State VAT Refund Fraud Liability of Tax Official: Rejection of Res Judicata Defense Based on Joint and Several Debt and Violation of Principle of Immediacy

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 16.06.2015, urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2015, reclamantul Statul Român, prin ANAF, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata prejudiciului în sumă de 20.224.315,76 RON, precum şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar privind reparaţiile civile, dispusă în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 61003/10.01.2001 a Inspectoratului General de Poliţie, cu privire la bunurile mobile şi imobile ale pârâtei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa nr. 464 din 26.02.2018, Tribunalul Constanţa a respins excepţia nulităţii, excepţia tardivităţii, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de interes, şi excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 189C din 16 noiembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 11 martie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei nr. 464 din 26 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1741.341,98 RON (1.073.115.76 RON + 668.226,22 RON) cu titlu de prejudiciu.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs pârâta A., criticând soluţia pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă, în esenţă, a formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a ignorat în mod greşit autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 7/10.01.2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2014, pentru mai multe argumente:

- hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea faptului că în mod constant CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului şi celui al securităţii raporturilor juridice care presupune prin definiţie că soluţiile definitive ale instanţelor judecătoreşti nu mai pot fi ulterior contestate/modificate nici în mod direct, prin promovarea unei acţiuni civile, în speţă, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, şi nici în mod indirect, pe cale incidentală, invocând în acest sens Cauza Amurăriţei contra României, Beian contra României);

- instanţa de apel a nesocotit faptul că practica judiciară şi punctele de vedere exprimate în literatura de specialitate sunt constante şi concordante în sensul că efectul negativ recunoscut prin lege hotărârilor judecătoreşti, respectiv prin art. 431 C. proc. civ., constă în faptul că "este oprită o nouă judecată pentru aceleaşi pretenţii soluţionate în mod definitiv" (non bis in idem);

- instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că legiuitorul a statuat în mod expres prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ. că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", condiţii îndeplinite în cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care, printre altele: reclamantul a optat pentru recuperarea prejudiciului ce i-ar fi fost creat prin aprobarea rambursării TVA aferente unor exporturi de către directorul Administraţiei Fiscale Ovidiu, pe calea unei acţiuni civile alăturate acţiunii penale; obiectul şi cauza acţiunii civile exercitate împotriva codebitorului B., soluţionată prin hotărâre penală definitivă, sunt identice cu cele ale acţiunii civile de faţă, în ambele procese reclamantul urmărind, practic, recuperarea integrală a aceluiaşi prejudiciu cauzat prin aceleaşi fapte concurente ale aceloraşi doi pârâţi, împreună cu alţi doi debitori (între timp, decedaţi); invocarea solidarităţii procesuale pasive nu poate justifica soluţia de modificare/reformare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece art. 1456 alin. (1) C. proc. civ. conferă dreptul de regres al unuia dintre debitorii obligaţi la plata întregului prejudiciu, creditorul iniţial neavând acest drept;

- nesocoteşte că scopul final urmărit de creditorul Statul Român prin constituirea ca parte civilă în procesul penal în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 7/10.01.2017 a fost acela al obţinerii unui titlu executoriu în baza căreia să poată trece la realizarea creanţei sale în cuantum de 20.224.315,76 RON, titlu care, odată emis, exclude posibilitatea solicitării aceleiaşi creanţe de la alte persoane în cadrul aceluiaşi proces promovat ulterior, hotărârea penală dobândind toate atributele autorităţii de lucru judecat şi putând fi opusă creditorului într-un litigiu ulterior.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza şi a motivat soluţia de admitere, în parte a acţiunii reclamantei, exclusiv pe raportul tehnico - ştiinţific întocmit de specialistul DNA la mai bine de şapte ani după casarea cauzei penale, constatările acestuia fiind preluate în mod mecanicist ca adevăruri absolute, fără măcar vreo referire la înscrisurile depuse de către pârâtă la dosar, astfel încât, în ipoteza în care s-ar ajunge la concluzia că instanţa de apel nu a nesocotit efectele puterii lucrului judecat, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare fie la aceeaşi instanţă de fond, fie la o instanţă de acelaşi grad.

În ipoteza în care s-ar respinge primele două motive de recurs şi s-ar considera că probele administrate sunt suficiente pentru rejudecarea cauzei, recurenta a susţinut că se impune respingerea acţiunii, pentru următoarele argumente:

- acţiunea este inadmisibilă, întrucât cererea de chemare în judecată nu cuprinde condiţiile impuse de art. 196 C. proc. civ.

- a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, întrucât instanţa de judecată nu a fost sesizată în termenul prevăzut de art. 397 alin. (5) C. proc. pen., cu privire la ipoteza în care judecătorul lasă nesoluţionată acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, respectiv într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus, după caz, condamnarea/achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal;

- acţiunea este lipsită de interes, în condiţiile în care, la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, acesta obţinuse deja un titlu executoriu, reprezentat de o hotărâre judecătorească definitive, prin care o altă persoană, B., fusese obligată la plata aceleiaşi sume.

Cât priveşte "raportul de constatare" întocmit de specialistul DNA, recurenta a susţinut că nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă ale unei probe ştiinţifice, fiind întocmit de o persoană aflată în raporturi de subordonare faţă de procurorul care a desemnat-o, deoarece încalcă spiritul şi litera art. 112 C. proc. pen. 1968, precum şi ale art. 62 şi 63 din Regulamentul de ordine interioară al DNA aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2184/C/2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 852/17.10.2006. Recurenta a dezvoltat mai multe argumente în susţinerea acestor critici.

Prin motivele de recurs, s-a pretins, totodată, că instanţa de apel a ignorat faptul că "nota de constatare" are natura juridică a unui aviz consultativ, care conţine norme de recomandare, fiind un act administrativ unilateral şi care, de asemenea, nu se regăseşte printre documentele enumerate în O.G. nr. 70/1997 şi a normelor metodologice de aplicare, fiind impusă în practica circumscripţiei; pârâta nu avea cum să verifice dacă cererile de rambursare TVA aferente mărfurilor exportate erau semnate de administratorii societăţilor.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat următoarele aspecte: din probele administrate, rezultă că pârâta a propus rambursarea TVA cu respectarea strictă a criteriilor şi condiţiilor instituite prin actele normative în vigoare în perioada respectivă; cele două societăţi beneficiare a TVA achitaseră în întregime contravaloarea bunurilor către furnizorii externi, ceea ce înseamnă că bugetul de stat nu a fost păgubit; prevederile pct. 10.15 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 512/1998 erau deja abrogate prin H.G. nr. 336/1999.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 25 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român, prin ANAF, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin adresa depusă la data de 2 mai 2019, recurenta-pârâtă şi-a exprimat acordul ca, în situaţia în care recursul este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. .

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă privind soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat atât prin prisma prevederilor art. 431 C. proc. civ., cât şi a art. 6 din CEDO, este nefondată, instanţa de apel confirmând în mod just respingerea acestei excepţii de către prima instanţă.

Recurenta - pârâtă A. nu a contestat împrejurarea că nu există identitate de părţi în privinţa acţiunii exercitate de creditorul Statul român, prin ANAF, împotriva debitorului B. şi soluţionate definitiv prin sentinţa penală nr. 7/10.01.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2014, cu cea din cadrul acţiunii de faţă, exercitate de acelaşi creditor împotriva altui codebitor, respectiv pârâta A..

În schimb, recurenta a susţinut că este greşită concluzia instanţei de apel referitoare la lipsa identităţii de obiect şi cauză, pe temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care, în ambele procese, reclamantul urmăreşte recuperarea integrală a aceluiaşi prejudiciu cauzat prin faptele concurente ale aceloraşi doi pârâţi, iar creditorul iniţial nu are drept de regres pe temeiul art. 1456 alin. (1) C. proc. civ.

Se observă, din criticile formulate, că recurenta nu a contestat existenţa în cauză a solidarităţii procesuale pasive cu debitorul B. (împreună cu alţi doi debitori, în prezent decedaţi); dimpotrivă, motivele de recurs se bazează tocmai pe această premisă, invocându-se autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive.

Or, aceste susţineri nu pot conduce în cauză, contrar celor preconizate de către recurentă, la respingerea cererii formulate de creditor împotriva sa, ca urmare a autorităţii de lucru judecat.

În absenţa triplei identităţi a elementelor cererii de chemare în judecată, se poate reţine prezumţia de lucru judecat, reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dă expresie funcţiei pozitive a autorităţii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea anterioară a unei chestiuni care are legătură cu o chestiune litigioasă nu poate fi contrazisă în judecata ulterioară.

Acest din urmă efect nu se produce, însă, în ipoteza existenţei solidarităţii procesuale pasive, chiar atunci când creditorul, după ce a obţinut un titlu executoriu împotriva unuia dintre codebitorii solidari, urmăreşte recuperarea aceluiaşi prejudiciu de la un alt codebitor.

Înalta Curte constată că această concluzie a instanţei de apel relevă o corectă aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari.

În funcţie de data faptelor ilicite, s-a stabilit că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864 şi, de altfel, reglementarea din noul C. civ. este similară celei anterioare, fără ca recurenta să conteste aplicarea legii din această perspectivă.

Potrivit art. 1043 din C. civ. din 1864, acţiunea intentată contra unuia din debitori nu îl opreşte pe creditor de a exercita asemenea acţiune şi în contra celorlalţi debitori.

O dispoziţie asemănătoare se regăseşte în art. 1447 alin. (2) prima teză din nou cod, ce prevede că "Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori".

Ca efect principal reţinem, aşadar, dreptul esenţial al creditorului, opţiunea sa fundamentală, specifică şi de esenţa solidarităţii, şi anume, posibilitatea acestuia de a putea cere plata oricăruia dintre codebitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de discuţiune şi diviziune (apărarea întemeiată pe beneficiul de discuţiune şi diviziune i-ar permite debitorului să ceară executarea altui codebitor în locul său sau a tuturor codebitorilor, în acelaşi timp, în mod proporţional). Dar acest drept este, în acelaşi timp, şi o opţiune, în sensul că, în realitate, creditorul va putea opta, după cum va considera de cuviinţă, pentru orice alternativă posibilă; astfel, urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte şi împotriva unui alt codebitor sau împotriva tuturor ceilalţi codebitori, până la concurenţa valorii totale a obligaţiei.

Doar dacă unul dintre debitorii solidari efectuează plata datoriei în întregime nu mai este posibilă urmărirea celorlalţi, dat fiind că o asemenea plată liberează pe toţi debitorii solidari faţă de creditorul comun. În egală măsură, orice alt mijloc de stingere a obligaţiilor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari, liberându-i faţă de creditor.

Drept urmare, cât timp obligaţia solidară nu a fost stinsă, iar creanţa nu a fost recuperată de la codebitorul împotriva căruia s-a obţinut titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă, creditorul este îndreptăţit să se îndrepte şi împotriva altui codebitor, respectiv pârâta din prezenta cauză.

Spre deosebire de C. civ. anterior, actuala reglementare stipulează în mod expres în art. 1455 alin. (1) absenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate împotriva unuia dintre codebitorii solidari faţă de ceilalţi codebitori.

Acest efect secundar în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari era implicit şi din reglementarea anterioară, aplicabilă în cauză, cât timp obţinerea unui titlu executoriu împotriva unuia dintre debitori, fără recuperarea efectivă a creanţei, nu împiedică urmărirea ulterioară a celorlalţi, în limitele solidarităţii.

Aşadar, în contextul în care reclamantul poate proba că şi pârâta este vinovată de cauzarea unui prejudiciu prin săvârşirea faptei constând în întocmirea notelor de constatare şi propunerea spre aprobare a rambursării TVA aferente mărfurilor exportate, al cărei caracter ilicit trebuie, de asemenea, dovedit, alături de celelalte cerinţe ale răspunderii civile delictuale, în condiţiile dispoziţiilor art. 1349 C. civ., nu există niciun impediment pentru atragerea răspunderii pârâtei la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamantului Statul Român, prin ANAF, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa .

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu au temei susţinerile recurentei referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care acţiunea vizând obligaţia solidară a fost admisă împotriva unui codebitor, urmând a le respinse ca atare.

Referitor la motivul de recurs invocat de recurentă privind neadministrarea în mod nemijlocit a probelor de către instanţa de apel, sunt fondate susţinerile recurentei pârâte privind soluţionarea de către instanţa de apel şi motivarea soluţiei de admitere în parte a apelului şi a acţiunii reclamantei, exclusiv pe raportul tehnico - ştiinţific întocmit în faza de urmărire penală ce a făcut obiectul dosar x/2016

Aşa cum rezultă din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Excepţiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că, potrivit C. proc. civ., o probă administrată în afara instanţei ar putea să nu fie luată în considerare, fie pentru că e nulă, fie pentru că e inadmisibilă sau nelegală.

Administrarea propriu-zisă a probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, şi reprezintă atât expresia principiului nemijlocirii, cât şi o confirmare a faptului că judecătorul este subiectul probei şi cel care, în mod direct şi individual, îşi formează propria convingere asupra situaţiei de fapt relevate prin probe.

Drept urmare, motivele de recurs invocate de pârâtă sunt justificate, deoarece nu s-au administrat probe în faza apelului, instanţa bazându-se exclusiv pe actele de urmarire penală (note de constatare şi raportul de expertiză) şi obligând pe pârâta la plata sumei de 1.741.341,98 RON stabilită în acest fel, cu încălcarea principiului nemijlocirii.

Deoarece prevederile art. 497 C. proc. civ. stabilesc că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, se impune casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanţa de apel să stabilească dacă sunt îndeplinite conditiile legale pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei şi pentru a se administra în mod nemijlocit probele în faţa instanţei de apel, în vederea aplicării în mod just a prevederilor legale incidente, în scopul pronunţării unei hotărâri legale.

Cât priveşte criticile din recurs referitoare la excepţiile având ca obiect inadmisibilitatea acţiunii, prescripţia dreptului material la acţiune şi lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată, se constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 464/26.02.2018 pronunţată în cauza de faţă, Tribunalul Constanţa a respins excepţiile procesuale invocate prin întâmpinare, printre care şi cele privind nulitatea, inadmisibilitatea şi tardivitatea cererii de chemare în judecată, precum şi excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii introductive.

Pârâta A. nu a declarat apel împotriva soluţiilor referitoare la excepţiile procesuale, unicul apel declarat fiind cel al reclamantului Statul Român cu privire la respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Drept urmare, dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiilor procesuale beneficiază de autoritate de lucru judecat, prin neatacarea lor pe calea apelului, iar reiterarea în recurs a excepţiilor procesuale astfel soluţionate este inadmisibilă.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că recurenta - pârâtă a dat o altă denumire excepţiilor reiterate în prezenta cale de atac, atât timp cât obiectul este acelaşi, iar tribunalul s-a pronunţat asupra aspectelor invocate prin intermediul mijloacelor de apărare respective.

Astfel, tribunalul a analizat susţinerile identice cu cele din recursul de faţă, anume dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 196 C. proc. civ., respingând excepţia nulităţii cererii, precum şi termenul de formulare a acţiunii civile în raport de prevederile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., respingând excepţia tardivităţii cererii.

În aceste condiţii, criticile formulate omisso medio sunt inadmisibile şi vor fi respinse ca atare.

Pentru toate considerentele expuse, se va admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 189C din data de 16 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 189C din data de 16 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.