Quashing of appellate decision for lack of reasoned motivation on quantum of restitution damages following nullity of lease contract

Şedinţa publică din data de 17 martie 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă sub nr. de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 174.785, RON şi 22.500 euro plus T.V.A. în echivalent RON la data efectuării plăţii, şi instituirea unui drept de retenţie cu privire la spaţiul - obiect al contractului de comodat - situat în Cluj-Napoca, str. x, la subsolul Clinicii de Medicina Muncii, în suprafaţă de 275 mp, până la plata sumelor datorate; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 3, 4, 102 alin. (1), art. 189 din Legea nr. 71/2011, principiile efectelor nulităţii deduse din reglementarea anterioară, art. 2495 C. civ.; în subsidiar, au fost invocate: art. 1635 şi urm. C. civ., art. 998, 999 C. civ. 1894 raportat la art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată depusa la data de 08 martie 2017, reclamanta a arătat că obiectul cererii în ceea ce priveşte petitul de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea prestaţiilor ca urmare a constatării nulităţii, are un cuantum total de 189.685 RON şi 12.300 euro în echivalent RON la data plăţii.

Reclamanta a mai depus cerere de renunţare la judecarea petitului privind instituirea dreptului de retenţie, în conformitate cu prevederile art. 406 C. proc. civ.

De asemenea, la termenul de judecată din data de 06 aprilie 2017, reclamanta a depus cerere de renunţare parţială la judecarea petitului privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, în ceea ce priveşte suma de 53.000 RON reprezentând investigaţii efectuate suplimentar în perioada 2011 - 2013, consecinţa fiind aceea că pretenţiile au fost astfel reduse la 136.685 RON şi 12.300 euro în echivalent RON la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 17 mai 2018, Tribunalul Cluj a luat act că reclamanta A. a renunţat la judecarea cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca la plata sumei de 53.000 RON.

S-a luat act că reclamanta A. a renunţat la judecarea cererii de chemare în judecată având ca obiect instituirea dreptului de retenţie.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamantă şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 121.785 RON.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumelor de 12.300 Euro şi 14.900 RON reprezentând costurile relocării aparatelor de RMN şi CT.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum total de 8.558,92 RON, cheltuieli compuse din: suma de 5705,7 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru raportat la pretenţiile admise şi suma de 2.853,22 RON reprezentând onorariu avocaţial parţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca. Reclamanta A. a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 146/A/20 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca şi apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 243 din 17.05.2018 a Tribunalului Cluj.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

1. Decizia civilă recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui caz de casare, un prim aspect de contadictorialitate sesizat de recurent priveşte existenţa unor motive contradictorii cu privire la tipul expertizei încuviinţate în cauză.

În dezvoltarea acestei critici se arată că, în raport de solicitarea recurentului pârât de a fi efectută o expertiză tehnică în construcţii prin care să se stabilească realitatea lucrărilor de construcţii efectuate de A. şi valoarea investiţiilor de amenajare, Tribunalul Cluj a încuviinţat efectuarea expertizei de evaluare a amenajărilor pretins a fi efectuate în spaţiul în litigiu de către reclamantă, şi a stabilit obiectivele expertizei.

Obiectivul având ca obiect "identificarea tuturor investiţiilor şi amenajărilor efectuate" presupune în mod evident activitatea de investigaţie şi analiză a lucrărilor de construcţii constatate la faţa locului, activitate specifică expertizelor tehnice în construcţii, care se efectuează de un expert în construcţii. Abia ulterior identificării şi analizei lucrărilor de construcţii se poate face evaluarea lucrărilor, întrucât, în mod evident nu se poate face o evaluare, atât timp cât nu sunt cunoscute cu precizie elementele specifice ale obiectului care urmează a fi evaluat.

Prin urmare, consideră recuretul că instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize complexe care cuprinde atât elemente specifice unei expertize tehnice în construcţii, cât şi elemente specifice unei expertize de evaluare, evaluarea fiind imposibilă în lipsa cunoştinţelor specifice din domeniul construcţiilor, motiv pentru care se impunea efectuarea expertizei de către un expert cu dublă calitate (în construcţii şi în evaluare imobiliară).

Referitor la decizia recurată, se arată că aceasta cuprinde motive contradictorii cu privire la expertiza realizată în speţă de către doamna expert B., în sensul că: pe de o parte, arată că prin încheierea din data de 12.01.2017 s-a încuviinţat un raport de expertiză de evaluare a amenajărilor efectuate de reclamantă, şi doar aceasta era necesară în cauză, iar nu una în construcţii; pe de altă parte, reţine că raportul de expertiză a fost încuviinţat tocmai pentru constatarea realităţii lucrărilor de investiţii. Or, în condiţiile în care expertiza a fost încuviinţată pentru constatarea realităţii lucrărilor de construcţii, se impuneau investigaţii, analize şi datări ale elementelor de construcţie găsite în spaţiul care a făcut obiectul expertizării, activităţi care trebuiau realizate de un expert în construcţii şi care sunt specifice unei expertize în construcţii.

Afirmaţia "Expertiza tehnică în construcţii ar trebui să vizeze doar contravaloarea îmbunătăţirilor făcute în temeiul actului adiţional nr. 7" reţinută de instanţa de apel, aparţine într-adevăr pârâtului recurent, însă nu există vreo menţiune în încheierea din data de 12.01.2017 care să prevadă că instanţa ar fi respins cererea de efectuare a a unei expertize în construcţii.

Dat fiind faptul că raţionamentul instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, afirmă recurentul că în mod evident ar fi fost necesară încuviinţarea efectuării unei noi expertize, şi nu respingerea tuturor probelor.

În concluzie, se arată că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 22 C. proc. civ., iar motivarea regăsită în conţinutul deciziei civile nr. 146/A/2019 este contradictorie, reţinându-se că nu a fost încuviinţată o expertiză în construcţii, deşi se admite că motivul pentru care a fost încuviinţată expertiza este constatarea realităţii lucrărilor în construcţii.

Un al doilea aspect de contradictorialitate a deciziei recurate, pe care recurentul îl invocă, se referă la considerentele privind legalitatea expertizei încuviinţate în cauză.

În acest context, se arată că recurentul a solicitat instanţei de fond să acorde reclamantei contravaloarea investiţiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale şi contabile, inadvertenţe în ceea ce priveşte beneficiarul lucrărilor şi alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A.. Aceste apărări au fost formulate în cadrul motivelor de apel, solicitându-se efectuarea unei expertize în construcţii având ca obiective identificarea la faţa locului şi detalierea tuturor investiţiilor şi amenajărilor efectuate de către reclamanta intimată la spaţiul situat în Cluj-Napoca, str. x.

În vederea evaluării sumelor investite de A., în mod evident, era necesară efectuarea mai întâi a unei constatări a stării de fapt şi apoi consultarea documentelor contabile justificative care susţin efectuarea investiţiilor.

Deşi expertiza judiciară efectuată în speţă nu a ţinut cont de documentele justificative contabile, instanţa de apel a reţinut că "Mai arată apelantul că a solicitat instanţei de fond ca, în cazul în care nu consideră întemeiată cererea principală de a se raporta doar la investiţiile făcute în baza actului adiţional nr. x din 07.05.2012, să acorde reclamantei contravaloarea investiţiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale şi contabile, inadvertenţe în ceea ce priveşte beneficiarul lucrărilor şi alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A.. In considerentele hotărârii atacate nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la aceste apărări, instanţa nu a explicitat modalitatea de calcul avută în vedere pentru stabilirea investiţiilor realizate de reclamanta-intimată, nu a arătat probele avute în considerare şi nu a făcut referire la temeiurile juridice pentru care a respins pretenţiile apelantului. Curtea reţine că acest motiv de apel este nefondat deoarece expertiza din dosarul nr. x/2014 indică doar că lipsesc acte contabile, dar nu că nu au fost efectuate lucrările. În prezenta cauză s-a dispus de altfel, tocmai pentru constatarea realităţii lucrărilor de investiţii şi a şi fost efectuat, raportul de expertiză de către expert B.."

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin expertiza contabilă se stabileşte faptul că lipsesc actele contabile, şi cu toate acestea a apreciat că lucrările de construcţie au fost efectuate deoarece raportul de expertiză tehnică realizat de expert B. constată efectuarea unor lucrări.

Or, prin raportul de expertiză întocmit de expertul B. nu s-a specificat că s-au identificat inclusiv lucrările pentru care lipsesc acte justificative, ci doar realitatea unor lucrări efectuate în spaţiu.

Astfel, instanţa de apel nu putea reţine realitatea lucrărilor efectuate atât timp cât nu există înscrisuri care să justifice efectuarea efectivă a acestora de către reclamanta-intimată.

Si din perspectiva acestui ultim aspect de contradictorialitate consideră recurentul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ., nestăruind pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. Instanţa s-a rezumat la o analiză superficială a probelor administrate în cauză şi nu a observat că în expertiza tehnică în construcţii nu au fost identificate şi evaluate expres lucrările care au fost facturate de către PFA C..

Mai mult, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că, prin adresa emisă de către instanţa de fond expertei B., s-a solicitat ca expertul evaluator să se raporteze şi la actele contabile.

2. Mai susţine recurentul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - în ceea ce priveşte stabilirea sumei acordate intimatei-reclamante.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că prima instaţă nu a analizat apărările prin care s-a invocat faptul că reclamanta poate solicita doar investiţiile realizate în baza actului adiţional nr. x/07.05.2012, şi că se poate acorda reclamantei cel mult contravaloarea investiţiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale şi contabile, inadvertenţe în ceea ce priveşte beneficiarul lucrărilor şi alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A..

Se mai arată că, deşi au fost fomulate obiecţiuni la completarea raportului de expertiză efectuat în cauză, şi acestea au fost respinse cu motivarea că poate fi cenzurată chestiunea invocată şi de către instanţă raportat la înscrisurile existente deja la dosar, în cuprinsul sentinţei pronunţate nu se regăsesc motivele care au stat la baza stabilirii sumei cuvenite reclamantei şi cenzurarea aspectelor privitoare la neconcordanţele din actele contabile. Aceste aspecte au fost invocate prin motivele de apel, însă instanţa de apel apreciat eronat că prima instanţă nu ar fi fost obligată să arate motivele pe care s-a întemeiat când a decis să acorde o anumită sumă dintre cele 3 prevăzute în conţinutul raportului de expertiză de evaluare întocmit în faţa instanţei de fond.

În acest context, evocă recurentul prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ., precizând totodată că instanţa de apel trebuia să indice motivele pentru care nu se impune admiterea apelului faţă de criticile menţionate. S-au adus critici cu privire la lipsa motivării hotărârii instanţei de fond faţă de suma la care a înţeles să se raporteze - dintre cele trei sume prevăzute în raportul de expertiză - şi nu cu privire la modalitatea de calcul.

În mod evident, modalitatea de calcul aparţine expertului însă, în contextul în care expertul a ajuns la 3 sume diferite, instanţa avea obligaţia de a dezvolta motivul pentru care se raportează la o anumită sumă.

Mai susţine recurentul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.

Deşi prin motivele de apel s-a susţinut că pârâtul a fost obligat la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 8.558,92 RON fără să expliciteze cum a ajuns la această sumă, şi s-a solicitat respingerea cererii reclamantului privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată (repunerea părţilor în situaţia anterioară), Curtea a reţinut că acest motiv de apel este nefondat deoarece la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care constă în atitudinea procesuală din prezenta cauză, iar nu culpa în ce priveşte nulitatea contractului de comodat.

Din acest argument al instanţei de control judiciar nu se înţelege - în susţinerea recurentului - în ce constă culpa procesuală a pârâtului, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată de A., iar pârâtul recurent a înţeles doar să îşi exercite dreptul la apărare, repunerea părţilor în situaţia anterioară necesitând evaluarea sumelor ce revin reclamantei de către o instanţă independentă şi imparţială. Mai mult, pe parcursul procesului, reclamantul a renunţat la pretenţii şi acţiunea a fost admisă doar în parte, astfel că se impunea verificarea temeiniciei solicitărilor reclamantului şi nu doar acceptarea acestora în mod pasiv.

3. O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - sub aspectul cuantumului sumei acordate reclamantei cu titlu de contravaloare a lucrărilor precum şi sub aspectul perioadei pentru care s-au calculat cheltuielile făcute cu investiţiile.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul arată că prima instanţă a acordat suma de 121.785 RON ca reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în imobil, fără să arate motivele în baza cărora a acordat această sumă, deşi numai o parte a investiţiilor reclamantei au fost dovedite. Analiza realizată de instanţa de apel relativ la acest aspect este considerată de recurent ca fiind eronată prin raportare la faptul că, temeiul acordării contravalorii lucrărilor de investiţii fiind reprezentat de restituirea prestaţiilor, este necesară dovada efectuării acestora; în caz contrar, am fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză.

Principiul repunerii în situaţia anterioară - restitutio in integrum - desemnează regula de drept conform căreia "ceea ce s-a executat în baza actului juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat".

Aşadar, principiul repunerii în situaţia anterioară presupune în mod evident restituirea prestaţiilor executate, ceea ce presupune probarea executării acestora. Doar investiţiile reale şi pentru care există documente justificative pot fi restituite.

Cu privire la întinderea obligaţiei de restituire, pârâtul a solicitat primei instanţe să ţină cont de valoarea investiţiilor efectuate în baza actului adiţional nr. x/07.05.2012.

Afirmă recurentul că, din cuprinsul contractului de comodat şi al actelor adiţionale ulterior încheiate, este evident că părţile au stabilit, în sarcina A., obligaţii în mod distinct, pentru fiecare prelungire a perioadei de folosinţă, ceea ce înseamnă că analizarea consecinţelor anulării contractului nr. x/25.08.2008 şi a actelor adiţionale la acesta trebuie să fie analizată in concreto, prin raportare la intenţia părţilor la momentul încheierii actelor adiţionale.

Se mai menţionează că părţile nu au stabilit de la început, în mod global, o serie de amenajări în sarcina A. în schimbul folosinţei spaţiului pe o perioadă de 14 ani, ci au convenit în primă fază darea în folosinţă a spaţiului pentru o perioadă de 5 ani, sens în care au indicat obligaţiile de amenajare ce îi incumbă A. aferent acelei perioade, iar ulterior au prelungit darea în folosinţă a spaţiului pe o perioadă de 10 ani stabilind alte obligaţii de amenajare ce i-au revenit reclamantei-intimate în schimbul folosinţei.

Contractul de comodat nr. x/25.08.2008 şi actele adiţionale reprezintă manifestări de voinţă diferite.

Prin urmare, consideră recurentul că greşit au reţinut instanţele de fond şi apel că se impune "restituirea integrală a prestaţiilor efectuate", în condiţiile în care legea prevede că, în cazul anulării contractelor de locaţiune, există o limită în ceea ce priveşte restituirea integrală a prestaţiilor efectuate tocmai din cauză că folosinţa bunului era considerată definitiv executată şi nu putea fi restituită locatorului, iar acesta din urmă nu era obligat la întoarcerea chiriei primite deoarece s-ar fi produs o îmbogăţire tară justă cauză a locatarului.

Intimatei - reclamante i-au fost eronat restituite cheltuielile efectuate în urma unei analize globale a sumei investite, şi nu doar a investiţiilor efectuate în baza actului adiţional nr. 7.

Pentru că nu se pot restitui prestaţiile executate de părţi până la data anulării contractului de locaţiune (intitulat comodat), deoarece efectele nulităţii nu retroactivează în regimul vechiul C. civ. pentru contractele cu executare succesivă, în cazul din speţă repunerea părţilor în situaţia anterioară vizează doar perioada 12.04.2016-07.05.2022 pentru că intimata reclamantă a "plătit" anticipat chiria pentru folosinţa spaţiului în această perioadă.

Consideră recurentul că, în accepţiunea părţilor, valoarea investiţiilor realizate de reclamantă în spaţiu până la data de 07.05.2012 a fost compensată de valoarea folosinţei imobilului, fiind nevoie ca, pentru continuarea folosinţei spaţiului de către A., aceasta să realizeze lucrări de amenajare suplimentare.

Se mai susţine că independenţa juridică a actului adiţional faţă de contractul iniţial este atestată şi prin art. 102 alin. (2) din Legea 71/2011, care stabileşte că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, şi nu de legea în vigoare la data încheierii contractului. Actul adiţional reprezintă o noua manifestare de voinţă a părţilor care are o anumită independenţă faţă de contractul iniţial. Chiar dacă nulitatea contractului de bază atrage nulitatea actelor subsecvente, şi implicit a actelor adiţionale, în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară trebuie să se ţină cont de prevederile contractuale care reglementează situaţia dintre părţi după pronunţarea nulităţii, adică de prevederile Actului Adiţional nr. 7.

Aşadar, A. are dreptul la restituirea sumelor de bani reprezentând chiria plătită pentru perioada 2016-2022 luându-se în considerare valoarea investiţiilor realizate în temeiul ultimului act adiţional, care reglementează situaţia juridică dintre părţi în perioada 07.05.2012-07.05.2022.

Pe de altă parte, se arată că prin cererea de apel s-a solicitat anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare invocându-se împrejurarea că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Argumentele expuse în acest context de recurentul apelant nu au fost efectiv şi real cercetate.

Instanţa de apel nu a clarificat situaţia de nemotivre criticată, ci s-a limitat la a reţine că " nulitatea se referă la toate actele juridice încheiate între părţi, adică atât la contractul iniţial cât şi la toate actele adiţionale, prin urmare repunerea în situaţia anterioară se referă la situaţia iniţială între părţi, iar nu doar cu privire la unul dintre contracte sau acte adiţionale.

O atare distincţie ar împiedica tocmai aplicarea principiului repunerii în situaţia anterioară, efect al nulităţii deja constatate."

Subliniind că principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară se interpretează diferit în cazul contractelor cu executare succesivă şi că efectele nulităţii nu retroactivează în cazul acestor contracte, recurentul opinează în sensul că instanţele de judecată au încălcat normele de drept material deoarece nu au soluţionat în conformitate cu legea cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, neţinând cont de efectele speciale ale nulităţii în cazul contractelor cu executare succesivă.

Instanţa de apel a reţinut că "nu era necesar un argument suplimentar din care să rezulte de ce se sprijină pe concluziile expertizei, şi nu instanţa trebuia să justifice modalitatea de calcul a sumelor acordate în favoarea reclamantei, ci expertul". Este adevărat că expertul trebuia să justifice modalitatea de calcul, însă trebuia observat că expertul a formulat 3 variante de calcul şi a adus completări la raportul de expertiză, iar instanţa de judecată nu a explicitat ce variantă de calcul a ales şi raţionamentul care justifică o asemenea alegere.

Astfel, recurentul consideră că hotărârea primei instanţe nu îndeplineşte exigenţa unei motivări în sensul prevăzut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea dreptului la un proces echitabil. Lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii şi prin urmare cu necercetarea fondului cauzei.

In drept, sunt invocate următoarele dispoziţii legale: art. 22 alin. (2), art. 425 alin. (1) lit. b) şi c), art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

A. a formulat întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii în totalitate a deciziei recurate.

Se arată, în esenţă, că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, iar recurentul solicită reaprecierea acesteia, susţinându-se, ca premisă pentru toate motivele de recurs, faptul că în realitate părţile ar fi convenit mai multe contracte, actele adiţionale reprezentând contracte distincte, solicitându-se astfel o reinterpretare a actelor încheiate de părţi.

Atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au intrat în cercetarea fondului şi s-au pronunţat asupra fondului cauzei. Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţie şi la modul de motivare nu poate echivala cu o lipsă a cercetării fondului cauzei. Motivarea din cuprinsul recursului se raportează aproape exclusiv la pretinse carenţe ale sentinţei instanţei de fond, aspecte pertinent cercetate şi analizate în cuprinsul deciziei din apel, care, reapreciind în ansamblu toate aspectele cauzei, a stabilit atât justeţea sentinţei instanţei de fond cât şi pertinenţa motivării.

Solicită intimata reclamantă respingerea recursului ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Nu există niciun fel de motive contradictorii în motivarea deciziei de apel în legătură cu proba expertizei. Susţinerile recurentei sunt scoase din context şi contrare realităţii.

Se mai arată că nu există, în speţă, o greşită aplicare a legii, astfel cum se invocă la punctul 3 al motiveor de recurs fără a se preciza şi textul legal încălcat.

Dacă s-ar reţine considerentele de fapt susţinute de recurentă, ar însemna că pentru suprafaţa de 100 mp, obiect al contractului iniţial, contraprestaţia ar fi reprezentată de investiţiile iniţiale, pentru termenul iniţial convenit de 5 ani (deşi acesta a fost modificat în 2010), astfel că ulterior acestui termen contractul ar fi unul de comodat în ceea ce priveşte suprafaţa iniţială de 100 mp, pentru că nu mai există contraprestaţie, contrar calificării date prin decizia de constatare a nulităţii, care a constatat, la data pronunţării deciziei, nulitatea unui singur contract cu toate actele sale adiţionale, aflat în derulare, şi care viza toate suprafeţele, global, şi toate investiţiile, conform chiar solicitărilor recurentei-apelante.

Totodată, contrar considerentelor deciziei de constatare a nulităţii contractului şi contrar temeiului juridic al acţiunii, de repunere a părţilor în situaţia anterioară, este şi critica recurentului regăsită în motivul nr. 2 lit. a) şi a) celui de-al treilea motiv de recurs.

În drept, sunt invocate: art. 453, 488, 489 alin. (2), art. 490 alin. (2) C. proc. civ., art. 3,4, 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, principiile efectelor nulităţii deduse din reglementarea anterioară, art. 1349 C. civ.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 146/A din data de 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Prin încheierea astfel pronunţată s-a reţinut caracterul nefondat a apărărilor relative la neîncadrarea tuturor criticilor formulate de recurent în exigenţele art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului şi de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte - în opinie majoritară - reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniate două trăsături esenţiale ale căii de atac a recursului, anume: aceea că este o cale de atac extraodinară care, în conformitate cu exigenţele care rezidă din art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., permite realizarea unui control judiciar limitat la aspecte de nelegalitate şi aceea că permite exercitarea controlului judiciar numai asupra hotărârii împotriva căreia s-a exercitat - în speţă a deciziei pronunţate de instanţa de apel - conform rigorilor stabilite prin art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Ţinând seama de aceste limite pe care legea le impune judecăţii în recurs, precum şi de prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în care îşi găseşte expresie principiul legalităţii căilor de atac - în sensul că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei." - Înalta Curte constată că, în această etapă procesuală, nu pot forma obiect de analiză argumentele critice pe care recurentul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj Napoca a înţeles să le expună cu privire la soluţia pronunţată în primă instanţă şi acelea care se referă la evaluarea realizată în precedentele etape procesuale asupra probelor administrate.

1. a) Prin primul motiv de recurs se susţine că decizia recurată conţine motive contradictorii cu privire la tipul expertizei încuviinţate în cauză.

În privinţa expertizei judiciare ce a fost încuviinţată şi administrată în litigiul pendinte (în etapa judecăţii în pimă instanţă), instanţa de apel a reţinut că aceasta a avut ca finalitate identificarea lucrărilor de investiţii efectuate de către reclamanta intimată A. în spaţiul pe care aceasta l-a folosit în temeiul relaţiilor contractuale stabilite cu recurentul-pârât (relaţii contractuale care au fost calificate ca fiind unele de locaţiune, într-un litigiu anterior purtat şi finalizat între părţile prezentului litigiu), dar şi că expertiza astfel efectuată constituie proba care confirmă realitatea efectuării tuturor lucrărilor solicitate de către relamantă. De asemenea, s-a reţinut că relevantă în speţă este existenţa lucrărilor de amenajare, şi nu deţinerea de documente contabile justificative.

Menţionatele aprecieri ale instanţei de apel se circumscriu analizei relative la criticile (din apel) prin care se susţinea că prima instanţă nu a analizat apărările formulate în subsidiar, respectiv cele prin care se solicita ca, în cazul în care se va aprecia neîntemeiată solicitarea de a se acorda reclamantei doar contravaloarea investiţiilor efectuate în baza actului adiţional nr. x, să se stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri cu referire la toate probele administrate în cauză şi ţinând seama de lipsa de documente fiscale şi contabile dar şi de inadvertenţe existente în ceea ce priveşte beneficiarul lucrărilor.

Considerentul potrivit căruia, prin încheierea de şedinţă din data de 12.01.2017 a fost încuviinţată o expertiză de evaluare a lucrărilor, şi nu o expertiză în specialitatea construcţii - care se regăseşte la fila x din aceeaşi hotărâre - este circumscris unui alt motiv de apel, şi anume acela prin care se susţinea că prima instanţă ar fi încuviinţat o probă cu expertiză construcţii, iar apoi omisese administrarea ei deşi aceasta era necesară pentru soluţionarea litigiului.

Având în vedere contextul critic concret în raport de care au fost relevate constatările menţionate ale instanţei de apel, Înalta Curte apreciază vădit nefondată susţinerea recurentei în sensul că ele ar exprima motive contradictorii ale hotărârii. Prin primul considerent menţionat s-a constatat că expertiza (evaluatorie) efectiv administrată întruneşte cerinţele de pertinenţă şi concludenţă pentru a contribui - alături de celelalte mijloace de probă - la tranşarea raportului juridic litigios, fiind astfel expresia unei evaluări pe care instanţa a făcut-o cu privire la forţa doveditoare a respectivei expertize, corespunzător competenţei atribuite prin art. 264 din C. proc. civ., în timp ce cel de-al doilea considerent - considerat de recurentă contradictoriu - exprimă constatarea că prima instanţă nu a omis a administra o probă (expertiza în specialitatea construcţii) despre care partea apelantă-pârâtă afirma fără temei că ar fi fost încuviinţată precum şi aceea că numai expertiza administrată era necesară pentru soluţionarea cauzei. Aceste constatări ale instanţei de apel sunt deplin concordante, ele relevând aprecierea în sensul că expertiza încuviinţată şi administrată este utilă şi concludentă soluţionării pricinii, şi că nu era necesară administrarea unei expetize în specialitatea construcţii după cum nici nu s-a omis a se administra o astfel de expertză subsecvent unei pretinse dispoziţii de înciviinţare.

Cum instanţa de recurs nu poate proceda la evaluarea utilităţii şi concludenţei probelor administrate în etapele procesuale anterioare, iar specializarea expertizei ce are aptitudinea de a servi soluţionării aspectelor litigioase din prezenta cauză nu este prestabilită prin lege, ci reprezintă o chestiune lăsată la aprecierea instanţelor de fond - conform art. 330 raportat la art. 258 şi art. 264 din C. proc. civ. - se constată că aspectele evocate pe larg de recurent cu privire la necesitatea şi utilitatea administrării şi a unei expertize judiciare în specialitatea construcţii nu privesc aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că ele nu pot forma obiect de analiză în cadrul prezentei căi de atac.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu există temei spre a se reţine abaterea instaţei de apel de la exigenţele stabilite prin art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la considerentele expuse în precedent care relevă inexistenţa pretinsei contradictorilităţi între dezlegările privind tipul expertizei încuviinţate în cauză şi forţa doveditoare a acestei probe în contextul situaţiei litigioase concret dedusă judecăţii.

b) În cadrul primului motiv de recurs, partea recurentă invocă şi un al doilea aspect de contradictorialitate, anume în ce priveşte "legalitatea expertizei încuviinţate în cauză".

Argumentele reiterate în acest context, privind necesitatea efecturării unei expertize în specialitatea construcţii prin care să se facă o constatare a stării de fapt, nu numai că nu relevă aspecte de contradictorialitate a motivelor pe care a fost fundamentată decizia supusă controlului judiciar, dar ele nu pot forma obeict de analiză în recurs dat fiind că - astfel cum s-a reţinut în precedent - instanţele de fond au apreciat cu privire la utilitatea probelor propuse, exercitându-şi astfel competenţele conferite prin lege.

Pentru identitate de raţiune, nu pot fi analizate nici criticile prin care se relevă împrejurarea că experiza de evaluare administrată în cauză nu a identificat lucrările de amenajare prin raportare la documente contabile justificative.

Se cuvine a fi amintit că instanţa de apel a apreciat ca lipsită de relevanţă, în speţă, o evaluare făcute prin raportare la documente justificative, şi a motivat aprecierea astfel făcută, situaţie în care reiterarea în recurs a argumentelor care susţin necesitatea de a se realiza evaluarea prin raportare la asemenea documente justificative constituie un demers care ignoră limitele judecăţii permise în această cale de atac extraordinară. Cum exigenţele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. nu permit instanţei de recurs să reevalueze situaţia de fapt şi probele pe baza cărora ea a fost stabilită, Înalta Curte nu va proceda la analiza amplelor susţineri expuse de recurent cu privire la: necesitatea administrării uneie expertize conatrucţiii pentru constatarea stării de fapt urmată de consultarea documentelor contabile justificative care susţin efectuarea investiţiilor; împrejurarea că expertul B. a evaluat lurările de amenajare - prin expertiza realizată în prezentul litigiu - fără a se fi identificat lucrările pentru care există acte justificative şi cele pentru care nu există astfel de acte; evaluarea făcută de instanţa de apel cu privire la forţa doveditoare a raportului de expertiză ce a fost întocmit în cadrul unui alt litigiu, anume în litigiul în care s-a constatat nulitatea contracului de comodat şi a actelor adiţionale care au fost încheiate între recurent şi intimată - obiect al dosarului nr. x/2014; constatarea instanţei de apel în sensul că sunt reale lucrările pentru care reclamanta intimată nu deţine înscrisuri justificative; împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de faptul că prima instanţă a soclitat expertului evaluator să realizeze o defalcare a investiţiilor realizate până la 07.05.2012 de cele ulterioare acestei date.

Recurenta relevă ca fiind contradictorii următoarele considerente ale instanţei de apel: pe de o parte "(...) Curtea reţine că acest motiv de apel este nefondat deoarece expertiza din dosarul nr. Nr. x/2014 indică doar că lipsesc acte contabile, dar nu că nu au fost efectuate lucrările. În prezenta cauză s-a dispus de altfel, tocmai pentru constatarea realităţii lucrărilor de investiţii şi a şi fost efectuat, raportul de expertiză de către expert B.", iar pe de altă parte

"Expertiza efectuată de către expert B. confirmă efectuare tuturor lucrărilor solicitate de către reclamantă (...)

Or, reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lcurările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documentele contabile, deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestaţiilor urmare a nulităţii iar nu aspectele contabile ale cauzei, care în prezenta cauză nu au relevanţă".

Simpla lecturare a considerentelor expuse relevă deplina lor coerenţă, ele exprimând ideea că expertiza de evaluare realizată în speţă atestă efectuarea lucrărilor "solicitate de către reclamantă" şi că partea reclamantă are dreptul de a primi despăgubiri pentru lucrările astfel constatate, chiar în absenţa deţinerii de documente justificative ţinând seama de temeiul juridic al pretenţiei de dezdăunare.

Se cuvine a fi observat că aspectele de contradictorilaitate pe care recurenta le evocă sunt artificial create, printr-o greşită raportare a lor la interpretarea subiectivă şi denaturată a unor considerente despinse din contextul în care se regăsesc în decizia atacată, iar nu prin raportare la însuşi raţionamentul pe care instanţa şi-a fundamentat hotărârea.

Evaluarea legalităţii unei hotărâri nu se poate realiza prin observarea numai a unora dintre considerente, cu ignorarea altora, pentru că o atare abordare nu ar permite observarea raţionamentului logico-juridic integral ce a stat la baza adoptării soluţiei care se regăseşte în dispozitivul acesteia (raţionament care exprimă însăşi activitatea de jurisdicţie pe care instanţele judecătoreşti sunt competente să o desfăşoare conform art. 126 alin. (1), (2) din Constituţie şi art. 2 din Legea 304/2004 cu modificările şi completările ulterioare raportat la art. 264 şi 398 din C. proc. civ.). O asemenea evaluare trebuie făcută, totodată, ţinându-se seama de trăsăturile caracteristice etapei procesuale în care hotărârea a fost pronunţată, în cazul apelului fiind vorba de judecata unei căi de atac în cadrul căreia devoluţiunea a fost limitată la aspectele criticate prin motivele de apel.

În concluzie, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile (subsumate de recurent motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) referitoare la existenţa - în decizia recurată - a unor considerente contradictorii referitoare la legalitatea expertizei încuviiinţate în cauză şi, legat de o atare situaţie, a unei pretinse încălcări a obligaţiei instanţei de a stărui pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii (obligaţie stabilită prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.).

2. a) Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că decizia recurată nu conţine motivele pe care se întemeiază, fiind incident cazul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În coordonatele acestui motiv de recurs sunt evocate vicii ale hotărârii pronunţate de prima instanţă, asemenea vici neputând însă forma de analiză în recurs dat fiind faptul că respectiva hotărâre nu are aptitudinea de a forma obeict al controlului judiciar în cadrul recursului pendinte, conform exigenţelor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că a fost analizată critica formulată în apel cu privire la împrejurarea că prima instanţă ar fi omis a analiza aspecte care au fost invocate ca obiecţiuni la raportul de expertiză, în contextul în care instanţa îşi asumase o atare obligaţie de analiză prin încheierea de şedinţă din data de 01.03.2018. Concluzia instanţei de apel nu este cea din considerentele eronat (şi trunchiat) evocate de către recurentă - considerente care se circumscriu analizei altor critci decât cele referitoare la lipsa motivelor pentru care nu a fost primită obiecţiunea la raportul de expertiză -, considerentele care relevă fără echivoc analiza respectivei critici fiind expuse la fila x alin. (8), (9) cu următorul conţinut:

"Curtea constată că acest motiv de apel este nefondat, şi este invocat cu rea credinţă, deoarece obiecţiunile depuse de către pârât se refereau la defalcarea sumelor cu referire la data de 07.05.2012.

Or, cât timp instanţa de fond arată că "Nu poate fi primită susţinerea pârâtului de decontare doar a lcurărilor de investiţii efectuate după data de 07.05.2012 - data încheierii actului adiţional nr. x la contractul încheiat între părţi - deoarece, urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/25.08.2008 şi a tuturor actelor adiţionale la acest contract consecinţa este restituirea integrală a tuturor prestaţiilor efectuate> rezultă că a răspuns prin motive acestei obiecţiuni".

În ce priveşte considerentul prin care instanţa de apel reţine că nu era necesar ca prima instanţă să argumenteze suplimentar de ce se sprijină pe concluziile expertizei pentru că "nu instanţa trebuia să justifice modalitatea de calcul a sumelor acordate în favoarea reclamantei, ci expertul", Înalta Curte constată că este unul eronat, fiind în dezacord cu nu numai cu exigenţa asigurării dreptului la un proces echitabil şi pentru partea pârâtă, care a înţeles să opună argumente critice opiniei expertului dar şi întinderii pretenţiei pe care partea reclamantă a formulat-o, având astfel dreptul de a-i fi analizate respectivele apărări, ci şi cu exigenţele de motivare ce stabilite prin art. 425 alin. (1) teza finală de a se include în hotărâre "atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În egală măsură, opinia exprimată de instanţă în modalitatea arătată este consecinţa neobervării rolului expertului în cadrul procedurii judiciare, rol care, conform art. 330 din C. proc. civ., este acela de a exprima o opinie specialitate (alta decât cea juridică pe care numai instanţele o pot exprima) cu privire situaţia de fapt, şi nu de a acorda părţilor vreun drept, sau de a statua cu privire la raportul juridic dintre părţile aflate în litigiu. Raportul de expertiză constituie, astfel, un mijloc de probă care trebuie analizat în coroborare cu ansamblul probelor administrate şi prin raportare la poziţia procesuală pe care părţile au adoptat-o prin cererile şi apărările pe care acestea le-au formulat, fiind necesar ca instanţa să statueze şi să explice de ce a înlăturat criticile care se aduc constatărilor din raportul de expertiză.

În speţă, apelantul-pârât a susţinut că este eronată modalitatea de cuantificare a despăgubirilor ce au fost acordate reclamantei intimate corespunzător unei perioadei de 6 ani (cuprinsă între anii 2016 şi 2022) în care nu a beneficiat de folosinţa bunului imobil, iar expertiza de evaluare efectuată în prezenta cauză conţine trei variante de stabilire a valorii totale a lucrărilor de amenajare care au reprezentat contraprestaţii echivalente nu numai pentru folosinţa rămasă neefectuată (ca efect al nulităţii contractului de închiriere), ci şi pentru cea care fusese efectuată până la data invalidării contractului menţionat. În acest context, soluţionarea căii de atac în acord cu principul respectării dreptului la un proces echitabil impunea instanţei de apel - ca instanţă de control judiciar competentă să realizeze o judecată devolutivă - obligaţia de a realiza o analiză care să releve verificarea reală privind modalitatea de calcul şi justeţea determinării întinderii despăgubirilor stabilite în sarcina părţii apelante, dintre cele propuse de expert, dar şi care a fost modul de divizare a valorii totale (reflectate în expertiză) în corelare cu perioada pentru care se solicită despăgubirile.

În acest punct al analizei este necesar a fi observat că expertiza contabilă efectuată în litigiul în care a fost constatată nulitatea contractului de închiriere (şi a tuturor actelor adiţionale acestuia) - expertiză care are natură extrajudiciară raportat la procesul pendinte întrucât ea a fost încuviinţată şi administrată corepunzător pretenţiilor şi apărărilor formulate într-n litigiu cu obiect distinct, anume restituirea contravalorii îmbunătăţilirilor pe temeiul unei pretinse îmbogăţiri fără justă cauză a locatorului - nu poate suplini nici ea lipsa unei motivări efective privind modalitatea de cuantificare a debitului stabilit, în speţă, în sarcina recurentului pârât pentru că şi respectiva expertiză conţine tot o evaluare globală a lucrărilor de investiţii, iar apelantul pârât a susţinut că, şi în raport de respectiva evaluare, valoarea folosinţei de care reclamanta nu a beneficiat în perioada ulterioară invalidării locaţiunii are un cuantum inferior celui care a fost pretins prin cererea de chemare în judecată (care a fost acordat de prima instanţă fără a fi argumentat sub din punctul de vedere al corectitudinii determinării lui).

Considerentele deciziei recurate sugerează că expertiza efectuată în speţă (de expert B.) a fost valorificată în ce priveşte constatarea realităţii lucrărilor de construcţie, iar pentru stabilirea valorii acestora a fost coroborată menţionata expertiză cu cea efectuată în dosarul nr. x/2014, în varianta în care au fost evaluate inclusiv lucrările pentru care s-au identificat documente contabile ce atestă că unele dintre ele au fost efectuate pe cheltuiala unor terţe persoane.

A mai reţinut instanţa că pârâtul apelant putea contesta fiecare dintre aceste expertize "la momentul potrivit", fără a observa însă că motivele de apel conţineau o veritabilă contestare a evaluării realizate de prima instanţă în privinţa atât a expertizei din prezenta cauză cât şi a obiecţiunilor pe care le-a formulat partea cu privre la acesta, iar un atare demers de contestare impunea, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., realizarea unei judecăţi devolutive.

Considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că "modul de calcul rezultă din cele două expertize" este lipsit de aptitudinea de a constitui un răspuns la criticile privind modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirii ce s-a stabilit de prima instanţă în condiţiile în care fiecare expertiză conţine mai multe variante de calcul, fiecare dintre aceste variante reprezentând o evaluare globală a lucrărilor de investiţie corespunzător unor repere deosebite. În condiţiile în care nu s-a stabilit că expertizele - fie în mod coroborat, fie individual - ar evidenţia în vreun mod repartizarea respectivelor valori pe durata de timp în care trebuia asigurată reclamantei folosinţa bunului imobil închiriat, revenea instanţei sarcina de a stabili modalitatea în care valoarea acestor prestaţii trebuie repartizată între, pe de o parte, perioada pentru care aceasta a beneficiat de contraprestaţie din partea pârâtului (adică de folosinţa imobilului) şi, pe de altă parte, perioada în care nu a mai primit o atare contraprestaţie.

Prin urmare, argumentul potrivit căruia trebuie coroborate cele două expertize menţionate anterior nu exonera instanţa de apel de obligaţia de a realiza o efectivă evaluare a respectivelor mijloace de probă şi de a evidenţia elementele concrete din acestea prin prisma cărora a conchis că este corect cuantumul despăgubirilor stabilite prin sentinţa ce forma obiect al controlului judiciar.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că este fondată critica prin care recurentul susţine că decizia instanţei de apel nu conţine o motivare efectivă în privinţa criticilor care priveau modalitatea de determinare a cuantumului sumei pe care partea a fost obligată să o plătească reclamantei intimate cu titlu de desăgubiri corelativ temeiului juridic al acţiunii: restituirea prestaţiilor executate în baza contractului ce a fost constatat nul.

Înalta Curte notează că aspectul referitor la cuantificarea despăgubirilor este unul de esenţa acţiunii în dezdăunare pendinte, el fiind circumscris elementului "prejudiciu" din structura raportului juridic obligaţional care a fost dedus judecăţii, în corelare cu forma specială de răspundere civilă pe care reclamanta şi-a fundamantat demersul judiciar, şi anume repunerea în situaţia anterioară ca urmare a nulităţii actului juridic. Ca atare, analiza relativă la prejudiciul ce s-a solicitat a fi reparat trebuia să fie una explicită şi circumscrisă argumentelor pe care părţile din proces le-au expus, iar nu una care să se limiteze la simpla preluare a modului de cuantificare pe care l-a ales partea reclamantă. De aceea, nu poate fi privită ca fiind în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. aprecierea instanţei de apel în sensul că expunerea unor considerente prin care instanţa să indice modalitatea de cuantificare a despăgubirilor ar constituit un demers inutil care ar fi avut ca singur efect acela de "a mai încărca motivarea". În măsura în care hotărârea primei instanţe nu conţinea asemenea considerente lămuritoare, revenea instanţei de apel - ca instannţă care are competenţa de a realiza o judecată devolutivă, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 478 din C. proc. civ. - sarcina să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei şi să complinească deficienţele de motivare în ipoteza în care aprecia că este corectă respectiva soluţie dată pe fondul cauzei.

Aspectele suplimentar evidenţiate de instanţa de apel relativ la modul de calcul al despăgubirilor, în sensul acesta ar reieşi din coroborarea expertizei efectuate în cauză cu cea din dosarul nr. x/2014, sunt ineficiente în a ilustra raţionamentul judiciar ce a condus la stabilirea caracterului nefondat al criticilor care priveau greşita determinare a întinderii despăgubirilor la nivelul a 121.785 RON. S-a reţinut că realitatea investiţiilor realizate rezultă din expertiza efectuată în prezenta cauză şi că "reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lucrările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documente contabile deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestaţiilor urmare a nulităţii iar nu aspectele contabile ale cauzei, care în prezenta cauză nu au relevanţă", acest raţionament ilustrând relevanţa expetizei evaluatorii ce a fost administrată - ca probă utilă şi concludentă - în litigiul pendinte. În acest context, analiza respectivei expertize în coroborare cu cea care a fost administrată în precedentul litigiu - efectuată de un expert în specialitatea contabilitate şi având ca obiectiv stabilirea valorii contabile a investiţiilor astfel cum ele se reflectă în evidenţele contabile ale reclamantei - ilustrează nu numai o abatere de la coordonatele situaţiei de fapt pe care instanţa de apel a evidenţiat-o ca fiind premisa soluţionării raportului juridic litigios, ci şi o contradictorialitate a raţionamentului juridic pentru că, pe de o parte, evocă relevanţa evaluării ce s-a realizat în baza documentelor contabile şi, pe de altă parte, constată explicit că că aspectele contabile nu au relevanţă în prezenta cauză.

În raport de concluziile reţinute şi de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., impunându-se astfel adminterea recursului pentru acest motiv.

b) Un al doilea aspect de nemotivare a deciziei recurate, pe care recurentul îl invocă, se referă la cheltuielile de judecată ce au fost acordate de prima instanţă.

Concret, se susţine că, deşi a criticat în apel modalitatea de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de instaţa fondului, instanţa de control judiciar a reţinut netemeinicia respectivului motiv de apel fără a arăta în ce constă culpa recurentului pârât prin raportare la obiectul litigiului şi la împrejurarea că în cadrul procesului nu a făcut altceva decât să îşi exercite dreptul la apărare.

Înalta Curte constată carcaterul vădit nefondat al acestei din urmă critici formulate de recurent, din chiar considerentul pe care partea îl evocă în motivarea recursului reieşind cu evidenţă că instanţa de apel a analizat efectiv critica privitoare la obligaţia sa de a plăti cheltuieli de judecată, reţinând că "la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care constă în atitudinea procesuală din prezenta cauză, iar nu culpa în ce priveşte nulitatea contractului de comodat".

Argumentul părţii recurente în sensul că nu are o culpă procesuală de natură a determina atragerea obligaţiei sale la plata cheltuielilor de judecată reliefează dezacordul faţă de dezlegarea dată de instanţa de apel resepctivei critici, şi nicidecum omisiunea instanţei de a analiza motivul de apel referitor la această chestiune.

Se cuvine a fi observat că, în raport de soluţia primei instanţe, prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului, acesta din urmă se situează în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, iar o atare poziţie procesuală determină prin ea însăşi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în raport de reglementarea specială care se regăseşte în art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care au următorul conţinut " (1) Partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea partii care a castigat, sa ii plateasca acesteia cheltuieli de judecata."

Pentru ipoteza în care partea se află în situaţia de a fi pierdut procesul, menţionata normă procedurală instituie o prezumţie legală de culpă procesuală a acesteia care este suficientă pentru a antrena obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată; ca atare, instanţa nu se poate raporta la elemente alte conduitei părţilor spre a stabili existenţa culpei procesuale în această materie specială, care derogă de la dreptul comun în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant.

3. În cadrul celui de-al treilea motiv de apel, pe care recurentul îl circumscrie cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a încălcat norme de drept material cu referire la cuantumul cheltuielilor ce au fost acordate reclamantei cu titlu de contravaloare a lucrărilor de investiţii efectuate la imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. x.

În dezvoltarea acestei critici, sunt evocate argumente care relevă lipsa unor probe concludente care să confirme temeinicia pretenţiei reclamantei de a primi despăgubiri în cuantum de 121.785 RON, respectiv a unor dovezi care să ateste efectuarea în mod real a a lucrărilor de investiţii despre care s-a pretins că au fost prestate în temeiul contractului de închiriere constatat nul şi s-a solicitat restituirea lor în temeiul principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară. De asemenea, recurentul evocă solicitările (şi argumentele pe care acestea au fost fundamentate) făcute în etapele procesuale anterioare, de a fi administrată o cu expertiză în specialitatea construcţii, precum şi de a se acorda reclamantei despăgubiri numai pentru lucrările de investiţii pe care le-a efectuat în baza actului adiţional nr. x/2012, considerând că pentru lucrările efectuate în baza contractului de închiriere iniţial încheiat (cu nr. x/2008) şi a primelor şase acte adiţionale reclamanta nu este îndreptăţită să beneficieze de restituire pentru că a primit contraprestaţia reprezantată de folosinţa spaţiului închiriat.

Înalta Curte notează că astfel de argumente tind la a determina o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt, iar un atare demers analitic este în dezacord cu rigorile impuse de art. 488 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nulitatea se referă la toate actele juridice încheiate de părţi şi că respectivele acte sunt interdependente, astfel că repunerea în situaţia anterioară se referă la situaţia iniţială a părţilor, iar nu la situaţia anterioară doar unuia dintre respectivele acte juridice.

Concluzia astfel reţinută relevă situaţia de fapt concretă a părţilor, fiind dedusă din analiza probelor, respectiv a conţinutului contractului de închiriere iniţial încheiat de părţi dar şi şi a actelor adiţionale (la respectiva convenţie) prin care au fost aduse modificări succesive atât în ce priveşte durata, cât în ce priveşte conţinutul prestaţiei la care fiecare parte s-a obligat.

În acest context, Înalta Curte constată că ceea ce se critică în mod real este evaluarea făcută de instanţa de apel cu privire la situaţia de fapt, respectiv la conţinutul concret al raporturilor juridice ce s-au stabilit între părţi conform contractului de locaţiune şi celor şapte acte adiţionale, iar nu modul de aplicare a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic constatat nul.

În acest punct al analizei este util a fi subliniat faptul că poziţia exprimată de reclamanta intimată - atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin susţinerile din cursul procesului - a fost aceea că nu solicită contravaloarea lucrărilor care constituie echivalentul folosinţei de care a beneficiat până la data constatării nulităţii contractelor menţionate, ci pretenţiile sale vizează echivalentul valoric (al lucrărilor efectuate) corespunzător perioadei ulterioare constatării nulităţii, în considerarea faptului că nu a mai putut beneficia de prestaţia contractuală a folosinţei spaţiului închiriat

Corespunzător pretenţiei astfel formulate, instanţa a analizat dreptul la restituirea prestaţiilor numai pentru perioada ulterioară datei la care raporturile de locaţiune au încetat ca efect al constatării nulităţii actelor juridice menţionate anterior, suma acordată părţii reclamante având această semnificaţie.

În acest context, în care nu a fost analizată o cerere de despăgubire pentru prestaţii ce ar corespunde perioadei anterioare invalidării actelor juridice menţionate, apar ca fiind pur teoretice, şi lipsite de orice legătură cu decizia recurată precizările recurentului în sensul că principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară are, în cazul contractelor cu executare succesivă, particularitatea că nu impune restituirea prestaţiilor ce erau deja executate la data constatării nulităţii.

Susţinerea recurentului în sensul că instanţa ar fi trebuit să acorde reclamantei despăgubiri numai pentru lucrările efectuate în baza actului adiţional nr. x/2012 este una care are ca premisă negarea situaţiei de fapt stabilite - astfel cum s-a arătat anterior - în baza analizei conţinutului andsamblului actelor juridice încheiate între părţi în perioada 2008-2012. Cum instanţa de recurs nu are posibilitatea de a reevalua respectivele acte juridice, care constituie probe administrate în proces, controlul judiciar trebuie realizat prin raportare la situaţia de fapt ce s-a stabilit în precedentele etape procesuale.

Opinia recurentului în sensul că situaţia de fapt ar fi diferită de cea reţinută de instanţele ierarhic inferioare, respectiv că actul adiţional nr. x/2012 ar constitui un act juridic de sine atătător, independent de contractul de locaţiune nr. x/2008, exprimă doar poziţia sa procesuală, adoptată în raport de pretenţia opusă de partea adversă, dar nu are forţa juridică de a invalida evaluarea pe care instanţele au realizat-o în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale specifice, ca urmare a analizării probelor în mod coroborat.

Înalta Curte notează că, în speţă, interdependenţa între actul adiţional nr. x/2012, pe de o parte, şi contractul de închiriere nr. x/2008 şi celelate şase acte adiţionale anterioare, pe de altă parte, a fost stabilită în raport de conţinutul concret al acestor acte juridice şi de dezlegările date în privinţa lor în litigiul (precedent) în cadrul căruia s-a constatat nulitatea resepectivelor acte. Concluzia reţinută în urma analizei astfel realizate a fost aceea că între părţi s-a stabilit un unic raport juridic contractual, de locaţiune, căruia i-au fost aduse modificări succesive în privinţa obligaţiilor pe care părţile şi le-au asumat, iar efectele ce s-au produs au fost examinate corespunzător unei astfel de situaţii de fapt.

Este vădit nefondată susţinerea recurentului în sensul că "independenţa juridică a actului adiţional faţă de contractual iniţil este atestată şi de către legiuitorul roman, care prin art. 102 alin. (2) din Legea 71/2011". Norma astfel invocată de recurent prevede că "(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1)" -, această reglementare nefiind de natură să impună o calificare a actului adiţional nr. x/2012 ca reprezentând un act juridic independent (adică lipsit de legătură cu efectele produse de contractul de locaţiune încheiat în anul 2008 şi de precedentele acte adiţionale) pentru că, distinct de împrejurarea că instanţei îi revenea sarcina de a face calificarea actului juridic pe care se fundamantează în concret raportul juridic litigios - în conformitate cu prevederile art. 22 din C. proc. civ. -, trebuie observat că însăşi norma invocată are ca ipoteză/premisă (abstractă) aceea de "modificare a contractului", configurând deci situaţia de preexistenţă a unui act juridic căruia i se aduc modificările şi faţă de care actul modificator se află într-un raport necesar de dependenţă. O atare sitiaţie este similară celei în care s-au încheiat, între părţile prezentului litigiu, contractul de locaţiune şi cele şapte acte adiţionale, aşa încât nu se poate reţine o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 102 alin. (2) din Legea 71/2011.

În ce priveşte argumentul recurentului în sensul că, în speţă, cheltuielile de judecată ar trebui "suportate în solidar, întrucât culpa faţă de încheierea contractului de comodat aparţie ambelor părţi, astfel cum s-a reţinut în dosarul nr. x/2014", se constată că nu relevă vreun aspect de aplicare sau de interpretare greşită a unei norme de drept material, norma juridică ce instituie obligaţia părţii care pierde procesul de a plăti asemenea cheltuieli fiind una apartenentă de legea procedurală.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată nu există temei spre a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin raportare la criticile pe care recurentul a înţeles să le expună în coordonatele acestui motiv de recurs.

Ţinând seama de aspectele de nelegalitate ce au fost constatate în cadrul verificării celui de-al doilea motiv de recurs, şi anume cele referitoare la lipsa unei analize efective care să permită identificarea reperelor în raport de care în care instanţa de apel a apreciat ca fiind corect determinat cuantumul de 121.785 RON al despăgubirilor pe care partea pârâtă a fost obligată să le plătească reclamantei intimate - element care este de esenţa litigiului în contextul în care apărările constant susţinute de pârâtul recurent au fost legate doar de cuantumul despăgubirilor pretinse, iar nu de dreptul reclamantei de a primi restituirea unor prestaţii efectuate în baza raporturilor contractuale de locaţiune -, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., urmează a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În ce priveşte solicitarea recurentului de a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, Înalta Curte apreciază că este nefondată dat fiind faptul că - astfel cum a reţinut instanţa de apel - nu sunt îndeplinite cerinţele art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. În condiţiile în care prima instanţă a cercetat fondul pretenţiilor reclamantei, dispunând admiterea în parte a acestora şi expunând considerentele pentru care a doptat o atare soluţie, judecata realizată nu este este una care să poată fi calificată ca una în care s-a "soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului".

Se cuvine a fi observat că în faţa instanţei de apel au fost expuse argumente prin care se invoca faptul că modalitatea sumară în care prima instanţă a cercetat cererile şi apărările părţilor echivalează cu necercetarea fondului cauzei, însă aceste critici au fost efectiv analizate de instaţa de apel, analiză în urma căreia au fost găsite nefondate.

Cum obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, în această etapă procesuală nu pot fi reevaluate criticile privind lipsa unei veritabile cercetări a fondului pricinii de către prima instanţă - critici pe care recurentul a înţeles să le reitereze cu ignorarea exigenţelor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest punct al analizei se cuvine a fi subliniat că apelul contituie o cale de atac cu efect devolutiv, instanţa de apel realizând o rejudecare a fondului pricinii - desigur, în limitele permise de criticle formulate prin cererile de apel conform exigenţelor stabilite prin art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. -, astfel încât considerentele unei hotărâri pronunţate în etapa apelului au aptitudinea de a complini sau chiar de a substitui motivarea pe care prima instanţă a dat-o soluţiei adoptate.

În raport de aceste trăsături ale judecăţii în apel, şi ţinând seama de statuarea instanţei de apel în sensul că în speţă a fost realizată o judecată de fond veritabilă, şi că motivarea sentinţei oferă un răspunsuri (unele implicite) apărărilor susţinute de partea pârâtă, se constată că evocarea în recurs a insuficientei motivări a hotărârii primei instanţe nu este de natură a determina o soluţie de trimitere, spre rejudecare, a cauzei la această din urmă instanţă dată fiind împrejurarea că aspectele de fond au fost analizate inclusiv de instanţa de apel care, confirmând legalitatea şi temeinicia sentinţei, a complinit motivarea acesteia printr-o analiză care ilustrează motivele pentru care respectivele apărări au fost apreciate nefondate. În condiţiile în care s-a constatat, în recurs, că această analiză a fost ea însăşi lacunară în ce priveşte controlul judiciar relativ la modul de cuantificare a despăgubirilor, rejudecarea pricinii trebuie realizată de instanţa de apel.

Opiniile juridice la care recurentul face referire, anume cele referitoare la interpretarea sintagmei "prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului" - exprimate de reprezentanţi ai instanţelor judecătoreşti în cadrul unei întâlniri de practică neunitară şi, resepctiv, de Institului Naţional al Magistraturii - au caracter abstract, şi nu pot constitui prin ele însele suport al unei soluţii prin care să se trimită cauza spre rejudecarea la prima instanţă în condiţiile în care s-a constatat existenţa în litigiul pendinte a unei judecăţi efective a fondului pricinii. Împrejurarea că s-a constatat unul sau mai multe aspecte de nelegalitate a judecăţii efectuate ilustrează tocmai faptul că a fost făcută o evaluare a pricinii, şi nicidecum lipsa unei judecăţi a fondului cauzei.

În rejudecare, se va avea în vedere că a fost deja stabilită împrejurarea că reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru lucrările de investiţii efectiv realizate în derularea contractului de închiriere nr. x/2008 şi a celor şapte acte adiţionale subsecvente, fără deosebire după cum există sau nu documente contabile pentru respectivele investiţii. Ca atare, este necesar ca instanţa de rejudecare să se raporteze la acele prestaţii ale fostului locatar (lucrări de amenajare) a căror realitate se constată în structura spaţiului ce a constituit obiectul respectivelor convenţii şi să determine echivalentul valoric al prestaţiilor în corelare cu folosinţa care a rămas neexercită pentru perioada ulterioară datei la care a fost constatată nulitatea locaţiunii. Astfel, trebuie determinat echivalentul chiriei (care a îmbrăcat forma acestor prestaţii în natură) pentru spaţiul închiriat, un reper posibil a fi luat în considerare fiind şi evaluarea pe care recurentul pârât însuşi a făcut-o pentru folosinţa spaţiului prin înscrisurile depuse la dosarul constituit la prima instanţă - acte emise pentru acelaşi spaţiu, corespunzător ulilizării lui de către reclamantă într-o perioada ulterioară invalidării actelor de locaţiune menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 146/A din data de 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2020.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Recurentul reclamant a formulat motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul reclamant a invocat aplicabilitatea acestui text de lege sub două aspecte, şi anume, pe de o parte, că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii cu privire la tipul expertizei încuviinţate în cauză şi cu privire la legalitatea expertizei încuviinţate în cauză, iar pe de altă parte, că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază referitor la stabilirea sumei acordate intimatei-reclamante şi la cheltuielile de judecată.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii cu privire la tipul expertizei încuviinţate în cauză în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel reţine că prin încheierea din şedinţa publică din data de 12.01.2017 se încuviinţează un raport de expertiză de evaluare a amenajărilor efectuate de reclamantă, astfel că nu se încuviinţează expertiza în construcţii, ci aceea în evaluare, iar pe de altă parte, instanţa de apel reţine faptul că raportul de expertiză a fost încuviinţat tocmai pentru constatarea realităţii lucrărilor de investiţii, obiectiv care ar fi specific unei expertize în construcţii.

În primul rând, este de subliniat că prin acest motiv de fapt recurenta tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, analiză care nu poate face obiectul recursului, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea rând, considerentele instanţei de apel citate în cadrul recursului nu sunt contradictorii.

Aşa cum se susţine chiar în debutul recursului, prima instanţă de fond a încuviinţat la termenul din 12.01.2017 efectuarea raportului de expertiză de evaluare a amenajărilor pretins a fi efectuate în spaţiul în litigiu de către reclamantă şi în vederea întocmirii raportului de expertiză a stabilit următoarele obiective: identificarea tuturor investiţiilor şi amenajărilor efectuate de către reclamantă la spaţiul situat în Cluj-Napoca str. x - 5 în cadrul Clinicii de Medicina Muncii şi stabilirea valorii de circulaţie a acestora, atât global, cât şi defalcat, anume identificarea şi evaluarea investiţiilor făcute până în data de 07.05.2012, şi separat a celor efectuate după data de 07.05.2012, prin raportare la actul adiţional nr. x/07.05.2012 aflat la dosarul nr. x/2014 acvirat la prezentul dosar cu luarea în considerare a celor două procese-verbale de recepţie aflate la dosarul cu nr. x/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

Ca atare, raportul de expertiză de evaluare a avut două obiective: identificarea tuturor investiţiilor şi amenajărilor efectuate de către reclamantă la spaţiul în cauză şi determinarea valorii de circulaţie a acestora.

Astfel că paragrafele citate de către recurentă ca fiind contradictorii reprezintă de fapt reţinerea de către instanţa de apel separat, în locuri diferite, a fiecăruia dintre aceste obiective.

Faptul dacă unul dintre cele două obiective, aşa cum au fost încuviinţate, ar ţine de activitatea unui expert în construcţii sau a unui expert în evaluare imobiliară reprezintă o analiză ce ţine de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia şi nu poate face obiectul recursului, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, recurentul nu a invocat sub aspectul acestei calificări încălcarea vreunei dispoziţii de drept material ce ar reglementa competenţa experţilor judiciari.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii cu privire la legalitatea expertizei încuviinţate în cauză.

În esenţă, în cadrul acestui motiv de recurs recurenta îţi exprimă nemulţumirea legat de modul în care instanţa de apel a coroborat probele administrate în cauză, susţinând că în mod nelegal instanţa de apel ar fi menţinut obligarea sa la plata contravalorii unor investiţii care nu ar fi fost dovedite cu acte contabile şi fiscale.

Contradicţia în motivare este rezumată de către recurent în sensul că "instanţa de apel reţine faptul că prin expertiza contabilă se stabileşte faptul că lipsesc actele contabile, însă, totuşi apreciază că lucrările de construcţie au fost efectuate deoarece raportul de expertiză tehnică realizat de doamna expert B. constată efectuarea unor lucrări" şi că "aşadar, întâi se constată de către instanţa de apel faptul că prin expertiza contabilă s-a stabilit efectuarea unor lucrări fără a avea la bază documente justificative, iar ulterior, aceeaşi instanţă precizează faptul că expertiza efectuată în acest dosar confirmă efectuarea lucrărilor deşi expertiza tehnică în construcţii nu identifică care sunt lucrările efectuate fără documente contabile justificative şi care sunt cele efectuate cu documente contabile justificative."

Or, se poate observa că aceste considerente nu constituie o motivare contradictorie, ci o analiză a instanţei de apel în mod coroborat a probelor administrate în cauză în susţinerea concluziei că "reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lucrările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documente contabile, deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestaţiilor urmare a nulităţii - care se face la valoarea reală dovedită deja în cauză, iar nu la valoarea contabilă a bunurilor."

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte stabilirea sumei acordate intimatei-reclamante.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a susţinut nemotivarea deciziei sub două aspecte, pe de o parte, al apărărilor formulate cu privire la faptul că reclamanta poate solicita doar o parte din cheltuielile făcute cu investiţiile, şi anume cele realizate în baza ultimului act adiţional la contractul de comodat, actul adiţional nr. x din 07.05.2012, iar pe de altă parte, al solicitării de a se acorda reclamantei contravaloarea investiţiilor ce i se cuvin cu referire la toate probele administrate în cauză, indicând lipsa de documente fiscale şi contabile, inadvertenţe în ceea ce priveşte beneficiarul lucrărilor şi alte aspecte relevante care justifică diminuarea sumelor datorate A..

În ceea ce priveşte primul aspect, al apărărilor formulate cu privire la faptul că reclamanta poate solicita doar o parte din cheltuielile făcute cu investiţiile, şi anume cele realizate în baza ultimului act adiţional la contractul de comodat, este de reţinut că nu au fost formulate argumente în cadrul acestui motiv care să justifice susţinerea privind nemotivarea de către instanţa de apel. Cu privire la considerentele instanţei de apel referitoare la netemeinicia motivelor de apel ce vizau acest aspect au fost formulate motive de recurs distincte întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizate în cadrul acelui motiv de recurs.

Legat de al doilea aspect cu privire la care s-a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, referitor la stabilirea sumei acordate intimatei-reclamante, sunt de reţinut următoarele.

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 17 mai 2018 a Tribunalului Cluj pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 121.785 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2016-2022 (6 ani), rămasă neexecutată din perioada totală de 14 ani, ca urmare a constatării nulităţii contractului de comodat şi a actelor adiţionale, calificat ca fiind în realitate contract de închiriere. Această sumă a fost calculată prin cererea de chemare în judecată, şi ca atare şi în cadrul sentinţei, prin raportare la valoarea de 284.162,89 RON, reprezentând investiţiile efectuate, rezultând din facturile prezentate de parte şi determinată în expertiza contabilă efectuată în litigiul anterior, desfăşurat între aceleaşi părţi, dosar nr. x/2014, de către expertul contabil E..

În cadrul aceleiaşi expertize s-a reţinut, referitor la două dintre facturile prezentate, emise pe numele PFA C., că nu au fost corect înregistrate în contabilitatea pârâtei şi nu s-au prezentat experţilor documente justificative care să ateste executarea lucrărilor în sumă de 114.876,05 RON (inclusiv TVA).

Acesta este contextul în care în cadrul prezentului dosar a fost încuviinţată expertiza de identificare şi evaluare a investiţiilor efectuate la imobilul în cauză, fiind numit în acest scop expertul B..

Prin acest raport de expertiză au fost identificate lucrările de investiţii efectuate de către reclamantă la imobilul în cauză conform contractului de comodat anulat şi a actelor adiţionale la acesta şi au fost evaluate în baza a trei metode, rezultând trei variante. În cadrul variantei I şi a III-a costul a fost determinat pe baza unor preţuri din contracte de construire provenind din două surse diferite, iar în cadrul celei de-a a doua variante prin raportare la un catalog de costuri, toate de la nivelul anului 2017, valori care apoi au fost recalculate la nivelul anului 2012 prin aplicarea indicelui de inflaţie, fiind determinate trei sume, despre care se precizează că nu includ TVA (300.528,35 RON - varianta I, 269.514 RON -varianta II, 251.373,33 RON -varianta III).

În cadrul răspunsului la obiecţiuni depus la data de 25.01.2018 de către expertul B., la care se face trimitere în cadrul considerentelor instanţei de apel, rezultă că aceasta s-a raportat la facturile menţionate în raportul de expertiză întocmit în litigiul anterior de către expertul E., pe baza cărora acesta a determinat suma de 284.162,89 RON, în care se regăseau perioadele în care au fost achiziţionate materialele şi decontată manopera, şi a ajuns la concluzia că valoarea acestor lucrări determinată în abstract prin raportare la catalogul de costuri, corespunde variantei II, fiind de 269.514 RON.

Or, în considerentele deciziei atacate se regăseşte analiza instanţei de apel prin raportare la probele administrate în cauză, prin care se răspunde motivelor de apel formulate de către pârât referitoare la lipsa unor documente fiscale şi contabile, la modalitatea de calcul a despăgubirii acordate reclamantei, la temeiurile juridice pentru care a respins pretenţiile apelantului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Curtea reţine că acest motiv de apel este nefondat deoarece expertiza din dosarul nr. x/2014 indică doar că lipsesc acte contabile, dar nu că nu au fost efectuate lucrările.

În prezenta cauză s-a dispus de altfel, tocmai pentru constatarea realităţii lucrărilor de investiţii şi a şi fost efectuat, raportul de expertiză de către expert B.. Suprafaţa pentru care s-au efectuat lucrări de investiţii este 450 mp, compusă din suprafaţa de 175 mp conform contractului de închiriere încheiat între părţi nr. 981/25.08.2008 şi suprafaţa de 275 mp reprezentând suprafaţa holului şi a altor spaţii şi căi de acces care vor rămâne în funcţionarea clinicii reclamantei sau în folosinţă comună cu pârâtului conform actelor adiţionale nr. x şi 5 la contract.

Expertiza efectuată de către expert B. confirmă efectuarea tuturor lucrărilor solicitate de către reclamantă. (…)

Cât timp lucrările de investiţii au fost în mod real efectuate atunci temeiul juridic este cel indicat în acţiune şi arătat de instanţă atunci când expune solicitările reclamantei, şi în mod implicit când admite acţiunea, aşa cum a fost formulată cu tot cu temeiurile juridice indicate.

Expertiza din prezenta cauză trebuie coroborată cu cea din dosarul nr. x/2014, unde au fost tot acelaşi părţi ca şi în prezentul dosar, şi unde s-a solicitat de altfel de către apelantul pârât atribuirea către el a investiţiilor.

Modul de calcul rezultă din cele două expertize, mod de calcul pe care pârâtul îl putea contesta pe fiecare la momentul potrivit, astfel că instanţa poate reţine doar concluziile expertizei, fără a mai încărca motivarea şi a arăta detaliile tehnice, necesare doar în cuprinsul expertizei. (…)

Expertiza contabilă efectuată de către domnul expert E. în dosarul nr. x/2014 care a fost pe rolul Tribunalului Cluj a consemnat faptul că valoarea totală a lucrărilor efectuate de A. şi susţinute de acte contabile este de doar 169.286,84 de RON, dar că valoarea totală a lucrărilor, chiar neacoperite în întregime de documente contabile, dat fiind că acolo se reţine că nu au fost puse la dispoziţia expertului, nu că nu există, este de 269.514 RON sau 284.162,89 RON cât a determinat şi expertul tehnic judiciar prin documentul depus la data de 25.01.2018.

Or, reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lucrările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documente contabile, deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestaţiilor urmare a nulităţii iar nu aspectele contabile ale cauzei, care în prezenta speţă nu au relevanţă. (…)

Dacă temeiul nu îl constituie aspectele contabile ale cauzei, atunci existenţa actelor contabile sau juridice de achiziţie a bunurilor pentru lucrările de investiţii sau raporturile juridice în care să fi fost implicată PFA C. ori dovada cheltuielilor efectuate de către reclamantă, în prezenta speţă nu au relevanţă."

Din considerentele expuse anterior rezultă argumentele pentru care nu au fost considerate fondate motivele prin care se susţinea de către pârât diminuarea sumei reprezentând investiţii pentru care s-a reţinut în expertiza efectuată de E. că facturile nu ar fi fost înregistrate corect în contabilitate şi că nu s-au prezentat experţilor documente justificative care să ateste executarea lucrărilor.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantei i se cuvin despăgubiri pentru toate lucrările efectuate, chiar dacă nu mai păstrează documente contabile, deoarece temeiul acordării îl constituie restituirea prestaţiilor urmare a nulităţii iar nu aspectele contabile ale cauzei, care în prezenta speţă nu au relevanţă, că expertiza din dosarul nr. x/2014 indică doar că lipsesc acte contabile, dar nu că nu au fost efectuate lucrările, că în prezenta cauză s-a dispus de altfel, tocmai pentru constatarea realităţii lucrărilor de investiţii şi a şi fost efectuat, raportul de expertiză de către expert B., care confirmă efectuarea tuturor lucrărilor solicitate de către reclamantă.

Instanţa de apel a mai reţinut că atâta timp lucrările de investiţii au fost în mod real efectuate atunci temeiul juridic este cel indicat în acţiune şi arătat de instanţă atunci când expune solicitările reclamantei, şi în mod implicit când admite acţiunea, aşa cum a fost formulată cu tot cu temeiurile juridice indicate, şi că expertiza din prezenta cauză trebuie coroborată cu cea din dosarul nr. x/2014, unde au fost tot acelaşi părţi ca şi în prezentul dosar, şi unde s-a solicitat de altfel de către apelantul pârât atribuirea către el a investiţiilor.

De asemenea, instanţa de apel a motivat raportarea la suma determinată a valorii investiţiilor potrivit facturilor prezentate de către pârâtă, de 284.162,89 RON, stabilită în cadrul expertizei contabile efectuată de către expertul E. în dosarul nr. x/2014, prin trimiterea la răspunsul la obiecţiuni depus de expertul B., din care rezultă că investiţiile identificate şi evaluate pe baza facturilor puse la dispoziţie de parte de către expertul E., corespund sumei de269.514 RON, determinată în cadrul variantei II prin raportare la catalogul de costuri .

Coroborând cele reţinute din aceste probe instanţa de apel a considerat că reclamantei i se cuvine partea corespunzătoare lipsei de folosinţă din suma reprezentând investiţiile conform facturilor prezentate de parte, adică din suma de 284.162,89 RON. Acesta este motivul pentru care nu era necesară o analiză suplimentară cu privire la alegerea uneia dintre cele trei variante din raportul de expertiză efectuat expertul B..

Or, această concluzie a instanţei de apel, la care a ajuns pe baza interpretării coroborate a probelor administrate în cauză, nu poate fi criticată în recurs, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ţinând de temeinici hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia.

În consecinţă este nefondat şi acest motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.

Faptul că motivul de apel ce privea acest aspect a fost analizat rezultă chiar din paragraful citat în recurs, astfel:

"Apelantul arată referitor la soluţionarea petitului privind cheltuielile de judecată s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată a fost repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii absolute a contractului de comodat din culpa ambelor părţi. Apreciind că având în vedere faptul că repunerea părţilor în situaţia anterioară se face prin intervenţia instanţei şi că culpa pentru anularea contractului de comodat revine ambelor părţi, apare ca nejustificat ca doar apelantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. În al doilea rând, în cazul în care se resping argumentele antemenţionate apelantul a precizat că raportat la pretenţiile admise (suma de 121,785 RON pe care apelantul a fost obligat să o plătească către A.), taxa judiciară de timbru ar fi în cuantum de 3.540 RON şi nu 5.705 RON cum a reţinut instanţa de fond.

Curtea reţine că acest motiv de apel este nefondat deoarece la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care constă în atitudinea procesuală din prezenta cauză, iar nu culpa în ce priveşte nulitatea contractului de comodat.

Apelantul nu indică modul de calul al taxei de timbru, dar Curtea constată că suma acordată de către instanţa de fond cu titlu de cheltuieli de judecată din taxă de timbru, din suma achitată pentru pretenţiile iniţiale de către instanţa de fond, este proporţională faţă de suma acordată din pretenţiile pe fond, raportat la pretenţiile iniţiale, astfel că nu se impune a se calcula o nouă taxă de timbru pentru pretenţiile efectiv acordate, cât timp nu există o astfel de prevedere legală iar taxa de timbru calculată iniţial a şi fost achitată."

În esenţă, recurentul susţine că din această motivare nu s-ar înţelege în ce constă culpa procesuală a pârâtului şi leagă culpa procesuală de relaţiile din raportul juridic de drept material, în sensul că nu ar avea vina exclusivă pentru constatarea nulităţii contractului de comodat. Aceste susţineri au fost făcute şi în apel şi au fost analizate de instanţe de apel care a reţinut că sunt nefondate deoarece la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care constă în atitudinea procesuală din prezenta cauză, iar nu culpa în ce priveşte nulitatea contractului de comodat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul reclamant a invocat aplicabilitatea acestui text de lege sub două aspecte, şi anume cel al cuantumului cheltuielilor acordate reclamantei reprezentând contravaloarea lucrărilor şi al perioadei pentru care se vor calcula cheltuielile făcute cu investiţiile reclamantei -intimate.

Referitor la aspectul cuantumului cheltuielilor acordate reclamantei, reprezentând contravaloarea lucrărilor, se observă că recurentul nu a invocat încălcarea unor dispoziţii de drept material ci faptul că acestea nu ar fi fost dovedite, cel puţin o parte dintre ele, prin documente justificative, argumente susţinute în cadrul motivului de recurs referitor la nemotivarea hotărârii şi analizate cu acel prilej.

Legat de aspectul perioadei pentru care au fost calculate cheltuielile făcute cu investiţiile reclamantei - intimate, recurentul a invocat faptul că trebuia să se ţină cont de valoarea investiţiilor realizate în baza actului adiţional nr. x/2012 pentru calcularea lipsei de folosinţă pentru perioada 2016-2022, iar nu de toate sumele învestite în baza contractului de comodat, raportat la efectele desfiinţării/nulităţii unui contract cu executare succesivă.

Observând considerentele hotărârii atacate, se constată că instanţa de apel nu a făcut o aplicare greşită a excepţiei de la principiile retroactivităţii/repunerii în situaţia anterioară efectelor nulităţii aplicabile, potrivit normelor vechiul C. civ., contractelor cu executarea succesivă.

Astfel, pârâtul a fost obligat la plata contravalorii folosinţei care fusese achitată anticipat prin investiţiile făcute spaţiului predat în folosinţă, aferente perioadei ulterioare constatării nulităţii contractului de comodat şi până la data prevăzută în contract pentru asigurarea folosinţei spaţiului, şi anume 2016-2022, aşa cum de altfel se menţionează chiar în recurs. Ca atare, nu a fost obligat la contravaloarea folosinţei pentru trecut, pentru perioada anterioară constatării nulităţii contractului ci pentru viitor, pentru perioada din contract neexecutată sub aspectul asigurării folosinţei bunului, dar pentru care s-a plătit anticipat folosinţa prin investiţiile efectuate integral înainte de momentul constatării nulităţii contractului.

Criticile recurentului formulate în cadrul acestui motiv de recurs vizează în realitate interpretarea contractului de comodat şi a actelor adiţionale ulterioare, recurentul susţinând că valoarea investiţiilor prevăzute în fiecare dintre aceste acte juridice ar fi reprezentat contravaloarea folosinţei pentru perioadele pentru care a fost încheiat contractul de comodat iniţial, respectiv fiecare dintre actele adiţionale ulterioare.

Or, instanţa de apel a motivat, prin raportare la contractul de comodat şi la actele adiţionale, de ce a considerat că determinarea sumei aferente folosinţei pentru perioada 2016-2022 trebuie raportată la contravaloarea investiţiilor efectuate începând cu momentul încheierii contractului de comodat, iar nu doar la investiţiile asumate prin ultimul act adiţional la contractul de comodat.

Astfel, sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Nu poate fi primită nici susţinerea că doar un act adiţional, cum ar fi cel cu nr. x, poate stabili modalitatea raporturilor dintre părţi, chiar şi numai pentru perioada 2012-2022, cât timp mai sus se reţine că nulitatea se referă la toate actele juridice încheiate între părţi, adică atât la contractul iniţial cât şi la toate actele adiţionale, prin urmare repunerea în situaţia anterioară se referă la situaţia iniţială între părţi, iar nu doar cu privire la unul dintre contracte sau acte adiţionale.

Apelanta face din nou referire la data unui act adiţional, 07.05.2012, şi face calcule referitor la cele indicate de experta B. referitor la aceasta şi la valoarea lucrărilor respectiv a chiriei aferentă unei durate de 10 ani.

Acest motiv de apel este nefondat deoarece mai sus se reţine că nu se poate face referire la acest sau mai precis doar la acest act adiţional, cât timp nulitatea se referă la toate actele juridice încheiate între părţi, adică atât la contractul iniţial cât şi la toate actele adiţionale, prin urmare repunerea în situaţia anterioară se referă la situaţia iniţială între părţi, iar nu doar cu privire la unul dintre contracte sau acte adiţionale."

Or, legat de acest aspect, pe de o parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, în cadrul motivului întemeiat pe punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul nu a invocat argumente concrete privind eventuala motivare necorespunzătoare a motivului de apel ce viza această problemă de drept, iar pe de altă parte, în cadrul motivului întemeiat pe prevederile punctului 8 nu a criticat această parte a deciziei pentru eventuala nerespectare a prevederilor legale referitoare la interpretarea contractelor.

În aceste condiţii, susţinerea faptului că din "modalitatea de redactare şi economia" contractului de comodat şi a actelor adiţionale ar reieşi o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel nu poate fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin aceasta tinzându-se doar la reinterpretarea probelor administrate în cauză, fapt ce ţine de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia.

Faptul că potrivit art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, nu reprezintă, contrar susţinerilor reclamantului, un argument în favoarea "independenţei juridice a actului adiţional faţă de contractul iniţial". Relaţia dintre contractul iniţial şi actele adiţionale rezultă din conţinutul acestora iar nu din faptul că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., trebuia respins ca nefondat recursul declarat de pârât.