Expropriation compensation dispute hinging on whether violation of secondary valuation standards constitutes negligence in service for revision purposes

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului civil de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1687/15.12.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. Bucureşti şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. Bucureşti având ca obiect despăgubiri pentru expropriere.

Prin decizia civilă nr. 50/10.04.2014, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1687/15.12.2011 pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2010.

Pentru a pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut că, în anul 2005 reclamantul a achiziţionat suprafeţe de teren arabil situate în extravilanul municipiului Arad, partea de sud, respectiv de-a lungul şoselei naţionale DN69 Arad-Timişoara, plătind preţul de 2.372.600.000 RON vechi pentru totalul de 971.600 mp teren.

Potrivit certificatului de urbanism nr. 2777/21 februarie 2006 obţinut de reclamant pentru respectivele terenuri acestea au regimul juridic de "teren arabil situat în extravilanul municipiului Arad - proprietate privată".

În ce priveşte regimul economic, acelaşi certificat menţionează că, în prezent, terenul este arabil, solicitantul dorind întocmirea unui Plan Urbanistic Zonal în vederea transformării zonei cu caracter agricol în zonă construită. La rubrica "regimul tehnic" se arată că terenul în suprafaţă de 1.564.500 mp nu este prevăzut în Planul Urbanistic General al municipiului Arad pentru extindere intravilan, fiind edificabil sub rezerva stabilirii traseului final al autostrăzii Nădlac-Arad-Timişoara şi viitoarei centuri destinate devierii traficului de marfă al municipiului Arad. Aceasta situaţie există şi în continuare, la această dată, respectiv în aprilie 2014, în sensul că nu există elaborat nici un PUG şi nici măcar un PUZ.

Prin hotărârile nr. 1-5/15.07.2010 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 au fost expropriate 5 parcele de teren (nr. cadastral x CF x Arad, nr. cadastral x CF x Arad, nr. cadastral x CF x Arad, nr. cadastral x CF x Arad şi nr. cadastral x CF x Arad), în suprafaţă totală de 11.697 mp, pentru care s-a acordat reclamantului suma totală de 944.750 RON; adică 80,76 RON/mp (17,94 euro/mp), în condiţiile în care acelaşi teren a fost achiziţionat de reclamantul A. în anul 2005 cu un preţ unitar de 0,07 euro/mp. S-a remarcat, astfel, că valoarea acordată reclamantului de către Stat, în urma exproprierii este cu 2.563% mai mare decât valoarea de achiziţie.

În esenţă, s-a avut în vedere că, în apel, reclamantul critică, pe de o parte, valoarea şi justeţea despăgubirii oferită de Stat pentru cei 11.697 mp expropriaţi efectiv, precum şi refuzul instanţei de fond de a-i acorda daune suplimentare, reprezentate de afectarea suprafeţei de 8.867 mp, grevată de interdicţia de construire a unor obiective care generează trafic suplimentar prevăzută de art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997, precum şi suprafaţa de 2943 mp (S30) ce rămâne izolată de celelalte parcele, la care se mai adaugă şi pretenţia de a i se acorda daune pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1 octombrie 2009 - 31 martie 2010.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă, Curtea de Apel a constat că sunt incidente dispoziţiile art. 26 din L.33/1994 care prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.

În cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare, ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii, ţinând seamă de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor.

Apoi, la fel de relevant, art. 27 din Legea nr. 33/1994 care stabileşte că, primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî astfel încât despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

Prin trimiteri la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Jurisprudenţa Curţii europene, instanţa de apel a constat că despăgubirea în caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică - în speţă fiind vorba de realizarea unui obiectiv public de interes major, respectiv Autostrada Nădlac - Sibiu, din Coridorul IV European - trebuie să fie justă, dar şi rezonabilă şi să nu conducă la atingerea unui scop speculativ, chiar dacă victima exproprierii este un dezvoltator imobiliar. S-a apreciat necesar a fi urmărit justul echilibru dintre interesul proprietarului expropriat şi cel al expropriatorului, căruia nu i se poate impune o sarcină nerezonabilă, excesiv de oneroasă, speculativă, din partea proprietarului terenului expropriat pentru realizarea unei autostrăzi. Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că este necesar să fie întrunit un set de criterii, care derivă atât din practica SIE, cât şi a CEDO, respectiv: amplasament, destinaţia la momentul evaluării, categoria localităţii, poziţionarea faţă de localitate şi de căile de acces, echiparea edilitară - utilităţi existente, restricţii de folosire şi observarea unei eventuale perspective de dezvoltare viitoare, dar concretă şi nu ipotetică.

De asemenea, din punctul de vedere al CEDO, s-a apreciat a fi necesară o analiză tehnică a perspectivelor de dezvoltare, însă nu sub aspectul unor condiţii ipotetice, ci bazate pe un potenţial concret, realizabil şi susceptibil de probare, materializat eventual printr-un început de realizare, lipsa caracterului speculativ, apoi certitudinea unei pagube viitoare precum şi existenţa unui echilibru între interesul general, public şi cel privat.

Prin prisma analizei pieţei libere, Curtea a constatat că experţii judiciari, inclusiv în faza apelului, unde s-a administrat o nouă expertiză, au propus 3 valori unitare diferite pentru metrul pătrat de teren, la data întocmirii raportului.

Astfel, expertul B., după ce a studiat 24 de contracte de vânzare - cumpărare de terenuri agricole extravilane, din acelaşi perimetru cu cel în care se află terenul expropriat de la reclamant, într-un interval de 5 ani (2009 - 2013) a constatat că în raport cu anul 2005, când reclamantul a cumpărat terenul cu 0,07 Euro/mp, în anul 2013 valoarea unitară a terenului agricol extravilan vândut efectiv în acelaşi perimetru a ajuns la aproximativ 15 Euro/mp, sumă inferioară celei stabilită prin Hotărârile nr. 1-5 din anul 2010, de 17,94 Euro/mp, ceea ce reflectă pe deplin evoluţia pieţei imobiliare dinainte de boom-ul imobiliar, urmat de preţurile determinate de criză şi apoi de relativa stabilizare a preţurilor, survenită la finele lui 2012 şi continuată în anii 2013 şi 2014.

Pe de altă parte, expertul C. a analizat, ca şi comparabile, doar 11 contracte de vânzare - cumpărare, care se referă la terenuri din acelaşi perimetru, dar de întinderi mult mai mici, care nu depăşesc 118 - 4.000 mp, afectate pentru construirea unor staţii de carburant, şi care au categoria de terenuri intravilane şi nu extravilan - agricol, media preţului unitar fiind de 63,87 euro/mp.

Expertul D. a utilizat doar 3 contracte pentru comparaţie, perfectate în perioada 2010 - 2013 şi, apoi, a combinat acest date cu metoda celei mai bune utilizări, apreciind că atât terenul expropriat, cât şi cel rămas în proprietatea reclamantului - apelant ar fi apte pentru dezvoltare imobiliară şi nu are nici un fel de relevanţă că actualmente terenul este clasificat ca şi teren extravilan agricol, fiind posibil în viitor ca acesta să fie inclus în categoria terenurilor intravilane, astfel că media preţului unitar pe metrul pătrat este de 101,80 Euro/mp.

Curtea a analizat concluziile diferite ale celor trei experţi, precum şi metodele, alături de comparabilele utilizate de aceştia, în sensul art. 26 din L.33/1994 şi a constatat că cea care reflectă realitatea este cea realizată de expertul judiciar B. şi parţial, cea realizată de expertul C., urmând a înlătura în totalitate concluziile expertului judiciar D.. Aceasta întrucât a constatat, la rându-i, că pretenţiile reclamantului vizând imposibilitatea folosirii corespunzătoare a terenurilor situate în zonele de protecţie şi siguranţă a autostrăzii sunt nejustificate, deoarece suprafaţa aferentă zonei de siguranţă de 8.867 mp nu a fost expropriată, iar în zona de protecţie, potrivit art. 17 şi 18 din O.G. nr. 43/2011 terenul va putea fi folosit în continuare potrivit destinaţiei sale agricole şi obligaţilor propter in rem ce reveneau proprietarului unui teren aflat în vecinătatea unui drum public şi anterior edificării autostrăzii.

Curtea a constatat că doar experţii C. şi B. au analizat imobilul expropriat potrivit categoriei de folosinţă actuală - arabil în extravilan - si nu potrivit unei categorii ipotetice de intravilan construibil. Faţă de categoria de folosinţă a imobilului expropriat, respectiv de arabil în extravilan, s-a constatat că tribunalul a respins justificat solicitările reclamantului de a fi despăgubit pentru prejudiciul suferit prin expropriere.

Curtea a constatat că certificatul de urbanism pe care îl menţionează reclamantul în justificarea intenţiei de schimbare a destinaţiei terenului din extravilan agricol în intravilan construcţii este numai un act de informare, prin care autorităţile publice locale, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării. Pentru a se putea realiza construcţii (de locuinţe, construcţii comerciale sau construcţii industriale) pe un teren arabil situat în extravilan, trebuie ca pentru acest teren să se întocmească o documentaţie de trecere din extravilan în intravilan, o documentaţie de tip PUZ sau PUD şi aprobarea acestora, trebuie realizată scoaterea terenului din circuitul agricol şi numai după aceasta terenul va avea destinaţia de teren pentru construcţii, însă în prezent nu există date referitoare la schimbarea destinaţiei pentru parcelele de teren analizate.

Prin urmare, faţă de caracteristicile imobilului supus exproprierii-arabil în extravilan, fără utilităţi, imobilul expropriat a fost corect analizat de prima instanţă, potrivit destinaţiei actuale a acestuia - arabil în extravilanul localităţii Arad si nu potrivit unei destinaţii probabile, viitoare şi incerte, sens în care compararea imobilului nu poate fi făcută decât cu imobile de acelaşi fel, respectiv extravilane agricole şi nu cu imobile aflate în intravilanul localităţii

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantului-reclamant potrivit cărora demersurile făcute pentru trecerea terenurilor în intravilan a fost împiedicată de pârâtul-intimat.

În dovedirea susţinerilor sale, apelantul-pârât a indicat o serie de acte întocmite în scopul trecerii imobilului din extravilan în intravilan în vederea implementării unui proiect imobiliar şi a arătat că proiectul a fost împiedicat de expropriator prin introducerea obligativităţii obţinerii unui preaviz prealabil din partea Ministerului Transporturilor-CNADNR S.A. şi ulterior prin realizarea efectivă a autostrăzii care a traversat în diagonală acest proiect".

Relativ la aspectul privind necesitatea obţinerii unui preaviz prealabil şi contextul în care a fost solicitat acest preaviz, instanţa a avut în vedere că în Certificatul de Urbanism se menţionează că terenurile au regim juridic de "teren arabil situat în extravilanul municipiului Arad". Cu privire la regimul tehnic, în certificat se arată că terenul în suprafaţă de 1.564.500 mp nu este prevăzut în Planul Urbanistic General al municipiului pentru extinderea intravilanului, iar cel mai important aspect omis a fi supus analizei este menţiunea " fiind edificabil sub rezerva 7/7 stabilirii traseului final al autostrăzii Nadlac-Arad-Timişoara şi viitoarei centuri destinate devierii traficului de marfă al municipiului Arad". Or, prin certificatul de urbanism se solicită un aviz din partea Ministerului Transporturilor - CNADNR S.A., pentru a se evita amplasarea proiectului imobiliar pe traseul autostrăzii respectiv în zonele de interdicţie ale autostrăzii. Certificatul de urbanism este doar primul act necesar demarării unui proiect imobiliar, acesta stabilind lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării, iar următorul pas pe care trebuia să îl facă apelantul-reclamant era acela de a se adresa Ministerului Transporturilor - CNADNR S.A., pentru a verifica dacă autostrada ce urma a fi edificată, traversa imobilul pe care urma a se implementa proiectul imobiliar şi pentru a solicita avizul menţionat în Certificatul de Urbanism. Astfel, instanţa a constatat că apelantul-reclamant nu s-a adresat Ministerului Transporturilor-CNADNR S.A., în perioada de valabilitate a Certificatului de Urbanism, cu o cerere de emitere a avizului menţionat în certificatul de urbanism, neexistând nici un înscris care să probeze susţinerile apelantului reclamant.

Drept urmare, Curtea de Apel a respins pretenţiile reclamantului privind evaluarea propusă prin concluziile expertului D. şi însuşite de reclamant, respectiv de 10.558.452 RON (2.428.076,61 euro), din care 5.177.996,38 RON (1.190.754,60 euro) pentru suprafaţa efectiv expropriată de 11.697 mp, apoi 3.905.940,54 RON (898.227,10 euro) pentru suprafaţa de 8.967 mp teren aflată în zona de interdicţie, unde nu pot fi executate construcţii, cu excepţia celor destinate serviciilor pentru autostradă, cu o valoare nominală de 101,80 euro/mp.

Relativ la dauna cauzată ca urmare a scăderii valorii şi a imposibilităţii de folosinţă a unui teren de 2.943 mp, individualizată ca sola S 30, care în urma exproprierii, deşi rămâne în proprietatea reclamantului, reprezintă o parcelă izolată, fără acces la drumul public şi îngrădită de parcelele aflate în zona de interdicţie, având o configuraţie improprie oricărei utilizări economice profitabile, s-a reţinut că dauna evaluată de expertul D. a fost de 586.771,59 RON (134936,55 euro), la data evaluării, însă această valoare nu a fost primită de instanţa de apel pentru că nu respectă regula comparaţiei directe cu terenuri similare, de aceeaşi categorie de folosinţă şi din acelaşi perimetru teritorial - administrativ.

Au fost apreciate a fi fondate pretenţiile reclamantului privind scăderea valorii şi/sau imposibilităţii de folosinţă a restului de teren neexpropriat, de 2.943 mp teren agricol, rămas fără căi de acces şi aflat realmente într-o configuraţie care-i face improprie utilizarea comercială, inclusiv agricolă - sola S 30, pentru care, potrivit expertului C., i s-ar cuveni reclamantului o compensaţie financiară de 108.511 RON (24.954 euro). Acest teren, care şi el are o destinaţie agricolă, nu va mai avea drumuri de exploatare, iar alte drumuri de acces sunt prevăzute în proiectul autostrăzii, dar configurarea suprafeţei de 2943 mp o va face să fie izolată, fiind în fapt situată între zonele de protecţie şi un drum de exploatare.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului privind penalităţile contractuale, Curtea a constatat că, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 20.02.2008, reclamantul a cunoscut faptul că terenul pe care l-a promis spre vânzare ar putea face obiectul exproprierii pentru construirea unei autostrăzi, a prevăzut în convenţie clauzele pe care le-a considerat acoperitoare pentru toate situaţiile de posibilă evicţiune, astfel încât prejudiciul este incert, şi poate fi cauzat de eventualul refuz al promitentului cumpărător de a mai încheia contractul, dar nu este rezultatul direct al exproprierii.

S-a apreciat a fi incert şi prejudiciul constând în necesitatea întocmirii unei garanţii bancare constituite asupra preţului din antecontract, nefiind evidenţiate riscurile implicate de micşorarea respectivei garanţii, nici raportul de cauzalitate cu exproprierea, în contextul în care nu s-a probat desfiinţarea antecontractului. Reanalizând planşele foto de la fila x fond, coroborate cu opiniile experţilor C. şi B., exprimate în faza judecării apelului, Curtea de Apel a constatat că nu există dovezi certe, concludente cu privire la folosirea fără titlu de către pârâţi a unor terenuri ce au legătură cu cele din prezenta cauză, nefiind certe amplasamentul incriminat, perioada folosirii fără titlu a terenului, suprafaţa acestuia, modul de folosire şi persoana care se face responsabilă şi în plus, reclamantul nu a probat că a folosit în vreun fel terenul rămas neexpropriat, iar terenul ocupat abuziv ar fi putut primi o folosinţă similară aducătoare de câştig.

Eventualul prejudiciu produs prin activităţile de edificare a obiectivului ce a generat exproprierea nu are legătură cu această procedură în sine, putând rezulta ulterior termenului prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 în care expropriatul are dreptul la contestarea în justiţie a cuantumului despăgubirii acordate de către comisie şi deci ar fi supus jurisdicţiei de drept comun, astfel că nu se justifică pretenţia cuantificată de expertul D. la suma de 712.604,20 RON (167.301,78 euro), reprezentând daune cauzate pentru lipsa de folosinţă în perioada 1 octombrie 2009 - 31 octombrie 2010.

De asemenea, Curtea de Apel a constatat că prin hotărârile nr. 1-5/15.07.2010 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 au fost expropriate 5 parcele de teren, în suprafaţă totală de 11.697 mp, pentru care s-a acordat reclamantului suma totală de 944.750 RON, adică 80,76 RON/mp (17,94 euro/mp), în condiţiile în care acelaşi teren a fost achiziţionat de reclamantul A. în anul 2005 cu un preţ unitar de 0,07 euro/mp. S-a remarcat astfel că valoarea acordată reclamantului de către Stat, în urma exproprierii, este cu 2.563% mai mare decât valoarea de achiziţie. Pe de altă parte, valoarea cumulată a despăgubirii, la data realizării raportului de expertiză - anul 2013 este de 881.648 RON şi se compune din suma de 773.137 RON, pentru terenul efectiv expropriat de 11.697 mp., potrivit concluziei expertului B. şi care va fi validată de instanţa de apel, cu privire la acest teren, la care se adaugă dauna evaluată de expertul C. la valoarea de 108.511 RON, pentru terenul de 2.943 mp, care rămâne izolat şi neexploatabil comercial şi/sau agricol. Această valoare cumulată de 881.648 RON, determinată prin metoda comparaţiei directe cu terenuri agricole extravilane din acelaşi perimetru, la momentul realizării expertizei este inferioară celei de 944.750 RON, stabilită prin hotărârile nr. 1-5/15.07.2010 ale Comisiei, motiv pentru care se impune menţinerea valorii mai mari întrucât despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată - art. 27 alin. (2) din L.33/1994.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prev. art. 296 C. proc. civ., a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1687/15.12.2011 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2010.

Prin decizia 2868/24.10.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 50 din 10 aprilie 2014 şi a încheierii din 3 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2010.

Împotriva deciziei 50 din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2010, a formulat cerere de revizuire A., prin care a solicitat schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1687/15.12.2011, schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii şi plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că, în cauză, a fost întocmit un raport de expertiză de către o comisie formată din trei experţi, experţii E. - numit de instanţa de judecată, D. - numit de revizuent, şi B. - numit de pârâtul expropriator. Experţii E. şi D., au stabilit în concluziile raportului de expertiză, că valoarea unitară a terenurilor proprietatea revizuentului supuse exproprierii este de 91,2 euro/mp. De asemenea, experţii au apreciat că revizuentul trebuie să fie despăgubit şi pentru terenul situat în zona de interdicţie cu aceeaşi sumă de 91,2 euro/mp şi cu suma de 19,95 euro/mp pentru terenul rămas fără acces.

Expertul desemnat de pârât, B., a stabilit suma de 13 euro/mp, pentru terenul expropriat.

În apel, instanţa a dispus efectuarea unei noi expertize, comisia fiind formată din trei experţi: C. - numit de instanţa de judecată, D. - numit de revizuentul expropriat şi B. - numit de către pârâtul expropriator. Concluziile finale ale comisiei de experţi nu au fost omogene, nu a existat unanimitate de păreri, între valorile exprimate de experţi, existând diferenţe considerabile. Astfel, s-a stabilit valoarea de 15 euro/mp de expertul B. - desemnat de expropriator, prin raportare exclusivă la suprafaţa şi la destinaţia formală a terenului ce a făcut obiectul exproprierii, fără a lua în considerare producerea altor prejudicii ca efect al exproprierii; de 39,86 euro/mp de către expertul C. - numit de instanţa, valoare majorată la 66.02 euro/mp prin raportul suplimentar întocmit, care a avut în vedere potenţialul construibil. Expertul a apreciat că s-au produs şi alte prejudicii ca efect al exproprierii pentru limitarea dreptului de folosinţă pentru terenurile afectate de interdicţia legală de construire, precum şi daune cauzate de limitarea dreptului de folosinţă pentru alte terenuri adiacente; şi de 84,4 euro/mp stabilită de expertul D. - desemnat de expropriat, expertul apreciind că s-au produs şi alte prejudicii ca efect al exproprierii pentru limitarea dreptului de folosinţă pentru terenurile afectate de interdicţia legală de construire, precum şi daune cauzate de limitarea dreptului de folosinţă pentru alte terenuri adiacente, la o valoarea mai mare decât expertul C.. Deşi nu există unanimitate de păreri, există majoritate de opinie a experţilor C., cât şi expertului D. care au confirmat că valoarea de circulaţie a terenurilor depinde de caracteristicile concrete ale acestuia (amplasament, front stradal la DN Arad-Timişoara, utilităţi existente, posibilitatea includerii terenului în intravilan). Expertul B. a ignorat aceste aspecte esenţiale şi s-a raportat strict la natura de teren agricol extravilan, selectând spre comparaţie proprietăţi fără amplasament/front stradal la DN 69 Arad-Timişoara şi fără nici o perspectivă de dezvoltare urbanistică, cu destinaţie strict agricolă - proprietăţi care erau esenţial diferite de terenurile proprietatea mea şi care făceau obiectul expertizei.

Arată că, la data de 03.06.2015, la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, a înregistrat plângerea penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual, toate săvârşite în forma calificată cu consecinţe deosebit de grave de către numitul B., expert tehnic judiciar, constând în aceea că, în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, fapt ce a condus la crearea unui prejudiciu subsemnatului în cuantum estimat de 10.000.000 euro.

Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a stabilit că infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar, din conţinutul sesizării apreciindu-se că se faptele exprimate ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi fals intelectual, motiv pentru care a dispus înaintarea cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara spre competentă soluţionare unde a fost înregistrată sub nr. x/2015.

Prin ordonanţa nr. 6897/P/2015 din data de 26.06.2015, s-a dispus începerea urmării penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual şi mărturie mincinoasă. Prin ordonanţa nr. 6897/P/2015 din data de 06.07.2016, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor sus-menţionate, întrucât există un caz ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv fapta nu există.

S-a arătat că, împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin ordonanţa nr. 328/11/2/2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara.

Ulterior, urmare a plângerii formulate la judecătorul de cameră pre-liminară, prin încheierea penală nr. 3665/07.11.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2016, instanţa a dispus admiterea în parte a plângerii, desfiinţând în parte ordonanţa de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara la data de 06.07.2016 emisă în dosarul penal nr. x/2015, numai în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, trimiţând cauza procurorului în vederea începerii urmării penale cu privire la aceasta.

În cuprinsul încheierii s-a reţinut că "noul C. pen., intrat în vigoare la data de 01.02.2014, a reunit într-o singură normă de incriminare infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, contra intereselor publice şi prin îngrădirea unor drepturi, prevăzute de art. 246-248 C. pen. din 1969, însă cum petentul a formulat plângere penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248' C. pen. din 1969, iar în competenţa judecătorului de cameră preliminară nu intră şi dispunerea începerii urmăririi penale, urmează ca acest pas procedural să fie efectuat de către organele de urmărire penală competente". De asemenea, s-a reţinut că "având în vedere faptul că soluţia referitoare la săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi fals intelectual a fost cea de clasare, judecătorul de cameră preliminară a constat că se impunea, în continuare, efectuarea de cercetări cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, pentru a se constata dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni".

Prin ordonanţa nr. 6897/P/2015 din data de 10.02.2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2017, iar prin ordonanţa din data de 21.02.2017 emisă în acest dosar, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara faţă de valoarea prejudiciului reclamat.

Cauza a fost reînregistrata în evidenţele Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara sub nr. x/2017, iar prin ordonanţa nr. 20/P/2017, din data de 31.01.2019 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost începută urmărire penala in rem din infracţiune de abuz în serviciu în forma calificată în infracţiunea de neglijenţa în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.

Cauza a fost reînregistrată în evidenţele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş sub nr. x/2019, iar prin ordonanţa din data de 15.03.2019 pronunţata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, cauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

Revizuentul a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865:

Hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată asupra fondului întrucât prin decizia civilă nr. 50/10.04.2014, ce face obiectul prezentei revizuiri, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de revizuent.

Chiar dacă expertul B. nu a fost condamnat, există împrejurări pentru care constatarea infracţiuni nu se mai poate face prin hotărâre penală, iar potrivit disp. art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. de la 1865, revizuirea se poate formula şi în lipsa unei hotărâri penale de condamnare a expertului, cu condiţia existenţei unor împrejurări pentru care constatarea infracţiunii să nu se mai fi putut realiza printr-o hotărâre penala.

Arată că, prin ordonanţa din dată de 15.03.2019 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, comunicata acestuia în data de 27.03.2019, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de neglijenţa în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, faţa de prescrierea răspunderii penale, cauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale. În acest context, deşi a fost formulată plângere penala cu privire la faptele arătate, prin raportare la ordonanţa din data de 15.03.2019 pronunţata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus clasarea cauzei, rezultă îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unor împrejurări pentru care constatarea infracţiunilor nu s-a mai putut realiza printr-o hotărâre penală.

Făcând trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 66/2008 şi nr. 203/2013, revizuentul solicită a se constata, de către instanţa de revizuire, a existenţei infracţiunii de neglijenţa în serviciu în sarcina expertului.

Cu privire la constatarea, pe cale incidentală, a existenţei infracţiunii, revizuentul a arătat că în cuprinsul plângerii penale formulate şi completate, a arătat că faptele numitului B., expert tehnic judiciar, constând în aceea că, în conţinutul rapoartelor de expertiza tehnica întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecata, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, fapt ce ar fi condus Ia crearea unui prejudiciu de peste 10.000.000 Euro, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.

Prin Ordonanţa nr. 20/P/2017 din data de 31.01.2019 s-a reţinut, însă, că faptele "nu întrunesc elementele de tipicitate subiectivă, întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că expertul cu intenţie nu şi-ar fi respectat şi îndeplinit atribuţiile de serviciu în procedura de întocmire a expertizelor în cele două dosare civile, faptele putându-se, însă, înscrie în tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 298 C. pen..".

Apreciază că expertul B. a acţionat cel puţin din culpă, îndeplinindu-şi defectuos atribuţiile, cu nerespectarea normelor şi regulilor de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, cauzând revizuentului un prejudiciu de peste 10.000.000 euro. De asemenea, nici proprietăţile selectate drept "comparabile" nu aveau aceleaşi caracteristici (amplasament/front stradal la DN 69, utilităţi, posibilitatea introducerii în intravilan) cu terenurile supuse expertizei. Expertiza întocmită de expertul B. nu respectă Standardele Internaţionale de Evaluare, care trebuie obligatoriu avute în vedere de toţi experţii membri ANEVAR, conform O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2011 conform cărora "prin evaluare se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională de un evaluator autorizat" nerespectarea acestor standarde internaţionale de evaluare atrăgând răspunderea evaluatorilor autorizaţi (art. 3.2. din Codul de etică). De asemenea, potrivit art. 2.5. lit. a) din Codul de etică, "principiul comportamentului profesional obligă toţi evaluatorii autorizaţi să respecte legislaţia specifică în vigoare şi standardele de evaluare obligatorii pentru membrii Uni¬unii".

Conform art. 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, "Neefectuarea expertizei tehnice datorită unor cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea dispoziţiilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului tehnic judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat. Or, expertul B. trebuia să aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere Standardele Internaţionale de Evaluare însuşite de ANEVAR, însă, cel puţin din neglijenţă sau neştiinţă a ignorat aceste aspecte.

Conform dispoziţiilor legale arătate, rezultă că experţii evaluatori au obligaţia legală sa respecte Standardele Internaţionale de Evaluare, ceea ce presupune nu doar să se ţină cont de cea mai bună utilizare posibilă a terenului, ci şi să se aibă în vedere terenuri comparabile şi să se facă corecţii în funcţie de caracteristicile terenului evaluat. Or, expertul B. a avut în vedere destinaţia exclusiv agricolă a terenului şi preţuri minimale determinate conform grilelor notariale pentru terenuri agricole extravilane amplasate aleatoriu, terenuri care nu prezintă aproape niciun element comun cu terenurile expropriate, ignorând caracteristicile esenţiale ale terenurilor evaluate (precum front stradal, acces din drum naţional, racordare Ia utilităţi, potenţial de construire datorită posibilităţii de introducere în intravilan, forma dreptunghiulară compactă, suprafaţa generoasă).

Cu privire la chestiunea esenţiala a posibilităţii de introducere în intravilan şi implicit a posibilităţii de valorificare prin construire a terenurilor supuse expertizei de evaluare (aspect care determină hotărâtor valoarea de piaţă a terenurilor), revizuentul apreciază că a dovedit efectuarea demersurilor pentru introducerea terenurilor în intravilan, încă dinainte de emiterea hotărârii de expropriere (Certificatul de Urbanism pentru faza PUZ eliberat de Primăria Mun. Arad sub nr. x/21.02.2006, Contractul de prestări servicii nr. x/29.08.2005 încheiat cu F. S.R.L. si Contractul de Proiectare nr. x/26.10.2005 încheiat pentru elaborarea studiului de urbanism în faza PUZ). De asemenea, a dovedit că terenurile supuse exproprierii sunt situate într-o zonă de dezvoltare comercial-rezidenţială a Municipiului Arad, in care erau deja implementate la vremea respectivă 3 proiecte de dezvoltare imobiliară. Toate aceste proiecte au condus la aprobarea de planuri urbanistice zonale de către Consiliul Local Arad (prin urmare, terenurile au fost incluse în intravilanul Municipiului Arad) - iar aceste planuri urbanistice zonale s-au aprobat pentru terenuri aflate la distanţă foarte mică (la scară urbanistică/imobiliară) de terenurile care fac obiectul judecăţii.

Consideră că se poate constata existenţa infracţiunii de neglijenţă în serviciu întrucât expertul B. şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile în conţinutul rapoartelor întocmite de acesta în calitate de expert în prezentul dosar, ignorând caracteristicile esenţiale ale terenurilor expertizate (amplasament/front stradal la DN 69 Arad-Timişoara în apropiere de corpul principal de intravilan al Mun. Arad, utilităţile, potenţialul de introducere în intravilan dovedită inclusiv prin vecinătatea imediată cu terenuri intravilane cu front stradal la acelaşi DN 69, potenţialul construibil etc), nerespectând astfel normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi prin aceasta cauzând o vătămare drepturilor şi intereselor legitime ale revizuentului.

Arată că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate a revizuirii, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. 1865, referitoare la aceea ca fapta infracţională să fi avut implicaţii determinante asupra soluţiei date prin hotărârea atacată. Or, prin decizia civilă nr. 50/10.04.2014, ce face obiectul prezentei revizuiri, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de revizuent. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa, ulterior analizării concluziilor diferite ale celor 3 experţi, precum şi metodelor şi comparabilele utilizate de aceştia, a constatat că cea care reflectă realitatea este cea realizată de expertul judiciar B. şi parţial cea realizată expertul C..

Întrucât decizia civilă nr. 50/10.04.2014 a fost pronunţată urmare săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu de către expertul B., revizuentul consideră că se impune admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de revizuient împotriva sentinţei civile nr. 1687/15.12.2011 şi schimbarea acesteia în sensul admiterii acţiunii introductive, cu cheltuieli de judecata în ambele fazele procesuale.

Prin decizia nr. 195 din 10 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 50/10.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2010.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., au fost avute în vedere:

Hotărârea supusă revizuirii, respectiv decizia civilă nr. 50/10.04.2014 pronunţată de Curte de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2010, vizează fondul şi este definitivă în faţa instanţei de apel, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. din 1865.

Referitor la termenul de introducere a cererii de revizuire, prev. de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., s-a apreciat că cererea de revizuire a fost formulată cu respectarea termenului legal, cererea fiind introdusă în termen de o lună de la comunicarea către revizuent, în data de 27.03.2019, a ordonanţei din data de 15.03.2019 pronunţata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019.

În cauză nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă a expertului B. pentru o infracţiune privitoare la pricină. Cu toate acestea, Curtea de Apel a avut în vedere că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2008 s-a constatat că dispoziţiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea C. proc. civ., prin care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. textul in conformitate cu care "In cazul in care, in ambele situatii, constatarea infractiunii nu se mai poate face printr-o hotarare penala, instanta de revizuire se va pronunta mai intai, pe cale incidentala, asupra existentei sau inexistentei infractiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat si cel invinuit de savarsirea infractiunii", sunt neconstitutionale.

Analizând, din această perspectivă, cererea de revizuire s-a constat că revizuentul a formulat plângere penală împotriva expertului tehnic judiciar B. unul din cei trei experţi din dosarul x/2010, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual, cu consecinţe deosebit de grave, susţinând că, în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta, în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, fapt ce a condus la crearea unui prejudiciu în cuantum estimat de 10.000.000 euro.

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara nr. 6897/P/2015 din data de 06.07.2016, s-a dispus clasarea faţă de B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual şi mărturie mincinoasă, întrucât există un caz ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv fapta nu există.

Prin încheierea de cameră preliminară nr. 3665/07.11.2016, Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, a dispus admiterea în parte a plângerii petentului A., a desfiinţat în parte ordonanţa de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara la data de 06.07.2016 emisă în dosarul penal nr. x/2015, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, trimiţând cauza procurorului în vederea începerii urmării penale cu privire la aceasta.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în esenţă, că "având în vedere faptul că soluţia referitoare la săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi fals intelectual a fost cea de clasare, judecătorul de cameră preliminară constată că se impunea, în continuare, efectuarea de cercetări cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, pentru a se constata dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni".

Prin ordonanţa nr. 20/P/2017, din data de 31.01.2019 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara (ca urmare a declinărilor) s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost începută urmărire penala in rem din infracţiune de abuz în serviciu în forma calificată în infracţiunea de neglijenţa în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.

Prin ordonanţa din data de 15.03.2019 pronunţata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019 s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, cauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

Contrar susţinerilor revizuentului, Curtea de Apel a reţinut că, prin aceste ordonanţe, nu s-a constatat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, dimpotrivă, prin Ordonanţa nr. 20/P/2017, din data de 31.01.2019 procurorul a schimbat încadrarea juridică întrucât a constatat neîntrunirea tipicităţii subiective pentru infracţiunea de abuz în serviciu, arătând că faptele s-ar putea înscrie în tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nestabilind însă acest aspect, întrucât nu s-a pronunţat pe infracţiunea de neglijenţă în serviciu, ci şi-a declinat competenţa. Totodată, prin Ordonanţa nr. 70/P/2019 din data de 15.03.2019, pronunţata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, procurorul nu a analizat tipicitatea infracţiunii, ci a constatat un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv prescripţia, prev. de ar. 16 alin. (1) lit. f). C. proc. pen., prin raportare la data săvârşirii infracţiunii şi termenul de prescripţiei incident faţă de limitele speciale de pedeapsă şi lipsa unor cauze de întrerupere.

Existând un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale, dintre cele preăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., care lipsesc de obiect acţiunea penală, instanţa de revizuire a apreciat că se impune a se pronunţa mai întâi, pe cale incidentala, asupra existentei sau inexistentei infracţiunii invocate, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2008.

Potrivit art. 249 C. pen. din 1968, în vigoare la data depunerii raportului de expertiză şi a suplimentelor în cauză, constituie neglijenţă în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Infracţiunea a fost incriminată, similar, şi de art. 298 din noul C. pen. neglijenţa în serviciu constând în încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 298 din C. pen., Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 298 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii".

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a făcut trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", constatând că atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei "îndeplineşte în mod defectuos", sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă.

În continuare, Curtea a apreciat că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul "defectuos" nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea a observat că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Curtea a observat, de asemenea, că termenul "defectuos" nu este definit în C. pen. şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "îndeplineşte în mod defectuos" din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, Curtea a apreciat că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei "neîndeplinirii" unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată. Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi cele ale art. 297 alin. (1) din C. pen. încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (paragrafele 53-57)

Instanţa de revizuie a semnalat astfel că, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curţii Constituţionale a fost modificată tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu (în ambele reglementări), latura obiectivă presupunând încălcarea unei îndatoriri de serviciu în modalitatea neîndeplinirii sau îndeplinirii ei "cu încălcarea legii".

În prezenta cauză, latura obiectivă a infracţiunii imputate expertului tehnic judiciar B. a fost descrisă prin aceea că în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta, în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere.

Curtea Constituţională, în decizia menţionată a reţinut că:

"neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului". Instanţa constituţională a reţinut că, atât în privinţa neîndeplinirii unui act, cât şi în privinţa îndeplinirii defectuoase a acestuia, atribuţia (neîndeplinită/îndeplinită în mod defectuos) de serviciu trebuie în mod obligatoriu să fie prevăzută de legislaţia primară.

Astfel, Curtea a constatat că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

Curtea a observat că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi 248 din C. pen. din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din C. pen., care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. (…)

Curtea a constatat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea a reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Or, în cauza de faţă, expertului tehnic judiciar i se impută nerespectarea normelor şi regulilor de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR, astfel încât îndatorirea de serviciu nu este reglementată prin legislaţia primară.

ANEVAR este o organizaţie profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, reglementată prin O.G. nr. 24/2011, care aprobă standardele de evaluare obligatorii pentru desfăşurarea activităţii de evaluare, însuşindu-şi anual, prin hotărârea Conferinţei Naţionale, standardele internaţionale de evaluare în vigoare. Standardele Internaţionale de Evaluare IVS (International Valuation Standards), ediţia 2011, traduse în limba română de S.C. G. S.R.L., care interesează cauza de faţă au fost însuşite prin Hotărârii nr. 3/2013 a Conferinţei Naţionale, fiind valabile între 31 mai 2012 - 8 mai 2013.

Prin notele scrise revizuentul, făcând trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, a susţinut că expertul a încălcat atribuţiile prevăzute expres de art. 1 şi 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară şi atribuţiile prev. de art. 1, 2, 24 din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor

Potrivit art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2011 prin evaluare, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională de un evaluator autorizat,iar potrivit art. 24 lit. b) şi c) din O.G. nr. 24/2011 membrii Uniunii au următoarele obligaţii: să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniune; să respecte codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, precum şi regulamentele adoptate de organele de conducere ale Uniunii.

Toate aceste prevederi legale reprezintă doar norme generale, care fac trimitere la obligativitatea respectării unui întreg set de norme, standarde şi coduri de etică, care fac toate obiectul reglementării prin legislaţia secundară.

Chiar dispoziţiile art. 24 lit. b) din O.G. nr. 24/2011 menţionează că standardele de evaluare sunt adoptate de Uniune. Astfel, în domeniul standardelor de evaluare, obligaţiile experţilor nu sunt stabilite în legislaţia primară pentru ca eventuala lor nerespectare să constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

Mai mult, s-a observat că revizuentul susţine că expertul nu a respectat aceste standarde de evaluare, săvârşind infracţiunea de neglijenţă în serviciu, făcând referire, în concret, la faptul că expertul a pornit în mod greşit de la premisa că trebuie avută în vere, în mod exclusiv şi limitativ, destinaţia actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan sau culoar de autostradă, refuzând să aplice metoda celei mai bune utilizări a terenului expropriat, indicând în acest sens art. 33 din Standardele internaţionale de evaluare 2011, potrivit cărora:

"Valoarea de piaţă a unui activ va reflecta cea mai bună utilizare a acestuia. Cea mai bună utilizare este utilizarea unui activ care îi maximizează productivitatea şi care este posibilă, permisă legal şi fezabilă financiar. Cea mai bună utilizare poate fi continuarea utilizării existente a activului sau o utilizare alternativă. Aceasta este determinată de utilizarea pe care un participant pe piaţă ar intenţiona să o dea unui activ, atunci când stabileşte preţul pe care ar fi dispus să îl ofere."

Totodată, se susţine săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prin încălcarea acestor standarde, în privinţa abordării prin piaţă care presupunea obţinerea preţurilor de tranzacţionare a activelor identice sau similare, tranzacţionate recent pe piaţă, expertul selectând proprietăţi comparabile inadecvate, simple oferte de vânzare-cumpărare sau contracte privind proprietăţi care nu prezintă aproape nicio trăsătură esenţială comună cu terenurile expertizate, în special terenuri fără front stradal care nu se pretează la dezvoltarea unor proiecte imobiliare de anvergură.

Or, aceste critici puteau fi valorificate (cum de altfel au fost) prin intermediul obiecţiunilor la raportul de expertiză şi a motivelor de apel, întrucât vizează modalitatea punctuală în care expertul a aplicat ipotezele de estimare a valorii terenurilor în cauza a cărei revizuire de cere. Prin urmare, nu s-ar putea reţine că faptele în configuraţia lor concretă imputate expertului, ar încălca Standardele Internaţionale de Evaluare având în vedere abordările, metodele, criteriile şi factorii multipli instituiţi de aceste Standarde pentru activitatea concretă de evaluare, observându-se că nici în cuprinsul Standardelor Internaţionale de Evaluare nu este stabilită o metodă unică, menţionându-se că una sau mai multe abordări pot fi utilizate pentru a obţine valoarea definită de tipul valorii adecvat, iar la art. 9 se menţionează că "valoarea nu este un fapt, ci o opinie: (a) fie asupra celui mai probabil preţ care ar fi plătit pentru un activ, în cadrul unui schimb, (b) fie asupra beneficiilor economice rezultate din deţinerea unui activ. O valoare de schimb este un preţ ipotetic, iar ipotezele pe baza cărora se estimează valoarea sunt determinate de scopul evaluării. O valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părţi titulare a proprietăţii."

Totodată, la art. 1. din Standardele Internaţionale de Evaluare IVS 2011 se prevede că "aplicarea principiilor din aceste standarde, la situaţiile specifice, va cere exercitarea raţionamentului. Acest raţionament trebuie să fie aplicat în mod obiectiv şi nu ar trebui să fie folosit pentru a supraevalua sau subevalua rezultatul evaluării. Raţionamentul va fi exercitat având în vedere scopul evaluării, tipul valorii şi orice alte ipoteze aplicabile valorii."

Concluzionând, Curtea de Apel a reţinut că fapta imputată expertului în prezenta cauză, constând în aceea că în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, de vreme ce activitatea imputată nu se situează pe tărâmul încălcării legii, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale 518/2017 mai sus prezentată.

În consecinţă, fapta, cum a fost descrisă prin cererea de revizuire, cu privire la care, prin Ordonanţa din 15.03.2019 pronunţata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, s-a dispus clasarea faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, nu reprezintă îndeplinirea unui act defectuos, prin încălcarea legii, astfel cum a fost interpretat de judecătorul constituţional, astfel încât fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce în plan procesual penal ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. Tipicitatea, respectiv prevederea în legea penală reprezintă una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, alături de antijuridicitate şi imputabilitate, în lipsa căreia fapta nu poate constitui infracţiune.

Constatând în procedura revizuirii, pe cale incidentală, inexistenta infracţiunii invocate în sarcina expertului tehnic judiciar desemnat în dosarul x/2010, Curtea de Apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile motivului de revizuire prev. de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2008, expertul B. nefiind condamnat definitiv pentru o infecţiune privitoare la pricină, o asemenea infracţiune nefiind constatată nici pe cale incidentală, în procedura revizuirii, drept pentru care s-a dispus respingerea cererii de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 50/10.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul civil nr. x/2010

Împotriva acestei ultime hotărâri şi a încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a formulat recurs, revizuientul A., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate şi constatarea admisibilităţii revizuirii formulate împotriva deciziei civile nr. 50/10.04.2014, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1687/15.12.2011.

În motivarea cererii de recurs, revizuentul a învocat nelegalitatea deciziei atacate, susţinând următoarele critici:

I. Încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 304, pct. 5 C. proc. civ.).

Instanţa a motivat hotărârea pe faptul că ar exista o dezincriminare a infracţiunii imputate expertului, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea cererii de revizuire. Or, această problemă de drept deşi nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, instanţa a identificat şi reţinut o alta cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respingând cererea de revizuire.

Făcând referire la faptul că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, recurentul a susţinut că procedeul instanţei prin care a constatat dezincriminarea faptei îi încalcă dreptul la un proces echitabil, de vreme ce nu i s-a permis exprimarea unei opinii relativ la aplicabilitatea unei noi cauze care ar împiedica constatarea infracţiunii.

Apreciind că motivarea constituie un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti şi că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, recurentul pretinde că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea acestor garanţii procesuale, fiindu-i provocată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare.

- Susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 326 C. proc. civ., recurentul a arătat că, prin încheierea din 26.09.2019, instanţa a stabilit ordinea de discutare a problemelor invocate şi a apreciat că se va dezbate, prioritar, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, sens în care a admis doar proba cu înscrisuri şi a apreciat ca fiind neutile celelalte probe solicitate. Arată că deşi dezbaterile s-au rezumat la chestiunea admisibilităţii cererii de revizuire, instanţa reţine, printre argumentele care au condus la respingerea cererii de revizuire, că faptele imputate expertului nu încălcă Standardele Internaţionale de Evaluare. Consideră că acestă analiză se refră la examinarea laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, verificare ce a fost realizată fără încuviinţarea probelor solicitate pe acest aspect. Apreciază că, prin acest procedeu, instanţa a încălcat dreptul său la un proces echitabil, întrucât probele solicitate vizau aspecte privind existenţa infracţiunii şi, implicit, admisibilitatea revizuirii.

- Recurentul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.. Întrucât scopul revizuirii este cel de verificare a existentei unei denaturări a adevărului prin săvârşirea unei infracţiuni, se susţine că instanţa civilă nu trebuia să procedeze la stabilirea tuturor elementelor răspunderii din punct de vedere penal, ci doar stabilirea elementului material al faptei care constituie corpul infracţiunii.

Or, instanţa civilă a analizat condiţiile referitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale, reţinând o pretinsă dezincriminare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu. În ipoteza unei dezincriminări, sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Noul C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală şi atrage incidenţa tocmai a cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care vizează situaţia în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală. Practic, instanţa, constatând că este legal învestită, întrucât s-a făcut dovada faptului că, în speţă, constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, intervenind prescripţia, a reţinut că, oricum, constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, deoarece a intervenit dezincriminarea.

Apreciază că un asemenea raţionament reprezintă o denegare de dreptate, instanţa având obligaţia să verifice, pe cale incidentală, existenţa sau inexistenţa infracţiunii, fără să facă aprecieri privind motivele pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală. Având în vedere că partea este îndreptăţită la dublul grad de jurisdicţie, iar hotărârea recurată a respins cererea de revizuire cu motivarea principala ca există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi, deci, infracţiunea nu se poate constata prin hotărâre penală, recurentul a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii de revizuire.

II. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a pretins că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei organelor de urmărire penală, arătând că, prin decizia recurată, s-a reţinut greşit că prin Ordonanţa nr. 20/P/2017 nu s-a constatat întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de neglijenţa în serviciu, ci doar s-a constatat un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv prescripţia răspunderii penale.

Arată că, prin această ordonanţă, procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost începută urmărirea penală in rem din infracţiune de abuz în serviciu în forma calificată în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave. Urmare schimbării încadrării s-a dispus şi declinarea competenţei. Împotriva Ordonanţei nr. 20/P/2017, s-a formulat plângere, în temeiul art. 339 C. proc. pen., pe aspectul nelegalităţii soluţiei de schimbare a încadrării juridice. Ulterior, prin Ordonanţa nr. 3/II/2/2019, s-a reţinut că:

"procurorul a analizat atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a acţiunii reclamate, ajungând în mod corect la concluzia că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu". Prin urmare, deşi "nu s-a pronunţat pe infracţiunea de neglijenţă în serviciu", procurorul a verificat faptele şi a constatat că, sub aspectul încadrării juridice, acestea ar forma conţinutul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Ulterior, procurorul a constatat că răspunderea penală este prescrisă şi a dispus clasarea.

Arată că, aspectele privind încadrarea juridică a faptei şi motivul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale au fost stabilite definitiv de organul de urmărire penală. Or, instanţa civilă, constatând că fapta este prevăzută de legislaţia secundară, a reţinut aplicabilitatea art. 16 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind astfel schimbat temeiul soluţiei de clasare, procedeu care atrage încalcarea competenţei excusive a organelor de cercetare penală. Cum, nici împotriva ordonanţei de schimbare a încadrării juridice, nici împotriva ordonanţei de clasare pentru că a intervenit prescripţia, B. nu a formulat plângere, pretinde că aceste soluţii au devenit definitive şi nu puteau fi modificate de instanţa civilă în demersul de verificare, pe cale incidentală, a existentei infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

- Recurentul a susţinut că instanţa, prin decizia atacată, a încălcat competenţa Curţii Constituţionale. Astfel, făcând trimitere la Decizia nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională, recurentul a susţinut că, pentru constatarea existenţei unei infracţiuni de abuz/neglijenţă în serviciu, comportamentul interzis deşi trebuie impus chiar prin lege (lege sau ordonanţe ale guvernului), potrivit normelor de tehnică legislativă, este posibil ca această legislaţie primară să poată fi detaliată prin acte de reglementare secundară.

Or, deşi a reţinut că obligaţia de respectare a Standardelor de Evaluare este prevăzută într-o reglementare primară - O.G. nr. 2/2000 şi O.G. nr. 24/2011, instanţa a reţinut că acestea ar fi "norme generale" şi nu ar fi suficiente pentru configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, deşi, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, comportamentul interzis poate fi detaliat în acte normative secundare.

III. Hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Recurentul a apreciat că argumentul instanţei referitor la art. 9 din Standardele de evaluare - "valoarea nu este un fapt, ci o opinie" constituie un considerent ce nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acţiunea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, iar conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia". Or, Standardele de evaluare 2011 prevăd diferit noţiunile de "valoare" şi "valoare de piaţă", stabilind că: o valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părţi titulare a proprietăţii (art. 9); conceptul valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă deschisă şi concurenţială pe care participanţii acţionează în mod liber (art. 32).

Prin urmare, având în vedere că legea face referire expresă la "preţul cu care se vând", rezultă că expertul trebuia să aibă în vedere valoarea de piaţă, nicidecum o valoare estimată, în abstract, de un proprietar, considerând, astfel, că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, de vreme ce se raportează la alte concepte decât cele aplicabile cauzei.

IV. Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin decizia atacată, instanţa a încălcat art. 147 din Constituţie. Consideră că, instanţa a efectuat o greşită aplicare a deciziilor Curţii Constituţionale. Astfel, prin Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, s-a constatat că sunt neconstituţionale normele de incriminare ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, dacă comportamentul interzis nu este impus prin lege/ordonanţă a guvernului/ordonanţă de urgenţă, însă aceste decizii sunt pronunţate în anii 2016-2017, în vreme ce faptele imputate expertului B. sunt anterioare datei de 10.04.2014 - data pronunţării deciziei supuse revizuirii în prezenta cauză.

Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, respectiv încălcarea obligaţiei de întocmire a expertizei cu respectarea Standardelor de Evaluare s-a produs anterior pronunţării deciziei nr. 50/10.04.2014, astfel încât deşi prin pronunţarea deciziilor nr. 405/2016 (pentru abuzul în serviciu) şi nr. 392/2017 (pentru neglijenţa în serviciu), s-a produs dezincriminarea infracţiunilor constând în îndeplinirea unui act prin încălcarea unor dispoziţii normative cu forţă juridică inferioară legii (lato sensu), această dezincriminare nu poate fi aplicată retroactiv.

Or, Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte, cât şi situaţiile juridice aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acestora şi, doar în mod excepţional, situaţiilor juridice epuizate. În acest din urmă caz, adică în privinţa cauzelor care nu se afla pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, Curtea Constituţională a stabilit că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, în cazul contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

- Recurentul a susţinut şi încălcarea art. 298 C. pen., potrivit căruia constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu: încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice.

Într-adevăr, prin Deciziile nr. 405/206 şi nr. 392/2017 nu doar ca s-a declarat neconstituţională incriminarea infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu atunci când comportamentul interzis rezulta dintr-o legislaţie secundară, dar s-a declarat constituţională incriminarea aceloraşi infracţiuni atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislaţie primară.

În aceste condiţii, apreciază că instanţa civilă trebuia să observe numai că:

- potrivit art. 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, "Neefectuarea expertizei tehnice datorită unor cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea dispoziţiilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului tehnic Judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat".

- conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2011, "prin evaluare se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională de un evaluator autorizai".

- potrivit dispoziţiilor art. 24 din O.G. nr. 24/2011, "Membrii Uniunii au următoarele obligaţii: b) să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standarde¬lor de evaluare adoptate de Uniune; c) să respecte codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, precum şi regulamentele adoptate de organele de conducere ale Uniunii.

Constatând că este prevăzut într-un act cu forţă de lege comportamentul interzis, instanţa civilă trebuia să constate încălcarea obligaţiei şi existenţa infracţiunii.

S-a mai susţinut că instanţa de revizuie a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 24 din O.U.G. nr. 24/2011 şi art. 34 din O.U.G. nr. 2/2000, arătând că aceste dispoziţii, deşi reglementează - într-un act cu forţă de lege - o conduită interzisă, instanţa a reţinut că aceste prevederi legale reprezintă "norme generale" şi nu ar putea fi avute în vedere la verificarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Evocând aspecte de tehnică legislativă, recurentul a susţinut că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă". Or, prin art. 5 lit. c) din O.G. nr. 24/2011 s-a prevăzut că Uniunea Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România "adoptă standardele de evaluare obligatorii pentru desfăşurarea activităţii de evaluare", iar Conferinţa Naţională - organul reprezentativ de conducere a Uniunii "aprobă, prin hotărâre, standardele de evaluare, obligatorii pentru membrii Uniunii, la propunerea Consiliului director". În aceste condiţii, obligaţia membrilor, conform art. 24 lit. b) din O.G. nr. 24/2011 "sa elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniune" este evident o conduită impusă într-un act cu forţă de lege.

Faptul că Standardele de Evaluare fac parte din legislaţia secundară nu prezintă nicio relevanţă, de vreme ce este vorba despre atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară, configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii rezultând din legislaţia primară. Însuşi art. 34 din O.G. nr. 24/2011 prevede că "efectuarea acesteia cu nerespectarea dispoziţiilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului tehnic judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat. În aceste condiţii, rezultă că este incriminată infracţiunea de abuz/neglijenţă în serviciu prin întocmirea unor expertize tehnice fără respectarea standardelor de evaluare.

- Hotărârea atacată încalcă art. 1 din Standardele de evaluare, întrucât deşi se reţine că "activitatea imputată nu se situează pe tărâmul încălcării legii penale", în considerentele deciziei se reţine şi faptul că "nu s-ar putea susţine că faptele, în configuraţia lor concretă imputate expertului, ar încălca Standardele Internaţionale de Evaluare".

Instanţa reţine că art. 1 din Standardele de evaluare 2011 prevede că "Aplicarea principiilor din aceste standarde, la situaţiile specifice, va cere exercitarea raţionamentului. Acest raţionament trebuie să fie aplicat în mod obiectiv şi nu ar trebui să fie folosit pentru a supraevalua sau subevalua rezultatul evaluării. Raţionamentul va fi exercitat având în vedere scopul evaluării, tipul valorii şi orice alte ipoteze aplicabile valorii"'. Conform art. 33 din Standardele de evaluare 2011, "Valoarea de piaţă a unui activ va reflecta cea mai bună utilizare a acestuia. Cea mai bună utilizare este utilizarea unui activ care îi maximizează productivitatea şi care este posibilă, permisă legal şi fezabilă financiar. Cea mai bună utilizare poate fi continuarea utilizării existente a activului sau o utilizare alternativă. Aceasta este determinată de utilizarea pe care un participant pe piaţă ar intenţiona sa o dea unui activ, atunci când stabileşte preţul pe care ar fi dispus să îi ofere".

Or, expertul B. a întocmit raportul său de expertiză pornind de la premisa că trebuie avută în vedere, în mod exclusiv şi limitativ, destinaţia actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan. Evaluarea proprietăţilor imobiliare pornind de la această premisă eronată încalcă principiul obligatoriu conform căruia "valoarea de piaţa trebuie să reflecte cea mai bună utilizare a acestuia"

Evaluarea expertului B. a fost determinată de selectarea unor proprietăţi total inadecvate cu titlul de "comparabile" care să fie luate drept referinţe pentru preţul pieţei imobiliare. Astfel, "comparabilele" selectate sunt fie simple oferte de vânzare-cumpărare (în condiţiile în care puteau fi identificate contracte de vânzare), fie contracte de vânzare asupra unor proprietăţi care nu prezintă aproape nicio trăsătură esenţială comuna cu terenurile expertizate, fiind în schimb ignorate caracteristicile esenţiale ale terenurilor evaluate (precum front stradal, acces din drum naţional, racordare la utilităţi, potenţial de construire datorita posibilităţii de introducere în intravilan, forma dreptunghiulară compactă, suprafaţa generoasa) cu încălcarea Standardelor Internaţionale de Evaluare. Or, dovada încălcării standardelor rezultă şi din compararea rezultatelor evaluării întocmite de expertul B. cu rezultatele evaluărilor întocmite de ceilalţi doi experţi desemnaţicare au stabilit câte o valoare unitarămai mare.

Pentru motivele expuse, solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 195/10.10.2019 şi împotriva încheierii din 26.09.2019 şi, în principal, casarea decizia recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire, iar, în subsidiar, modificarea decizia recurată şi constatarea admisibilităţii revizuirii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de subsemnatul împotriva sentinţei civile nr. 1687/15.12.2011, cu cheltuieli de judecată.

Intinata CNAIR S.A. - Direcţia Regională Drumuri si Poduri Timişoara a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefundat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, deciziei civile nr. 195/10.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2019.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul declarat de revizuentul A. este nefondat pentru considerentele care succed:

I. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate întrucât motivul principal reţinut în justificarea soluţiei (de respingere), dată cererii de revizuire, care se referă la dezincriminarea infracţiunii reclamate în sarcina expertului, nu a fost invocat de intimaţi şi nici de parchet ori de instanţă, din oficiu, motiv care nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor. S-a apreciat, astfel, că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a celui privind dreptul la apărare şi, întrucât a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul imposibilităţii exprimării unei opinii în legătură cu impedimentul legal care se referă la dezincriminarea infracţinii imputate expertului, recurentul a pretins că vatămare procesuală ce i-a fost cauzată nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Critica în discuţie, deşi se subsumează dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată şi nu poate conduce la soluţia de casare a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de revizuire.

Articolul 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-adevăr, nu numai dreptul efectiv de acces la o instanţă de judecată, ci şi ansamblul garanţiilor procesuale privind desfăşurarea procesului civil (egalitatea armelor, dreptul la apărare, respectarea principiului contradictorialităţii, ş.a.), aspecte care semnifică conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Recurentul a pretins că justificarea soluţiei daţă cererii de revizuire a fost axată pe identificarea unei alte cauze legale de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de cea reţinută prin Ordonanţa din 15.03.2019 pronunţată de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Timiş. S-a susţinut că, deşi prin ordonanţa procurorului s-a dispus clasarea întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, Curtea de Apel a reţinut, contrar garanţiilor procesuale sus evocate, dezincriminarea infracţiunii imputate expertului.

Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate susţine cu temei legal că instanţa de revizure a încălcat principiul contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare, de vreme ce procedura desfăşurată în faţa Curţii de Apel răspunde exigenţelor art. 6 din Convenţie.

Fiind învestită cu examinarea cazului de revizuire înscris în art. 322 pct. 4 C. proc. civ. şi existând un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale în privinţa faptei imputate expertului B., Curtea de Apel a procedat corect la verificarea, pe cale incidentală, a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 298 C. pen., astfel cum aceasta a fost reconfigurată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 518/06.07.2017.

În concret, din perspectiva laturii obiective a infracţiunii, instanţa de revizuire a avut în vedere că fapta imputată expertului B. a fost descrisă prin aceea că în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi y/2010, de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR, pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor cuvenite pentru expropriere.

Cum latura obiectivă a infracţiunii reclamă încălcarea unei îndatoriri de serviciu în modalitatea neîndeplinirii sau îndeplinirii acesteia "cu încălcarea legii", astfel cum s-a statuat prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 518/2017 şi nr. 405/2016, Curtea de Apel a stabilit că fapta imputată expertului tehnic judiciar nu se circumscrie unei îndatoriri de serviciu care să fie reglementată prin legislaţia primară. În acest context, s-a concluzionat că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, examinând susţinerile referitoare la încălcarea normelor legale înscrise în art. 2 alin. (2), art. 24 lit. b) şi c) din O.G. nr. 2/2000, precum şi art. 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, evocate de revizuent în cuprinsul notelor scrise, instanţa a constatat că "toate aceste prevederi legale menţionate reprezintă doar norme generale, care fac trimitere la obligativitatea respectării unui întreg set de norme, standarde şi coduri de etică, care fac, toate, obiectul reglementării prin legislaţia secundară, fiind, astfel, reţinut că "în domeniul standardelor de evaluare, obligaţiile experţilor nu sunt stabilite în legislaţia primară, pentru ca, eventuala lor nerespectare, să constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu".

Astfel, susţinerea recurentului în sensul că, prin decizia atacată, instanţa a reţinut un nou impediment pentru punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale împotriva expertului, este eronată.

Instanţa de revizuire, având căderea să verifice dacă expertul a săvârşit infracţiunea reclamată, a stabilit că activitatea imputată acestuia nu reprezintă un act defectuos, îndeplinit prin încălcarea legii şi, din această perspectivă, a concluzionat în sensul neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, apeciind că, în planul normelor de drept procesual penal, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin urmare, procedura de verificare a concordanţei dintre dispoziţia legală, astfel cum aceasta a fost reconfigurată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 518/2017 - evocată chiar de revizuent în cuprinsul notelor scrise depuse la dosar - şi fapta concretă ce a fost reclamată în sarcina expertului s-a desfăşurat în faţa instanţei de revizuire cu respectarea exigenţelor art. 6 din Convenţia europeană, cauza fiind soluţionată cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Cum susţinerile recurentului referitoare la soluţionarea cauzei cu vătămare a drepturilor procesuale, în sensul dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se vădesc a fi nefondate, Înalta Curte va reţine că motivul de casare înscris în art. 304 pct. 5 din acelaşi cod nu este operant şi îl va respinge ca atare.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul a susţinut încălcarea de către Curtea de Apel a dispoziţiilor art. 326 C. proc. civ. atunci când, la momentul analizării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, etapă în care urma să fie analizată şi condiţia existenţei infracţiunii, instanţa a apreciat că nu se impune administrarea probatoriului solicitat. S-a pretins de către recurent că amânarea administrării probelor pentru cea de-a doua etapă, ulterioară celei în care s-ar fi apreciat admisibilă cererea de revizuire, reprezintă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în contextul în care, în faza preliminară, instanţa de apel a examinat deja modul în care au fost aplicate standardelor de evaluare.

Critica nu este fondată.

Cazul reglementat de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reclamă verificarea, pe cale incidentală, a existenţei sau inexistenţei infracţiunii privitoare la pricină şi, deci, dacă cererea de revizuire este sau nu admisibilă. Prin urmare, în plan procesual, soluţionarea cererii reclamă parcurgerea a două faze procesuale, respectiv cea a admisibilităţii în principiu, în care se examinează îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, şi aceea a rejudecării cauzei, după admiterea în principiu.

Cum art. 326 alin. (3) C. proc. civ. stipuează că "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază", rezultă că verificarea admisibilităţii cererii de revizuire reclamă, în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., examinarea faptelor invocate şi pronunţarea unei hotărâri în legătură cu admisibilitatea revizuirii sub aspectul verificării existenţei sau inexistenţei infracţiunii, iar, apoi, în situaţia constatării infracţinii, instanţa procedează la desfiinţarea hotărârii atacată cu revizuire, trecând, ulterior, la rejudecarea procesului, deci la pronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei.

Relativ la cererea sa de probatorii, recurentul a susţinut că instanţa a apreciat greşit că probatoriul solicitat nu se impune a fi administrat în faza analizării admisibilităţii cererii de revizuire, deşi a a efectuat aprecieri referiotoare la aplicarea de către expert a standardelor de evaluare.

Fiind luată în dezbatere admisibilitatea în principiu a revizuirii, la termenul de judecată din 26.09.2019, se constată că instanţa de revizuire a luat spre examinare şi cererea de probaţiune formulată de revizuent, care a vizat admiterea probei cu înscrisuri, interogatoriul expertului B. şi audierea martorului D., expert parte în dosarul de fond. Ca teză probatorie a probei testimoniale, s-a arătat că proba cu martorul indicat vizează dovedirea culpei sau a neglijenţei în exercitarea acelor obligaţii ce revin experţilor evaluatori şi a îndeplinirii tipicităţii subiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Cererea de probaţiune a fost încuviinţată în parte, instanţa apreciind, ca fiind utilă şi concludentă, doar proba cu înscrisuri în a stabili, pe cale incidentală, existenţa sau inexistenţa infracţiunii imputată expertului B..

Cum obligaţia de a încuviinţare şi administrare a probelor se plasează doar sub condiţia respectării cerinţelor legale ce vizează admisibilitatea acestora, Înalta Curte reţine că, din perspectiva examinării admisibilităţii revizuirii, încuviinţarea probatoriului de către instanţa de revizuire s-a realizat în scopul verificării, pe cale incidentală, a tipicităţii faptei imputate, ceea ce implica analizarea de către instanţă a întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspect obiectiv, respectiv identificarea unei corespondenţe depline între fapta reclamată în sarcina expertului B., care viza nerespectarea normelor şi regulilor de evaluare şi tiparul de incriminare corespunzător normei de incriminare.

Relativ, însă, la aprecierea instanţei cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce îi sunt solicitate, acest aspect nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate, iar exercitarea controlului judiciar, în această cale de atac, poate fi realizat, exclusiv, doar pentru motivele de legalitate, expres şi limitativ, prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Nici teza acreditată de recurent, în sensul că soluţionarea cererii de revizuire, fără a i se permite administrarea probelor, ar constitui o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia europeană, nu poate fi primită.

Înalta Curte apreciază că această critică nu este compatibilă cu premisa analizată, întrucât admiterea, în parte, a cererii de probaţiune, în sensul admiterii unora şi respingerea altor probe nu poate fi, prin ea însăşi, un argument în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanţa de revizuire în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 167 C. proc. civ.

Or, după cum s-a expus deja, încuviinţarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanţei ce se exercită în mod critic, în condiţiile prevăzute de lege şi, mai mult decât atât, conţinutul procedural al dreptului la apărare al părţilor în procesul civil, subsumat noţiunii de proces echitabil, presupune dreptul la propunerea probelor, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât admisibilitatea, încuviinţarea şi administrarea probelor constituie obiect al altor norme procedurale, necontestate în cauză.

Mai mult chiar, trebuie observat că, existenţa oricărei vătămări procesuale, cum este şi cea invocată de recurent, trebuie raportată la exerciţiul normal al drepturilor procesuale şi etapa procesuală în care au loc dezbaterile, nefiind permis unei părţi, ca prin modalitatea de formulare a cererilor de probatorii să pretindă un anumit mod de soluţionare a acestora, pentru că o atare conduită ar echivala cu subsituirea acesteia prerogativelor exclusive ale instanţelor devolutive.

Sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a pretins că deşi a apreciat asupra legalităţii învestirii sale, deoarece constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire a reţinut eronat că, oricum, constatarea infracţiunii nu se poate face deoarece a intervenit dezincriminarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu. S-a argumentat că, tocmai reţinerea existenţei unei atare impediment legal, care împiedică punerea sau exercitarea acţiunii penale şi imposibilitatea constatării infracţiunii printr-o hotărâre penală constituie un motiv ce reprezintă temei de admisibilitate a revizuirii.

Critica recurentului nu poate fi primită, întrucât susţinerea formulată porneşte de la o premisă eronată.

Tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu a fost examinată de instanţa de revizuire prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 518/06.07.2017, decizie prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1960 şi ale ar. 298 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii".

Instanţa de contencios constituţional a reţinut - similar cu cele reţinute în Decizia nr. 405/15.06.2016 - că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu/neglijenţă în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară. În acest sens, Curtea a observat că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din C. pen. din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din C. pen., care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu/neglijenţa în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că, în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situaţia ca, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu/neglijenţa în serviciu, elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea a reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale.

Faptul că instanţa de apel a reţinut, prin raportare la statuările obligatorii ale Curţii Constituţionale, incidenţa în plan procesual a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în sensul că fapta descrisă, prin cererea de revizuire, nu este prevăzută de legea penală, acest lucru nu poate primi semnificaţia pe care recurentul doreşte să o acrediteze prin critica formulată.

Lipsa de tipicitate a faptei, în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, nu echivalează cu dezincriminarea infracţiunii.

Verificarea tipicităţii faptei implică analizarea, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, corespondenţa între fapta imputată şi configuraţia legală a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, care se comite numai prin încălcarea legii, potrivit celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 (în care s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii") şi prin decizia Curţii Constituţionale nr. 518/2017 (în care s-a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 298 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii").

Dacă anterior deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 518/2017, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu a oricărei încălcări a atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, coduri etice, fişă a postului, etc., ulterior acestor decizii, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei dispoziţii exprese dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă a Guvernului (legislaţie primară).

Or, examinarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu a fost realizată corespunzător sensului dat normei de către instanţa de contencios constituţional, prin deciziile nr. 405/2016 şi nr. 518/2017 care nu sunt de constatare a neconstituţionalităţii textului incriminator şi nici decizii de "dezincriminare" a infracţiunilor de abuz/neglijenţă în serviciu, cum eronat susţine recurentul, Curtea stabilind un unic înţeles constituţional al dispoziţiei examinate, astfel încât sintagma din cuprinsul normei, prin care sunt reglementate aceste infracţiuni, să fie concordantă cu dispoziţiile constituţionale.

Prin urmare, aceste infracţiuni nu sunt eliminate din C. pen. şi continuă să fie incriminate cu acelaşi conţinut legal, ca înainte de pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, fără a se produce consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederilor legale supuse controlului de constituţionalitate. În acest context normativ, existenţa infracţiunii a fost corect examinată de instanţa de revizuire, funcţie de modalitatea în care a fost reconfigurată latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, sub aspectul elementului material, în sensul restrângerii sferei de incidenţă a infracţiunii în limite constituţionale, respectiv numai la încălcările atribuţiilor de serviciu stabilite expres prin legislaţia primară.

II. Învocând motivul de casare înscris în art. 304 pct. 4 C. proc. civ., referitor la ipoteza în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, recurentul a pretins că, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel a încălcat competenţa organelor de urmărire penală, întrucât, stabilind că fapta nu este prevăzută de legea penală, a schimbat temeiul soluţiei de clasare, reţinut prin Ordonanţa din 15.03.2019, pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2019, care a constatat incidenţa prescripţiei răspunderii penale.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat, presupunând imixtiunea autorităţii judecătoreşti în activitatea puterii executive sau legislative, aşa cum au fost consacrate de Constituţia României. Or, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti presupune săvârşirea de către instanţa judecătorească au unor acte care intră în atribuţiile altei puteri legal constituite în stat.

Cum acest temei de casare este limitat doar la imixtiunea în sfera celorlalte autorităţi ale statului, respectiv incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, nu se poate reproşa instanţei de judecată că procedând la verificarea, în procedura revizuirii, a corespondenţei dacă fapta imputată expertului se încadrează, sub aspectul laturii obiective, în tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, ar fi săvârşit "un exces de putere" în sensul pretins de recurent.

În cuprinsul acestei critici, recurentul a susţinut şi faptul că atât încadrarea juridică a faptei, cât şi cauza de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale au fost stabilite, definitiv, de procuror prin ordonanţa nr. 20/P/2017, din 31.01.2019, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor şi cea prin care s-a dispus clasarea pentru incidenţa prescripţiei răspunderii penale.

Critica recurentului prin care se susţine că încadrarea juridică a faptei de neglijenţă în serviciu şi cauza de împiedicare a punerii în mişcare sau exercitare a acţiunii penale ar fi fost stabilite definitiv prin Ordonanţele nr. 20/P/2017 din 31.01.2019 şi, respectiv, nr. 70/P/2019 din 31.03.2019, nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor formulate, nu poate fi imputat instanţei de revizuire că ar fi procedat la "schimbarea" temeiului soluţiei de clasare, reţinut de procuror, de vreme ce ordonanţa de clasare nu se înscrie în categoria hotărârilor definitive, astfel cum acestea sunt definite în dreptul intern, dar şi în jurisprudenţa Curţii europrne.

Pentru a reţine autoritatea de lucru judecat, este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, al cărei efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor litigioase tranşate: existenţa faptei, persoana care a săvârşi-o şi vinovăţia acesteia să nu se mai poată reveni, operând în această situaţie imutabilitatea verificării jurisdicţionale.

O astfel de consecinţă nu este recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror, deoarece soluţia de clasare, faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale (cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale), dispusă prin Ordonanţa din 15.03.2019, nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat, întrucât o asemenea soluţie nu este asimilată, prin efectul acesteia, celor produse de autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, respectiv sub aspectele reglementate de art. 28 C. proc. pen. cu privire la existenţa faptei şi persoana care a săvârşit-o.

Conflictul de drept penal, ce a format obiectul procesului penal, nu a fost rezolvat definitiv, fiind pronunţată soluţia de clasare faţă de existenţa unui impediment legal, care viza incidenţa prescripţiei răspunderii penale. Cum în faza de urmărire penală nu s-a stabilit dacă fapta există şi întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, Înalta Curte reţine că instanţa de revizuire a procedat corect la propria examinare a conţinutului constitutiv al infracţiunii sesizate, prin prisma considerentelor instanţei constituţionale expuse în deciziile sus amintite, soluţia pronunţată în cauză urmărind a clarifica dacă faptele reclamate se circumscriu modalităţii de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii analizate.

Pentru considerentele deja expuse, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului, potrivit căreia procurorul, prin Ordonanţa de 31.01.2019, a procedat la verificarea faptelor şi a stabilit definitiv că, sub aspectul încadrării juridice, acestea ar forma conţinutul infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Contrar susţinerilor recurentului, prin ordonanţa din 31.01.2019 nu s-a constatat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Prin această ordonanţă s-a dispus schimbarea încadrării juridice întrucât s-a constatat neîntrunirea tipicităţii subiective pentru infracţiunea de abuz în serviciu, arătându-se doar împrejurarea că faptele s-ar putea înscrie în tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, fără a statua în acest sens. Prin urmare, procurorul a procedat doar la verificarea competenţei sale materiale şi, fără a se pronunţa pe infracţiunea de neglijenţă în serviciu, a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş. Ulterior, ca urmare a declinării de competenţă, fără a examina, sub aspectul laturii obiective, tipicitatea infracţiunii cu care a fost învestit, procurorul a constatat, prin ordonanţa din 15.03.2019, existenţa unui impediment legal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv incidenţa prescripţiei răspunderii penale, prev. de ar. 16 alin. (1) lit. f). C. proc. pen.., prin raportare la data săvârşirii infracţiunii şi termenul de prescripţiei incident faţă de limitele speciale de pedeapsă şi lipsa unor cauze de întrerupere.

Susţinând, de asemenea, încălcarea competenţei Curţii Constituţionale, recurentul a pretins că, deşi instanţa de revizuire a reţinut că obligaţia de respectare a standardelor de evaluare este prevăzută într-o reglementare primară (O.G. nr. 2/2000 şi O.G. nr. 24/20110), instanţa a apreciat eronat că aceste norme generale nu sunt suficiente pentru configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Consideră că, în mod greşit, instanţa nu a avut în vedere că, deşi comportamentul interzis trebuie impus prin lege, Curtea Constituţională a stabilit şi faptul că legislaţia primară poate fi detaliată prin acte de reglementare secundară.

Critica formulată, deşi nu este susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 4 C. proc. civ., va fi examinată din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se referă la nerespectarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, cu consecinţa încălcării art. 147 alin. (4) din Constituţie, a cărui incidenţă nu va fi reţinută în cauză.

Cu privire specială asupra specificului dreptului penal, prin deciziile nr. 518/2017 şi nr. 405/2016, Curtea Constituţională a statuat că, pentru respectarea principiului legalităţii incriminării nu este suficientă calificarea actului de serviciu incident ca fiind "defectuos", ci această deficienţă trebuie raportată exclusiv la încălcarea legislaţiei primare, ca singură abordare capabilă să satisfacă exigenţele de claritate şi previzibilitate a legii.

Totodată, Curtea a constatat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea a mai reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Astfel cum susţine şi recurentul, considerentele deciziilor sus evocate evidenţiază faptul că, într-adevăr, din punct de vedere al tehnicii legislative, apelarea la reglementări inferioare legii nu este exclusă, aspect care nu a fost negat nici de Curtea de Apel. Cu toate acestea, având în vedere principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", Curtea Constituţională concluzionează în sensul că, în materie penală, numai legiuitorul primar poate stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat sa o respecte, în caz contrar, aceştia supunându-se sancţiunii penale.

Prin urmare, în considerarea principiului sus enunţat, rezultă că, pentru existenţa normei de incriminare, premisa legală impune ca actul de serviciu să fie determinat, sub aspectul stabilirii neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a conduitei stabilite, numai prin raportare la atribuţii reglementate expres prin legislaţia primară, aceasta însemnând că orice detaliere a legislaţiei primare (prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară) nu trebuie să reconfigureze conţinutul infracţiunii, stabilind conduite de urmat care pot atrage, în sine, răspunderea penală.

Or, tocmai, din această perspectivă, Curtea de Apel a reţinut că, în domeniul standardelor de evaluare, obligaţiile experţilor nu sunt stabilite în legislaţia primară, pentru ca, eventuala lor nerespectare, să se înscrie condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Cum aceste obligaţii, care se circumscriu unor îndatoriri de serviciu, nu sunt reglementate expres prin legislaţia primară, rezulă că acestea nu pot fi nici detaliate ori prevăzute în legislaţia secundară, întrucât în această modalitate s-ar stabili conduite de urmat, care ar putea atrage în sine răspunderea penală, procedeu care ar fi contrar celor statuate de instanţa de contencios constituţional.

III. Evocând motivului înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizează ipoteza în care hotărârea atacată cuprinde motive străine naturii pricinii, recurentul a pretins că argumentul instanţei referitor la art. 9 din Standardele de evaluare - "valoarea nu este un fapt, ci o opinie" nu ar avea legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că recurentul, prevalându-se de cazul de casare evocat, redă trunchiat considerentele deciziei recurate, omiţând a semnala că argumentele decisive care au justificat raţionamentul instanţei de revizuire, relativ la examinarea faptelor imputate expertului privind nerespectarea Standardelor internaţionale de evaluare, au fost reprezentate nu de verificarea acestora prin raportare la art. 9 din aceste norme ci, dacă, faptele imputate pot reprezenta, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, acte îndeplinite în mod defectuos, prin încălcarea legii.

Prin urmare, fără a înfrânge argumentele decisive care sprijină soluţia pronunţată în cauză, se constată că trimiterea la art. 9 a constituit doar un argument subsidiar, prin care s-a răspuns unei apărări formulate în cauză, prin intermediul căruia a fost evidenţiată modalitatea în care ipotezele de estimare a valorii terenului, avute în vedere de expert, puteau fi combătute, atât timp cât normele înscrise în Standardele de evaluare nu cuprind o metodă unică de evaluare.

IV. Printr-o altă critică, încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. S-a arătat că, deşi deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, instanţa a încălcat textul constituţional, întrucât a aplicat retroactiv Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale, respectiv la faptele imputate expertului, săvârşte în perioada 2013-2014.

Într-adevăr, conform art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Normele sus evocate conduc, într-adevăr, la concluzia că deciziile Curţii se aplică numai pentru viitor şi nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu se aplică cauzelor definitiv soluţionate, întrucât s-ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, ceea ce ar afecta principiul securităţii raporturilor juridice. Această din urmă ipoteză nu se regăseşte în cauză.

În speţa de faţă, în care normele de drept penal examinate sunt aplicabile, nu există o hotărâre penală definitivă prin care să fi fost soluţionat conflictul de drept penal astfel încât verificarea, în cadrul procedurii revizuirii, pe cale incidentală, a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de neglijenţă în serviciu, trebuie realizată corespunzător sensului dat normei de către instanţa de contencios constituţional, corespunzător Constituţie şi Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului.

Prin urmare, valorizarea, de către instanţa de revizuire, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 518/2017 şi nr. 405/2016 este în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie care consacră expresia obligativităţii erga omnes a interpretării şi soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional şi care reclamă obligaţia constituţională, a tuturor autorităţilor, de a aplica întocmai deciziile Curţii, la situaţiile concrete, în care normele supuse controlului de constituţionalitate au incidenţă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 289 C. pen.. S-a apreciat că deşi Standardele de evaluare fac parte din legislaţia secundară, acest lucru nu prezintă nicio relevanţă, câtă vreme atribuţii de serviciu ce incumbă experţilor, în sensul de a elabora rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniunea Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, sunt reglementate expres prin legislaţia primară. Cum configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu rezultă din legislaţia primară, s-a pretins aplicarea greşită a art. 2 şi art. 24 din O.G. nr. 24/2011, precum şi art. 34 din O.G. nr. 2/2000.

Examinând critica de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 249 C. pen. din 1968, constituie neglijenţă în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

În mod similar, infracţiunea a fost incriminată şi art. 298 din noul C. proc. pen., potrivit căruia infracţiunea de neglijenţă în serviciu constă în încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Astfel cum se reţine şi în decizia recurată, latura obiectivă a infracţiunii imputate expertului B. a fost descrisă prin aceea că, în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta, în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare, pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere.

Ulterior, prin notele scrise, revizuentul a susţinut că expertul a încălcat şi atribuţiile prevăzute expres de art. 1 şi 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară şi atribuţiile prev. de art. 1, 2, 24 din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.

Astfel, art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor prevede că "prin evaluare,…,se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională de un evaluator autorizat", iar art. 24 din acelaşi act normativ prevede că "Membrii Asociaţiei au următoarele obligaţii:…b) să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Asociaţie; c) să respecte codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, precum şi regulamentele adoptate de organele de conducere ale Asociaţiei".

De asemenea, art. 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară stipuează că "neefectuarea expertizei tehnice datorită unor cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea dispoziţiilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului tehnic judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat".

Raportat la aceste prevederi legale, Înalta Curte observă că procedura de verificare a întrunirii elementelor de tipicitate prevăzute de norma de incriminare reclamă identificarea obligaţiei de serviciu care a fost încălcată şi, implicit, prevederea legală expresă, care obligă la un anumit comportament, într-o situaţie determinată, şi a cărui neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă să poată avea semnificaţie penală.

Or, în considerentele deciziei pronunţate, Curtea de Apel a atătat că reglementările normative, la care face trimitere revizuentul, vizează un complex de norme cu caracter general care reglementează atât activitatea de evaluare, cât şi modalitatea de organizare şi funcţionare a profesiei de evaluator autorizat. Cum comportamentul interzis trebuie impus cu claritate prin lege, Curtea de Apel a apreciat corect că încălcarea obligaţiei - nedetaliate - de respectare a standardelor de evaluare cu ocazia elaborării rapoartelor de expertiză, stipulată de art. 24 din O.G. nr. 24/2011, nu poate fi reţinută drept cadru legal încălcat pentru a justifica că neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei într-un mod defectuos s-ar încadra, sub aspectul laturii ibiective, în conţinutul constitutiv al infracţiunii.

Cadrul normativ evocat se referă la îndatoririle ce revin, în genere, membrilor Uniunii Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi ce implică, astfel cum reţine şi instanţa de revizuire, obligativitatea respectării unui set de norme, standarde şi coduri de etică. Or, textele nornative sus menţionate nu prevăd, concret, obligaţiile pe care evaluatorul (funcţionarul) trebuie să le respecte în desfăşurarea activităţii sale, astfel încât neîndeplinirea acestora sau îndeplinirea lor, în mod defectuos, să poată fi încadrată în varianta normativă a elementului material a infracţiunii examinate. Cum în materie penală principiul legalităţii incriminării şi pedepsei impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, rezultă că, prin decizia recurată, instanţa a reţinut corect că, în domeniul standardelor de evaluare, obligaţiile expertului nu sunt determinate la nivel normativ primar, astfel încât nu se poate imputa acestuia încălcarea unor prescripţii generale, nedeterminate expres prin legislaţia primară, drept pentru care nici acţiunile sau inacţiunile imputate nu pot dobândi semnificaţie penală.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă juridică trimiterea recurentului la soluţiile pronunţate de instanţa supremă în cadrul unor decizii de speţă (deciziile penale nr. 220/RC/2019 şi nr. 56/RC/2019) întrucât, pe de o parte, în sistemul de drept continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor, iar, pe de altă parte, deşi cauzele evocate semnalează aceeaşi problemă de drept, care vizează verificarea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz/neglijenţă în serviciu din perspectiva deciziilor Curţii Constituţionale, se observă că situaţiile juridice, în raport de faptele imputate, sunt diferite. Esenţial este faptul că, în cuprinsul raţionamentului expus, s-a reţinut că acuzţia penală de avuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege şi nu doar a legislaţiei secundare.

Pentru considerentele deja expuse, urmează a fi înlăturată şi critica recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Standardele de evaluare. De altfel, trimiterea instanţei de revizuire la cuprinsul dispoziţiilor sus evocate a fost realizată în contextul sprijinirii acelor argumente care conturau modalitatea în care puteau şi, cum de altfel, au şi fost valorificate susţinerile revizuentului referitoare la ipotezele de estimare a despăgubirilor. Esenţial este însă că, sub aspectul examinării laturii obiective a infracţiunii imputate, instanţa de revizuire a reţinut că faptele imputate expertului, constând în încălcarea regulilor de evaluare prevăzute de Standardele Internaţionale de evaluare cu ocazia stabilirii despăgubirilor pentru expropriere, nu reprezintă un act defectuos îndeplinit prin încălcarea legii, astfel încât elementele de tipicitate obiectivă, prevăzute de norma de incriminare, nu sunt întrunite.

În concluzie, faţă de considerentele arătate, constatând netemeinicia criticilor formulate şi corecta verificare a admisibilităţii cererii de revizuire în raportat de dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A., conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 195 din 10 octombrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.