Liability for precautionary garnishment of monetary assets: no obligation to secure funds or execute absent a titled debt and danger of asset disposal

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 21 iulie 2017, S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.644.151,91 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin poprirea asiguratorie instituită asupra terţului poprit S.C. B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357, art. 1349, art. 219 alin. (2) şi art. 221 C. civ.

Prin sentinţa nr. 576 din 2 noiembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secţia civilă.

A reţinut, în esenţă, că în situaţia acţiunii având ca obiect despăgubiri derivate din emiterea unui act de executare, natura litigiului este una pur civilă, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală, astfel încât competenţa materială şi funcţională se determină potrivit reglementării generale cuprinse la art. 94 şi următ. C. proc. civ. şi nu conform normelor derogatorii din Legea nr. 554/2004.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal.

Tribunalul Olt, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 594 din 21 noiembrie 2018, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, prin decizia nr. 1240 din 25 aprilie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea acesteia şi, rejudecând apelul, să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, apelului şi recursului.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare dispoziţiilor art. 129 alin. (6) raportate la cele ale art. 136 alin. (7) şi ale art. 148 alin. (8) şi (9) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală anterior, însuşindu-şi în totalitate motivarea primei instanţe privind faptul că nu ar exista prevederi legale aplicabile care să instituie obligaţia terţului poprit de a vira sumele de bani ce au făcut obiectul popririi asiguratorii.

În dezvoltarea criticii s-a arătat că ceea ce li se impută intimatelor - pârâte şi nu a fost analizat de instanţa de apel este pasivitatea de care au dat dovadă întrucât, deşi au instituit poprire asiguratorie la terţ asupra sumei de 1.644.151,91 RON prin comunicarea adresei de înfiinţare a popririi, pe care şi-a însuşit-o, ulterior, respectiv de la data de 4 iulie 2014 şi până la intrarea în insolvenţă a terţului poprit nu au mai făcut niciun fel de diligenţe pentru a se asigura că suma cu privire la care s-a dispus poprirea este indisponibilizată la dispoziţia acestora, respectiv că indisponibilizarea efectivă a sumelor s-a făcut de terţul poprit şi că, în acest fel, nu există pericolul dispariţiei acestei sume.

În opinia recurentei, intimatele - pârâte se puteau asigura de punerea în aplicare a popririi asigurătorii, fie prin transferarea sumei în contul de garanţii al pârâtei AJFP Olt, fie prin confirmarea de către terţ, în scris, că suma a fost efectiv indisponibilizată la dispoziţia organului fiscal şi poate fi încasată oricând de intimatele - pârâte dacă măsura asiguratorie ar fi devenit ulterior executorie.

Precizează că motivele sale de apel nu au avut în vedere numai aplicabilitatea Ordinului nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, ci şi împrejurarea că organul fiscal a stat în pasivitate în condiţiile în care terţul poprit a încălcat dispoziţiile art. 149 alin. (8) şi alin. (9) lit. b) din Codul de procedură fiscală, respectiv nu a înştiinţat organul de executare că a indisponibilizat sumele de bani.

În acest context, organul fiscal avea obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) prin raportare la cele aplicabile executării silite, respectiv cele prevăzute de art. 136 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 întrucât, câtă vreme terţul poprit nu a înştiinţat organul fiscal de faptul că a indisponibilizat sumele de bani, acesta avea obligaţia să constate că există pericolul evident de sustragere de la executare silită, situaţie faţă de care organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului putea proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestor sume de bani.

Prin urmare, potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să analizeze existenţa faptei ilicite a intimatelor - pârâte raportat la împrejurarea că organul fiscal nu s-a asigurat de faptul că terţul poprit, cu care a avut un raport juridic direct pentru implementarea acestei măsuri asigurătorii nu a indisponibilizat suma de bani datorată debitorului S.C. A. S.R.L. (care prin raportul de expertiză s-a constatat că era o sumă certă, lichidă şi exigibilă).

În opinia recurentei, fapta ilicită a intimatelor - pârâte constă în pasivitatea de care au dat dovadă şi acceptarea conduitei nelegale, chiar achiesarea la conduita nelegală a terţului poprit, prin lipsa oricăror demersuri de a se asigura de indisponibilizarea sumelor poprite la terţ, în contextul în care acest terţ nu a confirmat organului fiscal indisponibilizarea sumelor de bani coroborat cu obligaţia intimatelor - pârâte ca, în lipsa acestei confirmări, să procedeze la indisponibilizarea şi executarea acestei sume de bani. Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit dreptul organului fiscal de a proceda la indisponibilizarea şi executarea sumelor poprite priveşte tocmai astfel de situaţii în care terţul poprit încalcă dispoziţiile legale aplicabile, debitorul nu are niciun fel de pârghie pentru a determina aplicarea legii, iar creditorului fiscal i se instituie un drept în plus pentru asigurarea unor venituri urmăribile (sume pe care terţul poprit le-a folosit în interes propriu).

Or, în acest context, raportat la definiţia faptei ilicite, recurenta a susţinut că în cauza pendinte este, în mod cert, vorba de o faptă ilicită săvârşită de intimatele - pârâte prin inacţiune, respectiv neîndeplinirea unor activităţi sau neluarea unor masuri atunci când aceasta activitate, potrivit legii, trebuia să fie întreprinsă de organele fiscale. Omisiunea reprezintă faptă ilicită ori de cate ori norma legală obligă ca o anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod, analizându-se cerinţa care nu a fost respectată, iar în situaţia în care omisiunea a provocat altuia o pagubă, în opinia recurentei, suntem în prezenţa clară a unei fapte ilicite.

Argumentul instanţei din considerentele hotărârii recurate privind faptul că a făcut referire la neîndeplinirea unor obligaţii de către terţ sunt eronate, întrucât fapta ilicită a intimatelor - pârâte trebuie analizată raportat la faptul că terţul poprit nu a confirmat acestora că a dat curs adresei de înfiinţare a popririi şi, în acest context, omisiunea de a se asigura de indisponibilizarea sumelor de bani reprezintă o faptă ilicită ce trebuie sancţionată.

Pentru recurentă, indisponibilizarea sumei de bani de către terţul poprit nu presupune doar sistarea oricărei plăţi din sumele datorate către debitor, cum eronat s-a reţinut în considerentele hotărârii recurate, ci şi ca organul fiscal care a dispus poprirea asiguratorie să se asigure că terţul poprit nu foloseşte sumele de bani indisponibilizate în alte scopuri.

Aceasta este ipoteza pe care legiuitorul a avut-o în vedere la edictarea dispoziţiilor art. 146 alin. (9) lit. b) teza finală, altfel, înfiinţarea popririi nu ar avea finalitate decât pentru debitor, care la rândul său, primind adresa de înfiinţare a popririi nu mai poate să încaseze de la terţul poprit nicio sumă de bani, lăsând la latitudinea terţului poprit folosirea sumelor de bani după bunul plac.

Prin urmare, pentru recurentă, nu poate fi vorba de o reţinere greşită în motivele de apel a faptului că nu s-ar fi indisponibilizat sumele de bani, aşa cum s-a susţinut în considerentele hotărârii recurate, întrucât, în cazul în care s-ar accepta că logica instanţei este corectă, instituţia popririi asigurătorii nu ar avea nicio însemnătate faţă de terţul poprit, deoarece conform celor reţinute de instanţa de apel indisponibilizarea ar consta doar în imposibilitatea terţului poprit de a mai face plăţi către debitor (prin primirea ordinului din cuprinsul adresei de înfiinţare a popririi), lăsând astfel suma de bani |a dispoziţia terţului poprit fără nicio obligaţie (decât cea de a nu plăti debitorului).

A susţinut că la analiza faptei ilicite imputate intimatelor-pârâte, instanţa de apel nu a cercetat dacă organul fiscal s-a asigurat că măsura dispusă de acesta a fost dusă la îndeplinire, întrucât, în caz contrar, dacă ar fi constatat că există un pericol evident de sustragere de la măsurile dispuse din partea terţului poprit (întrucât recurenta nu avea nicio pârghie legală prin care să poată să-şi asigure indisponibilizarea creanţei la dispoziţia organului fiscal până la emiterea unui eventual titlu de creanţă), exista posibilitatea indisponibilizării sumelor prin procedura executării silite a sumei de la terţul poprit pentru ca sumele poprite să poată ulterior fi utilizate potrivit scopului pentru care s-a dispus măsura sau să fie restituite debitorului.

În concluzie, contrar susţinerilor instanţei, recurenta a arătat că existenţa faptei ilicite a intimatelor-pârâte constă în aceea că doar au procedat la instituirea popririi asigurătorii prin transmiterea adresei către terţul poprit însă, ulterior, nu s-au asigurat (inacţiune/omisiune) că această măsură a fost dusă la îndeplinire de terţul poprit, cu toate că, raportat la art. 149 alin. (9) lit. b), terţul poprit ar fi trebuit să înştiinţeze organul de executare despre indisponibilizarea sumelor de bani, iar în lipsa acestei înştiinţări, organul fiscal, constatând că măsura popririi nu a fost dusă la îndeplinire, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 136 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală constatând existenţa pericolului ca sumele poprite să dispară (cum de altfel s-a şi întâmplat).

- instanţa de apel a făcut o greşită apreciere asupra aplicabilităţii Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2605/2010, cu referire particulară la dispoziţiile pct. 5.15-5.16 din ordin.

Recurenta a susţinut că, în lipsa unor prevederi exprese, sumele de bani poprite pot fi asimilate bunurilor mobile (necorporale), prin trimitere la C. civ. care este aplicabil în temeiul art. 2 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi, în acest context, organul de executare trebuia să solicite virarea acestora în contul său de la terţul poprit, iar în cazul în care ar fi considerat că sumele de bani trebuie lăsate la dispoziţia terţului poprit, care capătă astfel calitatea de custode, această măsură ar fi trebuit aprobată de conducătorul organului fiscal de executare.

În baza dispoziţiilor legale anterior menţionate organul fiscal de executare trebuia, fie să solicite virarea sumelor de bani (depozitarea) într-un cont al organului de executare, fie să ia măsuri de a oferi custodia acestor sume terţului poprit sau unui alt terţ.

Faptul că există două anexe separate la acest ordin (Anexa nr. 4 şi Anexa nr. 6), care fiecare se referă pe rând la bunuri mobile şi la sumele de bani poprite, nu este de natură să conducă la concluzia că dispoziţiile punctelor 5.15 şi 5.16 care privesc şi bunurile mobile (deci şi bunurile mobile necorporale) nu sunt aplicabile.

În acest sens, dacă instanţa considera că nu există dispoziţii legale procedurale fiscale aplicabile, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prevederile acestuia se completează cu cele ale C. proc. civ., în cauză devenind incidente dispoziţiile art. 970-971 raportat la cele ale art. 954-959, inclusiv raportat la art. 955 alin. (3).

Contrar susţinerilor instanţei, în situaţia în care ar fi constatat că terţul poprit nu a indisponibilizat sumele de bani, organul fiscal, asimilat organului de executare în considerarea pericolului dispariţiei sumelor poprite, avea obligaţia de a înscrie poprirea asiguratorie în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare care ar fi făcut opozabilă poprirea asiguratorie tuturor terţilor şi astfel, chiar şi în contextul în care s-a deschis procedura de insolvenţă, reclamanta ar fi beneficiat de o creanţă garantată.

Este cert că dacă intimatele-pârâte s-ar fi asigurat că suma a fost indisponibilizată la dispoziţia acestora, această sumă ar fi trebuit să se regăsească la dispoziţia lor chiar şi în situaţia în care terţul poprit a intrat în procedură de insolvenţă.

De altfel, interdicţia instituită de organul fiscal prin decizia de masuri asigurătorii, a blocat raportul juridic al recurentei cu terţul poprit, intimatele-pârâte subrogându-se în drepturile sale şi, din momentul transmiterii adresei de înfiinţare a popririi, doar intimatele-pârâte au devenit responsabile de indisponibilizarea sumelor poprite şi asigurarea acestora, în contextul în care inclusiv expertiza fiscală a dovedit că aceste sume erau certe, lichide şi exigibile la momentul instituirii popririi la terţul poprit şi că, în lipsa popririi, recurenta putea să încaseze oricând sumele de bani de la terţul poprit.

Cu toate acestea, deşi terţul poprit a sistat orice plată către recurentă motivat de obligativitatea indisponibilizării sumei de 1.644.151,91 RON, ca sumă la dispoziţia creditorului bugetar ANAF-AJFP Olt, în realitate, urmare a neaplicării dispoziţiilor legale anterior menţionate de către intimatele-pârâte, sumele nu au fost indisponibilizate şi nici nu s-a întreprins vreo altă măsură, precum înscrierea sumei în AEGRM sau virarea sumelor în contul de garanţii al intimatelor-pârâte.

Pe cale de consecinţă, raportat la argumentele invocate anterior şi la probele administrate la fond, în special expertiza judiciară fiscală (care a fost înlăturată în mod nejustificat de instanţă pe considerentul că expertul fiscal nu poate emite opinii proprii cu privire la interpretarea legislaţiei fiscale, deşi acesta are această specializare), a considerat că existenţa faptei ilicite, justificarea prejudiciului dar şi existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu au fost probate în totalitate.

Sub nicio formă, a susţinut recurenta, nu se poate reţine că există doar o culpă a terţului poprit (aşa cum a încercat instanţa de apel să motiveze hotărârea), întrucât, atât cererea de chemare în judecată cât şi criticile din apel vizează răspunderea civilă delictuală a intimatelor-pârâte (nu a terţului poprit) şi încălcarea dispoziţiilor procedurale fiscale aplicabile ca urmare a faptului că acestea nu s-au asigurat de indisponibilizarea sumelor de bani (bunuri mobile necorporale).

În lipsa unei prevederi exprese la sumele de bani poprite în cuprinsul ordinului a considerat că devin aplicabile dispoziţiile punctelor 5.15 -5.16 care se referă la bunurile mobile care, aşa cum a reţinut şi instanţa, în înţelesul C. civ. includ şi bunurile mobile necorporale (sumele de bani).

Interpretarea instanţei cu privire la fapta ilicită este nelegală întrucât nu se poate accepta că, dacă terţul poprit nu a dus la îndeplinire măsura popririi şi nu a indisponibilizat sumele de bani, nu poată fi tras la răspundere şi nu se poată lua nicio măsură împotriva sa de către organul fiscal de executare, în contextul în care debitoarea - recurentă nu poate întreprinde nicio măsură împotriva terţului poprit.

În contextul în care, după 5 ani de litigii, s-a constatat definitiv că recurenta nu datora intimatelor-pârâte nicio sumă de bani din cele imputate, nerespectarea de către acestea a dispoziţiilor legale anterior menţionate a condus la pierderea sumei de 1.644.151.91 RON, care reprezintă un prejudiciu cert.

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a solicitat respingerea recursului, arătându-se că hotărârile primelor instanţe sunt temeinice şi legale.

A considerat că, întrucât motivele de recurs sunt o reluare într-o formă mai amplă a motivelor de apel, nu au fost formulate critici care să conducă la anularea raţionamentului judecătoresc.

În afara termenului legal, s-au înregistrat întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, precum şi răspunsul acesteia la întâmpinarea intimatei - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinări.

6. Procedura de filtru.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 ianuarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 11 martie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, într-o primă teză, că soluţia instanţei de apel este rezultatul greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) raportat la art. 136 alin. (7) şi a dispoziţiilor art. 148 alin. (8) şi (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală anterior.

Reproşând instanţei de apel neanalizarea faptei pe care o impută intimatelor-pârâte, recurenta a susţinut, de o manieră complet diferită descrierii faptelor imputate prin cererea de chemare în judecată, că acestea se fac vinovate de nerealizarea niciunei diligenţe, în intervalul cuprins între 4.07.2014 (data emiterii Deciziei nr. x/2014 de instituire a măsurilor asiguratorii) şi 18.06.2015 (data intrării în insolvenţă a terţului poprit, B. S.A.), în a se asigura că suma cu privire la care s-a dispus poprirea asiguratorie a fost efectiv indisponibilizată la dispoziţia lor, pentru a nu exista pericolul dispariţiei sale. În viziunea recurentei, diligenţele necesare ar fi presupus fie transferarea sumei în contul de garanţii al pârâtei OJFP Olt (faptă imputată şi prin cererea de chemare în judecată), fie confirmarea în scris de către terţul poprit a indisponibilizării sumei la dispoziţia organului fiscal, confirmare în absenţa căreia intimatele erau datorate ca, în temeiul art. 129 alin. (6) coroborat cu art. 149 alin. (8) şi (9) lit. b) şi cu art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, să procedeze la indisponibilizarea şi executarea silită a sumei de bani poprite asigurătoriu, dat fiind riscul dispariţiei acesteia, despre care se afirmă că ar fi fost utilizată de terţul poprit în alte scopuri (faptă nouă imputată în apel).

Aşadar, în mod repetat, recurenta a declarat că reproşează intimatelor pasivitatea, inacţiunea în declanşarea procedurii instituite prin dispoziţiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, în absenţa confirmării din partea terţului a indisponibilizării sumelor vizate prin poprirea asiguratorie, dar şi acceptarea conduitei nelegale, chiar achiesarea lor la o pretinsă conduită nelegală a terţului poprit, care ar fi utilizat sumele afectate proprii asiguratorii unor alte scopuri.

Criticile recurentei, subsumate acestei prime teze a recursului său nu pot fi primite.

În primul rând, acestea relevă indubitabil o deplasare (parţială) a cauzalităţii producerii prejudiciului de la faptele imputate prin acţiune, la fapte care nu au fost cercetate până în prezent (etapa recursului) în proces, fiind afirmate prin chiar motivele de recurs.

Astfel, se reţine că prin cererea de chemare în judecată (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal) reclamanta a acuzat o tergiversare nejustificată a procedurii inspecţiei fiscale de fond, cu consecinţa instituirii şi menţinerii unor măsuri asiguratorii ce depăşeau cu mult (de 8 ori) un debit supraestimat (care, s-a dovedit ulterior, că nici nu exista, decizia de stabilire a obligaţiilor fiscale fiind anulată în instanţă), în contextul în care terţul poprit nu a virat în contul de garanţii "indicat de organul fiscal" sumele vizate de măsura popririi asigurătorii, acesta a intrat în procedura insolvenţei la data de 18.06.2015, organele fiscale nu au uzat de posibilitatea legală a înscrierii la masa credală cu creanţa lor bugetară, în timp ce reclamanta înscrisă fiind la aceeaşi masă cu creanţa de 1.644.151,91 RON, a invocat imposibilitatea recuperării acesteia, dat fiind caracterul neprivilegiat al creanţei sale.

Aşadar, dată fiind imposibilitatea reclamantei de a recupera de la terţul poprit suma poprită asigurătoriu de organele fiscale, de 1.644.151,91 RON, şi care era certă, lichidă, şi exigibilă la data de 7.07.2014, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, pentru "maniera defectuoasă de a pune în aplicarea o măsură asiguratorie pe care chiar ele au instituit-o şi au menţinut-o".

Deşi a renunţat la a mai susţine caracterul ilicit al acţiunilor organelor fiscale constând în tergiversarea procedurii de control fiscal ori instituirea măsurii popririi asiguratorii pentru un debit supraestimat, în calea de atac a apelului reclamanta şi-a extins acuzaţiile iniţiale, prin indicarea ca ilicită a faptei pârâtelor ce ar fi îmbrăcat forma omisiunii de a se asigura că terţul poprit a indisponibilizat suma de bani la dispoziţia lor şi de a declanşa procedura executării silite a acesteia în temeiul art. 149 alin. (8) şi (9) lit. b) coroborat cu cele ale at. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003. În calea de atac a recursului, fapta ilicită astfel descrisă prin memoriul de apel, a fost circumstanţiată, în plus, prin indicarea neînştiinţării organului fiscal de către terţul poprit asupra indisponibilizării sumei de bani la dispoziţia acestuia, în aplicarea prevederilor art. 149 alin. (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 ("să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul de executare") ceea ce demonstra, în optica recurentei, existenţa pericolului evident de sustragere (prin fapta terţului poprit) de la executarea silită şi obliga/îndreptăţea organul fiscal la indisponibilizarea şi executarea silită a sumei de bani. De asemenea, elementul circumstanţial de noutate a inclus şi atribuirea unei conduite nelegale terţului poprit care nu ar fi indisponibilizat sumele la dispoziţia organelor fiscale, ci le-ar fi utilizat în alte scopuri neprecizate, dar şi asocierea pârâtelor acestei conduite, prin acceptarea sau achiesarea lor la conduita nelegală a terţului poprit.

Or, atribuirea terţului poprit S.C. B. S.A. (care nici nu este parte în proces) a unei conduite nelegale constând în neindisponibilizarea sumelor poprite asigurător la dispoziţia organelor fiscale şi utilizarea lor în alte scopuri, faptă care ar fi fost posibilă - în susţinerile recurentei - prin neglijenţa/omisiunea pârâtelor de a se asigura asupra indisponibilizării sumei şi eventuala recurgere la procedura indisponibilizării şi executării silite a acesteia (instituită prin dispoziţiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003), constituie în mod clar o modificare a cauzalităţii prejudiciului, astfel cum se regăseşte aceasta descrisă iniţial în cererea de chemare în judecată.

De altfel, în opoziţie cu cele afirmate prin memoriul de recurs, în cererea dedusă judecăţii, reclamanta preciza că, de la momentul comunicării înfiinţării măsurii asiguratorii a popririi, B. S.A. i-a plătit doar operaţiunile comerciale care au depăşit suma de 1.644.151,91 RON, motivat de obligativitatea indisponibilizării acesteia la dispoziţia creditorului ANAF -AJFP Olt. Aşadar, în descrierea faptelor potrivit cererii de chemare în judecată, terţul poprit este prezentat într-o conduită conformă măsurii asigurătorii a popririi instituită prin Decizia nr. x/4.07.2014 a organelor fiscale, contrar susţinerilor actuale din memoriul de recurs.

În plus, nici relaţiile furnizate în dosar de însăşi reclamanta până în această ultimă etapă procesuală nu susţin această nouă cauză a prejudiciului pretins a fi reparat, nerezultând că la deschiderea procedurii insolvenţei împotriva terţului poprit (B. SA) nu s-ar fi găsit asupra acestuia niciun fel de sume/lichidităţi care să fie aduse la masa credală în vederea îndestulării creditorilor. Dimpotrivă, înscrisurile depuse la dosarul Tribunalului Olt nr. 1366/54/2017 relevă că astfel de sume au existat, întocmindu-se, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, tabelul preliminar de creanţe în care a fost înscrisă şi creanţa reclamantei în sumă de 1.644.151,91 RON, ca şi creanţă chirografară, care nu a putut dobândi o cauză de preferinţă legală similară ipotecii ori gajului prin faptul indisponibilizării sale prin poprirea asiguratorie, (chiar) în beneficiul unui creditor fiscal (astfel cum se arată în notele scrise depuse de administratorul judiciar în dosarul nr. x/1371/201/a41 al Tribunalului Specializat Mureş).

Prin urmare, rezultă din toate datele litigiului că nu o pretinsă conduită nelegală a terţului poprit (care nu ar fi indisponibilizat suma la dispoziţia organului fiscal, ci ar fi dispus în alte moduri de aceasta), căreia să-i fi fost asociată neglijenţa prin omisiune a organului fiscal, stă la baza imposibilităţii recuperării creanţei de către reclamantă, ci caracterul neprivilegiat al creanţei sale şi circumstanţele în care poate fi în prezent valorificată aceasta, dată fiind intrarea în insovenţă a debitorului său (terţ poprit în raporturile cu organele fiscale), prin suportarea concursului unor eventuali creditori privilegiaţi, aşa cum, de altfel explica aceasta (şi) prin cererea dedusă judecăţii.

În al doilea rând, criticile reclamantei îşi menţin caracterul nefondat chiar şi în contextul noilor circumstanţe invocate în recurs.

Contrar susţinerilor recurentei, ceea ce s-a imputat intimatelor-pârâte prin cererea de apel, chiar cu caracter de noutate (potrivit precizărilor anterioare) a fost analizat de instanţă, care a reţinut corect că niciuna din dispoziţiile legale a căror aplicare greşită a pretins-o în speţă (art. 129 alin. (6), (13)6 alin. (7), (14)9 alin. (8) şi (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003) nu instituia obligaţia organului fiscal de a transfera suma poprită asigurător de la terţul poprit într-un cont propriu şi nici de a lua alte măsuri pentru a se asigura că această sumă nu este folosită de terţul poprit; tot astfel, reţine în mod corect că recurgerea la procedura instituită prin dispoziţiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 de către organul fiscal nu poate fi imputată pârâtelor de vreme ce pericolul înstrăinării sau sustragerii bunurilor, din care creditorul bugetar urma să-şi realizeze creanţa, nu a existat până la data intrării terţului poprit în incapacitate de plată.

Deşi inclusiv în recurs indică obligaţia organului fiscal de transfer al sumei asupra căreia s-a instituit măsura popririi asigurătorii, în contul de garanţii al pârâtei AJFP Olt, ca mijloc de asigurare a indisponibilizării acesteia la dispoziţia sa, reclamanta nu indică şi sursa legală a unei atare obligaţii ori a dispoziţiei normative care ar reglementa o procedură care să permită un atare transfer. Aşa cum corect au reţinut ambele instanţe de fond, abia prin dispoziţiile noului Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) a fost reglementată o atare posibilitate, respectiv în cuprinsul art. 236 alin. (9) lit. c), însă ca obligaţie care incumbă terţului poprit, iar nu organului fiscal, în timp ce sub reglementarea Codului de procedură fiscală anterior, o atare obligaţie impusă - de asemenea - terţului poprit exista şi devenea efectivă doar după începerea executării silite, când poprirea asigurătorie se transforma în poprire executorie prin constituirea/emiterea titlului executoriu şi comunicarea acestuia terţului poprit (art. 149 alin. (7), (8) şi 9 din O.G. nr. 92/2003).

Prin urmare, atunci când afirmă că "organul fiscal nu a luat nicio măsură împotriva terţului poprit S.C. B. S.A., cu toate că ştia că acesta nu a virat în contul indicat de organul fiscal nicio sumă de bani", reclamanta se raportează la o legislaţie neincidentă raporturilor dintre părţi prin simplul fapt că nici nu fusese adoptată la data producerii faptelor analizate.

Cât priveşte neînştiinţarea organului fiscal de către terţul poprit asupra indisponibilizării sumei vizată de măsura popririi asigurătorii (ca obligaţie ce revenea acestuia în temeiul art. 148 alin. (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003), se reţine, pe de o parte, că, fiind prima oară invocată în recurs, constituie o împrejurare necercetată şi nestabilită de instanţele de fond. În plus, eventuala cercetare şi stabilire a acesteia este relativă, dat fiind că vizează conduita unui subiect ce nu e parte în proces. Pe de altă parte, neînştiinţarea organului fiscal de către terţul poprit nu poate avea semnificaţia pe care, în mod forţat şi lipsit de orice bază legală şi factuală, i-o atribuie reclamanta.

Potrivit legii - art. 129 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 - măsurile asigurătorii (sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător) asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se dispun când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Măsurile asigurătorii, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată durata executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi (art. 129 alin. (3).

Măsurile asigurătorii se dispun prin decizia emisă de organul fiscal competent şi se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (art. 129 alin. (4) şi (6). Poprirea asigurătorie se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit (art. 149 alin. (8) din O.G. nr. 92/2003), aşadar independent de îndeplinirea sau nu a obligaţiei terţului poprit (care este una ulterioară, după înfiinţarea popririi, potrivit alin. (9) al art. 149) de înştiinţare a organului fiscal asupra indisponibilizării bunurilor mobile necorporale.

Principala obligaţie care revine în temeiul legii (art. 149 alin. (9) lit. b) terţului poprit este aceea de indisponibilizare a bunurilor mobile necorporale poprite, obligaţie îndeplinită în cauză de către B. S.A. care, potrivit propriilor susţineri ale reclamantei din cuprinsul acţiunii, ulterior înfiinţării popririi asigurătorii i-a plătit doar operaţiunile comerciale care au depăşit suma de 1.644.151,91 RON, motivat de indisponibilizarea acesteia la dispoziţia creditorului ANAF-AJFP Olt.

În acest context, neînştiinţarea despre aceasta a organului fiscal (deşi norma legală se referă în mod specific la organul de executare) de către terţul poprit, şi reală de ar fi fost (s-a arătat anterior că nu e vorba de un element al situaţiei de fapt stabilit în cauză, ci doar afirmat prin motivele de recurs) constituie un aspect absolut nerelevant în economia speţei şi în niciun caz nu poate dobândi semnificaţia atribuită de reclamantă, a demonstrării existenţei unui "pericol evident de sustragere de la executarea silită a sumelor de bani datorate de către S.C. A. S.R.L.", situaţie faţă de care, potrivit acesteia, "organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului putea proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestor sume de bani" în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003.

Deşi, cum s-a reţinut în cele de mai sus, pe baza dispoziţiilor art. 129 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, măsurile asigurătorii se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, corelarea pe care recurenta o face între măsurile asigurătorii şi dispoziţiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, pentru a deduce existenţa în sarcina organelor fiscale a unor obligaţii (de indisponibilizare şi executare silită a sumei de bani poprită asigurătoriu) a căror neîndeplinire le-o reproşează este eronată, greşit realizată.

Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiile legale care le reglementează - art. 129 alin. (3) teza finală corelat cu cele ale art. 149 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 - măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în caz de neplată. În concret, poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.

Dispoziţiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 - a căror nepunere în aplicare de către organele fiscale o reproşează acestora, ca faptă ilicită prin omisiune - nu consacră un caz de excepţie de la situaţia legală în care are loc transformarea măsurilor asigurătorii în măsuri executorii, respectiv pentru ipoteza pericolului evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului (când, potrivit reclamantei, organul de executare de la domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora), după cum sugerează reclamanta.

În mod evident, în raport de conţinutul său concret, norma alin. (7) a art. 136 este incompatibilă măsurilor asigurătorii reglementate în Codul de procedură fiscală dar şi celei a popririi asigurătorii adoptată de organele fiscale în cauză pentru simplul fapt că are ca situaţie premisă o executare silită începută (care, în acord cu art. 145 din acelaşi cod, debutează prin comunicarea unei somaţii însoţită de un exemplar al titlului executoriu) în raport de care survine pericolul de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului. Or, în cauză, titlul executoriu a fost constituit abia la 22.04.2016, pe baza Deciziei nr. 85/11.03.2016 (aşadar, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei a terţului poprit, care a avut loc la 18.06.2015, moment în care s-a pus în discuţie situaţia valorificării creanţei reclamantei). Prin urmare, nu s-ar putea argumenta printr-un text destinat fazei executării silite a creanţelor fiscale, situaţii care să fie incidente măsurilor asigurătorii (care sunt instituite anterior începerii acesteia şi chiar anterior emiterii titlului de creanţă - art. 129 alin. (3), cum s-a întâmplat în speţă).

În realitate, cazul reglementat în dispoziţiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 este destinat stabilirii competenţei organului care face executarea şi care, prin excepţie de la regulile instituite anterior la alin. (5), (5)1-53 şi 6 ale aceluiaşi articol (ce trimit la organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile şi la un organ coordonator al executării silite), este cel de la domiciliul fiscal al debitorului, indiferent de locul în care se găsesc bunurile, în cazul de excepţie al pericolului evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului.

Aşadar, norma art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 nu poate fi pusă în corelare cu măsura asigurătorie a popririi instituită de organul fiscal prin Decizia nr. x/4.07.2014 pentru a deduce existenţa în orice fel de împrejurare (iar nu doar a celei afirmate de recurentă, constând în conduita nelegală a terţului) a obligaţiei pârâtelor de indisponibilizare şi executare silită a sumei vizată de măsura popririi asigurătorii.

În mod evident, textul legal supus analizei nu instituie un caz de excepţie de la situaţia reglementată, a transformării măsurilor asigurătorii în măsuri executorii, nu instituie obligaţii în sarcina organului de executare ci creează posibilităţi (concluzie dedusă din utilizarea sintagmei "organul de executare (…) poate") şi, precum s-a reţinut şi de instanţa de apel, ipoteza de excepţie avută în vedere, a pericolului evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la executare silită a bunurilor debitorului nu a existat în speţă.

De altfel, toată această argumentaţie, conferă şi un caracter contradictoriu acţiunii deduse judecăţii întrucât reclamanta - cea care se plânge prin cererea de chemare în judecată de instituirea unei măsuri asigurătorii abuzive şi inutile, disproporţionate faţă de valoarea debitului estimat, în privinţa căruia demonstrează în final că nici nu a existat (prin sentinţa civilă nr. 409/2018 a Tribunalului Olt şi decizia civilă nr. 3106/2018 a Curţii de Apel Craiova fiind definitiv anulată decizia de impunere nr. x/11.03.2016 emisă de AJFP Olt - Activitatea de Inspecţie Fiscală) - ajunge în calea de atac a recursului să reproşeze pârâtelor (ca faptă ilicită prejudiciabilă) inacţiunea de a nu fi transformat măsura asigurătorie iniţială, în una mult mai energică, cea executorie, prin trecerea la executarea silită a sumelor poprite asigurător, chiar mai înaintea obţinerii de către organul fiscal a unui titlu de creanţă împotriva sa, sub justificarea existenţei unui "pericol al dispariţiei sumei" dedusă din lipsa înştiinţării organului fiscal de către terţul poprit asupra indisponibilizării sumei.

Într-o a doua teză, de asemenea întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita interpretare a dispoziţiilor Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2605/2010 prin hotărârea instanţei de apel, atunci când s-a stabilit că reglementările acestuia cuprinse în art. 5.15-5.16 nu pot fi incidente decât în cazul măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor imobile sau mobile corporale, iar nu şi în cazul sumelor de bani.

Deşi critică o greşită apreciere asupra aplicabilităţii acestor dispoziţii normative, recurenta nu indică şi argumentele care îi susţin critica, rezumându-se să facă trimitere la dispoziţiile echivalente în materia măsurilor asigurătorii din reglementarea de drept comun a C. proc. civ., respectiv art. 970-971, 954-959 şi, în mod specific, a art. 955 alin. (3) a căror incidenţă a inovat-o în baza normei de trimitere a art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Ceea ce omite recurenta invocând aceasta, este că nici instanţa de apel nu a exclus de la aplicare normele C. proc. civ., ca drept comun, dar a observat că atât în reglementarea acestuia, ca, de altfel, şi a Codului de procedură fiscală aplicabil raporturilor dintre părţi (O.G. nr. 92/2003) se face distincţia şi există reguli diferite după cum măsurile de executare ori cele asigurătorii privesc bunuri imobile, bunuri mobile corporale ori sume de bani ale debitorului, neputându-se împrumuta reguli aplicabile măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile, măsurilor asigurătorii instituite asupra sumelor de bani, cât timp fiecare dintre acestea beneficiază de reguli distincte edictate în cuprinsul aceluiaşi act normativ.

Cu referire distinctă la dispoziţiile art. 955 din C. proc. civ. destinat executării măsurii asigurătorii (a sechestrului asigurator şi, în mod corespunzător, a popririi asigurătorii), instanţa de apel sesizează corect că aceasta presupune inclusiv asigurarea formalităţilor de publicitate după cum se reglementează în cuprinsul alin. (3), publicitate care, însă, nu poate să privească decât bunurile imobile (în cazul cărora publicitatea se asigură prin cartea funciară) şi bunurile mobile corporale sau incorporale (în cazul cărora publicitatea se asigură prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Imobiliare şi Registrul Comerţului), dar nu şi sumele de bani care, în acord cu dispoziţiile art. 18 din C. civ., nu sunt supuse formalităţilor de publicitate.

Deşi trimiterea la dispoziţiile echivalente ale C. proc. civ. o realizează cu titlu subsidiar, respectiv "dacă instanţa considera că nu există dispoziţii legale procedurale fiscale aplicabile" (în discuţie fiind cele care ar stipula un transfer în contul creditorului fiscal a sumelor poprite asigurătoriu la terţul poprit ori de încredinţare a custodiei acestora unui subiect determinat), recurenta nu indică totuşi care dispoziţii ale dreptului comun dintre cele la care a făcut trimitere ar reglementa astfel de proceduri pentru cazul măsurii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că la nivel de conţinut al reglementării, situaţia din dreptul comun actual (Noul C. proc. civ.) nu este cu nimic diferită de cea a vechii reglementări din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) sub aspectul analizat, efectele pe care le produce înfiinţarea popririi asigurătorii fiind acelea al autorizării (şi, totodată, suprimării dreptului) terţului poprit de a nu plăti creanţa pe care debitorul poprit o are asupra sa şi al indisponibilizării sumelor datorate debitorului poprit. În materia popririi asigurătorii nu se produce şi efectul specific exclusiv executării silite, respectiv obligaţia terţului poprit de a consemna la dispoziţia executorului judecătoresc (echivalentul executorului fiscal din procedura fiscală) suma de bani datorată debitorului, aspect subliniat ca atare de doctrină şi reglementat în mod similar în cuprinsul O.G. nr. 92/2003.

Aşa cum s-a arătat anterior, în acord cu dispoziţiile art. 149 alin. (7) şi (9) din O.G. nr. 92/2003, poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului. După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal, suma reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare, aspect care a fost în mod corect subliniat şi în cuprinsul hotărârii atacate.

Or, în datele speţei, acest lucru s-a întâmplat abia la 10.05.2016 când ANAF-AJF Olt a înaintat S.C. B. S.A. titlul executoriu nr. x/22.04.2016 obţinut împotriva A. S.R.L., şi adresa de indicare a contului în care urma a fi făcute plăţile din sumele datorate de terţ debitorului său fiscal, aşadar ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă a S.C. B. S.A. (la data de 18.06.2015) când, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, a avut loc suspendarea oricăror măsuri de executare împotriva acesteia.

Pe toată durata cuprinsă între data instituirii măsurii popririi asigurătorii şi ce a deschiderii procedurii insolvenţei terţului poprit, se reţine că pârâtele nu deţineau nici măcar o creanţă împotriva reclamantei (măsura popririi asigurătorii fiind instituită, astfel cum se arată în chiar cuprinsul Deciziei nr. x/4.07.2014, în ipoteza art. 129 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, aşadar înainte de emiterea titlului de creanţă), astfel că nu poate fi vorba despre existenţa unei obligaţii a organului fiscal de a realiza o înscriere a popririi asigurătorii în Arhiva de Garanţii Reale Imobiliare, măsura asigurătorie în discuţie nefiind supusă unei atare forme de publicitate.

De altfel, atunci când pretinde îndeplinirea unei atare formalităţi organului fiscal arătând că astfel ar fi beneficiat şi ea de o creanţă garantată, reclamanta face o confuzie între propria creanţă pe care o deţine împotriva S.C. B. S.A., care este şi rămâne una chirografară (după cum ea însăşi afirmă prin acţiune), şi creanţa bugetară în vederea realizării căreia a fost instituită măsura asigurătorie de către organele fiscale, eventualele garanţii sau rangul prioritar al acesteia din urmă netransferându-se (şi) creanţei asupra căreia s-a instituit poprirea asigurătorie.

În sfârşit, instanţa de apel a stabilit corect că nu are a analiza conduita terţului poprit faţă de măsura popririi asigurătorii instituită de organele fiscale - acesta nefiind parte în proces, iar reclamanta necontestându-i această conduită prin acţiunea dedusă judecăţii - astfel că nu poate fi luată în discuţie ipoteza propusă de recurentă, aceea a analizei care s-ar fi impus dacă s-ar fi făcut o atare constatare, respectiv a obligaţiilor care ar fi revenit organului fiscal de a face opozabilă terţilor poprirea asigurătorie, obligaţie a cărei sursă legală din nou nu a fost arătată de către reclamantă.

Înalta Curte mai reţine că, şi atunci când invocă o greşită interpretare şi aplicare în cauză a normelor legale relevante (cele mai sus analizate, din cuprinsul O.G. nr. 92/2003 şi cele ale Ordinului nr. 2605/2010 al Preşedintelui ANAF), dar şi atunci când pretinde o eronată înţelegere de către instanţa de apel a efectelor indisponibilizării produse de măsura asigurătorie instituită în cauză (care, potrivit părţii, nu ar presupune doar sistarea plăţilor făcute de terţul poprit către ea), reclamanta dovedeşte că atribuie popririi asigurătorii înţelesul şi efectele unei veritabile cauţiuni reale (similară celei regăsite actual în legislaţia procesual fiscală), înţeles şi efecte care însă nu caracterizau această măsură asigurătorie sub reglementarea Codului de procedură fiscală aplicabil raportului juridic dintre părţi, neputându-se reţine că prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat prin acţiune este rezultatul pretinselor fapte ilicite săvârşite prin acţiune sau omisiune de către organele fiscale.

În consecinţă şi în considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat în cauză este nefondat, Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1240 din 25 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.