Conflicting property titles in civil reclamation: priority of special restitution laws and good-faith tenant purchase over prior state restitution judgment

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii G., precum şi pe Municipiul Bucureşti, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:

- obligarea pârâtei G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul din Bucureşti, str. x, corp. B, identificat în detaliu;

- radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei în cartea funciară nr. x-C1-U1 şi înscrierea sa în beneficiul reclamanţilor;

- obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat la valoarea actuală de circulaţie, cu titlu de despăgubiri, în situaţia în care se va aprecia că acesta nu mai poate fi restituit în natură, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 494/11.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, a fost admisa acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., împotriva pârâtei G..

A fost obligată pârâta G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul din Bucureşti, str. x, corp B, înscris în CF nr. x-C1-U1 Bucureşti sector 4 şi nr. cad. identic.

S-a dispus radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei G. cu privire la imobilul în litigiu şi înscrierea acestuia în beneficiul reclamanţilor.

S-a respins în consecinţă acţiunea formulată împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.

A fost obligată pârâta G. la plata către reclamanţi a sumei de 11.322,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat de pârâta G. împotriva sentinţei civile nr. 494/11.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată astfel: a fost respinsă acţiunea având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, Corp B, apartamentul nr. x, radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei şi respectiv înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamanţilor - ca neîntemeiată. A fost înlăturată soluţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a dispus restituirea către apelanta-pârâtă G. a sumei de 2.870 RON achitată cu titlu de taxă de timbru cu chitanţa nr. x/9.07.2018 (de la dosarul de apel), conform art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 - taxa judiciară nefiind datorată în cauză conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - această dispoziţie fiind executorie.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamanţii C., B., D., E. şi F. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au solicitat să se constate că hotărârea este nemotivată şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile sale protecţioniste nu pot fi incidente în cauză, prin urmare legea a fost greşit aplicată, fiind încălcate şi prevederile art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, s-a învederat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi incidente în cauză, şi în consecinţă, nici raţionamentul judecătorului suprem din decizia nr. 33/2008 nu mai poate fi reţinut, întrucât dreptul lor de proprietate a fost recunoscut, iar statul obligat la restituire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi prin urmare, prevederile legii speciale şi măsurile sale reparatorii, nu mai puteau fi aplicate într-o situaţie juridică deja definitiv tranşată. Nu se mai putea dispune o nouă restituire în baza Legii nr. 10/2001 sau aplicarea de măsuri reparatorii în echivalent, întrucât asemenea măsuri ar fi fost lipsite de obiect.

Ca atare, susţin recurenţii, imobilul nu mai putea face obiectul unei legi speciale de reparaţie, că în această situaţie, dreptul la restituire nu subzistă în virtutea aplicării Legii nr. 10/2001, sau prin realizarea speranţei legitime de reparaţie potrivit acestei legi, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti anterioare Legii nr. 10/2001, cu efectele generale ale oricărei jurisdicţii interne.

S-a arătat că reclamanţii au formulat notificările prevăzute de Legea nr. 10/2001 în speranţa realizării depline şi integrale a dreptului lor de proprietate, dar nu au putut formula acţiuni pentru declarare nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât o cerere similară fusese deja respinsă, conform sentinţei civile nr. 2288/29.02.2000 pronunţată în dosarul nr. x/1998 de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti, însă, susţin recurenţii, nu înseamnă că exercitarea ulterioară a unei noi acţiuni ar însemna o manifestare nepermisă a opţiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cât timp reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 CEDO, s-a arătat că dreptul la restituire subzistă în baza unei hotărâri judecătoreşti, anterioare Legii nr. 10/2001, în acord cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil întrucât norma europeană protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, iar revendicare a reprezentat mijlocul realizării efective a acestui drept. În ce priveşte încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO, s-a arătat că ambele instanţe au constatat că asupra imobilului aflat în posesia pârâtei G. subzistă deopotrivă două titluri de proprietate, primul reprezentat de actul autorului nostru, respectiv, actul de vânzare nr. 3304/1901 susprecizat, confirmat judiciar în favoarea lor, prin sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, iar secundul reprezentat de sentinţa de partaj nr. 5198/2005 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de S.C. H. cu pârâta G. şi fostul său soţ.

S-a învederat că instanţa de apel a preferat titlul pârâtei fondat pe dispoziţiile protecţioniste instituite prin Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, justificat de posesia efectivă asupra bunului, dar nu a avut în vedere că, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, în ipoteza în care titlurile de proprietate ale părţilor provin de la autori diferiţi, soluţia propusă este aceea de a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

S-a mai arătat şi că sentinţa civilă nr. 2142/1998 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârâtului CGMB şi a fost obligat pârâtul să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie "imobilul construcţie situat în Bucureşti, str. x, sector 4" are ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate ai reclamanţilor asupra bunului lor, ceea ce le conferă calitatea de titulari ai unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Din perspectiva celor expuse, reclamanţii învederează că au în patrimoniu un "bun" actual, constituit prin sentinţa civilă nr. 2142/1998 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti, că nu au primit despăgubiri în baza legii speciale pentru apartamentul vândut de Statul Roman pârâtei, că, în acest context, încălcarea dreptului de proprietate nu poate fi remediată efectiv şi eficient; că, în cauză, se justifică concluzia că reclamanţii sunt în imposibilitate de a-şi recupera bunul şi că în această situaţie respingerea acţiunii în revendicare ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, şi, ca atare, în lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care sunt supuşi în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO; că restituirea în natură a imobilului este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.

Se mai susţine că prin admiterea acţiunii nu se încalcă dreptul de proprietate al pârâtei şi nici principiul securităţii raporturilor juridice, întrucât Legea nr. 1/2009 permite pârâţilor foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, pe când, în cazul reclamanţilor, ingerinţa este necompensată cel puţin de la data pronunţării de către Judecătoria sector 4 Bucureşti a sentinţei civile nr. 2142/2998.

Pentru aceste motive, recurenţii invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că motivarea deciziei recurate nu întruneşte exigenţele şi nu se conformează cerinţelor legale ale art. .425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând, în termeni generali şi cu argumente expuse neunitar, dezlegarea propusă de pârâtă.

Au susţinut că nu există o legătură între premisa expusă în primul argument potrivit căreia, în procedeul comparării titlurilor, instanţa trebuia să aibă în vedere criteriile ce decurg din Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 - de care se prevalează pârâta şi concluzia că instanţa a primit doar susţinerile reclamanţilor şi a ignorat că pârâta nu a fost parte în dosarul nr. x/1997 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

Reclamanţii au arătat că au fost greşit aplicate prevederile Legii nr. 10/2001, fiind încălcate şi prevederile art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO.

În acest sens, au susţinut că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi incidente în cauză, şi în consecinţă, nici raţionamentul judecătorului suprem din decizia nr. 33/2008 nu mai poate fi reţinut întrucât dreptul lor de proprietate a fost recunoscut, iar statul obligat la restituire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat de reclamanţii C., B., D., E. şi F. împotriva deciziei nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 12 martie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă G. a depus întâmpinare şi punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată retine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţi, ce vizează faptul că motivarea deciziei recurate nu întruneşte exigenţele şi nu se conformează cerinţelor legale ale art. .425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în termeni generali şi cu argumente expuse neunitar, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în condiţiile în care a reţinut că:

"În acţiunea în revendicare pendinte, practic părţile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, astfel că în procedeul comparării titlurilor, instanţa trebuia să aibă în vedere, nu doar criteriul dreptului originar dobândit invocat, dar şi criteriile în concret ce decurg din reglementarea specială în materie de imobile preluate la stat în regimul trecut, pentru care s-au legiferat condiţiile şi modalităţile de restituire în natură ori în echivalent pentru foştii proprietari, respectiv moştenitorii acestora, cât şi condiţiile şi posibilitatea reglementată de lege, astfel încât chiriaşii din aceste imobile să îşi poată cumpăra spaţiile respective în care locuiau cu familiile acestora - prin Legea nr. 112/1995 - şi de protejare a contractelor încheiate cu bună credinţă - prin Legea nr. 10/2001 - legi speciale care nu pot fi ignorate în cauză şi de care se prevalează în mod firesc apelanta pârâtă G.".

De asemenea, instanţa de apel şi-a argumentat în fapt şi în drept soluţia, procedând la compararea titlurilor deţinute de părţi, şi în raport de sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1997 definitivă şi irevocabilă, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, în acel litigiu nefiind chemaţi în judecată şi cumpărătorii apartamentului nr. x din imobil, soţii I. şi G., spre a-şi susţine drepturile şi apărările, reţinându-se că, în temeiul sentinţei susmenţionate, a fost emisa Dispoziţia nr. 1613/29.06.1998 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, de restituire a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 4 - cu excepţia apartamentului nr. x din corpul B, sector 4 care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 de către J. către soţii K. în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară nr. x-C1-U1 în cota de 1/1 în favoarea apelantei G., avându-se în vedere şi sentinţa civilă nr. 2288/29.02.2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1998 - rămasă definitivă şi irevocabilă - prin care a fost respinsă acţiunea reclamanţilor privind constatarea nulităţii contractului de vânzare enunţat.

În acest sens, instanţa de apel, în argumentarea soluţiei adoptate, a mai reţinut că "prin neanularea contractului de vânzare-cumpărare susmenţionat încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă de către soţii K., cu privire la apartamentul nr. x din imobil atribuit apelantei G. acest titlu de proprietate al apelantei s-a consolidat, apelanta având nu doar proprietatea, ci şi posesia bunului intabulat în cartea funciară".

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor legate de incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat, de reclamanţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, părţile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, situaţie în care faţă de obiectul dedus judecăţii ce vizează o acţiune în revendicare la compararea titlurilor în mod legal şi corect instanţa de apel a avut în vedere succesiunea actelor şi faptelor juridice, respectiv sentinţa civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1997 definitivă şi irevocabilă, în contradictoriu cu C.L.M.B în temeiul căreia a fost emisă Dispoziţia nr. 1613/29.06.1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 4 - cu excepţia apartamentului nr. x din corpul B, sector 4 care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 de către J. către soţii I. şi G. în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară nr. x-C1-U1 în cota de 1/1 în favoarea paratei G..

De asemenea, în acţiunea în revendicare pe compararea titlurilor, are relevanţă atât sentinţa civilă nr. 2288/29.02.2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1998 - rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea înaintată de reclamanţi, prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997, asupra apartamentului nr. x din imobilul în litigiu, statuându-se că actul de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul nr. x a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă de către soţii K., precum şi faptul ca reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr 10/2001.

În această succesiune de fapte şi acte juridice, în compararea titlurilor, Înalta Curte constată că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că nu pot fi ignorate prevederile legilor speciale nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, neputând fi ignorate nici dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ şi nici jurisprudenţa CEDO în cauze similare, în sensul că atât exigenţele art. 1 din Protocolul 1 adiţional la COnvenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi ale principiului securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorilor de bună-credinţă ai bunului.

Din perspectiva celor expuse în condiţiile în care reclamanţii aşa cum au arătat de altfel chiar şi în recurs au formulat şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi în condiţiile în care titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 nu a fost anulat, ci reţinându-se buna credinţă a pârâtei la încheierea lui a fost confirmat prin sentinţa civilă nr. 2288/29.02.2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă aplicabilitate atât a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, precum şi a dispoziţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cum nici una din susţinerile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii C., B., D., E. şi F. împotriva deciziei nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii C., B., D., E. şi F. împotriva deciziei nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2020.