Insurer's regression claim against intentional traffic offender despite criminal conviction assigning civil liability solely to insurer

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta Societatea A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.005.291,94 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a evenimentului rutier din data de 11 februarie 2016, obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 16.343,56 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei solicitate, calculată de la data introducerii cererii şi până la momentul plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 35 din data de 19 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamantă, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.005.291,94 RON, cu titlu de despăgubiri şi suma de 16.343,56 RON, cu titlu de dobândă legală, calculată de la data de 20 februarie 2017 când s-a achitat prima sumă victimelor accidentului rutier şi până la data introducerii cererii, 30 iunie 2017.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 125/A din data de 4 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile 35 din data de 19 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 125/A din data de 4 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, pârâtul B. a declarat recurs.

Recursul declarat de pârât este motivat, fără a se indica expres vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, a solicitat reanalizarea pricinii sub toate aspectele, reevaluarea probelor din dosar şi a reiterat excepţia autorităţii de lucru judecat.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a adus critici modului de soluţionare a cauzei în primă instanţă, apreciind că instanţa de fond, în mod nelegal, nu a înlăturat înscrisurile depuse de reclamantă după închiderea dezbaterilor şi nu a decăzut reclamanta din dreptul de propune probe şi de a invoca alte apărări, ca urmare a faptului că nu a depus întâmpinare în termen.

În privinţa criticilor formulate împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurentul apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 176/A din data de 8 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, decizie prin care reclamanta A. S.A., şi nu pârâtul B., a fost obligată să plătească despăgubiri către părţile civile.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 125/A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 12 martie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul pârât B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Astfel, faţă de obiectul dedus judecăţii, ce vizează acţiunea în regres a asiguratorului, de starea de fapt conturată în cauză şi necontestată, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului sunt nefondate, în condiţiile în care, pentru suma achitată de reclamantă cu titlu de despăgubiri succesorilor victimei accidentului auto, potrivit art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995, se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în cazul în care accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice, ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri, sau în timpul comiterii unor astfel de infracţiuni săvârşite cu intenţie.

Or, având în vedere starea de fapt reţinută prin decizia penală nr. 176/2017 a Curţii de Apel Cluj, în condiţiile săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen., respectiv conducerea unui autovehicul sub influenta băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 2,45% de alcool pur în sânge, infracţiune săvârşită cu intenţie, ce a determinat producerea accidentului rutier soldat cu decesul unei persoane, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o legală şi corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Din perspectiva aceloraşi dispoziţii legale enunţate, în condiţiile în care pârâtul este persoana răspunzătoare de producerea pagubei prin producerea accidentului, precum şi în condiţiile în care asiguratorul a achitat despăgubirile morale şi materiale, Înalta Curte retine că este nefondată susţinerea recurentului legată de încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale prin care a fost obligat doar asiguratorul la plata daunelor morale şi materiale, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Deciziei nr. 1/2016 a ÎCCJ dată în recurs în interesul legii.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 1/2016 a ÎCCJ dată în recurs în interesul legii, s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., în cazul asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse de accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

În argumentarea deciziei enunţate, s-a reţinut că "Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi de tramvaie, ca şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit dispoziţiilor art. 55 din acelaşi act normativ despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite".

Cum asigurătorul răspunde pentru asigurat în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi în temeiul contractului de asigurare, se poate reţine ca întrunită cerinţa art. 86 din C. proc. pen., anume aceea ca asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi incumbe o obligaţie legală şi deopotrivă convenţională de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, ca urmare acesta trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente.

Prin decizia de recurs în interesul legii, s-a mai reţinut că, faţă de împrejurarea că, de principiu, "părţile dintr-un contract de asigurare pot stabili întinderea despăgubirii, se poate conchide că limitele în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ţinut să răspundă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente sunt cele din contractul de asigurare. Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat".

Cum asiguratorul, nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat, şi cum potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi de tramvaie, precum şi în condiţiile în care pârâtul, în calitate de asigurat, se face vinovat de prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, fiind antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia, aşa cum bine a constatat instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, în raporturile dintre asigurator şi persoana răspunzătoare de producerea pagubei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, din care rezultă că asiguratorul are un rol de garant al plaţii despăgubirilor, avansând o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea acţiunii în regres.

Din această perspectivă, Înalta Curte mai retine că, prin Decizia nr. 77/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 268 din 11 aprilie 2014, Curtea Constituţională a statuat în sensul că "o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, în procesul penal, însă distinct de acesta, în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal".

Or, în aceste circumstanţe, sunt nefondate susţinerile recurentului legate de încălcarea autorităţii de lucru judecat, din perspectiva hotărârii penale.

Faţă de cele expuse, cum nici una din susţinerile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 125/A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 125/A din 4 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2020.