Judgment in lieu of deed barred without fiscal clearance certificate for property transfer

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul-teren în suprafaţă de 307 mp, topo x, situat în Borşa, judeţul Maramureş; să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra acestui teren; să se constate calitatea de proprietar asupra edificiului-casă P+E+M construit pe acest teren.

Prin sentinţa civilă nr. 1715 din 20 septembrie 2016, Judecătoria Vişeu de Sus a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa civilă nr. 975 din 27 iulie 2018, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul B.; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi, pe cale de consecinţă, a dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul teren de 307 mp, identificat în CF nou 54468 Borşa (CF vechi x) nr. topo x, situat în Borşa, judeţul Maramureş, cu referire la antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 20.12.2006, autentificat în data de 28.08.2015 de către notar public C., încheiat între pârâtul B. şi reclamanta A.; a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra acestui teren în favoarea reclamantei A.; a constatat că reclamanta A. este proprietară asupra imobilului construcţie casă P+2E+M, situat în Borşa, judeţul Maramureş, pe terenul de 307 mp identificat în CF nou 54468 Borşa (CF vechi x) nr. topo x; a dispus notarea construcţiei în cartea funciară şi înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie în favoarea reclamantei A., cu respectarea condiţiilor legale; a dispus obligarea pârâtului B. la plata, către reclamanta A., a sumei de 17.179 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 5A din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 975 din 27 iulie 2018 a Tribunalului Maramureş şi a obligat apelantul să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâtul B..

Recurentul-pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei curţii de apel, a încheierilor de şedinţă şi a sentinţei pronunţate de Tribunalul Maramureş, cu consecinţa admiterii excepţiilor invocate şi, pe fond, a respingerii acţiunii reclamantei, iar în subsidiar, a solicitat casarea hotărârilor atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare oricărei alte instanţe de acelaşi grad.

Totodată, pârâtul a arătat că declară recurs şi împotriva încheierii din 03 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş, prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare formulată împotriva judecătorului fondului, solicitând, în temeiul art. 53 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., admiterea cererii de recuzare, refacerea tuturor actelor de procedură, precum şi a tuturor probelor administrate sau respinse de instanţa de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

4.1. Sub un prim set de critici, încadrabile în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1, 3 şi 5, recurentul a susţinut că instanţele nu au fost legal învestite în condiţiile în care cererea a fost insuficient timbrată prin raportare la dispoziţiile legale şi la valoarea litigiului, excepţia invocată fiind nelegal şi netemeinic respinsă.

A mai susţinut recurentul că nu s-a menţionat data redactării deciziei, conform art. 110 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în raport de care să fie analizată respectarea dispoziţiilor privitoare la compunerea legală a completului de judecată şi ale art. 426 din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

Totodată, au fost încălcate dispoziţiile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract era de competenţa materială a Judecătoriei Vişeu de Sus.

De asemenea, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au nesocotit prevederile art. 309 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. civ., în sensul în care au administrat proba testimonială în dovedirea cererii reclamantei, deşi valoarea litigiului este mai mare de 250 RON, reclamanta neregăsindu-se în niciuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute la alin. (4).

4.2. Sub un alt aspect criticat, recurentul a susţinut că hotărârile instanţelor de fond şi apel nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6.

Or, arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia adoptată constituie o obligaţie a instanţei rezultată atât din dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 6 par. 1 din CEDO. Astfel, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În cauză, a susţinut recurentul, motivarea instanţei de apel nu răspunde acestor exigenţe legale în contextul în care nu a cercetat fondul cauzei prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii.

Totodată, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de admitere a cererii reclamantei şi respingerea apărărilor recurentului-pârât fără a administra vreo probă în favoarea acestuia şi fără a face referire la dispoziţiile legale aplicabile, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În aceeaşi măsură, instanţele, în virtutea rolului activ reglementat de art. 22 din C. proc. civ., ar fi trebuit să verifice dacă contractul a fost semnat de reclamantă, dacă preţul a fost achitat, dacă obiectul contractului există şi dacă cauza este licită şi morală.

A mai arătat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, sens în care considerentele deciziei fac imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate. Astfel, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond nu au analizat apărările recurentului-pârât, care a arătat că respectiva convenţie sub semnătură privată a fost semnată atât în numele vânzătorului, cât şi al cumpărătorului în scopul de a crea aparenţa transmiterii proprietăţii asupra complexului imobiliar către D. şi E..

A invocat recurentul decizia nr. 12 din 08.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, arătând că promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deşi nu are calitatea de proprietar exclusiv, astfel că promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură în forma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari.

4.3. Sub un ultim aspect criticat, recurentul a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8.

În opinia recurentului, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât în analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a făcut aplicarea greşită a legii prin raportare la decizia nr. 1 din 17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi la prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme s-a apreciat că reclamanta a intrat în posesia şi folosinţa bunului vândut încă de la data întocmirii convenţiei de vânzare-cumpărare din 20.12.2006, reţinându-se incidenţa art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, antecontractul presupus a fi fost încheiat la data de 20.12.2006 conferă părţilor între care s-a încheiat doar drepturi şi obligaţii reciproce şi determină fie executarea, fie desfiinţarea contractului pentru neîndeplinirea sarcinilor asumate, acţiunile fiind supuse dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, iar dreptul material la acţiune prescriindu-se în 3 ani.

În cauză, nu poate fi vorba de o întrerupere a cursului prescripţiei, deoarece potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 168/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, aspect ce poate identificat, întrucât înscrisul sub semnătura privată din 20.12.2006 nu prezintă o dată certă până la care să se întocmească în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 168/1958 nu sunt îndeplinite în speţă, astfel că instanţa fondului nu putea reţine ca termen al întreruperii prescripţiei folosirea terenului şi comportarea reclamantei ca un bun proprietar ori curgerea unui nou termen din 2015, în condiţiile în care aceasta nici măcar nu l-a declarat în evidentele Primăriei oraşului Borşa, respectiv nu l-a înscris în registrul agricol, nu a deschis rol fiscal şi nu a plătit impozit pentru acest teren, iar, pe de altă parte, imobilul este edificat în baza unei autorizaţii de construire (nr. 126/19.06.2009) emise pe numele recurentului. A mai susţinut recurentul că instanţele de fond şi de apel au pronunţat soluţia cu încălcarea deciziilor nr. 42/2017, nr. 58/2018 şi nr. 13/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La dosar nu există actul la care se referă decizia prealabilă nr. 42/2017, respectiv certificatul de atestare fiscală.

Totodată, în mod nelegal s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei având în vedere jurisprudenţa în materie, respectiv decizia nr. 880 din 17.03.2009 a instanţei supreme, potrivit căreia instanţa poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic prin care să suplinească consimţământul uneia din părţi la încheierea actului de vânzare în formă autentică, însă pentru aceasta este necesar ca toate celelalte condiţii în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare să fie îndeplinite.

A mai arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 20.12.2006, reiterată în calea de atac, în contextul în care condiţiile imperative prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în cauză prin raportare la dispoziţiile art. 948 din C. civ. de la 1864, fiind invocată în acest sens decizia nr. 2411 din 24.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, a susţinut că este nelegală şi soluţia instanţei de fond, menţinută în apel, cu privire la cererea în constatarea dreptului reclamantei asupra construcţiei, întrucât, pe de o parte, acţiunea în constatare este inadmisibilă când se poate cere realizarea dreptului, iar, pe de altă parte, nicio dispoziţie legală nu reglementează constatarea dobândirii dreptului prin construire.

Astfel, constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei de tip P+2E+M şi notarea acesteia în cartea funciară este inadmisibilă, fără anularea autorizaţiei de construcţie şi a titlului de proprietate ale recurentului, ce îi conferă calitatea de proprietar al imobilului dobândit prin construire. Elementul de subrogare stabilit de instanţa de fond încalcă art. 1 Protocolul 1 din CEDO şi art. 44 din Constituţia României, prin care legiuitorul instituie garanţii absolute de apărare a proprietăţii imobiliare. Recurentul a construit respectând dispoziţiile Legii nr. 50/1991, fiindu-i eliberată autorizaţia de construire nr. x/19.06.2009. Mai mult, a susţinut recurentul, făcând aplicarea deciziei prealabile nr. 58/2018 şi a deciziei în interesul legii nr. 13/2019 şi ţinând seama de efectul accesiunii imobiliare, acesta este de drept şi de fapt proprietarul construcţiei, situate în Borşa, str. x, iar reclamanta nu mai poate invoca dobândirea unui drept prin construire asupra acesteia, acţiunea fiind inadmisibilă raportat la art. 1 din Protocolul 1.

5. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 05 septembrie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs cu menţiunea de a se depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate în dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin raport, prealabil verificării cerinţelor impuse de textul legal, s-a constatat faptul că Înalta Curte este învestită doar cu analiza recursului declarat împotriva deciziei nr. 5 A din 15 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în soluţionarea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale 97 alin. (1) din acelaşi cod.

Calea de atac declarată împotriva sentinţei nr. 975 din 27 iulie 2018 şi a încheierii din data de 03.03.2017, pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a făcut obiectul apelului soluţionat de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă prin decizia nr. 5/A din 15 ianuarie 2019, aceasta fiind instanţa competentă să se pronunţe asupra legalităţii hotărârilor pronunţate de instanţa de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii declarării recursului, invocată de intimata-reclamantă, şi a admis în principiu recursul, fixând termen de judecată în şedinţă publică la data de 05 martie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele menţionate expres de art. 488 din C. proc. civ., precum şi excepţia tardivităţii declarării recursului, arătând că decizia din apel a fost comunicată pârâtului la 16 iulie 2019, iar cererea de recurs a fost înregistrată la 20 august 2019.

Pe fondul motivelor de recurs, intimata s-a apărat arătând că recursul declarat împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Maramureş este inadmisibil, întrucât hotărârea a fost deja atacată cu apel, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este tardiv formulat, câtă vreme încheierea nu a fost atacată în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

Cu referire la motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 1 şi 5 din C. proc. civ., intimata a arătat că acestea nu se circumscriu textelor legale invocate, recurentul făcând confuzie între instanţa legal învestită şi instanţa alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Instanţa a fost legal învestită, competenţa acesteia fiind verificată, în plus recurentul fiind cel care a invocat în faţa Judecătoriei Vişeu de Sus excepţia necompetenţei materiale. De altfel, în faţa tribunalului nu s-a invocat până la primul termen această excepţie, astfel încât invocarea ca motiv de apel nu este în concordanţă cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

A mai susţinut, în privinţa lipsei datei redactării, că această menţiune nu este prevăzută de art. 426 din C. proc. civ., la deliberare luând parte întregul complet de judecată.

Cu referire la motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., intimata s-a apărat arătând că hotărârea este motivată şi nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

În opinia intimatei, aplicarea greşită a normelor de drept material nu subzistă, câtă vreme termenul de prescripţie de 3 ani se aplică şi acţiunii pendinte, care are caracter personal, însă, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia s-a întrerupt în raport de data întocmirii antecontractului. În context, decizia nr. 188/1981 a instanţei supreme a statuat că are efect întreruptiv al prescripţiei atât recunoaşterea tacită, cât şi cea expresă, câtă vreme predarea bunului echivalează cu o recunoaştere, iar noua prescripţie nu va începe să curgă atât timp cât bunul se află în posesia cumpărătorului. În speţă, intimata-reclamantă a edificat o construcţie pe terenul predat de recurent, pe care a folosit-o până la începutul anului 2015, moment de la care curge termenul de prescripţie.

Cu referire la excepţia nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată, a arătat că motivele expuse de recurent se exclud reciproc, starea de fapt menţionată în acţiune fiind dovedită cu probele administrate în cauză (martori, înscrisuri, verificare de scripte).

Recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor şi excepţiilor invocate.

A arătat recurentul că, în raport de data atestată pe plicul depus la oficiul poştal cu scrisoare recomandată, recursul a fost depus în termenul prevăzut de lege şi a fost motivat pentru fiecare caz de casare prevăzut de art. 488 din C. proc. civ.

Cu referire la aspectele vizând art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul a arătat că a formulat recurs şi împotriva tuturor încheierilor pronunţate de Tribunalul Maramureş, iar în privinţa celor pronunţate de Curtea de Apel Cluj, la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2019, toate solicitările de probe şi cererile i-au fost respinse în partea introductivă a deciziei.

În opinia recurentului, nu subzistă argumentele privind întreruperea prescripţiei extinctive în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme nu există un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat în anul 2006, iar decizia nr. 188/1981 a instanţei supreme nu este aplicabilă în cauză.

A mai susţinut recurentul că nu i-a fost comunicată încheierea de recuzare a instanţei de fond, ci doar decizia curţii de apel, sens în care are deschisă calea de atac, prin raportare la dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. şi cele ale deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele şi potrivit considerentelor expuse în continuare.

I. Analizând excepţia nulităţii recursului, în cadrul procedurii de filtrare prevăzute de art. 493 din C. proc. civ., cu prilejul verificării condiţiilor legale privind admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte a reţinut îndeplinirea exigenţelor referitoare la motivarea căii de atac, în sensul că, pe de o parte, recurentul a arătat teza de nelegalitate prin indicarea motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile speciale, de strictă interpretare, ale art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a dezvoltat critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate. În consecinţă, s-a dispus admiterea în principiu a recursului şi fixarea termenului pentru judecata în fond a acestuia.

II. În continuare, analizând pe fond aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate invocate, Înalta Curte are a examina motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva viciilor constând în lipsa motivării şi motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei.

Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul nemotivării.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, ca atare, trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului şi al apărărilor părţilor şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susţinerilor recurentului, decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite la fiecare motiv de apel, astfel că instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă a fost confirmată de instanţa de apel în cadrul unui raţionament juridic extrem de detaliat şi în baza unui proces profund şi consecvent de apreciere a amplului material probatoriu administrat în proces (constând în înscrisuri, martori, interogatoriu, verificare de scripte şi expertiză tehnică), fiind de notat aspectul că acele critici ale recurentului care tind în realitate la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt prezintă valenţele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate.

În acest sens, instanţele de fond au reţinut faptul că la data de 20.12.2006 a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, prin înscris sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare-cumpărare", între pârâtul B. în calitate de promitent-vânzător şi reclamanta A. în calitate de promitent-cumpărător, pentru un teren de 4 ari, în schimbul unui preţ de 15.000 euro, preţ achitat integral, anterior încheierii actului juridic. La data de 28.08.2015, reclamanta A. l-a notificat pe pârâtul B. să se prezinte la notarul public, pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

Terenul promis a fost identificat în CF nou 54468 Borşa (Cf vechi 9714), nr. topo x, şi are suprafaţa înscrisă de 307 mp, în favoarea pârâtului B., în baza sentinţei civile nr. 2983/2003 a Judecătoriei Vişeu de Sus. Pe teren există o construcţie P+2E+M, edificată în baza autorizaţiei de construire nr. x/19.06.2009 emisă pe numele pârâtului B..

S-a mai reţinut că a existat pe acest teren o altă construcţie veche, demolată cu autorizaţie de desfiinţare emisă pe numele pârâtului B. şi radiată şi din registrul agricol şi că la data de 03.05.2016, terenul şi casa nou construită figurau în registrul agricol al Primăriei Borşa pe numele acestuia.

A argumentat curtea de apel că declaraţiile martorilor audiaţi la judecata în primă instanţă, coroborate cu răspunsurile la interogatoriu relevă faptul că, de la momentul încheierii antecontractului, atât pe timpul realizării construcţiei noi, cât şi după finalizarea acesteia, o perioadă de timp, reclamanta a locuit în această casă, în vacanţe şi în perioadele în care revenea în ţară, comportându-se ca un adevărat proprietar, în condiţiile în care a finanţat construcţia imobilului. Mai mult decât atât, aceasta a achitat toate cheltuielile de întreţinere a imobilului. În contextul în care preţul vânzării a fost achitat anterior încheierii antecontractului, atributele posesiei şi folosinţei imobilului au fost cedate reclamantei care, potrivit declaraţiilor martorilor, s-a comportat ca un adevărat proprietar, iar în tot acest timp pârâtul s-a ocupat cu administrarea construcţiei, cu întreţinerea construcţiei în perioada în care reclamanta a lipsit din ţară.

Au mai reţinut instanţele de fond împrejurarea potrivit cu care, în anul 2015, pârâtul i-a interzis reclamantei accesul în casa construită şi pe terenul obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, începând să se comporte ca un proprietar şi exercitând posesia şi folosinţa imobilului, atribute pe care le-a pierdut reclamanta.

Aşadar, este de remarcat că situaţia de fapt a fost lămurită în detaliu, pe baza probelor administrate la propunerea ambelor părţi, inclusiv a pârâtului-recurent, cu expunerea argumentaţiei care a fundamentat respingerea apărărilor acestuia şi a motivelor sale de apel, astfel încât nu poate fi primită critica din recurs prin care se susţine că apărările i-au fost respinse fără administrarea vreunei probe în favoarea sa, de vreme ce instanţele de fond au administrat şi, mai apoi, au evaluat individual şi, respectiv, global mijloacele de probă încuviinţate la propunerea pârâtului, precum înscrisuri, interogatoriul reclamantei, martori (inclusiv F., semnatar al antecontractului în calitate de martor asistent) şi verificare de scripte.

De necontestat, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 22 din C. proc. civ., reprezintă un principiu fundamental al procesului civil, acesta referindu-se, în esenţă, la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa părţilor.

În speţă, contrar susţinerilor recurentului, rolul activ în probaţiune al instanţei s-a manifestat pe deplin, fiind de observat că, în realitate, nemulţumirile acestuia vizează forţa probantă pe care instanţele de fond şi de apel au acordat-o probei testimoniale şi verificării de scripte, precum şi măsura de respingere argumentată, ca neutilă, a probei cu expertiza grafoscopică, critici care însă nu pot fi primite, întrucât intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei şi, în consecinţă, ies din sfera controlului de legalitate permis instanţei de recurs.

Cu referire la critica recurentului potrivit cu care instanţele anterioare nu au verificat nulitatea absolută a antecontractului, invocată de acesta ca apărare de fond, sub aspectele vizând semnarea actului, achitarea preţului, existenţa obiectului ori a cauzei licite şi morale, Înalta Curte are în vedere considerentele curţii de apel expuse la pct. 3 (pag. 15-16) din decizia recurată, care infirmă fără putinţă de tăgadă susţinerile acestuia.

Astfel, a argumentat curtea de apel în sensul că din declaraţiile martorilor audiaţi a reieşit fără echivoc faptul că reclamanta-intimată a cumpărat de la pârâtul-recurent terenul din oraşul Borşa, str. x, nr. top. x, la data de 20.12.2006, împrejurare confirmată chiar de martorul recurentului, F., fiind de notorietate în localitate faptul că reclamanta a achiziţionat parcela de teren şi a edificat construcţia împreună cu soţul său, mandatându-l pe pârât (fratele reclamantei) să-i reprezinte în ţară, întrucât cei dintâi lucrau în Italia.

S-a mai reţinut faptul că, fiind proprietarul tabular, pârâtul este cel care a obţinut autorizaţia de construire pe numele ei, însă imobilul a fost edificat cu resursele financiare ale reclamantei şi soţului său, aspect dovedit cu proba testimonială şi documentele fiscale, din care rezultă provenienţa banilor şi suportarea costurilor edificării construcţiei.

De asemenea, s-a reţinut dovedirea, cu factura pentru curentul electric aferentă imobilului litigios, a demersurilor specifice unui proprietar întreprinse de reclamantă, care a folosit bunul, pârâtul doar administrându-l ocazional.

Tot astfel, curtea de apel a analizat efectiv criticile din apel şi a dedus, pe baza probelor dosarului, concluzia că nu au fost dovedite afirmaţiile pârâtului referitoare la exercitarea unor violenţe fizice şi psihice asupra sa, de natură să îi afecteze valabilitatea consimţământului exprimat, şi că verificarea de scripte a relevat cu certitudine faptul că antecontractul a fost semnat de ambele părţi litigante, însuşi martorul semnatar al actului juridic, F., confirmând că antecontractul a fost încheiat de părţi în anul 2006, în apartamentul reclamantei. În privinţa plăţii integrale anticipate a preţului promis (de 15.000 euro), s-a reţinut menţiunea expresă din antecontract, apreciindu-se nedovedite susţinerile pârâtului referitoare la caracterul simulat al preţului care, de altfel, şi excedează cadrul procesual cu care prima instanţă a fost învestită.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a verificat atât situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond, cât şi modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reţinute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului şi examinarea concretă şi efectivă a apărărilor şi criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului subsumate motivului de casare referitor la nemotivarea hotărârii, reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

III. Luând în examinare criticile recurentului încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 1, 3 şi 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

Cu referire la necompetenţa materială a Tribunalului Maramureş, invocată ca motiv de apel şi respinsă de instanţa de prim control judiciar, recurentul a susţinut încălcarea normelor de ordine publică cuprinse în art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare era de competenţa materială a Judecătoriei Vişeu de Sus, iniţial învestită.

Or, în mod corect a observat curtea de apel împrejurarea că pârâtul B. nu justifică şi interesul de a se îndrepta cu apel împotriva hotărârii tribunalului, invocând motivul de ordine publică referitor la necompetenţa materială, de vreme ce el însuşi a invocat în faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă în termen, necompetenţa Judecătoriei Vişeu de Sus şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Distinct de acest aspect, curtea de apel a argumentat judicios caracterul nefondat al criticilor din apel, aduse soluţiei judecătorului fondului de respingere a excepţiei de necompetenţă materială, reţinând, pe de o parte, criteriul valoric avut în vedere de judecătorie (în sensul în care s-a luat în calcul că valoarea de impozitare a imobilului este de 341.250 RON, iar cea stabilită de expertul evaluator de 617.524 RON, aşadar peste pragul valoric de 200.000 RON prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, incidenţa prevederilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la existenţa mai multor capete principale de cerere aflate în strânsă legătură, întrucât demersul judiciar al reclamantei urmăreşte clarificarea situaţiei juridice a întregului complex imobiliar - teren şi construcţie nouă.

În plus, în faţa instanţei învestite prin declinare nu a fost invocată, în condiţiile prescrise imperativ de dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetenţa materială a Tribunalului Maramureş în soluţionarea capătului de cerere vizat de motivul de recurs, apărare corect invocată prin întâmpinarea intimatei depusă în recurs.

Drept urmare, chiar dacă cererea de chemare în judecată cuprinde mai multe capete principale de cerere întemeiate pe cauze diferite (pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a terenului şi acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei, dobândit cu titlu de construire) care ar fi putut, în funcţie de criteriul valoric, să atragă competenţa materială a unor instanţe diferite, totuşi Înalta Curte constată că, în circumstanţele concrete ale speţei, aplicabilitatea art. 99 alin. (1) din C. proc. civ. (invocat de recurent) este înlăturată fără echivoc de incidenţa cazului de prorogare de competenţă reglementat de alin. (2) al articolului precitat, în sensul în care există o strânsă legătură între cele două capete principale de cerere, argument reţinut corect de către curtea de apel.

Ca atare, este vădit nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 din C. proc. civ.

Cu referire la critica recurentului prin care se susţine că a fost respinsă "nelegal şi netemeinic" excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că această critică a fost invocată pur formal, nefiind arătate nemulţumiri concrete cu privire la decizia recurată, încadrabile în vreun motiv de nelegalitate.

Similar, un caracter pur formal îl au şi criticile recurentului privitoare la soluţia dată cererii de recuzare a judecătorului fondului, Înalta Curte având a sublinia faptul că nu au fost deduse prezentului control judiciar, critici concrete cu privire la decizia instanţei de apel prin care, ca urmare a respingerii motivului de apel referitor la pretinsul caz de incompatibilitate, a fost păstrată soluţia instanţei de fond de respingere a cererii de recuzare, soluţie despre care se afirmă în cererea de recurs, în termeni generici, că a fost pronunţată "în mod greşit".

Cu referire la critica recurentului prin care se invocă lipsa menţiunii privitoare la data redactării deciziei curţii de apel, omisiune care în opinia acestuia ar atrage sancţiunea nulităţii hotărârii întrucât nu permite aprecierea legalităţii compunerii completului de judecată şi a respectării dispoziţiilor art. 426 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul vădit nefondat al susţinerilor recurentului.

Aceasta întrucât, distinct de argumentul că o atare menţiune nu este prevăzută nici de art. 425 din C. proc. civ. care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti şi nici de art. 426 din acelaşi cod, evocat de recurent, care poartă denumirea marginală "Redactarea şi semnarea hotărârii", Înalta Curte are în vedere absenţa oricărei circumstanţieri a aspectelor criticabile din perspectiva pretinsei nesocotiri a normelor de ordine publică referitoare la compunerea instanţei de apel, care să antreneze incidenţa unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. (1) şi (2) din C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte are a remarca faptul că, în speţă, deliberarea şi pronunţarea hotărârii s-au realizat de către completul de judecată în a cărui compunere au intrat cei doi judecători în faţa cărora au avut loc dezbaterile asupra fondului, după cum rezultă din minută şi din partea introductivă a deciziei recurate, iar hotărârea este semnată pentru preşedintele completului de judecată (promovat la instanţa supremă), de către preşedintele curţii de apel, făcându-se menţiune despre cauza împiedicării de a semna hotărârea, conform art. 426 alin. (4) din C. proc. civ.. Pe ultima pagină a deciziei sunt menţionate iniţialele redactorului, fiind vorba despre cel de-al doilea judecător membru al completului.

Nefondată este şi critica recurentului prin care se susţine nesocotirea de către instanţele de fond şi apel a dispoziţiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră interdicţia de a dovedi cu martori un act juridic a cărui valoare a obiectului este mai mare de 250 RON, critică subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din acelaşi cod.

Astfel, proba testimonială a fost administrată în proces la solicitarea ambelor părţi, inclusiv a recurentului, iar teza probatorie conţine aspecte care excedează regula restrictivă anterior menţionată, în sensul că obiectul probei testimoniale nu îl constituie actul juridic, ci dovedirea anumitor împrejurări de fapt în legătură cu acesta, precum provenienţa resurselor financiare şi suportarea costurilor edificării construcţiei litigioase, contextul în care s-au purtat tratativele şi s-a semnat antecontractul ori momentul de la care reclamanta nu a mai exercitat atributele privind posesia şi folosinţa imobilului.

Drept urmare, nu se poate susţine, cu temei, încălcarea regulilor de admisibilitate a probei cu martori, astfel că şi acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

IV. În continuare, Înalta Curte are a proceda la analizarea criticilor de nelegalitate subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prealabil examinării propriu-zise a acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, similar instanţelor de fond şi de apel, natura juridică a actului încheiat la data de 20.12.2006, ca fiind vorba despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract) încheiată prin înscris sub semnătură privată, care generează în sarcina părţilor o obligaţie personală de a face, anume obligaţia de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare promis, în forma autentică cerută ad validitatem, conform art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, elementele esenţiale ale vânzării (lucrul vândut şi preţul) fiind stabilite în cuprinsul antecontractului şi, în plus, preţul vânzării (convenit la suma de 15.000 euro) fiind achitat integral recurentului promitent-vânzător, anterior încheierii actului juridic.

După cum s-a statuat unanim în doctrina şi jurisprudenţa care s-au dezvoltat pe marginea dispoziţiilor legale relevante din C. civ. de la 1864 (aplicabil raportului juridic litigios), în situaţia în care una dintre părţile care au perfectat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare refuză încheierea contractului promis, cealaltă parte, care şi-a îndeplinit toate obligaţiile rezultând din promisiune, poate solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, condiţionat însă de întrunirea tuturor cerinţelor de validitate ale vânzării.

Mecanismul pronunţării unei atare hotărâri judecătoreşti se întemeiază pe principiul executării reale sau în natură specifică a obligaţiilor civile concrete, instituit de dispoziţiile art. 1073 şi art. 1075 din C. civ. de la 1864, nefiind altceva decât reflexul procedural al dreptului subiectiv născut din actul juridic încheiat între părţi şi care formează legea lor, potrivit principiului forţei obligatorii a actului juridic civil, consacrat de art. 969 alin. (1) din acelaşi cod.

Revenind, în lumina acestor scurte consideraţii teoretice, la examinarea criticilor recurentului, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Cu referire la critica adusă rezolvării pe care o dat-o instanţa de fond excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune (în sensul respingerii excepţiei invocate de pârâtul-recurent), Înalta Curte reţine că, într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător, au fost verificate de către curtea de apel şi respinse ca nefondate toate acele elemente esenţiale ale aparatului argumentativ care a sprijinit acest motiv de apel susţinut de pârât şi reiterat în recurs.

Astfel, verificând aplicarea normei juridice la situaţia de fapt deplin stabilită (ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, după cum s-a consemnat deja în cele ce preced), curtea de apel a argumentat în mod corect faptul că, în raport cu data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare (20.12.2006), instituţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune are regimul juridic reglementat prin Decretul nr. 167/1958.

Or, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Drept urmare, făcând aplicabilitatea la circumstanţele faptice ale litigiului pendinte, a cazului legal de întrerupere a prescripţiei evocat anterior, curtea de apel a relevat judicios faptul că recunoaşterea dreptului este un act juridic personal, o manifestare unilaterală de voinţă, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se atestă existenţa unui drept potrivnic şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe juridice negative. Recunoaşterea dreptului poate fi atât expresă, cât şi tacită, putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune o mărturisire a existenţei dreptului.

A evocat pertinent curtea de apel jurisprudenţa constantă a instanţei supreme consacrată în decizii de speţă, potrivit cu care intrarea promitentului-cumpărător în posesia imobilului de la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare şi atitudinea de pasivitate sau de acceptare tacită a acestei situaţii din partea promitentului-vânzător evidenţiază o recunoaştere tacită a dreptului a cărui acţiune se prescrie, o recunoaştere implicită, de natură să conducă la întreruperea prescripţiei extinctive.

Astfel fiind, deplin legal a reţinut instanţa de apel, confirmând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, faptul că a operat o recunoaştere tacită, implicită, a dreptului supus prescripţiei extinctive, dedusă din împrejurarea neechivocă potrivit cu care, în cauză, reclamanta promitent-cumpărător a dobândit posesia şi folosinţa bunului încă din momentul încheierii antecontractului, iar un nou termen de prescripţie a început să curgă în anul 2015, când este dovedit că pârâtul promitent-vânzător i-a interzis celei dintâi accesul în casa construită şi pe teren, comportându-se ca un adevărat proprietar, conchizând curtea de apel faptul că, în raport cu data introducerii acţiunii, 07.03.2016, termenul de prescripţie de 3 ani nu este împlinit.

Cât priveşte pretinsa nesocotire a dezlegării obligatorii date prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanţă în recursul de faţă problema de drept dezlegată cu valoare de principiu prin decizia precitată, întrucât aceasta se referă, în esenţă, la regimul invocării prescripţiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, în sensul că rămân guvernate de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, aspect care însă nu a făcut obiect de controversă în litigiul pendinte.

Prin urmare, nu au fost încălcate nicidecum prevederile Decretului nr. 167/1958 la darea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive, criticile pârâtului-recurent care susţin contrariul fiind, în consecinţă, respinse în mod corect prin decizia recurată.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului prin care se susţine inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei, dobândit cu titlu de construire, şi înscrierea acestuia în cartea funciară, întrucât demersul judiciar al reclamantei urmăreşte constatarea unui raport juridic substanţial între părţile în proces, iar aceasta nu are la îndemână o cerere în realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Sub un alt aspect, susţinerea recurentului, necontestată de altfel, că este titularul dreptului de proprietate asupra terenului promis spre vânzare şi deţinătorul autorizaţiei de construire emisă pentru edificarea construcţiei noi nu are nicidecum valenţele juridice pretinse de acesta, în sensul de a se constitui de plano într-un impediment legal pentru admisibilitatea acţiunii reclamantei în constatarea existenţei dreptului asupra construcţiei.

Cu referire la criticile recurentului prin care se susţine că decizia curţii de apel a fost dată cu încălcarea statuărilor obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (deciziile nr. 12/2015 şi nr. 13/2019), respectiv de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizia nr. 58/2018), Înalta Curte constată, din raţiuni similare celor expuse într-un considerent anterior, faptul că dezlegările date respectivelor probleme de drept nu au relevanţă juridică în recursul de faţă.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi reţinută, nici măcar cu valoarea implicită, o statuare care să aibă legătură cu problemele de drept din litigiul pendinte. Situaţiile premisă din deciziile de unificare a jurisprudenţei sus-evocate sunt în mod evident diferite faţă de premisele factuale din litigiul pendinte, în sensul că cele dintâi vizează, în esenţă, situaţia promitentului-vânzător care nu are calitatea de proprietar exclusiv al imobilului promis spre vânzare, respectiv situaţia imobilului edificat de proprietarul terenului, cu materiale proprii, în lipsa autorizaţiei de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi în lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Luând în examinare cel din urmă aspect criticat de recurent, prin care se susţine încălcarea dezlegării obligatorii statuate prin decizia nr. 42/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că este întemeiată critica formulată în calea apelului şi reiterată în recurs, decizia curţii de apel fiind casabilă pentru incidenţa motivului de nelegalitate, de ordinea publică, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Aceasta întrucât, dezlegarea cu valoare de principiu şi efect obligatoriu, pronunţată în cadrul mecanismului cu scop de preîntâmpinare a practicii judiciare neunitare, este aplicabilă - mutatis mutandis - şi circumstanţelor factuale concrete din litigiul pendinte.

Astfel, din perspectiva statuărilor care interesează prezenta analiză, Înalta Curte are în vedere conţinutul normei juridice care a făcut obiectul întrebării prealabile, fiind vorba de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care:

"Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul", precum şi dezlegarea dată de instanţa supremă prin decizia prealabilă nr. 42/2017, în sensul în care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acţiuni prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să prezinte certificat de atestare fiscală şi să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite. (...)."

Prezintă relevanţă, în contextul analizat, considerentele care au legătură cu problema de drept din litigiul pendinte, cu privire specială asupra acelora cuprinse la paragrafele 69, 70, 89, 96, 97, 112 şi 113, care au următorul conţinut:

"(...) 69. Pe lângă condiţiile generale de fond pentru validitatea unei convenţii, prevăzute de art. 948 din C. civ. de la 1864, dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 au instituit o condiţie suplimentară de fond, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor şi mijloacelor de transport, cea a lipsei obligaţiilor fiscale către bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării.

70. Sancţiunea încălcării acestei condiţii speciale este nulitatea de drept a actului de înstrăinare, potrivit art. 159 alin. (6) din aceeaşi lege.(...)

89. Se cuvine subliniat că, în materia schimbului, se aplică dispoziţiile privitoare la vânzare, potrivit art. 1764 alin. (1) din C. civ. şi în sistemul C. civ. de la 1864, aceleaşi dispoziţii erau aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 1409.(...)

96. Prin urmare, instanţele trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de valabilitate, generale şi speciale.

97. La fel ca notarul public, care verifică aceleaşi condiţii cu ocazia întocmirii unui act de schimb voluntar, instanţelor le revin obligaţii similare, deoarece, prin hotărârea care ţine loc de act autentic, se suplineşte doar consimţământul părţilor la întocmirea actului de schimb; înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, ca şi actul din care să rezulte că proprietarul actual al bunului are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrative-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sunt însă aceleaşi. (...)

112. Mai mult, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficienţa acţiunii, prin refuzul de a prezenta certificatul de atestare fiscală, art. 57 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 a pus în sarcina instanţei obligaţia de a solicita certificatul de atestare fiscală referitor la bun.

113. În aceeaşi ordine de idei, este util a se menţiona şi că, pentru a se evita o conduită abuzivă din partea copermutantului pârât, ar trebui să se acorde copermutantului reclamant (dacă formulează un petit în acest sens), posibilitatea de a plăti el însuşi obligaţiile datorate la bugetul local de către cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiaşi proces sau pe cale separată, obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligaţiilor achitate."

Drept urmare, Înalta Curte are în vedere faptul că mecanismul pronunţării unei hotărârii care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este condiţionat de îndeplinirea tuturor condiţiilor de valabilitate, generale şi speciale, între care şi cea a lipsei obligaţiilor fiscale datorate bugetului local, prevăzută sub sancţiunea nulităţii de drept, condiţie de fond ce trebuie dovedită cu certificatul de atestare fiscală la care se referă norma juridică sus-redată.

Astfel fiind, în absenţa documentului care să ateste îndeplinirea acestei cerinţe speciale, nu putea fi reţinută, cu temei, întrunirea în cauză a tuturor cerinţelor legale de valabilitate, care să permită activarea instrumentului juridic pus la îndemâna părţilor în caz de neexecutare culpabilă a promisiunii de vânzare.

Apreciind contrariul şi confirmând soluţia instanţei de fond prin care s-a reţinut că sunt îndeplinite în cauză toate condiţiile legale pentru valabilitatea vânzării, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost interpretate prin decizia prealabilă nr. 42/2017, sancţionată cu casarea deciziei, pentru incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul declarat şi, în considerarea unei judecăţi unitare, va casa decizia curţii de apel şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, care se va pronunţa asupra raportului juridic litigios, utilizând reperele de analiză fixate prin decizia prealabilă nr. 42/2017 şi aplicând la circumstanţele concrete ale cauzei raţionamentul juridic şi argumentele care fundamentează dezlegarea dată prin respectiva decizie a instanţei supreme.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 5A din 15 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.