Compensation for statutory gas pipeline servitudes: statutory exemption from payment precludes private property damage claims absent specific operational injury

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2020

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea formulată, la data de 20 mai 2015, pe rolul Judecătoriei Sibiu, înregistrată sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. Transgaz S.A. Mediaş, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 74.800 €, echivalent cu 336.600 RON, cu titlu de despăgubiri pentru trecerea unor conducte de gaz pe terenurile, proprietatea lor.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 6648/04.12.2015, Judecătoria Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaş, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia civilă.

Urmare a declinării de competenţă, acţiunea a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia civilă, la data de 21 ianuarie 2016, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 715/8 iunie 2017, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în a respins acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel:

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanţii A. şi B., invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 1529/22.11.2017, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 715/8.06.2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr. x/2015

4. Cererea de recurs.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi au invocat, prin cererea de recurs, motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 715/2017 a Tribunalului Sibiu, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Învocând motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că, în situaţia în care atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut caracterul pecuniar al exerciţiului dreptului de uz şi de servitute, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, instanţele nu au acordat nicio sumă, ca despăgubire, pentru limitarea exerciţiului dreptului de proprietate, sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse în determinarea prejudiciului, aspect care echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi cu o motivare contradictorie a hotărârii.

Dispoziţiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevăd, expres, posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe sau autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute. Faptul că au solicitat despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a terenului nu poate duce, automat, la respingerea acţiunii, atât timp cât există o afectare gravă a dreptului de proprietate, iar instanţele au reţinut această încălcare.

Referitor la motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţele de fond au făcut o aplicare greşită a legii atunci când nu au analizat dacă, prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei, reclamanţii au încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă, prin instituirea dreptului de uz şi de servitute. Indicarea de către reclamanţi a unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor, considerate greşite de către instanţa de fond, nu poate duce la neanalizarea prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care se reţine afectarea dreptului lor de proprietate.

Susţin că au invocat, ca temei al acţiunii, atât art. 621 C. civ., cât şi aplicabilitatea dispoziţiilor înscrise în Legea nr. 123/2012, dar şi jurisprudenţa CEDO, referitoare la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, ce nu permite lipsirea unei persoane de folosinţa unui bun, fără o despăgubire echitabilă. În acest context, instanţele de fond şi de apel nu au cercetat, potrivit principiului înscris în art. 129 C. proc. civ., dacă atingerea adusă bunului reclamanţilor, păstrează un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului de proprietate şi, dacă, există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, criterii reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza Vergu împotriva României sau M. Atanasiu împotriva României.

Reluând, pe larg, expunerea situaţiei de fapt, arătat că au achiziţionat, în vederea edificării unei case, un teren de 4400 mp înscris în CF x N Sibiu nr. top x nr. cadastral x prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/6.06.2005 şi în CF x N cad. x dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.2004. Prin HCL nr. 63 din 28.03.2013 s-a aprobat documentaţia de urbanism PUZ +RLU - zona de urbanizare - locuinţe cu regim redus de înălţime în Sibiu, zona străzii Gorunului, prin care, la art. 5 s-a arătat că pentru parcela x (în suprafaţă de 10105 mp) se menţine interdicţia de construire impusă de S.C. Transgaz S.A., aceasta fiind propusă ca zonă verde. Întrucât parcela nu era identificată, nu au avut cunoştinţă că îi afectează, astfel că, în anul 2015, dorind să construiască un imobil pe terenul proprietate, au solicitat certificate de urbanism în acest scop. La data de 16.02.2015, s-a eliberat certificatul de urbanism prin care se arăta că nu se poate construi pentru că există această interdicţie de construire, impusă de S.C Transgaz S.A., întrucât terenul este afectat de o conductă de gaz care alimentează întreaga zonă.

Consideră nelegală sentinţa instanţei de fond, întrucât tribunalul a soluţionat cauza fără a pune în discuţia părţilor necesitatea stabilirii despăgubirii în alt mod, atât timp câr a apreciat că se cuvin despăgubiri, context care ar fi trebuit să conducă la admiterea, în tot sau parte, a acţiunii, despăgubirile putând fi stabilite şi în alt mod decât modalitatea solicitată prin acţiune.

Mai arată că, sentinţa atacată cuprinde dispoziţii contradictorii pentru ca, deşi în motivare se susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 C. civ., care obligă ca, pentru astfel de servituţi, proprietarul să fie despăgubit, în final acţiunea este respinsă. Evocând art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate, recurenţii apreciază că dreptul lor de proprietate este grav încălcat, iar utilitatea publică poate fi satisfăcută prin alegerea unui alt traseu al conductei, pe terenul proprietatea statului. Or, în lipsa unei despăgubiri, dreptul lor de proprietate este grav afectat şi echivalează cu o expropriere de fapt, ceea ce contravine dispoziţiilor convenţionale.

Lipsa de diligentă nu le poate fi imputată, atât timp cât imobilul se află în regim de carte funciară şi au verificat situaţia de fapt a terenului şi situaţia juridică înscrisă în CF. Nu se poate susţine că au fost nediligenţi pentru că nu am cerut un certificat de urbanism sau pentru că nu am sondat terenul în căutare de conducte. Terenul pe care l-au cumpărat în vederea construirii unei case de locuit s-a dovedit afectat de o conductă de gaz care alimentează tot oraşul.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata S.C. Transgaz S.A. Mediaş a formulat intâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi a nulităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanţi.

5. Procedura de filtru.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 9 februarie 2018 şi repartizat aleatoriu completului de filtru CF x.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 mai 2019, completul de filtru a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de intimata pârâtă S.C. Transgaz S.A., a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1529 din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 19 septembrie 2019, ora 09:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., pentru considerentele care succed:

I.1. Situaţia de fapt care a generat promovarea prezentului demers judiciar reclamă existenţa unor obiective/sisteme din domeniul gazelor naturale, respectiv a două conducte magistrale care alimentează cu gaze naturale Municipiul Sibiu, construite în anul 1965, respectiv 1988 de către Întreprinderea de Exploatare a Conductelor Magistrale de Gaz Metan Mediaş, antecesoarea pârâtei S.C. Transgaz S.A. Mediaş, conducte care, în prezent, traversează terenurile, proprietatea reclamanţilor-recurenţi, achiziţionate în anul 2004 şi, respectiv, în anul 2005.

Problema juridică ridicată în cauză vizează posibilitatea reclamanţilor-recurenţi, proprietari ai terenurilor afectate de cele două conducte de transport gaze naturale, de a pretinde despăgubiri pentru trecerea acestor conducte pe terenul acestora.

Din perspectiva examinării evoluţiei legislative şi a clarificării dispoziţiilor legale care guvernează raportul juridic dedus judecăţii, se reţine că, domeniul gazelor naturale a fost şi este reglemetat prin legi speciale, cadru legislativ în raport cu care trebuie analizată solicitarea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile pretins cauzate reclamanţilor, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului afectat de sistemul de gaze naturale, dispoziţii speciale care guvermează domeniul şi, care, se aplică cu prioritate faţă de orice normă generală, de aceeaşi forţă juridică, cu care intră în concurs.

Astfel, la momentul achiziţionării de către reclamanţi, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2004 şi nr. y/2005, a celor două terenuri în suprafaţă totală de 4400 mp, dispoziţiile Legii gazelor naturale nr. 351/2004 reglementa concesionarea capacităţilor de gaze naturale, inclusiv drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice ce luau naştere în baza legii.

Astfel, art. 86 din actul normativ stipula că "asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective, de următoarele drepturi: dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţii; dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora".

Conţinutul dreptului de servitute legală de trecere era detaliat în cuprinsul art. 89, în sensul că, prin acest drept se înţelege dreptul de a instala reţele, conducte, linii, stâlpi şi alte echipamente aferente capacităţii, precum şi dreptul de acces la locul unde acestea se află instalate.

De asemenea, referitor la drepturile de uz şi de servitute legală, sus arătate, actul normativ prevedea, în cuprinsul art. 90 că "asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie. Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii".

Prin urmare, potrivit reglementărilor sus evocate, în domeniul gazelor naturale, legiuitorul a decis ca dreptul de uz şi dreptul de servitute să fie exercitate cu titlu gratuit, nefiind recunoscut titularilor drepturilor de proprietate (afectaţi de exerciţiul acestor drepturi) dreptul la indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă, iar, în ceea ce priveşte dreptul de despăgubire, acesta a fost recunoscut pentru acoperirea prejudiciului cauzat proprietarului din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale.

Într-o formă similară, drepturile de uz şi servitute legală de trecere îşi găsesc reglementarea în prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Astfel, potrivit art. 109 din Legea nr. 123/2012, asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de dezvoltare, reabilitare, modernizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective, de dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau modernizării obiectivelor/sistemelor; dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, de conducte, de linii sau de alte echipamente aferente obiectivelor/sistemelor şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora; dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri; dreptul de acces la utilităţile publice.

Conţinutul dreptului de servitute legală de trecere este detaliat în art. 112 din actul normativ, în sensul că, prin acest drept se înţelege dreptul de a instala reţele, conducte, linii, stâlpi şi de alte echipamente aferente capacităţii, precum şi dreptul de acces la locul unde acestea sunt de amplasate.

Din prevederile art. 113 rezultă că exercitarea drepturilor de uz şi de servitute se realizează cu titlu obligatoriu pe toată durata existenţei obiectivului/sistemului de gaze naturale, atât cu ocazia realizării acestuia, cât şi cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie, în caz de avarie, în baza legii, însă în privinţa exercitării acestor drepturi asupra proprietăţii private afectate de obiectivul de gaze naturale, textul stipulează că exerciţiul acestor derepturi se va face pe baza unei convenţii-cadru, cu un anumit conţinut determinat, care va cuprinde şi cuantumul indemnizaţiei şi despăgubirii aferente exercitării drepturilor de uz şi de servitute.

Sub aspectul criteriilor de evaluare a despăgubirilor, normele legale înscrise în art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 (similare celor cuprinse în art. 12 alin. (10) din acelaşi act normativ), stipulează care sunt criteriile în funcţie de care poate fi realizată evaluarea despăgubirilor, respectiv: suprafaţa de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor, tipurile de culturi şi plantaţii, precum şi amenajările afectate de lucrări, activităţile restrânse cu ocazia lucrărilor.

Prin actele normative speciale sus menţionate se observă că legiuitorul a reglementat distinct noţiunea de indemnizaţie şi noţiunea de despăgubire, fiind de remarcat că aceste noţiuni, uzitate în cuprinsul Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, sunt folosite, în mod similar, atât în reglementarea cuprinsă în Titlul I privind Energia electrică, cât şi în Titlul II privind Gazele naturale.

Distincţia terminologică şi conceptuală între noţiunile de indemnizaţie şi cea de despăgubire a fost reţinută şi subliniată în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărei raţionament se aplică, prin analogie, cauza de faţă. Astfel, în considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut, în sensul normelor legale supuse interpretării, că noţiunea de indemnizaţie semnifică suma plătită pentru exercitarea dreptului de uz şi de servitute, iar noţiunea de despăgubire - reprezinţă suma cuvenită pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat, fiind indicate chiar şi criteriile de evaluare a despăgubirilor.

În speţă, raportat la solicitarea recurenţilor-reclamanţi de obligarea a pârâtei S.C. Transgaz S.A. Mediaş la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de trecerea conductelor de transport gaze naturale pe terenul acestora, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a realizat o corecta aplicare şi interpretare a normelor legale în materie referitoare la exercitarea dreptului de uz şi de servitute legală asupra terenurilor proprietatea recurenţilor.

Art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 prevede expres cazul în care despăgubirile pot fi acordate proprietarilor de terenuri şi anume:

"dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii", ceea ce denotă că dreptul recurenţilor la despăgubire nu poate fi decât legat de producerea unei pagube, noţiune în categoria căreia (dată fiind şi semnificaţia dată noţiunii de despăgubire din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019) nu poate intra şi cea derivată din afectarea dreptului de folosinţă, ca urmare a imposibilităţii uzitării bunului de către reclamanţi, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului litigios.

Or, în circumstanţele factuale specifice cauzei, prejudiciul reclamant nu constituie consecinţa exercitării de către pârâtă a drepturilorde uz şi servitute pentru a da naştere îndreptăţirii reclamanţilor de a pretinde despăgubiri, fiind cunoscut faptul că simpla exercitare a drepturilor în discuţie nu poate genera, prin ea însăşi, prejudicii recurenţilor, atât timp cât exercitarea acestor drepturi, în limitele legii, nu poate provoca nicio vătămare.

Într-adevăr, deşi recurenţii - proprietarii terenului al cărui exerciţiu al dreptului de proprietate a fost limitat - au posibilitatea să solicite despăgubiri de la operatorii de distribuţie, în condiţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 şi 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, trebuie însă obsevat că aceste despăgubiri pot fi acordate numai pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenţii (avarii, modernizări, etc.) la obiectivele/sistemele din domeniul gazelor naturale.

Cu toate acestea, potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, astfel de împrejurări nu au fost dovedite în cauză. Subliniind criteriile în baza cărora pot fi acordate despăgubiri proprietarilor, instanţele de fond au arătat că despăgubirile solicitate de reclamanţii nu se circumscriu prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, respectiv art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, atât timp cât reclamanţii nu au probat împrejurarea că au suferit vreo pagubă cu ocazia exercitării dreptului de uz şi/sau servitute, adică cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii la obiectivele din domeniul gazelor naturale.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au invocat, în sprijinul şi fundamentarea pretenţiilor formulate, ca şi în fazele procesuale anterioare, prevederile art. 621 din C. civ. care reglementează "Dreptul de trecere pentru utilităţi", susţinând că, deşi dispoziţiile legale au fost reţinute în cauză, instanţele de fond au respins eronat pretenţiile solicitate pentru restrângerea dreptului lor de proprietate.

Susţinerea recurenţilor nu poate fi primită, întrucât, în cazul analizat, restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate este stabilită prin lege, care instituie şi caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz şi servitute în situaţia obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, dispoziţii care se opun ca reclamanţii, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate afectaţi să obţină o indemnizare pentru exercitarea drepturilor de uz şi de servitute.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 621 din C. civ., contrar celor reţinute în cauză, Înalta Curte va reţine că aceste norme legale nu sunt incidente raportului juridic litigios. Este de semnalat că această statuare nu va fi de natură a agrava situaţia recurenţilor în propriul recurs, de vreme ce soluţia pronunţată în cauză (de respingere a acţiunii) va fi menţinută, prin pronunţarea prezentei decizii, urmând doar a fi suplinite, din perspectiv analizării normelor referitoare la aplicarea în timp a legii noi, considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere că dispoziţiile art. 621 sunt incluse în capitolul III, intitulat "Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată" al titlului II "Proprietatea privată" al cărţii a III-a "Despre bunuri" a C. civ., incidenţa acestor norme neputând fi reţinută în cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar ignora dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), potrivit cărora "dispoziţiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia". Nu s-ar putea pretinde nici că textul art. 59 din Legea nr. 71/2011 ar fi înlăturat de la aplicare de dispoziţiile art. 6 alin. (6) din C. civ., potrivit căruia "dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din (...) raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi", deoarece ar lipsi de sens textul legal sus evocat.

I.2. Recurenţii au pretins aplicarea greşită a legii, întrucât prin limitarea dreptului lor de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei li s-a produs un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptul de servitute.

Referitor la limitarea dreptului de proprietate care să justifice stabilirea unei despăgubiri, potrivit solicitării reclamanţilor, Înalta Curte reţine că această limitare se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, aceasta fiind justificată de faptul că, în acest mod, se asigură valorificarea sistemului de gaze naturale, fiind determinată de un interes major, de ordin general.

În raport de scopul urmărit, nu se poate susţine că limitarea dreptului de proprietare al recurenţilor, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, reprezintă o intervenţie disproporţională, de natură a atinge însăşi substanţa dreptului.

Fiind cunoscut faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut şi că limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate, Înalta Curte reţine că instituirea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale se includ în categoria unor limitări legale ale dreptului de proprietate, care sunt justificate de asigurarea unui interes naţional, respectiv asigurarea valorificării obiectivele/sistemele de transport gaze naturale - bunuri destinate interesului public. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de sistemele din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele ce pot fi aduse exercitării dreptului de proprietate în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.

Cu privire la exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra terenurilor afectate de capacităţi care au ca obiect utilităţi publice, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa (deciziile nr. 98/13.02.2007, nr. 1188/17.09.2009, nr. 72/26.02.2004, nr. 167/01.04.2004 - la care instanţa de apel a făcut referire) că aceste drepturi "au caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie".

De asemenea, statuând asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86, 88, 89 şi 90 din fosta Lege a gazelor nr. 351/2004 (norme cu un conţinut similar celor înscrise în Legea nr. 123/2012), instanţa de contencios constituţional le-a respins, notând că "potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor acestui drept în accepţiunea conferită de Constituţie, astfel încât să nu contravină intereselor generale sau intereselor particulare ale altor subiecte de drept, "instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat".

Instanţa de contencios constituţional a mai apreciat că exercitarea drepturilor de uz şi de servitute este determinată de un interes major de ordin general şi, ca atare, a considerat că legiuitorul este pe deplin competent să reglementeze condiţiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia.

Şi din perspectivă convenţională, este de subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. Astfel, de notat că în cauza "James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei" (1986), Curtea europeană a statuat că "nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilităţi publice", aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea, în ansamblul ei, nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului".

Sub aspectul examinării justului echilibru ce trebuie să existe între cerinţele de interes general şi imperativul apărării dreptului la proprietate privată, este de notat că instanţa de apel a evidenţiat corect că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strassbourg s-a pronunţat în sensul respectării dreptului de proprietate, dar cu amendamentul că statele sunt suverane de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor în interesul general şi, că, legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitate a exerciţiului dreptului de proprietate.

Astfel, în cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanţilor a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundaţiile să fie considerat, prin efectul legii naţionale, drept "bun public", iar asemenea dispoziţii nu au privat pe reclamanţi de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare, la nivel naţional, a unor politici de producţie şi de distribuţie a energiei electrice şi termice, intrând sub incidenţa reglementării privind "folosirea bunurilor", în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a mai subliniat că dispoziţiile naţionale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunţat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Evaluând, totodată, măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanţa europeană a notat că, într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile de interes general, iar caracterul proporţional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existenţa unor garanţii de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că legile naţionale conţin asemenea garanţii, condiţionând exercitarea dreptului de uz şi de servitute de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate. Mai mult, a apreciat că, şi dacă legiuitorul intern optează pentru soluţia gratuităţii exercitării drepturilor de uz şi de servitute, proprietarii afectaţi nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiţi pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute.

În consecinţă, deşi reclamanţilor li s-a impus o limitatea a dreptului de proprietate constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, această limitare a dreptului de proprietate, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sus evocată, a avut ca temei o cauză de utilitate publică, limitarea impusă respectând exigenţele justului echilibru între interesul general al comunităţii şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine că traversarea terenului proprietatea acestora de cele două conducte de gaze naturale ar conduce la afectarea totală a dreptului lor de proprietate şi, că, această limitare ar echivala cu o expropriere de fapt. În niciun caz, o asemenea limitare a proprietăţii, nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a dreptului de proprietate privată afectat de exercitarea dreptului de uz şi servitute legală, ci impune un control rezonabil şi lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor. Dreptul de proprietate al recurenţilor chiar dacă este limitat de exercitarea drepturilor în discuţie, acesta însă nu dispare, căci recurenţii rămân titulari ai dreptului, care îl pot utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moştenire.

Prin urmare, terenul proprietatea recurenţilor rămâne în circuitul civil, aceştia având prerogativa de a dispune de bun şi de a-l folosi conform categoriei de folosinţă din care face parte (arabil), fiindu-le limitat doar dreptul de folosinţă prin imposibilitatea de a construi. Or, la momentul dobândirii celor două imobile, recurenţii cunoşteau sau trebuiau să cunoască, prin diligenţe minime, că acestea erau grevate de dreptul de uz şi servitute izvorât din lege, drept real opozabil erga ommes, ce se exercită fără înscriere în cartea funciară, cum s-a reţinut prin decizia recurată.

Astfel, confirmând soluţia primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea şi interpretarea judicioasă a normelor legale în materie, soluţia pronunţată în cauză fiind conformă şi statuărilor din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relativ la interpretarea unor dispoziţii legale din domeniul energiei elecrice (similare celor din domeniul gazelor naturale) referitoare la unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii licenţelor, a drepturilor de uz şi servitute.

În cauză, fiind vorba de incidenţa unor norme legale, similare celor care au format obiectul recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia sus evocată şi urmând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări în drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), urmează ca argumentele reţinute de instanţa supremă, în decizia precitată, să îşi găsească aplicabilitatea, mutatis mutandis, şi în problema de drept care face obiectul recursului de faţă.

II. Nici susţinerile referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate nu sunt întemeiate.

Contrar celor arătate de recurenţi, hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de respingere a apelului, critica nefiind nici sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv).

Faptul că instanţa de apel a înlăturat criticile reclamanţilor şi a respins apelul declarat de aceştia nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanţa de prim control judiciar şi-a prezentat argumentele care reflectă soluţia în raport de aplicarea şi interpretarea normelor legale din domeniul gazelor naturale şi circumstanţele factuale specifice cauzei.

Ca specie a pretinsei nemotivări, recurenţii invocă faptul că deşi a fost reţinut caracterul pecuniar al exerciţiului dreptului de uz şi servitute nu a fost acordată nicio sumă, ca despăgubire, pentru limitarea exerciţiului dreptului lor de proprietate, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului.

Contrar susţinerilor formulate, instanţa de apel a argumentat, în considerentele hotărârii pronunţate, motivul pentru care despăgubirile solicitate de către reclamanţii nu se circumscriu prevederilor alin. (5) al art. 113 din Legea nr. 123/2012, respectiv că, din situaţia de fapt descrisă de reclamanţi şi reţinută în cauză, nu a fost dovedit existenţa vreunui prejudiciu cauzat cu ocazia intervenţiilor pentru efectuărea de lucrări de dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii sau avarii a conductelor sau a asigurării funcţionării acestora - prejudiciu la repararea căruia să fi fost îndreptăţiţi. De asemenea, instanţa de apel a arătat că, deşi dreptul de proprietate al reclamanţilor este grevat de un drept de servitute, izvorât din lege, existent la momentul la care aceştia au devenit proprietarii terenului în litigiu, nu se poate reţine că acest lucru ar fi constituit o privare a acestora de proprietate, atât timp cât îl pot folosi conform destinaţiei şi pot dispune de acesta.

Întrucât instanţa de apel a examinat detaliat susţinerile şi apărările ce i-au fost supuse atenţiei, în conformitate cu dispoziţiile legale speciale incidente în cauză, Înalta Curte reţine că, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanţiile procesuale ale părţilor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie şi protejează dreptul la un proces echitabil.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1529 din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 aprilie 2020.