30-year adverse possession denied for state-owned land despite claimed 1959 possession and joining of possessions

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data de 23 octombrie 2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Sectorul 2 prin Primar, solicitând ca în temeiul art. 1837 şi 1890, art. 489 C. civ. să se constate că au devenit proprietari prin uzucapiune şi joncţiunea posesiilor asupra terenului în suprafaţă de 800 mp, situat în str. x A sector 2 Bucureşti; de asemenea, au solicitat să se constate că au devenit proprietari prin accesiune imobiliară asupra platformei de beton cu destinaţia de fundaţie edificată pe terenul de la aceeaşi adresă.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în anul 1959, mama reclamantei C. căsătorită cu D. a cumpărat prin chitanţă de mână de la E. un teren în suprafaţă de 800 mp situat pe str. x, că în anul 1995 prin sentinţa civilă nr. 3599/9.05.1995 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti mama reclamantei C. a dobândit prin uzucapiune şi accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 276,75 mp situat în str. x precum şi asupra construcţiei aflate pe acel teren. Cum terenul în suprafaţă de 276,75 mp dobândit prin uzucapiune este lipit de parcela de teren în suprafaţă de 800 mp aflată la nr. 45 A, reclamanţii au arătat că aceste imobile constituie, în prezent, un tot unitar cu o singură împrejmuire, că în anul 2000 mama reclamantei a vândut reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti str. x, sector 2 compus din teren în suprafaţă de 276,86 mp şi locuinţa situată pe teren, ocazie cu care au preluat şi suprafaţa de teren de 800 mp, dată de la care au început şi posesia asupra acestuia, motiv pentru care a fost invocată joncţiunea posesiilor, în condiţiile în care, începând cu anul 1959, părinţii reclamantei şi ulterior reclamanţii au stăpânit neîntrerupt în calitate de proprietari aceste imobile în mod public.

În susţinerea acţiunii, reclamanţii au mai arătat că au mai formulat o acţiune în anul 2003, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, însă acesta, cu rea credinţă, a susţinut că acest teren nu se află în patrimoniul său şi ca îi lipseşte legitimarea procesuală pasivă, motiv pentru care Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea, însă, ulterior, pârâta Municipiul Bucureşti i-a somat să demoleze gardul împrejmuitor.

Hotărârea de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 2626 din 29.02.2016 Judecătoria Sector 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 238 din 14.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 150A din data de 8 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanţii au susţinut că este greşită motivarea instanţei de apel cu privire la viciul posesiei, întrucât această chestiune a fost invocată de pârâţi direct în apel, cu încălcarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Au susţinut şi că instanţele de fond au aplicat greşit art. 1862 alin. (2) şi art. 1854 alin. (1) C. civ., pentru că a fost depăşit cadrul procesual stabilit prin acţiune şi s-au pronunţat asupra viciilor relative ale posesiei.

Au mai arătat că prezumţia legală prevăzută de art. 1854 alin. (1) C. civ. nu a fost nici contestată, nici răsturnată de pârâţi, aşa încât reţinerile instanţelor sunt nefondate.

În plus, reţinerea instanţei de apel în sensul că intabularea proprietăţii pârâtului în anul 2005 constituie un viciu al posesiei reclamanţilor este, de asemenea, nelegală.

Reclamanţii nu au contestat proprietatea pârâtului, ci au susţinut că este un proprietar nediligent.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 150 A din 8 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 12 martie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Sectorului 2 Bucureşti a depus note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin .1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de reclamanţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, faţă de obiectul dedus judecaţii ce vizează dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani prin joncţiunea posesiilor în condiţiile art. 1890 C. civ. vechi (incident în cauză, faţă de momentul anului 1959 de care reclamanţii leagă începutul termenului uzucapiunii de 30 de ani), în condiţiile în care instanţa de apel a analizat, în raport de starea de fapt conturată în cauză, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul enunţat.

Astfel, pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani reglementată de art. 1890 C. civ. vechi, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume: posesia să fie utilă, adică propriu-zisă şi neviciată, şi respectiv, posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani.

Or, din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele uzucapiunii de 30 de ani, în condiţiile în care terenul solicitat prin uzucapiune, dovedit a fi amplasat, dimpotrivă, pe str. x, nr. 55A şi nr. 57, Bucureşti şi, nu în str. x A la nivelul anului 1986, apare în evidenţele cadastrale vechi ca aparţinând Municipiului Bucureşti şi în posesia Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, terenul fiind intabulat în baza documentaţiei întocmită în anul 2009 în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti încă din anul 2010, potrivit încheierilor şi extraselor de Carte Funciară existente la dosar.

În acest context, Înalta Curte constată că, în raport de relaţiile depuse la dosar de către Direcţia de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, din care rezultă că terenul din str. x, la nivelul anului 1986, era proprietate de stat şi avea ca posesor Consiliul Popular Sector 2 Bucureşti, instanţa de apel a reţinut în mod legal şi corect că nu este îndeplinită cerinţa posesiei neviciate spre a constata dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui bun - conform art. 1847 şi următoarele C. civ., nefiind îndeplinite cerinţele prescripţiei achizitive ce vizează o posesie timp de 30 de ani, publică, continuă, netulburată, sub nume de proprietar şi neechivocă, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a avut în vedere şi actul privind concesionarea terenului din litigiu încă din anul 2005 - prin Hotărârea C.G.M.B./209/29.09.2005, care conturează lipsa elementelor privind posesia reclamanţilor.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a instituţiei uzucapiunii de 30 de ani, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor privind joncţiunea posesiilor, în condiţiile în care, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, o posesie exercitată de antecesoarea C. anterioară anului 2000 este exclusă, atât faţă de evidenţele cadastrale vechi, cât şi de faptul că, dacă ar fi existat o posesie din anul 1959 şi pentru imobilul din str. x, Bucureşti, exercitată de către autoarea C., aceasta şi-ar fi afirmat drepturile şi pentru terenul din str. x printr-o acţiune distinctă, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 3599/9.05.1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile neincidenţei dispoziţiilor art. 1890 C. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile reclamanţilor în ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1862 alin. (2) şi art. 1854 alin. (1) C. civ.

Din perspectiva aceloraşi considerente, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, sunt nefondate şi susţinerile reclamanţilor în sensul că instanţa de apel a depăşit cadrul procesual stabilit prin acţiune, întrucât analiza incidenţei uzucapiunii de 30 de ani prin joncţiunea posesiilor impune verificarea condiţiei sine qua non a posesiei neviciate.

Nefondate sunt şi criticile ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de reclamanţi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează limitele efectului devolutiv al apelului, în condiţiile în care chiar în temeiul acestor dispoziţii legale instanţa de apel poate încuviinţa administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, din perspectiva cărora instanţa de apel a şi dispus suplimentarea probatoriului.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din critici nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 150 A din 8 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Faţă de soluţiile de respingere a acţiunii, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Sectorul 2 Bucureşti prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 150 A din 8 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2020.