Usury contract validity and the non-applicability of penal res judicata to uncharged offenses under the principle of immediacy

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 28.02.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară intervenit între reclamantă şi pârât, autentificat sub nr. x/22.07.2011, de BNP C., D. şi Asociaţii, pentru lipsa cauzei, cauză falsă şi cauză ilicită, raportat la dispoziţiile art. 966 C. civ. anterior, iar, în subsidiar, anularea contractului menţionat, motivat de vicierea consimţământului reclamantei la încheierea lui prin dol, raportat la art. 953 C. civ.

Prin cererea completatoare din 6.06.2017, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act juridic în temeiul art. 966 şi 968 C. civ. pentru cauză ilicită şi fraudă la lege în considerarea faptului că acesta constituie un contract de împrumut cu camătă, astfel cum s-a reţinut prin decizia penală nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa civilă nr. 649/27.02.2018, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. şi asociaţii, pentru cauză ilicită (contract de împrumut cu camătă), obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 16.493,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 373A/07.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei şi l-a obligat pe acesta la plata sumei de 13.837,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii şi a încheierilor premergătoare din 17.01.2019 şi din 21.02.2019, a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul B..

În motivarea recursului declarat, recurentul a susţinut următoarele critici de nelegalitate împotriva actelor procedurale atacate:

- Prin prisma motivului subsumat pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor de procedură ale art. 476 alin. (1) şi (3), art. 477, dar şi ale art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituţie, art. 6 din CEDO, instanţa nu a analizat unele din motivele de apel formulate. Pe de altă parte, refuzând să analizeze aspectele esenţiale care au rezultat din probele efectiv administrate în susţinerea motivelor de apel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 477, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., zădărnicind efectul devolutiv al apelului.

În esenţă, recurentul a indicat ca rămase neanalizate în urma judecăţii înfăptuite în apel motivul 3 de apel, prin care solicitase instanţei să lămurească sensul noţiunii de camătă, în condiţiile în care s-a reţinut ca fiind lovit de nulitate absolută actul juridic contestat sub motivul că ar fi încheiat cu camătă, iar de esenţa cametei este dobânda care ar fi trebuit să fie determinată sub aspectul cuantumului şi, în mod evident, dovedită. Aceasta, în condiţiile în care nici în urma judecăţii de primă instanţă, dar nici a celei de apel nu a rezultat care ar fi fost cuantumul aşa-zisei dobânzi (reclamanta neprecizând nimic sub acest aspect) şi nici modalitatea în care aceasta se percepea de la împrumutat (dacă a fost sau nu inclusă în suma menţionată în contract, 174.800 euro, sau percepută în alt mod).

Tot în cadrul acestui motiv, arată că a solicitat instanţei de apel să analizeze şi să clarifice susţinerile inconsecvente şi contradictorii ale reclamantei, care fie susţine că împrumutul ar fi fost gratuit, deci fără dobândă, fie că e lipsit de cauză deoarece nu i s-ar fi remis nicio sumă de bani, fie că din banii împrumutaţi 80.000 de euro ar fi fost daţi numitei E. pentru restituirea altui împrumut.

De asemenea, a solicitat instanţei de apel să clarifice aspectele rezultate din probele administrate în apel, răspunsurile reclamantei la interogatoriu, înscrisurile depuse în apel de pârât şi de reclamantă, însă arată că nici criticile subsumate motivului 3 de apel şi nici aspectele rezultate din materialul probator administrat nemijlocit în faţa instanţei de apel nu au primit vreun răspuns prin hotărârea pronunţată. Nicăieri nu se face referire la necesitatea stabilirii cuantumului dobânzii care ar reprezenta camăta şi nici la probele din care ar rezulta inexistenţa vreunui indiciu privind o astfel de dobândă nelegală. Instanţa nu se referă la valoarea probatorie a mărturisirii judiciare a intimatei şi nici nu face aplicarea dispoziţiilor art. 250 şi 349 C. proc. civ.

De asemenea, susţine că au rămas neexaminate motivul 4 de apel - prin care s-a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 967 şi 1203 C. civ. pe baza cărora a invocat prezumţia de existenţă şi valabilitate a cauzei contractului, motivul 5 de apel -prin care a criticat nesocotirea dispoziţiilor art. 1173, 1174, 1192 alin. (1) şi (2) din C. civ. în vigoare la data încheierii actului contestat.

Recurentul susţine că, astfel fiind, hotărârea este anulabilă în temeiul art. 175 C. proc. civ., fiind pronunţată cu încălcarea art. 476 alin. (1) şi (3), art. 477, art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituţie şi art. 6 din CEDO.

- Hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.. Subsumat acestei critici de recurs, s-a argumentat, în esenţă, că pentru incidenţa autorităţii de lucru judecat era necesar ca fapta să fie cercetată de instanţa penală, or fapta de cămătărie nu a fost analizată în procesul penal iar instanţa care a pronunaţat decizia penală nr. 1887 A/14.12.2016 nu a dispus nimic prin dispozitiv asupra presupusei infracţiuni de cămătărie, nici măcar în sensul achitării pentru motivul că fapta nu e prevăzută de legea penală. În procesul penal finalizat cu această hotărâre, obiectul cercetării judecătoreşti efectuate de instanţa penală (verificare şi sancţionare jurisdicţională) l-au constituit doar infracţiunile de înşelăciune şi şantaj, astfel că doar în privinţa unor astfel de fapte ar fi fost posibil a se reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

Toate considerentele din decizia penală reproduse de prima instanţă nu sunt decisive şi nici decizorii, în sensul legii civile, şi nu pot fi valorificate în baza art. 28 C. proc. pen. în procesul civil văzând că acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată de instanţa penală conform art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (5) şi art. 16 lit. b) C. proc. pen. Aceasta semnifică faptul că, nici în primă instanţă, dar nici în apel, instanţele penale nu au analizat aspecte legate de circumstanţele încheierii contractului de împrumut autentificat sub nr. x/22.0.2011.

Recurentul susţine că acele considerente ale deciziei penale pe care se sprijină soluţia pronunţată în prezenta cauză constituie considerente supraabundente deoarece nu susţin vreuna din soluţiile din dispozitiv, fiind chiar şi greşite (întrucât interpretează eronat noţiunea de camătă) astfel că nu puteau fi reţinute şi valorificate de instanţa civilă sub aspectul autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel a răspuns greşit criticilor sale relative la greşita interpretare şi aplicare în cauză, de către tribunal, a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. civ. pen, reţinând că ar fi lipsit de relevanţă aspectul că aceste considerente nu explică soluţia din dispozitiv şi că toate considerentele hotărârii penale ar crea o veritabilă autoritate de lucru judecat. Susţine că, în speţă, s-ar putea pune cel mult problema unei puteri de lucru judecat sub forma prezumţiei împotriva căreia să se poată face proba contrară, ceea ce pretinde că s-ar fi realizat prin probele administrate în apel.

În continuarea prezentării acestui motiv de recurs, recurentul a argumentat de ce nu sunt corecte statuările deciziei penale care califică drept tipic cămătăresc procedeul încheierii mai multor contracte la care a fost parte reclamanta, între care şi cel dedus prezentei judecăţi. Astfel, recurentul susţine că, nici din punct de vedere al legii civile şi nici al cametei, nu interesează provenienţa banilor ce fac obiectul unui contract de împrumut, că părţile sunt libere să stabilească orice termen pentru restituirea împrumutului, că legea civilă nu interzice încheierea contractului prin mandatari, că înscrisul aflat la fila x din volumul VII d.u.p. la care se referă hotărârea penală nu s-a aflat la la dispoziţia instanţei civile.

Invocă faptul că, din acest motiv, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată şi cu încălcarea principiului nemijlocirii - art. 16 C. proc. civ.- care guvernează procesul civil, prin preluarea considerentelor supraabundente ale deciziei penale, realizate cu depăşirea limitelor învestirii, fără să administreze în mod nemijlocit nicio probă.

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (1), art. 313 şi art. 479 C. proc. civ., atunci când prin încheierea premergătoare din 17.01.2019 a respins cererea pârâtului prin care a solicitat aducerea cu mandat a martorilor care nu s-au prezentat la termenul de judecată, deşi fuseseră legal citaţi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că încheierea din 29.11.2018, prin care instanţa de apel a admis suplimentarea probatoriului administrat la fond, prin audierea a câte doi martori pentru fiecare parte, are caracter interlocutoriu în ceea ce priveşte utilitatea şi concludenţa acestei probe. Refuzul instanţei de a asigura prezenţa martorilor pentru audiere, în condiţiile neprezentării acestora în pofida citării lor în instanţă goleşte de conţinut dispoziţiile art. 313 C. proc. civ. prin care au fost edictate norme tocmai pentru a preveni şi contracara posibile conduite abuzive ale martorilor.

Respingând cererea fondată pe art. 313 C. proc. civ., instanţa şi-a încălcat propriile statuări ale încheierii din 29.11.2018 prin care apreciase că audierea martorilor ar fi fost utilă pentru aflarea adevărului, încălcând astfel exigenţele art. 22 C. proc. civ.

Modul în care, prin considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel explică deciziile sale în privinţa probatoriilor încuviinţate, în special a celei cu martori, cu referire la nevoia unei completări a probatoriilor, este contrazis de conţinutul încheierilor din 29.11.2018, 17.01.2019 şi 21.02.2019, alegaţiile făcute concretizând o motivare contradictorie a hotărârii. Revenind asupra probatoriilor ce fuseseră deja încuviinţate, instanţa a zădărnicit efectul devolutiv al apelului, pronunţând o hotărâre nelegală, anulabilă în condiţiile art. 175 C. proc. civ., pentru vătămarea dreptului pârâtului la un proces echitabil.

- S-a mai arătat că decizia recurată este nelegală şi prin prisma unei motivări străine pricinii, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se interpretează şi se aplică greşit, în sensul pct. 8 al articolului, normele de drept substanţial în materia contractului de împrumut cuprinse în vechiul C. civ. (art. 1576 şi urm.), precum şi ale Legii nr. 93/2009, Legii nr. 656/2002.

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1), art. 477 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a analizat cauza prin prisma altor temeiuri de drept decât cel avut în vedere de prima instanţă, împrejurare de natură a atrage incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat acestei critici, s-a arătat că prima instanţă a reţinut şi pronunţat nulitatea contractului de împrumut pentru cauză ilicită, exclusiv în considerarea motivului că acesta ar fi un contract cu camătă, aspect pe care l-a reţinut pe baza considerentelor supraabundente ale deciziei penale menţionate anterior. Cu încălcarea limitelor devoluţiunii însă, instanţa de apel analizează, pentru prima oară în proces şi învestită fiind cu apelul pârâtului, alte cauze de nulitate a aceluiaşi contact, prin acele considerente redate la pct. 6 al motivării, prin care a reţinut cauza ilicită a contractului dată fiind destinaţia banilor din împrumut sau lipsa cauzei specifice contractului de împrumut (când se referă la scopul vânzării apartamentului ce garanta restituirea împrumutului).

- În mod greşit, cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 16 şi art. 261 C. proc. civ., instanţa de apel a respins criticile pârâtului referitoare la încălcarea principiului nemijlocirii de către tribunal, invocate în cadrul motivului de apel 3.1.d, pronunţând, în opinia recurentului, o hotărâre nelegală.

- În mod nelegal, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în condiţiile în care nu se dovedeşte că factura aflată la dosar a fost şi achitată de intimată către apărătorul său.

- Hotărârea instanţei de apel încalcă reglementările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în privinţa prezumţiei de nevinovăţie în ce priveşte săvârşirea pretinselor acte de cămătărie, creând aparenţa că instanţa a avut o părere preconcepută în ce1 priveşte pe pârât, în ciuda faptului că nu a fost condamnat pentru vreo infracţiune, iar faptele pretinse de cămătărie nu au făcut obiectul analizei instanţei penale.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29.01.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, pentru soluţionarea acestuia, la data de 26.02.2020.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-reclamantă A. a arătat că primul motiv de recurs s-a susţinut că nu se încadrează în art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

A solicitat a se avea în vedere că instanţa a analizat punctual toate motivele de apel, iar faptul că nu a răspuns fiecărui argument nu echivalează cu neanalizarea respectivului motiv de apel. A opinat că pârâtul, prin cererea de apel, a prezentat argumente de fapt şi de drept subsumate motivului pe care se sprijină, neputându-se cere instanţei să răspundă fiecărei afirmaţii.

Dacă se va trece peste nulitatea primului motiv de recurs, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Referitor la al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că în mod eronat recurentul a afirmat că autoritatea trebuia să fie reţinută doar sub aspectul faptelor de înşelăciune şi şantaj cu privire la care a fost achitat, în realitate instanţa penală analizând şi dacă fapta de a încheia un contract cu camătă constituie sau nu o faptă penală.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, s-a solicitat a se observa că se impune anularea acestuia pentru neîncadrare în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., arătându-se că încheierea din 29.11.2018 nu are caracter interlocutoriu şi nu leagă instanţa, astfel încât să poată fi atacată o dată cu fondul.

Intimata - reclamantă a solicitat respingerea şi a celorlalte motive de recurs, cu cheltuieli de judecată, iar referitor la cel privitor la nedovedirea faptului că factura de onorariu avocaţial ar fi fost achitată a solicitat anularea, pentru neîncadrare în art. 488 C. proc. civ.

Recurentul - reclamant B. a formulat răspuns la întâmpinare, în termen legal, prin care a arătat că îşi menţine în totalitate criticile dezvoltate prin motivele de recurs.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, pentru pretinsul considerent că unele dintre motive nu s-ar încadra în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a solicitat respingerea acesteia, constatându-se că toate criticile expuse în cadrul fiecărui motiv sunt încadrabile în dispoziţiile menţionate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului fondat al acestora potrivit celor ce urmează:

Recurentul-pârât a atacat hotărârea instanţei de apel sub mai multe aspecte - respectiv, pentru omisiunea analizării unora din motivele sale de apel, a aspectelor esenţiale rezultate din probele administrate, pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., pentru nesocotirea principiului nemijlocirii administrării probelor, schimbarea cauzei acţiunii în apel, utilizarea unor motive străine pricinii, modul de stabilire a cheltuielilor de judecată în apel - cele mai multe dintre acestea având ca punct de pornire unul şi acelaşi element, constând în modalitatea de soluţionare a litigiului, prin stabilirea ca fiind dovedită a cauzei de nulitate absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/22 iulie 2011, încheiat în scopul cametei, exclusiv prin reţinerea, în temeiul art. 28 din C. proc. pen., a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 1887/A din 14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012.

De aceea, va fi supus analizei instanţei de recurs cu întâietate motivul prin care se critică greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen., care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, întrucât, de bună seamă că răspunsul ce se va da acestuia va influenţa şi răspunsul asupra celorlalte motive susţinute de pârât aflate în legătură cu acesta ori, după caz, va face inutilă analiza altora.

În esenţă, prin cel de-al doilea motiv al recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că ambele instanţe de fond ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. considerând că decizia penală nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti are autoritate de lucru judecat asupra acţiunii civile deduse prezentei judecăţi, cu toate că faptele ce au făcut obiectul cercetării în respectiva cauză penală au fost cele de înşelăciune şi şantaj, iar nu cea de cămătărie, dispozitivul hotărârii în cauză nereferindu-se la o atare faptă. Chiar o hotărâre penală de achitare pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., precum cea în cauză, are autoritate de lucru judecat în procesul civil în privinţa faptelor ce au fost cercetate, respectiv înşelăciune şi şantaj, pârâtul subliniind însă că fapta de cămătărie nu a fost investigată în procesul penal. Considerentele deciziei penale nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti care se referă la contractul de împrumut autentificat sub nr. x/22 iuie 2011 ca fiind unul cămătăresc sunt supraabundente şi chiar greşite deoarece relevă o greşită raportare a instanţei penal la noţiunea de camătă. În continuarea aceluiaşi motiv de recurs, pârâtul a pretins, cu referire la fiecare din considerentele deciziei penale avute în vedere de instanţele civile în soluţionarea prezentei cauze, lipsa lor de relevanţă sub aspectul legalităţii şi valabilităţii contractului de împrumut de consumaţie, din punctul de vedere al legii civile. În sfârşit, pârâtul a invocat o greşită dezlegare ce s-a dat de către curtea de apel criticilor sale aduse hotărârii de primă instanţă, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen.

Criticile recurentului-pârât sunt întemeiate sub ambele aspecte sesizate (art. 488 alin. (5) şi (8) C. proc. civ.), reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Înţelesul acestei dispoziţii legale este acela că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, indiferent de soluţia pe care aceasta o conţine, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, evident pentru cazurile care sunt compatibile cu existenţa unei fapte şi a unei persoane care a fost cercetată.

În ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât, hotărârea penală în cauză (decizia penală nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală) conţine (consfinţeşte) o soluţie (a primei instanţe) de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru înşelăciune şi şantaj, în timp ce acţiunea civilă alăturată acţiunii penale cu acest obiect a fost lăsată nesoluţionată de instanţa penală, conform art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) şi art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Astfel, considerentele deciziei civile nr. 1887A/14.12.2016 susţin teza recurentului-pârât, înţelegându-se din cuprinsul acestora că faptele penale cercetate în legătură cu activitatea numitului B. au fost cea de înşelăciune, cu referire la încheierea contractului de împrumut autentificat sub nr. x/22.07.2011, şi cea de şantaj, cu referire la ameninţarea adusă reclamantei că va pune în executare silită respectivul contract în caz de nerestituire a împrumutului.

Prin urmare, soluţia de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pronunţată de instanţa penală poate produce autoritate de lucru judecat în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen. cel mult în legătură cu aceste două fapte iar nu şi cu privire la săvârşirea altora care nu au făcut obiectul cercetării penale şi în privinţa cărora nu a fost pronunţată o soluţie de către instanţa penală.

Apar în acest context, într-adevăr, ca fiind supraabundente (în sensul că nu sprijină dispozitivul hotărârii) acele considerente ale instanţei penale de apel care, deşi consideră nu pot fi reţinute susţinerile părţii vătămate cum că nu ar fi primit "nici sumele de bani împrumutate de inculpaţii E. şi B." (întrucât, pe de o parte, aceste susţineri nu ar fi fost dovedite în mod indubitabil cu probele administrate în procesul penal, iar pe de altă parte, întrucât toate tranzacţiile au fost consfinţite prin acte autentice guvernate de dispoziţiile art. 1173, 1174 şi 1191 alin. (2) C. civ. în vigoare la data întocmirii lor), califică contractele de împrumut încheiate între reclamantă şi persoanele anterior menţionate drept acte cămătăreşti. Înalta Curte mai constată că, deşi în mod repetat prin considerente regăsite la filele x ale acestei hotărâri, instanţa penală se referă la faptul că la încheierea acestor acte juridice (ca şi a altora supuse analizei sale) s-ar fi "procedat în mod tipic activităţii cămătăreşti", lipseşte din analiza instanţei tocmai prezentarea faptei concrete de cămătărie întreprinse la încheierea actului juridic contestat în procesul civil - contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/22 iulie 2011 - în raport de descrierea legală a acesteia, respectiv darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată (potrivit art. 3 din Legea nr. 216/2011 şi a art. 351 din actualul C. pen.), instanţa penală neepuizând analiza sa în legătură cu această faptă deoarece a reţinut că, la data săvârşirii sale, cămătăria nu era incriminată.

Or, premisa autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale reglementată prin dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen. presupune existenţa unei fapte care să fi fost cercetată, investigată în materialitatea sa, ceea ce lipseşte hotărârii penale invocate în cauză cu referire la pretinsa faptă de cămătărie acuzată a fi stat la baza încheierii contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/22.07.2011, pe de o parte întrucât trimiterea în judecată penală a pârâtului B. a avut loc sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată, astfel cum se reţine prin sentinţa penală nr. 36F/17.02.2015 a Tribunalului Ilfov dată în dosarul nr. x/1012, iar pe de altă parte întrucât analiza pe acest aspect a deciziei penale nr. 1887A/14.12.2016, realizată în afara cadrul legal de învestire a instanţei, este una disparată şi incompletă, lipsindu-i descrierea concretă a modului în care a fost materializată camăta în actul juridic ce interesează acţiunea civilă ori în succesiunea actelor încheiate de reclamantă şi cu alte persoane din anturajul pârâtului (menţionate în hotărârea penală).

Din acest motiv apar ca fiind îndreptăţite criticile recurentului care a susţinut o greşită soluţionare a cauzei de către ambele instanţe de fond prin utilizarea dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. în legătură cu decizia penală nr. 1887A/14.12.2016.

În realitate, considerentele supraabundente ale deciziei penale nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, relative la împrumuturile cămătăreşti ce ar fi intervenit între partea vătămată, numitul B. şi alte persoane din anturajul acestuia, nu au aptitudinea de a genera o autoritate de lucru judecat asupra acţiunii civile având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului autentificat sub nr. x/2011, ca fiind un contract cu camătă, întrucât nu explică şi nu se reflectă în dispozitivul hotărârii printr-o soluţie care să privească această faptă şi pe acest făptuitor şi nu descriu acţiunile celor implicaţi din punct de vedere al calificării legale a faptei de camătă (urmare directă a necercetării faptei în cauză).

Ceea ce omite instanţa de apel în analiza sa asupra criticii pârâtului relativă la greşita valorificare în cauză de către tribunal a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., atunci când reţine că această normă nu particularizează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale doar la dispozitiv sau doar la considerente (ci că ea se referă la întregul hotărârii penale), este faptul că, întocmai ca în cazul oricărui act jurisdicţional, şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se ataşează dispozitivului şi, deopotrivă, acelora dintre considerente care îl explică, condiţie ce nu se verifică în legătură cu pretinsele acţiuni cămătăreşti ori cu un mod de operare astfel calificat, analizate prin decizia penală. Sunt, aşadar, justificate şi criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că greşita interpretare şi aplicare ce s-a dat în cauză dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. a condus la soluţionarea cauzei în absenţa cercetării fondului acesteia, prin reţinerea eronată ca fiind stabilită definitiv fapta de cămătărie la încheierea actului juridic contestat şi, prin aceasta, ca fiind probată cauza ilicită a contractului.

Deşi face trimitere la puterea de lucru judecat relativă a hotărârii penale (atunci când reţine că "existenţa anumitor fapte dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie ea civilă sau penală, beneficiază de putere de lucru judecat şi pot fi valorificate probator într-un litigiu ulterior atâta timp cât probele administrate nu sunt de natură să contrazică sau să schimbe conţinutul faptic al raportului juridic analizat"), în realitate, prima instanţă a dat efecte absolute puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 1887A/14.12.2016 deoarece, cu excepţia interogatoriului pârâtului, nu a administrat nicio probă directă în cauză, deşi punerea lor în discuţie ori chiar ordonarea administrării se afla în puterea sa de decizie, şi nu a lămurit sub nici un aspect variantele diferite susţinute de reclamantă prin cererea iniţială şi cea completatoare (depusă la 6.06.2017) asupra sumelor luate cu împrumut şi a celor care ar fi constituit pretinsa camătă ori asupra circumstanţelor care ar fi condus la încheierea actului juridic contestat în aceste condiţii, ci a judecat cauza exclusiv pe baza situaţie de fapt incomplet stabilite de instanţa penală şi potrivit calificării date ei de aceasta.

Împrejurarea că prima instanţă a pronunţat o soluţie de admitere a acţiunii nu probează şi o reală, efectivă cercetare a fondului cauzei, după cum eronat reţine prin decizia atacată instanţa de apel.

- Înalta Curte mai reţine că, consecinţă a modului în care instanţa de apel a răspuns criticii pârâtului relativă la greşita interpretare şi aplicare de către tribunal a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen., pe care a considerat-o nefondată, nivelul de evaluare a cauzei pe fond a rămas acelaşi şi în etapa judecăţii de apel, dovedindu-se întemeiată şi cea dintâi critică a prezentului recurs prin care pârâtul a invocat că instanţa de apel a refuzat să analizeze aspectele rezultate din probele efectiv administrate şi să lămurească elementele esenţiale ale cauzei, zădărnicind complet efectul devolutiv al apelului şi încălcând dispoziţiile art. 477 şi 478 alin. (2) şi 479 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, ca şi primă instanţă, curtea de apel s-a limitat să invoce situaţia de fapt şi calificarea juridică dată acesteia prin decizia penală nr. 1887A/14.12.2016, care a descris un mod de acţionare tipic cămătăresc la încheierea actelor menţionate în considerente, între care şi cel contestat în prezenta cauză, şi să valorifice aceste elemente în procesul civil în temeiul art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.

- Suplimentar judecăţii înfăptuite de prima instanţă în exact aceiaşi parametri şi, totodată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. (care stabileşte limitele efectului devolutiv la cele deduse judecăţii expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată), instanţa de apel a analizat cauza actului juridic şi prin prisma altor temeiuri de drept decât cele avute în vedere de instanţa fondului, aspect al judecăţii criticabil pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, atunci când a reţinut nulitatea absolută a actului juridic dedus judecăţii pentru cauză ilicită în considerarea faptului că sumele luate cu împrumut de reclamantă ar fi fost destinate folosirii, în materialitatea lor, practicării ritualurilor vrăjitoreşti sau pentru lipsa cauzei (imediate şi mediate) specifice unui contract de împrumut (la punctul 9 al motivării), instanţa de apel se pronunţă nu cu încălcarea limitelor judecăţii stabilite în faţa primei instanţe (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), după cum a criticat recurentul-pârât, ci cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.) şi a principiului dublului grad de jurisdicţie, aspecte de asemenea criticate prin cel de-al cincilea motiv de recurs. Aceasta întrucât, deşi reclamanta a învestit instanţele judecătoreşti cu o acţiune iniţială, în constatarea nulităţii absolute şi/sau în anularea actului juridic autentificat sub nr. x/22 iulie 2011 pentru lipsa cauzei (reale) a contractului de împrumut, pentru cauză ilicită (explicată prin destinaţia banilor luaţi cu împrumut, care aveau a fi folosiţi în ritualuri vrăjitoreşti) şi pentru dolul sub puterea căruia s-ar fi exprimat consimţământul reclamantei (art. 953 C. civ.), acţiune pe care a completat-o la 6.06.2017 cu motive noi de nulitate absolută, constând în cauză ilicită şi fraudă la lege (art. 966 şi 968 C. civ.) explicate prin încheierea unui act juridic de împrumut cu camătă, prima instanţă s-a limitat în analiza sa a reţine nulitatea actului juridic contestat exclusiv pentru cauza ilicită justificată prin camătă, prin valorificarea, în temeiul art. 28 C. proc. pen., a deciziei penale nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Or, această soluţie a primei instanţe a fost contestată în calea de atac a apelului exclusiv de către pârât care s-a raportat în criticile sale la dezlegarea dată de tribunal, astfel că, deşi este exact că reclamanta nu a renunţat prin completarea adusă cererii iniţiale, la cauzele şi motivele de nulitate/anulare a actului juridic atacat, regăsite în actul de învestire al instanţei, este neîndoielnic că extinderea cercetării judecătoreşti în apel realizată prin analiza şi reţinerea unor cauze de nulitate care, deşi invocate de reclamantă, nu fuseseră cercetate de tribunal, înfrânge regulile de judecată a apelului (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.) şi nesocoteşte principiul echităţii procedurii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat şi cel de-al cincilea motiv al recursului declarat, întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Aşa cum s-a arătat în partea de început a acestor considerente, dezlegarea dată motivului de recurs (cel de-al doilea) privitor la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. civ. induce şi aprecierea caracterului întemeiat al motivelor de recurs privitoare la caracterul nelegal al încheierii din 17.01.2019 a instanţei de apel (al treilea motiv de recurs) şi la greşita soluţionare a motivului de apel relativ la încălcarea de către prima instanţă a principiului nemijlocirii administrării probelor (al şaselea motiv de recurs).

În esenţă, ambele instanţe au nesocotit acest principiu consacrat prin dispoziţiile art. 16 din C. proc. civ. tocmai ca urmare a valorificării greşite - potrivit statuărilor anterioare - în actualul proces civil a unei puteri de lucru judecat (inexistente) a deciziei penale nr. 1887A/14.12.2016 a Curţii de Apel Bucureştii, în partea privitoare la descrierea şi calificarea unui mod de operare tipic cămătăresc utilizat la încheierea mai multor acte juridice în care reclamanta a avut calitatea de parte, între care şi cel dedus prezentei judecăţii.

Potrivit art. 16 C. proc. civ., probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel (spre exemplu, cazul administrării probelor prin comisie rogatorie, al administrării lor în faţa unei instanţe necompetente sau unei instanţe de la care pricina a fost strămutată, ori într-o cerere perimată, administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici, etc.).

Desigur că valorificarea în procesul civil a puterii de lucru judecat a hotărârii penale în condiţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. (care operează în privinţa faptei şi persoanei care a săvârşit-o) constituie un caz în care instanţa civilă poate fi dispensată total sau parţial (funcţie de obiectul cauzei civile) de administrarea de probe, însă, decizia penală nr. 1887A/14.12.2016 nu se bucură de autoritate de lucru judecat în privinţa aspectelor de fapt ce se impuneau lămurite în soluţionarea prezentei cauze.

Deşi la termenul de încuviinţare a probelor în apel (29.11.2018), curtea de apel a apreciat ea însăşi că principiul nemijlocirii administrării probelor constituie o regulă de bază a procesului civil şi a încuviinţat părţilor audierea a câte doi martori întrucât "ceva ce s-a lăsat nesoluţionat nu poate fi considerat soluţionat sau probat" (cu referire la latura civilă a procesului penal, în privinţa acuzaţiilor aduse numitului B.), la termenul următor (17.01.2019) a revenit implicit asupra măsurilor dispuse şi asupra probelor încuviinţate deoarece, în absenţa martorilor (care citaţi fiind, nu s-au prezentat) a decis să nu ia nicio măsură pentru a asigura prezenţa acestora la audieri, reţinând că aceştia "au fost audiaţi într-o cauză penală în legătură cu relaţiile despre care se solicită să depună mărturie şi în prezentul litigiu".

În alte cuvinte, administrarea probei cu martori în proces a fost lăsată la latitudinea acestora care, în plus, prin neprezentare, au prilejuit instanţei ocazia de a reveni în mod nepermis asupra măsurilor sale iniţiale. Desigur că instanţa putea reveni asupra probelor încuviinţate, însă în condiţiile permise de art. 259 C. proc. civ. (administrarea probelor fiind guvernată de legea în vigoare la data administrării lor, deci de noul C. proc. civ., potrivit art. 26 alin. (2) din cod), respectiv dacă, după administrarea unor probe, aprecia că administrarea celorlalte nu mai era necesară, însă nu aceasta a fost situaţia regăsită în cauză.

Întrucât nicio nouă împrejurare nu a survenit între cele două termene cât să se justifice în vreun fel revenirea instanţei asupra aprecierii utilităţii probei cu martori ce fusese încuviinţată, apare cu evidenţă că această revenire se explică tot în acceptarea valorificării în procesul civil a declaraţiilor martorilor şi părţilor implicate (inculpat, parte vătămată), date în cursul procesului penal, declaraţii pe care instanţa de apel le califică în mod eronat ca având valoarea şi caracterul unor "înscrisuri autentice" (în raport de conţinutul unei atare noţiuni date prin dispoziţiile art. 269 C. proc. civ., în vigoare la data respectivelor declaraţii).

De altfel, în hotărârea pronunţată, chiar astfel justifică instanţa de apel măsura din încheierea de la termenul din 17.01.2019, ceea ce nu-i conferă legalitate acesteia deoarece, respingând cererea fondată pe dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., curtea de apel şi-a încălcat propriile statuări din încheierea din 29.11.2018 prin care, în acelaşi context procesual al cauzei, apreciase că audierea martorilor ar fi fost utilă pentru aflarea adevărului. Motivarea oferită prin hotărârea recurată asupra măsurilor dispuse în privinţa probatoriilor la termenele din 17.01.2019 şi din 21.02.2019 - respectiv, neindicarea sau nesusţinerea de către părţi a unor teze probatorii noi faţă de cele reţinute de instanţa penală, care să justifice citarea martorilor pentru audieri - contrazice propriile măsuri şi aprecieri ale instanţei de apel regăsite în încheierea sa din 29.11.2018 şi doevdeşte încălcarea de către aceasta a exigenţelor impuse prin dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Astfel fiind, cu încălcarea principiului nemijlocirii administrării probelor, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au soluţionat cauza valorificând, în mod mediat (prin mijlocirea instanţei penale) probe administrate în procesul penal finalizat cu pronunţarea deciziei nr. 1887A/14.12.2016 în care fapta de pretinsă cămătărie nici nu era investigată ca atare (nefăcând parte din acuzaţiile aduse inculpaţilor). Preluând descrierea faptelor şi calificarea modului de operare "tipic cămătăresc" date de instanţa penală, instanţele civile au pronunţat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/2011 pentru cauză ilicită - camătă - fără a lămuri deplin şi alte aspecte esenţiale ale litigiului, cum ar fi valoarea sumei împrumutate efectiv, a cametei, modul/forma în care aceasta s-a materializat, etc.

Analiza anterioară şi neregularităţile de ordin procedural constatate până în prezent în judecata înfăptuită de cele două instanţe de fond relevă, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nelegalitatea hotărârilor pronunţate şi, în acelaşi timp, necesitatea refacerii cercetării judecătoreşti cu asigurarea dublului grad de jurisdicţie, prin administrarea de probe directe care să permită deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei şi lămurirea tuturor aspectelor relevante ale acesteia, începând chiar cu tezele justificative ale motivelor de nulitate susţinute de reclamantă prin cererea introductivă şi cea modificatoare. În măsura în care instanţele vor cerceta (şi) motivul de nulitate constând în încheierea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară pentru motivul cauzei ilicite date de camătă, se impune lămurirea tuturor împrejurărilor legate de concluzia încheierii unui atare contract, chiar dacă s-a dedus judecăţii doar o acţiune în constatarea nulităţii absolute/anularea actului juridic iar nu şi una în restituirea prestaţiilor, întrucât doar o motivare completă, ce clarifică toate împrejurările de fapt în privinţa relaţiilor derulate între părţi poate fi şi una convingătoare, garanţie împotriva arbitrariului şi dovadă a unui proces echitabil.

Pe de altă parte, o atare concluzie face inutilă şi lipseşte de interes analiza celorlalte critici de recurs susţinute de pârât privitoare la măsura în care prin hotărârea instanţei de apel se dă un răspuns complet sau, dimpotrivă, sunt lasate fără răspuns anumite motive ale apelului său, nu sunt lămurite toate aspectele relevante ale cauzei, sunt utilizate motive străine pricinii, idei preconcepute ale instanţei asupra relaţiilor dintre părţi ori a celor prin care se critică o nelegală stabilire a cheltuielilor de judecată în apel.

În considerarea tuturor acestor motive şi în temeiul dispoziţiilor art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia de apel şi sentinţa primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B., cu domiciliul în judeţul Ilfov şi domiciliul procesual ales la avocat F., Bucureşti, str. x, împotriva deciziei nr. 373/A din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., cu domiciliul în Bucureşti, şi cu domiciliul procesual ales la SCA G., Bucureşti, str. x.

Casează decizia recurată şi sentinţa nr. 649 din 27 februarie 2018 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 11 martie 2020.