State civil liability for systemic prison overcrowding violating ECHR Article 3 detention space standards

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 19 martie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Rahova, obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 50 euro/zi daune morale pentru suportarea condiţiilor improprii de detenţie.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 CEDO şi ale art. 1349 şi 1373 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 37 din 18 septembrie 2018, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a respins excepţiile netimbrării, prescripţiei, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive. A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Arad, Penitenciarul Rahova, având ca obiect pretenţii, respectiv plata sumei de 50 euro/zi petrecută în sistemul carceral. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, sumă ce va fi reactualizată la data plăţii. A respins acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 791 din 26 martie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea faţă de acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul şi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi.

Recurentul - reclamant A., prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a arătat că în cauză sunt întrunite cumulativ cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Fapta ilicită constă, în opinia recurentului, în încălcarea de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, respectiv în camerele în care a fost cazat reclamantul nu s-a asigurat spaţiul util de 4 mp sau 6 mc de aer.

Statul Român şi-a asumat existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, prin emiterea Ordinului MJ nr. 2773/2017 pentru aprobarea situaţiei centralizate a clădirilor care sunt necorespunzătoare din punct de vedere al condiţiilor de detenţie, fapta ilicită constând în încălcarea normelor privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin neasigurarea unui spaţiu util de 4 mp şi a unui volum de 6 mc aer.

A susţinut că responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie revine pârâţilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciarelor de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei), aceasta fiind o obligaţie de rezultat şi nu una de mijloace.

A arătat că referitor la condiţiile de detenţie s-a dezvoltat o vastă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea relevantă fiind, în opinia recurentului - reclamant, cea pronunţată în cauza Iacov Stanciu împotriva României prin care s-a stabilit că există o încălcare a art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile materiale ale detenţiei şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate şi s-a constatat nerespectarea de către statul român a obligaţiei prevăzute de art. 46 din Convenţie privind forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Recurentul a opinat că nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul încălcării art. 3 din Convenţie nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante fiind important în sistemul apărării drepturilor omului, recurentul a susţinut că instanţa trebuie să prezinte motive serioase şi convingătoare pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică.

În raport de aceste criterii şi ţinând cont de toate circumstanţele speţei şi luând în considerare reparaţiile acordate de Curte în cauze similare, recurentul a considerat că instanţa nu s-a raportat în mod echitabil la prejudiciul efectiv suferit ca urmare a condiţiilor de detenţie, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparaţie completă pentru drepturile sale. Astfel, deşi instanţele fondului au reţinut că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană şi că reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului produs, nu au făcut o apreciere rezonabilă, echitabilă, cu corelaţia dintre prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate.

Recurentul - pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi a arătat, sub incidenţa motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material sub acest aspect.

Întrucât fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, obligaţia asigurării unui spaţiu corespunzător revenea penitenciarului, entitate cu personalitate juridică subordonată Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar nu Statului Român, care răspunde doar în cazul litigiilor având ca obiect erori judiciare.

Legea nr. 254/2013 şi OMJ nr. 433/2010 stabilesc obligaţiile pe care unităţile de detenţie trebuie să le îndeplinească cu privire la evitarea supraaglomerării şi la standardele minime de igienă şi suprafaţă, Statul Român neavând atribuţii, respectiv obligaţii, în acest sens.

A susţinut că din conţinutul normelor aplicabile în speţă nu rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice face politici penale sau ia măsuri de eficientizare a dotărilor penitenciarelor sau că răspunde pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, primele instanţe ignorând nepermis dispoziţiile legale care reglementează executarea pedepselor, dispoziţii care stabilesc atribuţii exprese şi distincte în sarcina unităţilor de detenţie.

În opinia recurentului, în cauză nu este îndeplinită astfel condiţia identităţii dintre persoana pârâtului şi cel obligat să răspundă în raportul juridic litigios, astfel cum impun prevederile art. 36 C. proc. civ.

A învederat că, de altfel, potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care au personalitate juridică.

Faţă de acestea, a susţinut că instanţele, în mod greşit, au reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, referitor la existenţa faptei ilicite şi dovada culpei, în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, hotărârea pronunţată fiind una nelegală.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate în apel şi, pe fond, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu respingerea acţiunii faţă de acest pârât.

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin recursul incident, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu această pârâtă.

A susţinut astfel, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa ignorând că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, având în vedere că prin acţiunea dedusă judecăţii se reclamă încălcarea drepturilor deţinutului în unităţile penitenciare în care a fost cazat.

A apreciat că statului îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

A înţeles a se prevala în susţinere de două hotărâri pronunţate de instanţe judecătoreşti teritoriale prin care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, întrucât penitenciarele unde au ispăşit pedeapsa au aptitudinea de a sta în judecată cu atât mai mult cu cât potrivit art. 222 C. civ., persoana juridică ce are în subordonare o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă. De asemenea, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiţii de detenţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este răspunzător patrimonial de eventualele prejudicii suferite de reclamant.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurentul - reclamant A. la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, s-a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, respingerea recursului pârâtului, admiterea recursului propriu, casarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii.

Prin întâmpinările formulate de intimatul - pârât Penitenciarul Drobeta Turnu Severin s-a arătat că argumentele deduse judecăţii prin căile extraordinare de atac exercitate de reclamant şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 Cod procedură, în subsidiar, solicitându-se respingerea acestora, iar prin întâmpinarea la recursul incident al pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea căii de atac.

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin întâmpinarea la recursul reclamantului A., a învederat că recursul este inadmisibil, întrucât reclamantul nu a avut calitatea de apelant în etapa procesuală a cercetării cauzei în apel, declarând doar apel incident şi că recursul este nul, întrucât nu este criticată hotărârea recurată, ci sunt prezentate aspecte de ordin general privind jurisprudenţa Curţii Europene a Omului, iar nemulţumirile recurentului vizează cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, fără a arăta însă în ce a constat prejudiciul suferit urmare a condiţiilor de detenţie.

A susţinut, de asemenea, că recursul este nefondat, întrucât nu au fost constatate încălcări ale drepturilor fundamentale ale reclamantului pe perioada detenţiei.

Recurenta - pârâtă a redat pe larg aspecte legate de standardele corespunzătoare privind igiena celulelor de detenţie, calitatea hranei oferită reclamantului, temperatura ambientală, transportul deţinutului, aglomerarea penitenciarelor, modalitatea de aplicare a mijloacelor de imobilizare, tratamentul general aplicat acestuia. A mai arătat că pe perioada detenţiei, reclamantul a beneficiat de un program complex de activităţi, care i-a permis selecţionarea la muncă, derularea unor activităţi educaţionale în afara camerei de deţinere, i-a creat oportunitatea unui comportament activ în vederea integrării sociale după liberare, rezultând un climat de viaţă ce nu poate fi circumscris relelor tratamente sau tratamentelor inumane sau degradante şi care nu justifică acordarea de despăgubiri.

Intimatul - pârât Penitenciarul Craiova a formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Intimatul - pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la recursurile reclamantului A. şi pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Intimatul - pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a formulat întâmpinare la recursul reclamantului A., prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului, iar prin întâmpinarea la recursul incident al pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor a arătat că achiesează la argumentele acesteia.

Recurentul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident al pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea în cauză a pârâtei.

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului - reclamant, prin care a arătat că Statul Român are calitate pasivă în cauză, a solicitat respingerea recursului acestuia şi respingerea cererii de chemare în judecată, precum şi răspunsuri la întâmpinările intimaţilor - pârâţi Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Justiţiei, arătând că apărările formulate de aceste părţi nu sunt în contradicţie cu propriile aspectele invocate, situaţie faţă de care achiesează la acestea.

Recurentul - reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinările recurentei - pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi intimaţilor Penitenciarul Drobeta Turnu Severin şi Penitenciarul Craiova, solicitând înlăturarea apărărilor din actele procedurale şi admiterea recursului propriu.

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului - reclamant A., solicitând respingerea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului incident, astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 ianuarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 791 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 11 martie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile formulate de recurentul - reclamant A. au fost constatate a fi subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează, nu doar modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat prejudiciul cauzat, ci şi aspecte legate de elementele răspunderii civile delictuale şi de modalitatea în care acestea ar fi întrunite în speţă.

Criticile sunt însă nefondate.

Astfel, recurentul - reclamant a susţinut, prin prisma art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, existenţa faptei ilicite constând în încălcarea normelor privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin neasigurarea unui spaţiu util de 4 mp şi a unui volum de 6 mc aer.

A apreciat, totodată, că instanţa nu s-a raportat în mod echitabil la prejudiciul efectiv suferit ca urmare a condiţiilor de detenţie, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparaţie completă pentru drepturile reclamantului.

Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că în mod corect au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere a Statului Român, fapta ilicită constând în neasigurarea spaţiului minim de 4 mp în camerele în care reclamantul a fost încarcerat.

Se constată că instanţa de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi din perspectiva jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului, conchizând că, în circumstanţele particulare ale speţei, acest echilibru a fost respectat.

Pentru procesele în cadrul cărora se reclamă încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum este şi cazul de faţă, în lipsa unei căi legislative care să se constituie într-un remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de articolul mai sus menţionat din Convenţie, rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri îi revine instanţei de judecată.

Astfel, instanţa de apel, în justificarea menţinerii despăgubirilor acordate de tribunal, a avut în vedere atât durata cât reclamantul a fost încarcerat în camera în care nu i s-a asigurat spaţiul minim de 4 mp, cât şi criteriile de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, toate aceste criterii fiind subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului.

Se reţine, ca atare, că instanţa de apel raportându-se la criteriile sus-menţionate şi având în vedere jurisprudenţa CEDO, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule.

Prin urmare, Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerinţa justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţia acordată, rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenţie.

Într-o consistentă jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor grave, inumane ori degradante, ceea ce a condus la concluzia existenţei unei probleme structurale în România în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunţării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017.

În sensul celor anterior arătate, sunt de subliniat paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveş: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţii democratice [a se vedea, în special, Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10865/09 ş.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV şi Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor degradante este o valoare ce ţine de civilizaţie şi este strâns legată de respectarea demnităţii umane. Art. 3 nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii.

Curtea a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea a reamintit în acest context că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131, 22 octombrie 2009)".

În raport de cele expuse, Înalta Curte constată că în speţă nu se verifică susţinerile recurentului, întrucât, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor morale ce i-au fost cauzate, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cuantificarea acestor despăgubiri, luând în considerare condiţiile de detenţie în care reclamantul şi-a executat pedeapsa, observând circumstanţele particulare ale speţei şi luând în considerare circumstanţele personale ale reclamantului, elemente detaliate în considerentele hotărârii primei instanţe, sentinţa nefiind reformată în apel din acest punct de vedere.

Instanţa de recurs exercitând doar un control de legalitate a deciziei recurate, nu vor putea fi evaluate trimiterile pe care recurentul - reclamant le face la despăgubirile stabilite de CEDO în alte hotărâri, neputându-se reţine că s-ar fi consacrat de către Curtea Europeană un criteriu de cuantificare a reparaţiei echitabile, în sensul celor susţinute.

Recurentul - pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi a contestat, în temeiul motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinerea calităţii sale procesuale pasive în litigiul dedus judecăţii în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne şi a celor prevăzute de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin tratamentul la care acesta a fost supus constând în supraaglomerarea din celule prin care nu i s-a asigurat spaţiul minim de 4 mp.

Critica este nefondată.

Fără a nega faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor prin penitenciarele din subordine are obligaţia de a asigura condiţiile legale de detenţie, instanţa de apel a reţinut, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie şi adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor.

Astfel, în mod corect recurentului - pârât i-a fost reţinută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute, fiind considerat, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor constatate, răspunzător de producerea prejudiciului.

Se reţine că în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului ci provin, de obicei, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea de despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul ce excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.

Or, faţă de această situaţie, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv şi subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz dispoziţiile C. civ.. Textele de lege invocate de recurentul - pârât nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă chiar prin dispoziţiile invocate, respectiv art. 224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Aşadar, în mod corect, s-a reţinut în sarcina recurentului - pârât o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană.

Se constată, în consecinţă, că în mod corect i-a fost recunoscută recurentului - pârât calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute, respectiv supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost deţinut, acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina Statului care stabileşte politica penală.

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a susţinut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa ignorând că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, având în vedere că prin acţiunea formulată se reclamă încălcarea drepturilor deţinutului în unităţile penitenciare în care a fost cazat.

Critica este nefondată.

Se observă că recurenta - pârâtă nu aduce argumente în combaterea considerentelor deciziei pronunţate în apel, prin care s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate şi ale art. 2 din acelaşi act normativ, instanţa de apel reţinând din coroborarea respectivelor prevederi că Administraţia Naţională a Penitenciarelor are obligaţii legate de asigurarea spaţiilor minime de cazare individuală de 4 mp/deţinut.

A fost respinsă, totodată, critica pârâtei referitoare la aplicarea art. 222 C. civ., curtea de apel constatând că răspunderea acesteia nu a fost angajată pentru faptele unităţilor din subordine, respectiv a penitenciarelor pârâte ci pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor prevăzute de textele de lege menţionate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor privind reţinerea în mod greşit a calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care unităţile penitenciare au personalitate juridică, iar Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu ar putea dispune cu privire la modul în care execută pedeapsa persoanele private de libertate, acest motiv nu poate fi primit, Înalta Curte apreciind că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANP a fost în mod legal confirmată de instanţa de apel.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (care reia dispoziţii similare din Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004), activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, etc.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeaşi hotărâre de Guvern stabileşte că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se în cauză conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă şi a ANP.

Prin urmare, după cum s-a reţinut în considerentele prin care s-a constatat nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care s-a instituit răspunderea directă a acestuia pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, capacitatea juridică şi atribuţiile în materie ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu au fost negate fiind analizate şi în raport de conduita acesteia în executarea obligaţiilor legale ce îi incumbă în organizarea activităţii de detenţie.

Se constată astfel că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine rolul care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie ce impun statului, printr-o obligaţie legală, de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi drepturile cuvenite.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 791 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.