nr. x/2018, al Tribunalului Cluj, debitoarea Curtea de Apel Cluj, în calitate de ordonator de credite, a fost obligată să achite acesteia drepturi salariale conform dispozitivului acelei sentinţe.

Faţă de această împrejurare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. sunt incidente nu doar în faza de judecată propriu-zisă, ci şi în faza de executare silită, parte a procesului civil potrivit jurisprudenţei constante CEDO.

Or, în condiţiile în care, titular al cererii de încuviinţare a executării silite este un grefier care activează în cadrul Curţii de Apel Cluj, s-ar aduce o atingere aparenţei de imparţialitate obiectivă în soluţionarea cererii deduse judecăţii, motiv pentru care executorul judecătoresc a ales să sesizeze Judecătoria Oradea în acest sens, făcând astfel aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca, pentru următoarele argumente:

Acţiunea ce face obiectul învestirii instanţei este o cerere de încuviinţare a executării silite, formulată de SCPEJ A. şi B. la cererea creditoarei C. împotriva debitoarei Curtea de Apel Cluj.

Se observă că instanţa competentă a soluţiona cauza potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, şi-a declinat competenţa în considerarea dispoziţiilor art. 127 din cod şi a calităţii debitoarei Curtea de Apel Cluj, de parte în dosar.

Dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât cererea de încuviinţare a executării silite care a făcut obiectul învestirii instanţei este una care aparţine materiei necontencioase, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 665-666 C. proc. civ.. Acesta fiind sediul materiei, el se completează cu dispoziţiile cuprinse în Cartea a III-a referitoare la Procedura necontencioasă judiciară.

Or, norma art. 127 C. proc. civ. reglementează o prorogare legală de competenţă, ipoteza acesteia fiind aceea a existenţei, ca situaţie premisă, a unui conflict judiciar, care presupune stabilirea unui drept potrivnic, opus din poziţia de reclamant unei alte părţi, cu poziţie procesuală de pârât.

În acest sens, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. face referire la judecătorul care "are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia", respectiv la cererea introdusă împotriva acestuia.

În schimb, art. 527 şi urm. C. proc. civ. (care vin în completarea dispoziţiilor din materia încuviinţării executării) reglementează situaţia cererilor formulate în procedura necontencioasă, pentru care se cere doar autorizarea/încuviinţarea instanţei - fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană - făcând de aceea referire la petenţi, respectiv, persoane indicate în cerere şi nu la poziţii procesuale antagonice (reclamant/pârât), câtă vreme disputa judiciară a fost tranşată, ajungându-se în faza executării silite.

Mai mult, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. sunt plasate în Capitolul III. Dispoziţii speciale din Titlul III referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti în procedura contencioasă.

Aceasta înseamnă că norma art. 127 C. proc. civ. are caracter special şi, ca orice normă de procedură având un astfel de caracter, ea nu poate fi aplicată prin extensie sau analogie altor situaţii (cum este aceea a încuviinţării executării silite guvernate de procedura necontencioasă).

Pe de o parte, întrucât norma specială are aplicabilitate numai la situaţia particulară pe care o reglementează, pe de altă parte, întrucât analogia nu poate subzista câtă vreme o procedură contencioasă în care o parte (reclamantul) opune un drept potrivnic celeilalte părţi (pârâtul) nu este similară aceleia în care intervenţia instanţei se limitează la verificări formale, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (şi neexistând identitate de situaţii nu este incident principiul ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet).

De aceea, raţiunile legiuitorului care au fost avute în vedere la edictarea normei art. 127 C. proc. civ. - asigurarea imparţialităţii obiective a instanţei, dată fiind calitatea părţilor, atunci când într-o procedură contradictorie trebuie stabilit, în urma unei dezbateri judiciare, un drept potrivnic - nu subzistă atunci când intervenţia instanţei se limitează la o autorizare sau încuviinţare, fără nicio analiză pe fond a pretenţiilor.

O interpretare în sens contrar ar însemna transformarea unei norme de prorogare legală de competenţă (art. 127 C. proc. civ.) într-o normă de prorogare judiciară (aplicarea dispoziţiei legale, de către instanţă, într-o altă ipoteză decât cea prevăzută de lege).

Or, o asemenea prorogare judiciară îşi găseşte sediul în altă instituţie de drept procesual, aceea a strămutării, atunci când partea justifică motive de bănuială legitimă.

De asemenea, dispoziţiile art. 528 alin. (2) C. proc. civ. ("în celelalte cazuri, competenţa instanţei şi soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase") nu pot justifica aplicarea în această materie, a încuviinţării executării silite, a normelor din procedura contencioasă, întrucât ipoteza textului este aceea în care nu există o normă care să determine expres competenţa, făcându-se de aceea, referire la norme din procedura contencioasă. În schimb, în materia ce face obiectul analizei, norma de competenţă teritorială este expres reglementată prin prevederile art. 651 C. proc. civ.

Nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la garantarea dreptului la un proces echitabil - cu motivarea că procesul conţine deopotrivă faza cognitio, a procedurii judiciare, cât şi executio, aceea a executării silite - nu poate justifica o asemenea prorogare de competenţă, în faza executării silite, pe temeiul art. 127 C. proc. civ., întrucât dispoziţia convenţională nu este creatoare de normă pozitivă în dreptul intern şi, totodată, potrivit art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Pentru aceste motive, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2020.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, consider că Judecătoriei Oradea îi revine competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cereri de încuviinţare a executării silite formulate de creditoare care are calitatea de grefier la entitatea debitoare, Curtea de Apel Cluj, în temeiul dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 127 C. proc. civ.

Faptul că instanţele judecătoreşti sunt chemate să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a executării silite într-o procedură necontencioasă, nu exclude aplicarea în legătură cu o atare cerere a dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. nici din punct de vedere al regulilor instituite prin dispoziţiile art. 528 C. proc. civ. şi nici din punct de vedere al raţiunilor care au fundamentat consacrarea - pentru prima oară în legislaţia procesuală civilă - a unui atare caz de prorogare legală de competenţă, raţiuni care se regăsesc în necesitatea ca imparţialitatea obiectivă a instanţei să fie mai presus de îndoieli rezonabile.

Dimpotrivă, observarea atentă a acestor reguli justifică cu mai puternic cuvânt ca imparţialitatea obiectivă a instanţei să fie asigurată prin reţinerea incidenţei art. 127 C. proc. civ. chiar şi în cazul procedurilor necontencioase care, e adevărat, nu stabilesc drepturi potrivnice între părţi cu interese contrare, dar care, spre deosebire de procedurile contencioase, nu se desfăşoară sub privirile sau atenţia unei "părţi adverse" care să vegheze la respectarea regulilor aplicabile (în aceeaşi raţiune, deosebit de regulile aplicabile procedurilor contencioase, prin dispoziţiile art. 529 alin. (1) C. proc. civ. s-a instituit obligaţia instanţei ce judecă în procedura necontencioasă, de a-şi verifica din oficiu competenţa chiar şi atunci când este vorba despre cea de ordine privată).

Astfel, din punct de vedere al regulilor care guvernează competenţa instanţei chemate să soluţioneze o cerere necontencioasă, alin. (1) al art. 528 C. proc. civ. prevede că "Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă".

Această determinare a instanţei competente în soluţionarea cererii necontencioase (din punct de vedere general, material şi teritorial) are loc prin recurgerea la regula "accesorium sequitur principale".

Pentru toate celelalte cazuri, alin. (2) al art. 528 C. proc. civ. stipulează că atât competenţa instanţei, cât şi soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt suspuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase (fără a distinge după cum e vorba de reguli de drept comun ori de reguli instituite prin dispoziţii speciale).

Excluderea - "În celelalte cazuri, (….)" este totală şi are în vedere orice altă situaţie în care instanţa competentă nu poate fi determinată potrivit regulii "accesoriul urmează principalul" consacrat la alin. (1), observându-se că alin. (3) al aceluiaşi articol mai instituie doar reguli de determinare a competenţei instanţei pentru ipoteza în care competenţa sa teritorială nu ar putea fi stabilită potrivit regulilor de la alin. (2).

Aşadar, "În celelalte cazuri" se cuprind atât situaţiile ce nu se înscriu în ipoteza de reglementare a normei de la alin. (1), cât şi situaţiile în care instanţa competentă se determină prin incidenţa unei norme speciale (ca în cazul art. 651 C. proc. civ.), în acest din urmă caz aplicarea alin. (2) al art. 628 C. proc. civ. fiind relevantă doar sub aspectul reţinerii incidenţei regulilor din procedura contencioasă în soluţionarea incidentelor privind competenţa.

Or, neîndoielnic, art. 127 C. proc. civ. şi situaţiile premisă pe care le reglementează, creează un incident privind competenţa chiar şi într-o cerere necontencioasă formulată de unul din subiecţii calificaţi arătaţi în cuprinsul acestei norme sau care priveşte darea unei autorizaţii, cum ar fi încuviinţarea executării silite asupra bunurilor unui atare subiect calificat.

Nu mai puţin, reţinerea aplicabilităţii sale în procedurile necontencioase este încurajată şi de dispoziţiile art. 536 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii".

Or, sub niciun aspect nu se poate reţine că regulile instituite prin dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu ar fi compatibile cu natura necontencioasă a cererii ori că raţiunile reglementării lor nu s-ar regăsi (şi) în cazul cererilor de încuviinţare a executării silite, dată fiind natura necontencioasă a procedurii după care acestea sunt soluţionate.

Art. 651 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. determină instanţa de executare (ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului) şi atribuţiile acesteia care presupun deopotrivă soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite (proceduri necontencioase), a contestaţiei la executare (proceduri contencioase), precum şi a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

Principiul unicităţii instanţei de executare (care presupune ca instanţa care soluţionează contestaţia la executare să fie, ca regulă, aceeaşi cu cea care a autorizat executarea silită) reclamă cu atât mai mult observarea regulilor de determinare a competenţei teritoriale a instanţei care încuviinţează executarea, cu luarea în considerare a art. 127 C. proc. civ. încă din această fază tocmai pentru a se evita situaţiile de scindare a "instanţei de executare" între instanţa care a încuviinţat executarea silită (determinată prin omiterea/evitarea aplicării art. 127 C. proc. civ. sub pretextul neincidenţei sale în procedura necontencioasă) şi instanţa care judecă, în procedură contencioasă, contestaţiile la executarea astfel încuviinţată (determinată, de această dată, cu aplicarea art. 127 C. proc. civ.).

Aceasta, mai ales, întrucât, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în materia executării silite, procedura necontencioasă a încuviinţării executării silite este urmată de una sau chiar mai multe proceduri contencioase de soluţionare a contestaţiilor la executare.

Odată arătate argumentele pentru care dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. trebuie observate şi aplicate încă din această fază procesuală a încuviinţării executării, apreciez că Judecătoria Oradea era instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii, ca instanţă determinată prin aplicarea combinată a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi (3) şi a art. 127 C. proc. civ., în urma alegerii făcute de creditoare între instanţele de acelaşi grad (cu competenţă materială în soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite), aflate în circumscripţiile curţilor de apel învecinate celei la care aceasta îşi desfăşoară activitatea în calitate de grefier, alegere asupra căreia instanţa astfel determinată nu putea să intervină prin măsura declinării de competenţă.

Argumentul, în sensul că niciuna din procedurile legate de executarea silită ce se urmăreşte a fi realizată - nici cea necontencioasă a încuviinţării executării silite, nici cea contencioasă a eventualelor contestaţii le executare - nu vor ajunge pe rolul instanţei ce are calitatea de debitoare (Curtea de Apel Cluj) şi a cărei angajată este creditoarea, este, desigur, unul care nesocoteşte cu totul raţiunile cazului de competenţă facultative reglementat prin dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., fiind lipsit de valoare juridică.