Inadmissibility of civil revision for expert negligence where valuation standards constitute secondary legislation rather than primary law required for criminal typicity

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 196 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 51 din 10 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2009. Fără cheltuieli de judecată.

S-a constatat că revizuirea este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865 şi că decizia civilă nr. 51/2014 vizează fondul şi este definitivă în faţa instanţei de apel, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 din cod.

Totodată, s-a constatat că a fost respectat termenul de introducere a cererii de revizuire prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv o lună de la comunicarea către revizuent, în data de 27 martie 2019, a ordonanţei din data de 15 martie 2019 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019 şi că în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă a expertului B. pentru o infracţiune privitoare la pricină, observându-se şi decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2008, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008.

Analizând cererea de revizuire s-a constatat că revizuentul a formulat plângere penală împotriva expertului tehnic judiciar B., unul din cei trei experţi din dosarul nr. x/2019, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual, cu consecinţe deosebit de grave, susţinând că, în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi nr. y/2019 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, fapt ce a condus la crearea unui prejudiciu în cuantum estimat de 10.000.000 euro.

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara nr. 6897/P/2015 din data de 6 iulie 2016, s-a dispus clasarea faţă de B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual şi mărturie mincinoasă, întrucât există un caz ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv fapta nu există.

Prin încheierea de cameră preliminară nr. 3665/7 noiembrie 2016, Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2016, a dispus admiterea, în parte, a plângerii petentului A., a desfiinţat, în parte, ordonanţa de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, trimiţând cauza procurorului în vederea începerii urmării penale cu privire la aceasta.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut în esenţă că "având în vedere faptul că soluţia referitoare la săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi fals intelectual a fost cea de clasare, judecătorul de cameră preliminară constată că se impunea, în continuare, efectuarea de cercetări cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, pentru a se constata dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni".

Prin ordonanţa nr. 20/P/2017 din data de 31 ianuarie 2019 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara (ca urmare a declinărilor) s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost începută urmărirea penală in rem din infracţiune de abuz în serviciu în forma calificată în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.

Prin ordonanţa din data de 15 martie 2019 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019 s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, cauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

S-a reţinut că prin aceste ordonanţe, contrar susţinerilor revizuentului, nu s-a constatat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, dimpotrivă, prin ordonanţa nr. 20/P/2017, procurorul a schimbat încadrarea juridică, întrucât a constatat neîntrunirea tipicităţii subiective pentru infracţiunea de abuz în serviciu, arătând că faptele s-ar putea înscrie în tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nestabilind însă acest aspect, întrucât nu s-a pronunţat pe infracţiunea de neglijenţă în serviciu, ci şi-a declinat competenţa. Totodată, prin ordonanţa nr. 70/P/2019, procurorul nu a analizat tipicitatea infracţiunii ci a constatat un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv prescripţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f). C. proc. pen., prin raportare la data săvârşirii infracţiunii şi termenul de prescripţiei incident faţă de limitele speciale de pedeapsă şi lipsa unor cauze de întrerupere.

Existând un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., care lipsesc de obiect acţiunea penală, instanţa de revizuire s-a pronunţat mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate, cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2008.

Potrivit art. 249 C. pen. din 1968, în vigoare la data depunerii raportului de expertiză şi a suplimentelor în cauză, constituie neglijenţă în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Infracţiunea a fost incriminată similar şi de art. 298 din noul C. pen., neglijenţa în serviciu constând în încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 298 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii", observându-se astfel că a fost modificată tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu (în ambele reglementări), latura obiectivă presupunând încălcarea unei îndatoriri de serviciu în modalitatea neîndeplinirii sau îndeplinirii ei "cu încălcarea legii".

În cauză, curtea de apel a constatat că latura obiectivă a infracţiunii imputate expertului tehnic judiciar B. a fost descrisă prin aceea că în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi nr. y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere.

Or, Curtea Constituţională, în decizia menţionată, a reţinut că "neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului". Instanţa constituţională a reţinut că, atât în privinţa neîndeplinirii unui act, cât şi în privinţa îndeplinirii defectuoase a acestuia, atribuţia (neîndeplinită/îndeplinită în mod defectuos) de serviciu trebuie în mod obligatoriu să fie prevăzută de legislaţia primară.

Astfel, Curtea a constatat că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

Curtea a constatat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea a reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Or, în cauza de faţă, expertului tehnic judiciar i se impută nerespectarea normelor şi regulilor de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR, astfel încât îndatorirea de serviciu nu este reglementată prin legislaţia primară.

ANEVAR este o organizaţie profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011, care aprobă standardele de evaluare obligatorii pentru desfăşurarea activităţii de evaluare, însuşindu-şi anual, prin hotărârea Conferinţei Naţionale, standardele internaţionale de evaluare în vigoare. Standardele Internaţionale de Evaluare IVS (International Valuation Standards), ediţia 2011, traduse în limba română de S.C. C. S.R.L., care interesează cauza de faţă au fost însuşite prin Hotărârea nr. 3/2013 a Conferinţei Naţionale, fiind valabile între 31 mai 2012 - 8 mai 2013.

Prin notele scrise depuse la dosar, revizuentul, făcând trimitere la decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, a susţinut că expertul a încălcat atribuţiile prevăzute expres de art. 1 şi 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară şi atribuţiile prevăyute de art. 1, art. 2, art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011, prin evaluare, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională de un evaluator autorizat.

Potrivit art. 24 lit. b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011, membrii Uniunii au următoarele obligaţii: să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniune, să respecte codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, precum şi regulamentele adoptate de organele de conducere ale Uniunii.

S-a observat că toate aceste prevederi legale menţionate reprezintă doar norme generale, care fac trimitere la obligativitatea respectării unui întreg set de norme, standarde şi coduri de etică, care fac toate obiectul reglementării prin legislaţia secundară.

Potrivit curţii de apel, cu atât mai mult, trebuie observat că în cauză, revizuentul a susţinut că expertul nu a respectat aceste standarde de evaluare, săvârşind infracţiunea de neglijenţă în serviciu, făcând referire, în concret, la faptul că expertul a pornit în mod greşit de la premisa că trebuie avută în vedere, în mod exclusiv şi limitativ, destinaţia actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan sau culoar de autostradă, refuzând să aplice metoda celei mai bune utilizări a terenului expropriat, indicând în acest sens art. 33 din Standardele internaţionale de evaluare 2011.

Totodată, s-a susţinut săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prin încălcarea acestor standarde, în privinţa abordării prin piaţă care presupunea obţinerea preţurilor de tranzacţionare a activelor identice sau similare, tranzacţionate recent pe piaţă, expertul selectând proprietăţi comparabile inadecvate, simple oferte de vânzare-cumpărare sau contracte privind proprietăţi care nu prezintă aproape nicio trăsătură esenţială comună cu terenurile expertizate, în special terenuri fără front stradal care nu se pretează la dezvoltarea unor proiecte imobiliare de anvergură.

Or, aceste critici puteau fi valorificate (cum de altfel au fost) prin intermediul obiecţiunilor la raportul de expertiză şi a motivelor de apel, întrucât vizează modalitatea punctuală în care expertul a aplicat ipotezele de estimare a valorii terenurilor în cauza a cărei revizuire se cere. Prin urmare, nu s-ar putea reţine că faptele în configuraţia lor concretă imputate expertului, ar încălca Standardele Internaţionale de Evaluare având în vedere abordările, metodele, criteriile şi factorii multipli instituiţi de aceste Standarde pentru activitatea concretă de evaluare, observându-se că nici în cuprinsul Standardelor Internaţionale de Evaluare nu este stabilită o metodă unică, menţionându-se că una sau mai multe abordări pot fi utilizate pentru a obţine valoarea definită de tipul valorii adecvat.

Concluzionând, fapta imputată expertului în prezenta cauză, constând în aceea că în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi nr. y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, de vreme ce activitatea imputată nu se situează pe tărâmul încălcării legii, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale nr. 518/2017.

În consecinţă, fapta, cum a fost descrisă prin cererea de revizuire, cu privire la care, prin Ordonanţa din 15 martie 2019 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, s-a dispus clasarea faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale, nu reprezintă îndeplinirea unui act defectuos prin încălcarea legii astfel cum a fost interpretat de judecătorul constituţional, astfel încât fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce în plan procesual penal ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Tipicitatea, respectiv prevederea în legea penală reprezintă una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, alături de antijuridicitate şi imputabilitate, în lipsa căreia fapta nu poate constitui infracţiune.

Ca atare, constatându-se în procedura revizuirii, pe cale incidentală, inexistenta infracţiunii invocate în sarcina expertului tehnic judiciar desemnat în dosarul nr. x/2019, s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2008, expertul B. nefiind condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină, o asemenea infracţiune nefiind constatată nici pe cale incidentală, în procedura revizuirii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., solicitând, în principal, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire, iar în subsidiar, modificarea deciziei şi constatarea admisibilităţii revizuirii formulate împotriva deciziei civile nr. 51/2014 şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 448/2010, cu cheltuieli de judecată.

Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., revizuentul a criticat decizia civilă, susţinând că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi arătând că deşi în C. proc. civ. din 1865 nu există dispoziţii similare cu ale art. 14 alin. (6) din noul cod, principiul contradictorialităţii şi respectării dreptului la apărare sunt evi­dent aplicabile şi în prezenta cauză.

Or, instanţa a motivat hotărârea, în principal, pe faptul că ar exista o dezincriminare a infracţiunii imputate expertului, ceea ce ar conduce automat, în opinia acesteia, la inadmisibilitatea cererii de revizuire formulate.

Recurentul a solicitat a se observa însă că această problemă de drept nu s-a invocat nici de instanţă, nici de intimaţi, nici de parchet şi nu s-a supus dezbaterii contradictorii a părţilor.

Prevalându-se de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a arătat că a învestit instanţa cu o cerere de revizuire întemeiata pe art. 322 pct. 4 din cod, susţinând că nu se mai poate obţine constatarea existenţei infracţiunii prin hotărâre penală, având în vedere că a intervenit prescripţia.

Instanţa, fără să supună dezbaterilor contradictorii, a identificat o altă pretinsă cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi a apreciat că aceasta ar conduce Ia imposibilitatea analizării existenţei infracţiunii pe cale incidentală, respectiv la respingerea cererii de revizuire.

În opinia recurentului, asemenea demers îi încalcă evident dreptul la un proces echitabil, de vreme ce nu i s-a permis exprimarea unei opinii cu privire nu doar la faptul că nu prezintă nicio relevanţă existenţa altor eventuale cauze care îm­piedică constatarea infracţiunii prin hotărâre penală şi că oricum dezincriminarea vizată de instanţă nu este aplicabilă în cauză.

Referindu-se la încheierea din 26 septembrie 2019, prin care instanţa a stabilit ordinea de discutare a problemelor invocate şi a admis doar proba cu înscrisuri, revizuentul a considerat că prin verificarea laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, fără încuviinţarea probelor, instanţa i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, prin decizia pronunţată s-a arătat că nu se poate reţine că faptele ar încălca Standardele Internaţionale de Evaluare.

Or, în decizia Curţii Constituţionale nr. 156/2019, s-a reţinut că "instanţa de revizuire se pronunţă mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni privitoare la pricină", iar conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ. "Dezbaterile sunt limitate la admisibi­litatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".

Prin urmare, soluţionarea cererii de revizuire presupunea numai stabilirea admisibilităţii acesteia şi verificării faptelor invocate, ceea ce, în cazul special prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., presupunea verificarea pe cale incidentală a existenţei sau inexistenţei infracţiunii.

În acest context, amânarea administrării probelor, în vederea pronunţării unei "a doua decizii" asupra cererii de revizuire este nelegală, încălcând normele de procedură prevăzute de art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că această încălcare îl vatămă, deoarece probele solicitate vizau tocmai cele două aspecte pe care instanţa trebuia să le verifice - infracţiunea invocată şi admisibilitatea revizuirii, nicidecum "fondul apelului".

Procedând la soluţionarea revizuirii fără să i se permită administrarea probelor, în opinia recurentului, instanţa i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, care include drep­tul părţii să propună probe.

Or, cercetând existenţa infracţiunii pe cale incidentală, judecătorul civil nu trebuie să analizeze toate elementele constitutive ale infracţiunii, deoarece, prin hotărârea pronunţată nu se va ajunge la condamnarea expertului. Ceea ce interesează este numai elementul material al laturii obiective a infracţiunii, fiind fără relevanţă dacă, continuându-se procesul penal se putea ajunge la o soluţie de condamnare.

Scopul revizuirii este verificarea existenţei unei denaturări a adevărului prin săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce trebuie făcut numai prin analiza faptei.

Or, instanţa civilă s-a hazardat în analiza condiţiilor de punere în mişcare a acţiunii penale, reţinând o pretinsă dezincriminare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu prin îndeplinirea unui act cu încălcarea unor dispoziţii normative din legislaţia secundară.

Acest element este însă nerelevant pentru recurent, de vreme ce, în ipoteza unei dezincriminări, sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Noul C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce face aplicabile tocmai prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, respectiv tocmai în ipoteza în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Practic, instanţa, constatând că este legal învestită, întrucât s-a făcut do­vada faptului că, în cauză, constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, intervenind prescripţia, a reţinut că oricum constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, deoarece a intervenit dezincriminarea.

Asemenea raţionament reprezintă pentru recurent o denegare de dreptate, instanţa având obligaţia să verifice pe cale incidentală existenţa sau inexistenţa infracţiunii, fără să facă aprecieri privind motivele pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală.

Ca atare, având în vedere că partea este îndreptăţită la dublul grad de jurisdicţie, iar hotărârea recurată a respins cererea de revizuire cu motivarea principală că există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi deci infrac­ţiunea nu se poate constata prin hotărâre penală, ceea ce reprezintă tocmai con­diţia admisibilităţii revizuirii, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii de revizuire.

Recurentul a criticat decizia atacată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pretinzând că instanţa de revizuire a încălcat competenţa organelor de urmărire penală.

A arătat că, deşi "nu s-a pronunţat pe infracţiunea de neglijenţă în servi­ciu", procurorul a verificat faptele şi a constatat că, sub aspectul încadrării juri­dice, acestea ar forma conţinutul infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Ulterior, procurorul a constatat că răspunderea penală este prescrisă - art. 16 lit. f) din Noul C. proc. pen., dispunând clasarea, nereţinând (şi) o altă cauză care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale.

Ambele soluţii - atât încadrarea juridică a faptei, cât şi motivul de împie­dicare a punerii în mişcare a acţiunii penale - sunt în competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală şi au fost stabilite definitiv.

Or, instanţa civilă, constatând că fapta este prevăzută de legislaţia secun­dară, a reţinut aplicabilitatea art. 16 lit. b) din Noul C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, instanţa civilă a schimbat temeiul soluţiei de clasare, ceea ce, pentru recurent, este inadmisibil şi încalcă competenţa organelor de cercetare penală.

Prin prisma art. 339 şi art. 341 din Noul C. proc. pen. şi cum nici împotriva ordonanţei de schimbare a încadrării juridice, nici îm­potriva ordonanţei de clasare pentru că a intervenit prescripţia, B. nu a formulat plângere, conform art. 339-340, în opinia recurentului, aceste soluţii au devenit definitive, astfel încât nu puteau fi modificate de instanţa civilă, în demersul de verificare, pe cale incidentală, a existentei infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Recurentul a susţinut şi încălcarea competenţei Curţii Constituţionale, cu trimitere la art. 3 din Legea nr. 47/1992.

Anume, susţine că deşi a reţinut că obligaţia de respectare a Standardelor de Evaluare este prevăzută într-o reglementare primară - Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011, instanţa a constatat că acestea ar fi "norme generale" şi nu ar fi suficiente pentru configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Ori, prin decizia nr. 405/2016, Curtea Constituţională a reţinut expres că dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu sunt constituţionale daca este prevăzut în LEGE/O.G./O.U.G. comportamentul interzis, chiar dacă acesta este de­taliat în acte normative secundare.

Hotărârea atacată a fost criticată şi pentru motivul că cuprinde motive străine de natura pricinii, invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că argumentul instanţei relativ la invocarea art. 9 din Standardele de evaluare - "valoarea nu este un fapt, ci o opinie", nu are legătură cu cauza.

Conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acţiunea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabili­rea despăgubirii.

Specificând conţinutul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, recurentul a arătat că Standardele de evaluare 2011 prevăd diferit noţiunile de "valoare" şi "valoare de piaţă", stabilind că: o valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părţi titulare a proprietăţii (art. 9); conceptul valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă des­chisă şi concurenţială pe care participanţii acţionează în mod liber (art. 32).

Prin urmare, având în vedere că legea face referire expresă la "preţul cu care se vând", rezultă evident că expertul trebuia să aibă în vedere valoarea de piaţă, nicidecum o valoare estimată în abstract de un proprietar.

Obligativitatea respectării acestor Standarde de evaluare, sub aspectul calculului valorii de piaţă rezultă şi din decizia civilă nr. 572/1 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, pentru recurent este evident că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, de vreme ce se raportează Ia alte concepte decât cele aplicabile.

Decizia atacată a fost criticată şi prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv pentru încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.

A arătat astfel că deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, prin care s-a constatat că sunt neconstituţionale normele de incriminare ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, dacă comportamentul interzis nu este impus prin LEGE/O.G./O.U.G., sunt pronunţate în anii 2016-2017, în vreme ce fap­tele imputate expertului B. sunt dinainte de data 10 aprilie 2014 - data pronunţării deciziei civile nr. 51/2014 - supuse revizuirii în cauză.

Într-adevăr, la data deciziei nr. 51/2014 s-a produs prejudiciul recurentului, deoarece Curtea de Apel Timişoara, considerând proba cu expertiza întocmită de expertul B. ca fiind corespunzătoare adevărului, i-a respins apelul, a admis apelul declarat de Statul Ro­mân, a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în ju­decată formulate de revizuent.

Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, respectiv încălcarea obligaţiei de întocmire a expertizei cu respectarea Standardelor de Evaluare s-a produs însă anterior pronunţării deciziei nr. 51/10 aprilie 2014.

Chiar în Decizia nr. 392/2017 s-a reţinut că "deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele indivi­duale de drept.

Deşi este corect că prin pronunţarea deciziilor nr. 405/2016 (pentru abuzul în serviciu) şi nr. 392/2017 (pentru neglijenţa în serviciu), s-a produs o dezincriminare a infracţiunilor constând în îndeplinirea unui act prin încălcarea unor dispoziţii normative cu forţă juridică inferioară legii (lato sensu), această dezincriminare nu poate fi aplicată retroactiv.

În opinia recurentului, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie atunci când a reţinut că fapta imputată expertului - săvârşită în anii 2013-2014 nu este pre­văzută de legea penală, deoarece textul incriminator a fost declarat neconstitu­ţional în anii 2016-2017.

De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat în mod constant că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte, cât şi situaţiile juridice aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acestora şi, doar în mod excepţional, situaţiilor juridice epuizate.

În acest din urmă caz, adică în privinţa litigiilor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, Curtea Constituţională a stabilit că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, în cazul contrar, consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

Recurentul a susţinut şi încălcarea de către instanţă a art. 298 C. pen.

În condiţiile în care prin Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 nu doar că s-a de­clarat neconstituţională incriminarea infracţiunilor de abuz în serviciu şi negli­jenţă în serviciu atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislaţie secundară, dar s-a declarat constituţională incriminarea aceloraşi infracţiuni atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislaţie primară, în opinia recurentului, instanţa civilă trebuia să observe conţinutul dispoziţiilor art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de ex­pertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, ale art. 2 alin. (2) şi art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011.

Constatând ca este prevăzut într-un act cu forţă de lege comportamentul interzis, instanţa civilă trebuia să constate încălcarea obligaţiei şi existenţa infracţiunii.

Instanţa a reţinut că, deşi reglementează - într-un act cu forţă de lege - o conduită interzisă, aceste prevederi legale reprezintă "norme generale" şi nu ar putea fi avute în vedere la verificarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

În primul rând, nici Constituţia, nici art. 298 C. pen. şi nici Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă nu definesc noţiunea de "norme generale" şi nu prevăd o asemenea categorie de norme, eventual prin comparaţie cu "norme punctuale", noţiunea utilizata de instanţă referindu-se la faptul ca dispoziţiile art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011 sunt norme de trimitere, care prevăd o obligaţie nedetaliată de respectare a Standardelor de Evaluare.

În al doilea rând, specificând conţinutul art. 16 alin. (1) şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, recurentul a menţionat că prin art. 5 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011 s-a prevăzut că Uniunea Naţionala a Evaluatorilor Autorizaţi din România "adoptă standardele de evaluare obli­gatorii pentru desfăşurarea activităţii de evaluare", iar Conferinţa Naţională - organul reprezentativ de conducere a Uniunii "aprobă, prin hotărâre, standar­dele de evaluare, obligatorii pentru membrii Uniunii, la propunerea Consiliului director".

In aceste condiţii, în opinia recurentului, obligaţia membrilor, conform art. 24 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011 "să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniune" este evident o conduită impusă într-un act cu forţă de lege.

Faptul că Standardele de Evaluare fac parte din legislaţia secundară nu prezintă nicio relevanţă, de vreme ce este vorba despre atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară, configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii rezultând din legislaţia primară, cu referire la cuprinsul art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011.

În aceste condiţii, pentru recurent, rezultă cu evidenţă că este incriminată infracţiunea de abuz/neglijenţă în serviciu prin întocmirea unor expertize tehnice fără respecta­rea standardelor de evaluare.

Recurentul a criticat şi încălcarea art. 1 din Standardele de evaluare, arătând că deşi instanţa a reţinut că "activitatea imputată nu se situează pe tărâmul în­călcării legii", totuşi în considerente a reţinut şi că "nu s-ar putea susţine că faptele, în configuraţia lor concretă imputate expertului, ar încălca Standardele Interna­ţionale de Evaluare".

Prin urmare, în două alineate la pagina 18 din hotărâre, instanţa a verificat to­tuşi, contrar întregii motivări, existenţa infracţiunii.

Recurentul a criticat respectivele considerente susţinând că această prevedere nu reprezintă "abordări, metode, criterii şi factori multipli", aşa cum a reţinut instanţa, ci exprimarea unui rezultat la care trebuie sa ajungă expertul atunci când calculează valoarea de piaţă, acest principiu fiind previzibil şi obligatoriu.

Or, expertul B. a întocmit raportul său de expertiză pornind de la premisa că trebuie avută în vedere, în mod exclusiv şi limitativ, destinaţia actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan.

Evaluarea proprietăţilor imobiliare pornind de la această premisă eronată încalcă principiul obligatoriu conform căruia "valoarea de piaţă trebuie să reflecte cea mai bună utilizare a acestuia".

Pentru a evita determinarea valorii terenului după metoda celei mai bune utilizări a acestuia, expertul B. a pornit în stabilirea valorii terenului expropriat de la premisa că cea mai bună utilizare a sa este aceea de "cu­loar autostrada"-în totală contradicţie cu realitatea faptică şi Standardele Internaţionale de Evaluare.

Evaluarea expertului B. a fost determinată de selectarea unor proprietăţi total inadecvate cu titlul de "comparabile" care să fie luate drept referinţe pentru preţul pieţei imobiliare. Astfel, "comparabilele" selectate sunt fie simple oferte de vânzare-cumpărare (în condiţiile în care puteau fi identifi­cate contracte de vânzare), fie contracte de vânzare asupra unor proprietăţi care nu prezintă aproape nicio trăsătură esenţială comună cu terenurile expertizate.

Expertul B. a avut în vedere destinaţia exclusiv agricolă a terenului şi preţuri minimale determinate conform grilelor notariale pentru te­renuri agricole extravilane amplasate aleatoriu, ignorând caracteristicile esenţi­ale ale terenurilor evaluate (precum front stradal, acces din drum naţional, ra­cordare la utilităţi, potenţial de construire datorită posibilităţii de introducere în intravilan, forma dreptunghiulară compactă, suprafaţa generoasă) cu încălcarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

Dovada încălcării standardelor rezultă, în opinia recurentului, şi din compararea rezultatelor evaluării întocmite de expertul B. cu rezultatele evaluărilor în­tocmite de ceilalţi doi experţi desemnaţi, respectiv acesta a stabilit o valoare unitară de 15,20 euro/mp, în timp ce ceilalţi doi experţi au stabilit valori unitare de 63,87 euro/mp şi de 89,20 euro/mp.

Pentru recurent, aceste variaţii nu sunt explicabile decât prin încălcarea Standardelor de evaluare de către expertul B., acesta neaplicând un raţionament obiect, fără scopul de a subevalua imobilele şi cu scopul de a stabili valoarea de piaţă care să reflecte cea mai bună utilizare a acestora.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;"

În consecinţă, investită cu judecarea unei cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 4, teza 1 C. proc. civ., instanţa are a verifica şi statua cu prioritate, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii.

Dispoziţiile art. 15 C. pen. (cu denumirea marginală Trăsături esenţiale ale infracţiunii) prevăd următoarele: Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.(1) şi Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. (2).

La rândul lor, dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., prevăd că: Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Aşa fiind, rezultă că prevederea de legea penală a unei fapte ca fiind infracţiune se constituie în acelaşi timp într-o trăsătură esenţială a infracţiunii, în sensul art. 15 C. pen., dar şi într-o condiţie care împiedică pornirea sau continuarea acţiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Investită cu judecata unei cereri de revizuire, instanţa civilă are a statua incidental, cu prioritate, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii din perspectiva trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, astfel cum acestea sunt prevăzute de norma de drept substanţial, art. 15 alin. (1) C. pen.

Împrejurarea că această condiţie de existenţă a infracţiunii se constituie în plan procesual penal într-o cauză care împiedică instanţa penală să tragă la răspundere penală făptuitorul nu prezintă relevanţă în faţa instanţei civile. Aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. este în competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală şi a instanţei penale.

Dacă fapta imputată nu mai este prevăzută de legea penală, instanţa de revizuire, la rândul său, este împiedicată să constate existenţa infracţiunii, în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., întrucât imposibilitatea constatării decurge din însăşi lipsa normei de incriminare din C. pen. şi nu doar dintr-o cauză care pune instanţa penală, la un anumit moment, în imposibilitate de a exercita acţiunea penală şi tragerea la răspundere a făptuitorului printr-o hotărâre penală.

În speţă, referitor la situaţia de fapt a cauzei, se constată că prin ordonanţa din data de 15.03.2019 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019 s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave privind pe expertul tehnic judiciar B., faţă de incidenţa prescripţiei răspunderii penale (cauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale).

Infracţiunea de neglijenţă în serviciu era prevăzută de dispoziţiile art. 249 din vechiul C. pen. şi este prevăzută de cele ale art. 249 din noul C. pen.

Expertul tehnic judiciar B. este unul din cei trei experţi care au întocmit raportul de expertiză din dosarul x/2019 în care s-a pronunţat decizia nr. 51/10.04.2014 de Curtea de Apel Timişoara a cărei revizuire se cere iar fapta imputată constă în nerespectarea normelor şi regulilor de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR cu ocazia efectuării raportului de expertiză judiciară.

În ceea ce priveşte infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prin decizia nr. 518/6.07.2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 298 din C. pen., Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 298 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplinirea prin încălcarea legii".

În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a făcut trimitere la decizia nr. 405/15.07.2016 prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", constatând că atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei "îndeplineşte în mod defectuos", sunt aplicabile mutatis mutandis.

Analizând criticile formulate de revizuent întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., a căror examinare cu prioritate se impune de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Cu titlu prealabil, este de observat că statuând prin dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. cu privire la posibilitatea casării unei hotărârii, când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, legiuitorul a avut în vedere încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat, adică săvârşirea de către instanţa de judecată a unei imixtiuni în atribuţiile puterii legislative ori ale puterii executive.

Verificând criticile formulate de revizuent se constată că acestea nu pun în discuţie o astfel de problematică.

Astfel, prin prima critică, revizuentul susţine că instanţa de revizuire a încălcat competenţa organelor de urmărire penală, argumentat de faptul că atât încadrarea juridică a faptei, cât şi motivul de împie­dicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sunt în competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală şi, în cauză, aceste aspecte au fost stabilite definitiv prin acte ale organelor de urmărire penală (pe care le enumeră).

Chestiunea de drept invocată de revizuent nu pune în discuţie incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci în ce măsură se impun cu autoritate de lucru judecat statuările din ordonanţele pronunţate de procuror în faţa instanţei civile de revizuire, investite cu stabilirea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, tocmai în considerarea faptului că o astfel de constatare nu s-a realizat şi nu se mai poate realiza printr-o hotărâre penală.

Prin cea de-a doua critică, revizuentul susţine că instanţa de revizuire a încălcat competenţa Curţii Constituţionale a României.

În dezvoltarea criticii, revizuentul citează din decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (paragraf. 61-65), susţinând că instanţa de revizuire, deşi a reţinut că obligaţia de respectare a Standardelor de Evaluare impusă experţilor este prevăzută în reglementări primare, anume în O.G. nr. 2/2000 şi O.G. nr. 24/2011, contrar paragrafelor citate, a reţinut greşit că acestea ar fi "norme generale" şi nu ar fi suficiente pentru configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Nici această chestiunea de drept nu pune în discuţie incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., cum eronat invocă revizuentul, ci interpretarea şi aplicarea respectivei decizii a instanţei de control constituţional raportului juridic dedus judecăţii.

Aşa fiind, reţinând că aspectele menţionate pun în discuţie legalitatea raţionamentului judiciar al instanţei de revizuire, Înalta Curte urmează a le analiza în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate .

Anume, se constată că nu poate fi primită critica prin care revizuentul pretinde încălcarea principiilor contradictorialităţii, al oralităţii dezbaterilor şi al respectării dreptului la apărare sub motiv că instanţa de revizuire nu a pus în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 26.09.2019 argumentul pe care şi-a fundamentat concluzia privind inexistenţa infracţiunii, şi anume neprevederea faptei de legea penală, cu luarea în considerare a dezlegărilor date infracţiunilor de abuz în serviciu şi de neglijenţă în serviciu prin deciziile nr. 405/15.06.2016 şi 518/06.2017 ale Curţii Constituţionale (în baza cărora a operat dezincriminarea a infracţiunilor în considerarea unor aspecte privind latura obiectivă).

Prevederea în legea penală a faptei pentru care se pretinde că este infracţiune se constituie într-o trăsătură esenţială pentru existenţa infracţiunii din perspectiva legii penale şi nu într-o excepţie procesuală care să fie pusă în discuţia prealabilă a părţilor în etapa verificării pe cale incidentală a condiţiei de admisibilitate a revizuirii privitoare la existenţa sau inexistenţa infracţiunii

Cu alte cuvinte, îndeplinirea de către fapta imputată a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea penală, reprezintă obiectul chestiunii litigioase aflată în dezbaterea părţilor şi care urmează să fie soluţionată pe cale incidentală de instanţa de revizuire şi aceste trăsături nu pot fi puse în dezbatere distinct, ca şi excepţii procesuale, cum eronat pretinde revizuentul.

Aşa fiind, revine părţilor implicate în procedura de revizuire sarcina de a dovedi existenţa sau, după caz, inexistenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii cu care pretind că se identifică fapta imputată, astfel cum aceste trăsături sunt prevăzute de legea penală la momentul judecăţii revizuirii.

Nici argumentul potrivit căruia obligaţia dezbaterii prealabile a acestei trăsături a infracţiunii se impunea a fi făcută în considerarea faptului că prin cererea de revizuire a precizat că organele de urmărire penală au reţinut o altă cauză care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale, anume prescripţia răspunderii penale, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nu justifică o altă concluzie.

Aceasta, întrucât, instanţa de revizuire avea a analiza existenţa infracţiunii din perspectiva trăsăturilor sale prevăzute de C. pen. şi nu a statua cu privire la existenţa sau inexistenţa cauzelor care împiedică în plan procesual penal exercitarea acţiunii penale, respectiv, cu privire la identitatea constatărilor sale cu cele statuate prin ordonanţa de clasare, ordonanţă care, în raport de dispoziţiile art. 28 C. proc. civ., nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.

Constatarea instanţei de revizuire privind lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu pune în discuţie, astfel cum eronat pretinde revizuentul, schimbarea temeiului care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale stabilit prin ordonanţa de clasare, întrucât cele două proceduri judiciare nu se confundă.

De altminteri, instanţa de revizuire nu are în competenţă evaluarea critică a actelor de urmărire penală întocmite anterior sesizării ei, motiv pentru care aceste acte nu se impun a fi puse în discuţia contradictorie a părţilor din procesul de revizuire, ci are a statua, cu respectarea competenţelor ce îi sunt conferite prin lege, cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii invocată drept temei al revizuirii, caz în care statuările sale nu pun în discuţie încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate primi nici critica prin care revizuentul pretinde că instanţa de revizuire a antamat prin considerentele hotărârii aspecte privind temeinicia cererii de revizuire, depăşind astfel, în mod nelegal, limitele judecăţii stabilite prin încheierea de şedinţă din 26.09.2019, când dezbaterile au fost restrânse la chestiunea prejudicială a existenţei sau nu a infracţiunii

Revizuentul îşi întemeiază critica pe existenţa în considerentele hotărârii recurate a menţiunii potrivit căreia "nu s-ar putea reţine că faptele în configuraţia lor concretă imputate expertului ar încălca Standardele Internaţionale de Evaluare".

Verificând hotărârea recurată, se constată că această menţiune a fost expusă în cadrul considerentelor care priveau verificările relative la existenţa infracţiunii în raport de statuările din decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curţii Constituţionale, instanţa de revizuire reţinând că analiza se impunea a fi efectuată deoarece, prin această decizie, a fost modificată tipicitatea infracţiunii de neglijenţă în serviciu din punct de vedere al laturii obiective, existenţa infracţiunii fiind condiţionată de încălcarea unei îndatoriri de serviciu în modalitatea neîndeplinirii sau îndeplinirii ei "cu încălcarea legii".

În acest scop, al constatării existenţei sau inexistenţei infracţiunii din perspectiva cerinţelor legale relative la latura obiectivă, instanţa de revizuire a verificat conţinutul atribuţiilor experţilor prevăzute de art. 1 şi 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară precum şi pe cele prevăzute de art. 1, 2, 24 din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor invocate de revizuent, precum şi conţinutul reglementării instituite prin art. 33 din Standardele internaţionale de evaluare 2011 şi prin art. 1. din Standardele Internaţionale de Evaluare IVS 2011.

Rezultă că analiza menţionată s-a efectuat de instanţa de revizuire în considerarea şi cu respectare limitelor judecăţii, astfel cum acestea au fost stabilite prin încheierea de şedinţă din 26.09.2019 şi nu în analizarea temeiniciei cererii de revizuire, astfel cum eronat pretinde revizuentul.

Concluzia se impune şi în raport de considerentele finale ale analizei efectuate de instanţa de revizuire, potrivit cărora fapta imputată expertului în prezenta cauză, constând în aceea că în conţinutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 şi y/2010 de pe rolul instanţelor de judecată, nu a respectat normele şi regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaţionale de evaluare însuşite de ANEVAR şi pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, de vreme ce activitatea imputată nu se situează pe tărâmul încălcării legii, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii Constituţionale 518/2017 mai sus prezentată.

Ca atare, în raport de cele expuse, Înalta Curte nu poate primi critica revizuentului potrivit căreia instanţa de revizuire a depăşit limitele etapei procesuale a verificării existenţei sau inexistenţei infracţiunii, prevăzută şi de decizia nr. 156/2019 a Curţii Constituţionale, respectiv ale etapei admisibilităţii revizuirii, statuate prin dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., limite stabilite prin încheierea de şedinţă din 26.09.2019, întrucât, nefiind depăşite, nu se susţin argumentele privind încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil prin împiedicarea propunerii de probe şi formulării de apărări cu privire la temeinicia revizuirii.

Pentru acelaşi considerent, că instanţa de revizuire nu a depăşit limitele impuse de etapa procesuală în care se afla litigiul, se constată că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia raţionamentul judiciar expus în considerentele hotărârii recurate reprezintă o denegare de dreptate care ar impune casarea hotărârii şi reluarea judecăţii în respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie.

Verificând critica subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Statuând prin dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că se poate dispune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că motivele expuse în hotărâre nu sprijină soluţia ori sunt contradictorii, astfel încât nu se poate stabili care dintre acestea sprijină soluţia, ori sunt străine de natura cauzei, adică nu vizează raportul juridic dedus în concret judecăţii.

Ca atare, în formularea acestei critici partea interesată are a se raporta la considerentele hotărârii în integralitatea lor în ceea ce priveşte o anumită chestiune litigioasă, pentru că numai astfel se poate înţelege raţionamentul judiciar pe care respectivele considerente îl explică şi nu doar la o parte dintre acestea care, extrase fiind din context, pot primi alt înţeles.

În speţă, în dezvoltarea criticii, revizuentul pretinde că Argumentul instanţei prin invocarea art. 9 din Standardele de evaluare -"valoarea nu este un fapt, ci o opinie", nu are legătura cu cauza, cu trimitere la dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, care prevăd că acţiunea în despăgubire se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Totodată, revizuentul precizează că Standardele de evaluare 2011 prevăd înţelesuri diferite pentru noţiunile de "valoare" şi "valoare de piaţă", stabilind că O valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părţi titulare a proprietăţii (art. 9) în timp ce valoarea de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă des­chisă şi concurenţială pe care participanţii acţionează în mod liber (art. 32) şi dezvoltă argumentele pentru care, în opinia sa, expertul trebuia să aibă în vedere la întocmirea expertizei valoarea de piaţă a imobilului, nicidecum o valoare estimată în abstract de un proprietar, cu trimitere la decizia civilă nr. 572/01.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Critica formulată de revizuent, astfel dezvoltată, nu pune în discuţie incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ci presupuse greşeli care ar fi fost săvârşite de instanţa de revizuire în analizarea conceptelor de valoare sau valoare de piaţă astfel cum acestea sunt definite prin legi ori standardele de evaluare.

Verificând lucrările dosarului, se constată că instanţa de revizuire a expus argumentul criticat (care este un citat) în cadrul considerentelor explicau analiza relativă la existenţa infracţiunii de neglijenţă în serviciu prin raportarea faptelor, în configuraţia lor concretă, constând în încălcarea Standardelor de Evaluare prin aceea că expertul, la întocmirea lucrării de expertiză, a pornit de la premisa greşită că trebuie avută în vedere, în mod exclusiv şi limitativ, destinaţia actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan sau culoar de autostradă, refuzând să aplice metoda celei mai bune utilizări a terenului expropriat, la conţinutul "normele generale" şi a celor din legislaţia secundară.

În acest context, instanţa de revizuire a expus conţinutul unora dintre dispoziţiile Standardelor Internaţionale de Evaluare care menţionează sintagma "valoarea nu este un fapt, ci o opinie" şi definesc conceptele de valoare şi de valoare de piaţă, fără a face vreo evaluare proprie, ci doar în scopul evidenţierii diversităţii reglementărilor şi a faptului că activitatea imputată expertului nu se situează pe tărâmul încălcării legii

Aşa fiind, constatând că argumentul criticat de revizuent are legătură cu cauza, acesta fiind expus în contextul unei analize care a impus detalierea conţinutului normelor de drept verificate (prin citare), Înalta Curte reţine că nu poate primi critica întemeiată pe motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea că sunt nefondate.

Printr-o primă critică de nelegalitate, revizuentul pretinde că instanţa de revizuire a încălcat prevederile 147 alin. (4) din Constituţie potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obli­gatorii de la data publicării şi au putere numai pentru viitor.

Anume, revizuentul a susţinut că prin pronunţarea deciziilor nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 s-a produs, într-adevăr, o dezincriminare a infracţiunilor constând în îndeplinirea unui act prin încălcarea unor dispoziţii normative cu forţă juridică inferioară legii, însă aceste decizii nu pot fi aplicate retroactiv, cu privire la fapte săvârşite anterior publicării.

În acest sens, revizuentul subliniază că fap­tele imputate expertului, constând în îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi încălcarea obligaţiei de întocmire a expertizei cu respectarea Standardelor de Evaluare, au fost săvârşite anterior datei de 10.04.2014 când a fost pronunţată decizia civilă nr. 51/2014 supusă revizuirii în prezenta cauză.

Critica nu poate fi primită întrucât deciziile Curţii Constituţionale menţionate îşi produceau pe deplin efectele la data sesizării instanţei de revizuire, faptele imputate expertului, în configuraţia invocată de revizuent, nemaifiind prevăzute ca infracţiune de legea penală.

De altminteri, împrejurarea că faptele ar fi fost săvârşite anterior pronunţării deciziilor instanţei de contencios constituţional nu pune în discuţie o aplicare retroactivă a acestor decizii în prezenta cauză.

Aceasta, întrucât având ca efect dezincriminarea, devin incidente dispoziţiile art. 4 C. pen., potrivit cărora: Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Ori, infracţiunile de abuz în ser­viciu şi neglijenţă în serviciu, dacă comportamentul interzis nu este impus prin lege, ordonanţe ori ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, nu se mai regăsesc în legea nouă, caz în care, dezincriminarea se aplică şi faptelor săvârşite sub legea veche deoarece nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Pentru aceste considerente, care fac inutilă analizarea celorlalte argumente dezvoltate prin recurs de revizuent, Înalta Curte constată că prin decizia recurată nu au fost încălcate prevederile 147 alin. (4) din Constituţie.

Prin cea de-a doua critică, revizuentul arată că prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/206 şi nr. 392/2017 nu doar că s-a de­clarat neconstituţională incriminarea infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislaţie secundară, dar s-a declarat constituţională incriminarea aceloraşi infracţiuni atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislaţie primară.

Ori, pretinde revizuentul, comportamentul interzis expertului rezultă şi din legislaţie primară, invocând în acest sens dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de ex­pertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, (Neefectuarea expertizei tehnice da­torită unor cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea dispoziţi­ilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului tehnic judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat.) ale art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2011, (prin evaluare se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională de un evaluator autorizat.) şi pe ale art. 24 din O.G. nr. 24/2011, ("Membrii Uniunii au următoarele obligaţii: b) să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standarde­lor de evaluare adoptate de Uniune; c) să respecte codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, precum şi regulamentele adoptate de organele de conducere ale Uniunii).

Critica nu este fondată.

Dispoziţiile legale menţionate au fost analizate de instanţa de revizuire care, în mod corect, a statuat că nu conţin acţiuni sau inacţiuni precise care ar interzise experţilor şi a căror nerespectare ar atrage incidenţa normei de drept care incriminează infracţiunea de neglijenţă în serviciu conţinută de art. 298 C. pen.

În analiza prevederile legale menţionate instanţa de revizuire a constatat că acestea reprezintă doar norme generale, care fac trimitere la obligativitatea respectării unui întreg set de norme, standarde şi coduri de etică, care fac toate obiectul reglementării prin legislaţia secundară.

Sintagma norme generale nu a fost utilizată în scopul realizării unei clasificări a normelor de drept din perspectiva statuărilor Curţii Constituţionale, ci pentru a sublinia că textele de lege analizate conţin reguli generale, cu valoare de principiu, şi nu obligaţii precise ori conduite interzise experţilor, acestea trimiţând la legislaţia secundară care, la rându-i, nu îndeplineşte cerinţele legale pentru susţine concluzia existenţei infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Cât priveşte tipul normelor de drept care pot impune concluzia contrară, a existenţei infracţiunii, sunt lămuritoare deciziile Curţii Constituţionale potrivit cărora comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice.

În consecinţă, deşi corectă afirmaţia revizuentul potrivit căreia este constituţională incriminarea infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislaţie primară, ea nu fundamentează în prezenta cauză critica formulată.

Aceasta, întrucât, nici legislaţia primară şi nici legislaţia secundară indicată nu evidenţiază, astfel cum s-a arătat, un comportament interzis, care să fi fost încălcat de expert prin faptele imputate făcând posibilă constatarea existenţei infracţiunii de neglijenţă în serviciu, în actuala formă de incriminare prevăzută de legea penală.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea şi a celelalte argumente invocate în dezvoltarea criticilor, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 4,5, 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ., sens în care, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 196 din 10 octombrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.