Interpretation of "observarea raportului" in expropriation compensation mandates and scope of res judicata for unquantified compensation claims

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 9 ianuarie 2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au solicitat:

- anularea, în parte, a deciziei de validare nr. 5432 din 5 decembrie 2018 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a hotărârii nr. 4559 din 14 iunie 2013 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ca fiind nelegale, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate de la 44.662,54 RON la 685.210,82 RON,

- obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să valideze hotărârea Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi să dispună acordarea către reclamanţi de despăgubiri băneşti actualizate, în cuantum de 685.210,82 RON.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă prin sentinţa nr. 1072 din 23 aprilie 2019 a respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 117 C din 23 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbarea, în tot, a sentinţei tribunalului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Au susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a folosit motive contradictorii în considerente atunci când, pe de o parte, a susţinut că raportul de expertiză putea constitui element orientativ pentru Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în stabilirea cuantumului total al compensaţiei iar, pe de altă parte, că raportul nu a fundamentat soluţia adoptată în procesul anterior şi că exprimarea din dispozitiv "cu observarea raportului" nu leagă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

În opinia recurenţilor, aceste motive contradictorii, ca si cele legate de calitate - străine de natura pricinii - sunt temei de casare.

Spre deosebire de calitatea procesuală activă în alte procese civile, în astfel de cazuri, calitatea de persoană îndreptăţită este condiţie cumulativă de fond, iar nu una care legitimează un drept procesual la acţiune.

Hotărârea anterioară rezolvă problema de fond a calităţii de persoană îndreptăţită dar dă şi îndrumare pentru ANRP să emită decizia "cu observarea raportului de expertiza", raport care cuprindea contravaloarea tuturor proprietăţilor pentru care sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reclamanţii susţin că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare cât priveşte dezlegarea dată problemei calităţii de persoană îndreptăţită şi "întrevederea dreptului", înrăutăţind astfel situaţia reclamanţilor în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor art. 502 C. proc. civ.

Au mai criticat şi faptul că instanţa de apel, pe de o parte, a încălcat legea, iar pe de altă parte, a aplicat-o greşit la speţă.

Astfel, în opinia recurenţilor, convenţiei interpretate de instanţa de apel i se aplică dispoziţiile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii acesteia. Potrivit recurenţilor, prin prisma art. 969 C. civ., instanţa trebuia să dea eficienţă convenţiei din anul 1948. Or, în modul de interpretare a convenţiei, în sensul că acest contract are caracter compensatoriu potrivit Legii nr. 715/1946, curtea de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 977-985 C. civ.

Au susţinut că natura convenţiei era de vânzare-cumpărare şi că instanţa de apel a făcut o interpretare forţată prin caracterizarea convenţiei ca fiind una de compensare reciprocă, în act neexistând nicio clauză în acest sens.

Au precizat, în acest sens, că sunt cuprinse elementele esenţiale ale vânzării - cumpărării, respectiv bun şi preţ, iar dacă natura convenţiei ar fi fost una de desocotire, nu s-ar fi stabilit cele 10 rate de plată a preţului şi nici pactul comisoriu expres înscris în contract.

Au arătat că prin interpretarea greşită a actului juridic, instanţa de fond a restrâns dreptul la despăgubiri în mod nejustificat.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

A arătat că, în speţă, instanţa a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat anularea unui act administrativ şi din examinarea acesteia rezultă că s-a exercitat calea extraordinară de atac împotriva deciziei curţii de apel, decizie definitivă prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, prin urmare, demersul recurenţilor tinde la reluarea controlului judiciar.

Prin prisma art. 483 C. proc. civ., a susţinut că litigiul demarat de reclamanţi este supus regulilor noului C. proc. civ., ca atare, hotărârea primei instanţe este supusă doar apelului şi exclusă de la calea de atac a recursului, recursul fiind inadmisibil.

Pe fondul recursului s-a arătat că hotărârea atacată nu conţine motive contradictorii şi că instanţa de judecată nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1944 din 13 noiembrie 2017.

Totodată, s-a arătat, cu privire la înrăutăţirea situaţiei reclamanţilor în propria cale de atac, că prin raportare strict la speţă, o înrăutăţire a situaţiei de la judecata de fond nu putea exista în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în integralitate.

A considerat, cu privire la critica referitoare la aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, că aspectele invocate de către recurenţi privesc judecarea fondului litigiului şi nu pot fi reanalizate în calea de atac a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art. IV din Legea nr. 212/2018 din 25 iulie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, prevăd următoarele: Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

Statuând prin norma de drept menţionată că aceste litigii nu mai sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ ci de competenţa secţiilor civile, fără vreo derogare în ceea ce regimul căilor de atac, rezultă că hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal este supusă atât apelului, cât şi recursului, conform dispoziţiilor art. art. 282 C. proc. civ., caz în care recursul dedus judecăţii este admisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat.

În drept, statuând prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la posibilitatea părţii de a ataca cu recurs hotărârea care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, legiuitorul a avut în vedere că motivele hotărârii recurate se contrazic între ele, astfel încât nu se poate stabili care dintre acestea fundamentează soluţia ori lipsesc cu desăvârşire.

Motivul de casare menţionat nu este incident în situaţia în care considerentele hotărârii sunt explicite şi fundamentează soluţia pronunţată

Totodată, instituind motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere încălcarea prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, în înţelesul dat acestei sintagme prin dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta devine incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material a căror indicare precisă este esenţială pentru exercitarea controlului de către instanţa de recurs.

În speţă, în ceea ce priveşte critica reclamanţilor potrivit căreia instanţa de apel a folosit motive contradictorii în considerente atunci când a reţinut, pe de o parte, că raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal putea constitui element orientativ pentru Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în stabilirea cuantumului total al compensaţiei iar, pe de altă parte, că respectivul raport nu a fundamentat soluţia adoptată anterior prin sentinţa civilă nr. 1944/13.11.2017 pronunţată în dosarul menţionat, se constată că este nefondată.

Critica formulată de reclamanţi pune în discuţie întinderea obligaţiei stabilită în sarcina pârâtei ANRP prin dispozitivul sentinţei civile definitive nr. 1944/13.11.2017 a Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1470/26.11.2018 a Curţii de Apel Constanţa.

Ori, prin sentinţa civilă menţionată a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 9/1998, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a hotărârii nr. 4559/14.06.2013 a comisiei menţionate şi, totodată, a fost admisă cererea formulată de reclamanţi şi anulată decizia nr. 2643/27.09.2016 a ANRP prin care se invalidase hotărârea nr. 4559/14.06.2013 a comisiei, sub motiv că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai proprietarului bunurilor abandonate, C..

Constatând că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai colonistului C. şi, pe cale de consecinţă, calitatea de persoane îndreptăţite să beneficieze de prevederile Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 164/2014, prin sentinţa menţionată pârâta ANRP a fost obligată să analizeze hotărârea comisiei nr. 4559/14.06.2013 în sensul validării/invalidării în raport de prevederile art. 3 alin. (7) şi art. 7 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 164/2014 cu excluderea motivului de invaliditate avut în vedere la emiterea deciziei nr. 2643/27 09 2016 şi cu observarea raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză.

Solicitând, în procesul pendinte, anularea deciziei de validare nr. 5432/05.12.2018 emisă de ANRP şi a hotărârii nr. 4559 din 14 iunie 2013 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate), reclamanţii au pretins şi că pârâta ANRP nu a respectat dispoziţiile sentinţei civile nr. 1944/13.11.2017 prin care, în opinia lor, a fost obligată să le acorde despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză din dosarul nr. x/2016.

Apărarea reclamanţilor nu a fost primită iar considerentele expuse de instanţele de fond în urma analizării menţiunilor din dispozitivul şi considerentele hotărârii instanţei de contencios administrativ relative la raportul de expertiză sunt clare şi nu contradictorii, cum eronat pretind reclamanţii.

Aceasta, întrucât, sintagma "observarea raportului" din dispozitivul hotărârii nr. 1944/13.11.2017 nu poate semnifica, astfel cum eronat pretind reclamanţii, instituirea unei obligaţii de conformare în sarcina pârâtei, ci doar a unei obligaţii de observare, de remarcare ori de studiere a respectivului raport.

Interpretarea dată sintagmei de instanţele de fond s-a impus şi prin raportare la considerentele hotărârii care explică dispozitivul şi prin care s-a statuat, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, că instanţa nu are căderea de a înlocui analiza organului administrativ care se bucură de libertatea dacă va reţine că se impune să majoreze cuantumul compensaţiilor sau să le micşoreze în funcţie de circumstanţe.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că raportul de expertiză nu a fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de contencios administrativ prin hotărârea nr. 1944/13.11.2017 şi că acest raport era doar orientativ pentru pârâta ANRP, în sensul că aceasta avea posibilitatea de a-l examina şi de a valorifica elementele care îi erau necesare în vederea aprecierii asupra cuantumului despăgubirii.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, critica formulată de reclamanţii cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii în ceea ce priveşte calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri, chestiune care, de altminteri, a fost tranşată definitiv prin sentinţa civilă definitivă nr. 1944/13.11.2017 a Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Analizând critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

În susţinerea criticii, reclamanţii pretind că prin hotărârea recurată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii din procesul anterior, sentinţa civilă 1944/13.11.2017, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemei calităţii de persoană îndreptăţită şi "întrevederea dreptului", înrăutăţindu-li-se astfel situaţia în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor art. 502 C. proc. civ.

Mai întâi, este de observat că la judecata în fond a prezentei cauze calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de prevederile Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 164/2014 nu s-a constituit într-o chestiune litigioasă întrucât, astfel cum s-a arătat, aceasta era deja statuată prin sentinţa civilă 1944/13.11.2017.

Apoi, este de observat că recunoscând reclamanţilor prin hotărârea menţionată dreptul de a beneficia de prevederile legilor nr. 9/1998 şi nr. 164/2014, statuare care făcea să se întrevadă dreptul la despăgubire, instanţa de contencios administrativ nu a stabilit prin vreo dispoziţie un anumit cuantum al despăgubirii cuvenite, mai mare decât cel confirmat în procesul pendinte, chestiune care ar fi fost de natură să pună în discuţie incidenţa prevederilor art. 502 C. proc. civ., astfel cum pretind, fără însă a demonstra, reclamanţii.

Ca atare, cum în sentinţa civilă 1944/13.11.2017 a Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu există nicio dispoziţie relativă la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanţilor, dispoziţie care să beneficieze de autoritate de lucru judecat în sensul dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., critica formulată de reclamanţi se dovedeşte a fi nefondată.

Cât priveşte critica prin care reclamanţii pretind că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept relative la efectele şi interpretarea convenţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 969 şi art. 977-985 din vechiul C. civ., cu consecinţa calificării greşite a convenţiei intervenite între colonistul C. şi Statul Român în anul 1948 ca fiind un act de compensare, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că este, de asemenea, nefondată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege şi, ca atare, judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi.

Regulile de interpretare prevăzute de dispoziţiile art. 977 şi urm. C. civ. intervin numai în cazul clauzelor îndoielnice.

Analizând considerentele hotărârii recurate se constată că instanţa de apel a reţinut ca fiind clare clauzele convenţiei încheiate de autorul reclamanţilor C., aplicându-le astfel cum acestea au fost stabilite de părţile contractante. De altminteri, instanţa de apel a statuat expres în considerentele hotărârii că un act juridic trebuie să primească interpretarea dată de clauzele sale, care reflectă acordul de voinţă al părţilor sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor asumate.

În raport de clauzele stipulate, parte dintre acestea detaliate în cuprinsul hotărârii, instanţa de apel a reţinut că imobilul, teren extravilan de 10 ha şi construcţie cu teren intravilan, ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29.01.1948 de autorul reclamanţilor colonistul C. şi Statul Român, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 715/1946, a fost primit de colonist în compensare, în contul despăgubirii ce i se cuvenea potrivit legii pentru bunurile pe care a fost nevoit să le abandoneze în Dobrogea de Sud.

Instanţa de apel a observat că părţile semnatare ale convenţiei au stabilit şi au consemnat de comun acord în contract că valoarea de achitat reţinută în sarcina colonistului, obligaţie pentru care s-a instituit şi un pact comisoriu, reprezintă un sold determinat dintr-o desocotire prealabilă, efectuată în condiţiile art. 2 şi 3 din Legea nr. 715/1946, adică o datorie a colonistului către stat, acesta fiind motivul pentru care a înlăturat susţinerea reclamanţilor potrivit căreia această valoare ar reprezenta, în realitate, preţul de tranzacţionare al imobilelor.

Instanţa de apel a făcut trimitere, totodată, şi la obligaţia asumată prin convenţie de colonist de a respecta toate condiţiunile impuse prin legea asupra colonizării din 25 aprilie 1940 şi prin acest contract, precum şi la clauza privind renunţarea sa la orice pretenţiune în viitor faţă de Statul Român.

De altminteri, se constată că reclamanţii, deşi critică interpretarea greşită a clauzelor convenţiei menţionate, nu au indicat care este acea clauză care pretind că ar fi fost greşit interpretată, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs să-şi exercite precis controlul, rezumându-se să facă trimitere la regulile de interpretare a convenţiilor, în particular, la dispoziţiile art. 978 C. civ. potrivit cărora: Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul, text de lege care nu a fost aplicat de instanţa de apel.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 117 C din 23 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.