Trademark annulment: global assessment of confusion risk and exclusivity disclaimers in complex marks

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi S.C. B. S.R.L., anularea mărcii individuale, combinate, având culori revendicate, cu denumirea Domeniul Viticol Apold Sibiu România şi element grafic Domeniul-Viticol Sibiu România, nr. depozit reglementar x din data de 23.12.2014, nr. marca x din data de 04.09.2015, înregistrată pentru produsele din clasa Nisa 33: Vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeş - Apold şi pentru serviciile din clasa Nisa 35: Publicitate; Gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou, susţinându-se că înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 republicată, respectiv art. 47 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a); art. 47 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. b); art. 47 alin. (1) lit. c), precum şi radierea mărcii x din Registrul Naţional al Mărcilor.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1740/20.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi S.C. B. S.R.L..

I.3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 958A din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a anulat marca individuală combinată color x din 23.12.2014 şi a fost obligată intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

I.4. Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3917 din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

I.5. Decizia pronunţată de curtea de apel, în rejudecare

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 483 A din 27 martie 2019, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1740/20.12.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei date în apel, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs ale reclamantei

Recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa anterioară a respins motivul de apel referitor la modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii de anulare a mărcii întemeiată pe motivul de nulitate prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 - înregistrarea cu rea-credinţă, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.

După expunerea soluţiilor pronunţate în cauză, pornind de la statuările ale instanţei de apel în rejudecare, recurenta-reclamantă invocă următoarele critici de nelegalitate:

Susţine că motivul de apel referitor la greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat în primul ciclu procesual, nu a fost analizat de către instanţa de apel în niciunul dintre cele două cicluri procesuale.

Respingerea acestui motiv de apel, în rejudecare după casare, cu motivarea lacunară că ar fi fost respins ca nefondat în primul ciclu procesual şi că această soluţie nu ar fi fost recurată de reclamantă, devenind definitivă, are semnificaţia nemotivării acestei soluţii şi, practic, conduce la încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa recunoscută prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, a dreptului de acces la o instanţă pentru verificarea temeiniciei unor pretenţii civile.

În sinteză, se arată că deşi instanţa de apel nu a verificat, nici în primul ciclu procesual, nici în rejudecare după casare, incidenţa în speţă a motivului de nulitate privind înregistrarea mărcii ulterioare cu rea-credinţă, prin hotărârea recurată, s-a respins apelul sub acest aspect, fără a indica motivele de fapt şi de drept pentru care soluţia primei instanţe este întemeiată.

Recurenta susţine că, din această perspectivă, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că în evaluarea existenţei unui risc de confuzie între mărcile în conflict, instanţa de apel, în rejudecare după casare, şi-a limitat în mod nelegal analiza doar la anumite elemente ale mărcilor fără a realiza, astfel cum impune legea, analiza percepţiei de ansamblu a mărcilor de către consumatorul mediu.

În acest context, şi în motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit atât faptul că instanţa de recurs, prin hotărârea de casare, ar fi impus un standard de evaluare şi, în consecinţă, analiza comparativă a mărcilor din perspectiva percepţiei de ansamblu nu s-ar mai impune, precum şi faptul că anumite aspecte reţinute de către instanţa de recurs în hotărârea de casare ar reprezenta dezlegări obligatorii ale unor chestiuni de drept incidente în speţă.

Practic, astfel motivată, hotărârea recurată apare ca nelegală, susţine recurenta, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel şi-a limitat în mod nejustificat analiza comparativă a semnelor în conflict, fără a proceda în mod efectiv la verificarea percepţiei de ansamblu a acestora, iar, pe de altă parte, a considerat ca fiind dezlegări de drept, obligatorii în rejudecare, o serie de aspecte evocate de către instanţa de recurs prin hotărârea de casare, deşi instanţa de recurs a arătat în mod expres că motivul determinant al admiterii recursului l-a constituit faptul că, prin prima hotărâre, instanţa de apel şi-a limitat analiza doar cu privire la anumite aspecte, ignorând o serie de verificări necesare.

În acest sens, instanţa de casare a arătat în mod expres că respectivele verificări nu pot fi realizate în recurs, că acestea reprezintă aspecte de fapt şi că, în rejudecare, instanţa de apel va avea în mod obligatoriu în vedere si respectivele verificări.

În opinia recurentei, instanţa de recurs nu a impus în niciun mod un rezultat al respectivei evaluări, ci doar a obligat instanţa de apel ca, în rejudecare, să realizeze o analiză exhaustivă a elementelor mărcilor în conflict, în vederea stabilirii percepţiei de ansamblu a acestora şi evaluării, pe această bază, a existenţei sau inexistenţei riscului de confuzie.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că, printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a verificat distinctivitatea semnelor în conflict, iar nu disponibilitatea semnului înregistrat ca marcă de către societatea intimată, în raport de existenţa unui risc de confuzie cu marca anterioară ce îi aparţine.

Dezvoltarea motivelor de recurs

Recurenta arată că instanţa de apel, prin decizia recurată, nu a analizat motivul de nulitate a mărcii înregistrate de către intimată prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat prin cererea introductivă.

Astfel, din analiza considerentelor hotărârii instanţei de apel din primul ciclu procesual, rezultă fără echivoc faptul că aceasta nu a verificat atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte la înregistrarea mărcii şi, în consecinţă, nu a pronunţat nicio soluţie referitoare la cererea de anulare a mărcii ulterioare pentru motivul înregistrării cu rea-credinţă a acesteia.

În consecinţă, hotărârea din apel, în primul ciclu procesual, nu a fost criticată pe calea recursului de niciuna dintre părţile în proces, astfel încât, instanţa de recurs nu a pronunţat nicio soluţie cu privire la acest motiv de nulitate a înregistrării.

În acest context, susţine recurenta, întrucât acest aspect litigios în mod concret nu a fost judecat de către instanţa de apel în primul ciclu procesual, în cauză, nu se verifică premisa fundamentală autorităţii de lucru judecat, respectiv existenţa lucrului judecat.

Cu alte cuvinte, autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută în mod abstract, fără ca un anumit aspect al cauzei să fi fost în mod concret analizat de către instanţă şi fără ca aceasta să fi pronunţat o soluţie punctuală cu privire la el.

Prin urmare, în cel de-ai doilea ciclu procesual, în rejudecare după casare, instanţa de apel avea obligaţia, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., de a judeca din nou cauza, în limitele efectului devolutiv al apelului, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Or, prin hotărârea ce face obiectul prezentului-recurs, referitor la motivul de apel privind greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a constatat în mod eronat că soluţia din primul ciclu procesual referitoare la acesta ar fi devenit definitivă prin nerecurare, respectiv, că acest motiv de apel, ar fi fost respins în mod definitiv.

Practic, în acest mod, instanţa de apel a dispus respingerea motivului de apel menţionat, cu singura motivare că acesta ar fi fost anterior analizat şi respins în mod definitiv.

În condiţiile în care, în primul ciclu procesual, susţinerile subsumate acestui motiv de apel şi, respectiv, acestui motiv de nulitate a înregistrării mărcii, nu au fost efectiv cercetate, iar hotărârea din apel nu conţine nicio referire la acest motiv de nulitate, o atare motivare echivalează, practic, cu lipsa unei motivări, astfel încât recurenta consideră că devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, întrucât hotărârea recurată este nelegală prin raportare la lipsa oricărei motivări privind soluţia de respingere a cererii de anulare a înregistrării mărcii intimatei-pârâte ca fiind realizată cu rea-credinţă, recurenta consideră că se impune casarea acestei hotărâri, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Având în vedere că în cauza de faţă s-a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare, este necesar ca instanţa de recurs să evalueze pe fond această cerere, urmare a casării cu reţinere şi, verificând fondul motivului de nulitate privind înregistrarea mărcii cu rea-credinţă de către intimata-pârâtă, să constate caracterul întemeiat al acestuia şi, în consecinţă, să dispună anularea înregistrării pentru acest motiv.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta realizează propria analiză a motivului de anulare a mărcii intimatei pentru rea-credinţă la înregistrare, aspecte care însă nu vor fi redate în cuprinsul prezentei decizii, având în vedere dinamica reglementării dispoziţiilor de la art. 497 din C. proc. civ.

Astfel, art. 497 din C. proc. civ., în formularea actuală, dobândită prin adoptarea Legii nr. 310/2018, este aplicabil proceselor începute după data intrării în vigoare a acestui act normativ de modificare a unor dispoziţii din C. proc. civ. (21 decembrie 2018), soluţie impusă de prevederile art. 24 şi 25 din C. proc. civ. or, procesul de faţă a fost iniţiat la o dată anterioară, anume la 8.04.2016, astfel că se aplică forma iniţială a acestei norme care, în cazul admiterii recursului, obligă Înalta Curte exclusiv la soluţia casării cu trimitere.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Întrucât casarea deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, a fost dispusă de către instanţa de recurs ca urmare a analizării în calea de atac a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezultă că, ulterior casării, în rejudecare, instanţa de apel avea obligaţia, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., reanalizării apelului reclamantei, în special, din perspectiva incidenţei în cauza motivului de nulitate a înregistrării mărcii pârâtei privind existenţa unui risc de confuzie prin utilizarea concomitentă, în comerţ, a celor două mărci în conflict, din cauza identităţii sau similitudinii produselor vizate de acestea şi din cauza identităţii sau similitudinii mărcilor.

Un aspect esenţial în acest sens, este aceia că, de principiu, existenţa într-o situaţie concretă a unui risc de confuzie între două semne aflate în conflict, reprezintă o chestiune de fapt, ce trebuie determinată, pe baza probelor administrate în cauză, de către instanţele în faţa cărora poate fi analizat, potrivit legii, fondul cauzei, iar nu o chestiune de legalitate care ar putea face obiectul examinării unei instanţe de recurs.

Pe de altă parte, modalitatea de evaluare privind existenţa riscului de confuzie între două mărci în conflict şi, în special, criteriile ce pot fi avute în vedere de către instanţe în acest sens, reprezintă un aspect de drept, care ţine de aplicarea normelor incidente, iar nu de interpretarea acestora, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Concret, evaluarea efectivă a abilităţii unul semn ulterior de a genera, prin utilizarea sa, confuzie pentru public, cu o marcă anterioară, reprezintă o chestiune de fapt, ce trebuie realizată de către instanţa de fond sau, după caz, de către instanţa de apel, prin aprecierea probelor administrate în cauză, acestea fiind instanţe ce pronunţă hotărâri în fapt şi în drept, în timp ce criteriile aplicabile evaluării existenţei unui risc de confuzie reprezintă o chestiune de drept ce va putea fi dezlegată de către o instanţă de recurs.

Cu alte cuvinte, instanţa de recurs nu va putea impune instanţei de apel, cu titlul de dezlegare obligatorie în drept, un anumit rezultat al evaluării şi o modalitate de apreciere a probelor, ci va putea dispune doar ca evaluarea să aibă în vedere anumite criterii şi anumiţi factori, urmând, însă, ca instanţa de apel, în calitatea sa de instanţa în faţa căreia cauza devoluează în fapt şi în drept, să realizeze o analiză din care să rezulte dacă, în mod concret, publicul poate fi indus în eroare cu privire la originea comercială a produselor, prin raportare la impresia generală creată de cele două semne în conflict.

Prin raportare la aceste clarificări esenţiale, rezultă că, în prezenta cauză, în rejudecare, instanţa de apel avea obligaţia de a relua analiza privind existenţa riscului de confuzie, cu respectarea regulilor de drept incidente, inclusiv cu luarea în considerare a factorilor stabiliţi de către instanţa de recurs, cu titlul de dezlegări obligatorii în drept.

Practic, această a doua evaluare a existenţei riscului de confuzie, are aceiaşi obiect ca evaluarea realizată în primul ciclu procesual, respectiv de a determina dacă, la nivelul percepţiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict, prin considerarea tuturor factorilor relevanţi, inclusiv a celor reliefaţi prin hotărârea de casare, există sau nu riscul de confuzie cu privire la originea comercială a bunurilor cărora le sunt aplicate mărcile în conflict.

Întrucât evaluarea anterior realizată, prin decizia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual, este lipsită de orice efecte, ca urmare a casării, iar instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare proprie, deoarece ar fi presupus o analiză a fondului cauzei şi o nouă apreciere a unor probe ce nu fost administrate în mod nemijlocit în faţa sa, este evident că noua evaluare, în rejudecare, cu privire la existenţa unui risc de confuzie, trebuie să fie exhaustivă, iar nu să se limiteze la comparaţia doar a unor elemente punctuale ce compun mărcile în conflict,

Ca atare, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că, în rejudecare după casare, instanţa de apel avea obligaţia de a efectua o nouă analiză a existenţei riscului de confuzie între mărcile în conflict, după toate regulile cu valoare de principiu stabilite prin jurisprudenţa relevantă în materie, atât la nivelul instanţelor naţionale, cât şi la nivelul instanţelor europene.

Astfel, sub un prim aspect, aprecierea globală a riscului de confuzie implică, din partea instanţei, o oarecare interelaţionare a elementelor avute în vedere, ca părţi ale analizei comparative.

Se arată de către recurentă că în paragraful 7 al Preambulului ia Regulamentul 94/40/CE al Consiliului, legiuitorul european a stabilit regula de interpretare potrivit căreia, întrucât protecţia conferită de o marcă înregistrată este recunoscută nu doar în situaţiile de identitate între două mărci şi între produsele vizate de acestea, cât şi în situaţiile existenţei unor similitudini între acestea, conceptul de similitudine trebuie interpretat în strânsă relaţie cu riscul de confuzie, a cărui determinare, depinde de mai mulţi factori, printre care şi gradul de recunoaştere a mărcii anterioare pe piaţa relevantă, precum şi măsura în care publicul asociază un anumit semn cu anumite produse. Condiţia specifică a protecţiei o constituie, în consecinţă, riscul de confuzie, evaluat prin raportare ia aprecierea tuturor factorilor menţionaţi.

Aceleaşi principii sunt reluate şi în paragraful (16) din Preambulul Directivei 2015/2436/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.

Având în vedere scopul adoptării acestui din urmă act normativ european - apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci şi obligativitatea aplicării acestuia la nivel naţional -, ca urmare a aderării de către România la Uniunea Europeană, rezultă că orice dezlegări de drept realizate de către forurile competente, pe baza Regulamentului 94/40/CE sau pe baza actelor subsecvente acestuia, cu privire la stabilirea riscului de confuzie în caz de similitudine a mărcilor şi a produselor vizate de acestea, sunt obligatorii pentru instanţele naţionale în toate cauzele în care motivul referitor la existenta riscului de confuzie este invocat ca temei al unei acţiuni anularea înregistrării unei mărci.

În acest sens, pe calea unei jurisprudenţe constante, a fost stabilit principiul potrivit căruia consumatorul obişnuit, cu un grad de atenţie mediu, percepe, de regulă, marca la nivel general, ca pe un tot, fără a cerceta în detaliu şi fără a face o comparaţie între produse, astfel încât, pentru analiza coerentă a existenţei unui risc de confuzie, este necesară determinarea impresiei de ansamblu creată de marca, iar nu prin raportarea izolată la unul sau mai multe dintre elementele componente ale acesteia.

Complementar acestei reguli de principiu, jurisprudenţa constantă în materia cererilor privind protecţia drepturilor de proprietate intelectuală conferite de înregistrarea unei mărci, a consacrat şi regula potrivit căreia limitarea analizei referitoare la existenţa unui risc de confuzie, la unele dintre elementele componente ale mărcii, apreciate ca fiind dominante, coroborată cu eliminarea de plano a oricărei analize a altor elemente şi cu aprecierea că existenţa unor diferenţe la nivelul elementului dominant ar înlătura posibilitatea survenirii oricărui risc de confuzie, reprezintă o greşită aplicare a normelor de. drept material, întrucât instanţa nu realizează o apreciere globală a riscului de confuzie pentru mărcile în conflict.

Totodată, o altă regulă de principiu stabilită jurisprudenţial, pe baza principiului aprecierii globale a riscului de confuzie, o reprezintă şi aceea potrivit căreia similitudinea mărcilor şi existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, trebuie apreciate prin prisma asemănărilor între mărci, iar nu a deosebirilor dintre acestea, fiind suficient să existe asemănări într-un singur domeniu vizual, auditiv, conceptual - pentru a se constata existenta riscului de confuzie, dacă o atare asemănare este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea comercială a bunurilor vizate de mărcile în conflict.

Prin aplicarea acestor principii de interpretare consacrate prin jurisprudenţa constantă la nivel naţional şi european pentru evaluarea existenţei riscului de confuzie la situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezenta cauză şi, respectiv, la probatoriul administrat, rezultă că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material conţinute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin hotărârea recurată, instanţa de apei a reţinut sub un prim aspect, faptul că instanţa de casare a realizat, prin hotărârea pronunţată, o serie de dezlegări în drept, ce ar fi obligatorii pentru instanţa de apel, în rejudecare, respectiv:

- Determinarea limitelor de protecţie a mărcii anterioare reprezintă o premisă necesară a evaluării existenţei riscului de confuzie;

- Elementele verbale ale mărcii recurentei-reclamante sunt nedistinctive, fiind susceptibile de a fi folosite de mai mulţi producători pe piaţa relevantă, astfel încât, consumatorul va fi obişnuit să nu le asocieze unui singur producător, să nu le perceapă ca elemente care desemnează originea produselor şi, în consecinţă, va recurge la evaluarea elementelor figurative care asigură distinctivitate mărcii, pentru a determina originea comercială a respectivelor produse;

- Întrucât mărcile în conflict sunt ambele, mărci slabe, elementele distinctive ale acestora au o pondere atât de redusă, încât nu ar putea avea o existenţă autonomă şi şi-ar produce efectul distinctiv doar prin asociere cu elementele descriptive şi, în consecinţă, riscul de confuzie nu ar putea surveni decât în cazul unei utilizări neautorizate de către terţi a asocierii respective în mod identic sau cvasi-identic. Prin urmare, întrucât marca recurentei nu ar avea o distinctivitate specială, existenţa unor diferenţe minore între aceasta şi marca ulterioară, ar putea fi suficiente pentru excluderea riscului de confuzie.

Aceste pretinse dezlegări de drept obligatorii, ce ar fi fost realizate de către instanţa de recurs prin hotărârea de casare, reprezintă premisele raţionamentului ulterior al instanţei de apel pe care aceasta îşi fundamentează soluţia pronunţată în rejudecarea apelului.

În consecinţă, eventualele vicii de interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la aceste constatări, au o influenţă directă cu privire la legalitatea deciziei recurate, din perspectiva modalităţii de interpretare a normelor de drept material incidente.

Recurenta susţine că instanţa de apel a săvârşit o serie de erori, astfel:

- Concluzia, în sensul că potrivit unei dezlegări de drept obligatorii realizată de către instanţa de casare, determinarea limitelor de protecţie a mărcii anterioare ar reprezenta o premisă necesară pentru evaluarea riscului de confuzie este fundamental eronată şi reprezintă, în sine, o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, în ipoteza în care s-ar accepta valoarea acestei aserţiuni ca fiind o dezlegare a unei probleme de drept, de către instanţa de recurs, valoarea obligatorie a acesteia trebuie analizată prin raportare la principiile generale ale tehnicii legislative.

În mod evident, nicio interpretare judiciară a unei norme de drept nu ar putea contraveni, în esenţa sa, interpretării legale, realizată de către forul legislativ care a adoptat norma în cauză. Or, potrivit expunerii de motive a Directivei 2015/2436/UE a Parlamentului European şi Consiliului pct. (16) din Preambulul acestui act normativ, al cărei scop declarat este "apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, riscul de confuzie reprezintă o condiţie specifică pentru asigurarea protecţiei, mărcilor, în cazul existentei unor similitudini între semne înregistrate ca marcă."

Cu alte cuvinte, potrivit interpretării legale a normelor referitoare la riscul de confuzie, acesta din urmă influenţează limitele protecţiei, iar nu, astfel cum a reţinut instanţa de apel, limitele protecţiei influenţează posibilitatea de constatare a riscului de confuzie. Complementar, potrivit aceleiaşi interpretări legale obligatorii, realizată prin pct. 16 din Preambulul Directivei 2015/2436/UE aprecierea riscului de confuzie depinde de numeroşi factori printre care si asocierea care poate fi făcută cu semnul utilizat sau înregistrat (practic, capacitatea acestui semn de a asigura distinctivitatea pe piaţă a produselor titularului mărcii).

Prin urmare, în măsura în care această aserţiune a instanţei de recurs ar fi considerată ca fiind o dezlegare obligatorie, acesteia nu îi poate fi atribuit decât sensul impus prin interpretarea legală, respectiv, că determinarea gradului de distinctivitate al unei mărci şi/sau a elementelor componente ale acesteia reprezintă o premisă necesară în evaluarea riscului de confuzie care, la rândul său, va influenţa întinderea protecţiei asigurate atât mărcii anterioare, cât şi mărcii ulterioare. Orice interpretare contrară acesteia, în sensul ales de către instanţa de apel, ar avea semnificaţia unei greşite interpretări de către această instanţă a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât realizează o confuzie esenţială între distinctivitatea unei mărci - condiţie pentru înregistrarea semnului ca marcă - şi disponibilitatea semnului ales ca marcă, raportat la anterioritatea mărcii similare.

- Problema caracterului distinctiv al elementelor verbale ale mărcii recurentei sau, după caz, a lipsei unui astfel de caracter, nu poate. reprezenta o dezlegare obligatorie a unei chestiuni de drept, de către instanţa de recurs, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Astfel, o atare concluzie presupune identificarea şi aprecierea faptelor relevante şi analiza probelor, chestiuni care fac obiectul jurisdicţiei exclusive a instanţelor de fond şi de apei, în calitatea acestora de foruri jurisdicţionale care se pronunţă în fapt şi în drept asupra problemelor deduse judecăţii.

Prin urmare, existenţa sau absenţa caracterului distinctiv al mărcii anterioare al cărei titular este recurenta reprezintă o dezlegare în fapt, iar nu o dezlegare de drept. Or, pentru instanţa de apel, în rejudecare, sunt obligatorii doar dezlegările unor chestiuni de drept, realizate de către instanţa de casare, dezlegările unor elemente de fapt nebeneficiind de aceeaşi forţă obligatorie şi, în consecinţă, nu sunt apte de a ţine instanţa de apel, în rejudecare.

În sinteză, chiar în ipoteza în care, prin hotărârea instanţei de recurs ar fi fost reţinută existenţa caracterului nedistinctiv al unuia sau al mai multor elemente ale mărcii recurentei, instanţa de apel avea obligaţia de a evalua riscul de confuzie în mod exhaustiv, prin considerarea tuturor factorilor incidenţi, în vederea configurării percepţiei de ansamblu, inclusiv de a verifica existenţa gradului de distinctivitate al fiecărui element al mărcilor în conflict, în parte, precum şi al mărcilor în sine.

Similar, ca parte a aceleiaşi evaluări, instanţa de apel avea obligaţia de a identifica şi care sunt (dacă acestea există), elementele dominante ale mărcilor în conflict şi de a determina percepţia de ansamblu a publicului asupra respectivelor mărci, pentru ca, în acest mod, să realizeze o apreciere globală a riscului de confuzie.

- Similar situaţiei stabilirii caracterului distinctiv ai mărcii anterioare şi al fiecăruia dintre elementele acesteia, aprecierea instanţei de casare în sensul că riscul de confuzie nu ar putea surveni decât în cazul unei utilizări identice sau cvasi-identice a semnului anterior înregistrat, din cauza caracterului slab distinctiv al mărcii anterioare aparţinând recurentei, reprezintă o analiză a situaţiei de fapt şi o apreciere asupra probelor administrate în cauză care, pe de o parte, nu pot face obiectul învestirii instanţei de recurs, iar pe de altă parte, chiar analizate de către instanţa de recurs, prin hotărârea de casare, nu ar putea reprezenta dezlegări obligatorii de drept, ci doar simple argumente reţinute de către instanţa de casare cu privire la faptele deduse judecăţii, fără valoare obligatorie pentru instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului.

Ca atare, odată învestită cu rejudecarea apelului după casare, instanţa de apel avea obligaţia de a realiza o nouă analiză a riscului de confuzie, determinând în acest sens impresia de ansamblu creată publicului de mărcile în conflict, prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi, inclusiv a celor pe care instanţa de recurs i-a apreciat a nu fi fost observaţi în primul ciclu procesual, fără a se putea considera ca fiind prestabilit rezultatul evaluării vreunuia dintre factorii ce contribuie la verificarea existenţei riscului de confuzie.

Fiind învestită cu soluţionarea apelului şi având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, instanţa de rejudecare era obligată, ulterior casării, să reanalizeze cauza în fapt şi în drept, sub toate aspectele şi faţă de toate motivele de apel invocate.

Întrucât obiectul cauzei îl reprezintă o cerere de anulare a înregistrării unei mărci, unul dintre motivele invocate în susţinerea acestei cereri fiind tocmai acela al creării riscului de confuzie cu o marcă anterioară, similară mărcii intimatei-pârâte şi înregistrată pentru produse şi servicii identice sau similare, recurenta solicită acestei instanţe de recurs să constate că instanţa de rejudecare avea obligaţia de a determina, în primul rând, care sunt elementele dominante ale semnelor în conflict, care este gradul de distinctivitate al acestora, dacă şi în ce măsură diferitele elemente ale mărcilor în conflict, dominante sau nu, după caz sunt sau nu similare, dacă eventualele diferenţe între semnele în conflict sunt minore sau nu, dacă aceste diferenţe au caracter determinant în crearea unei percepţii de ansamblu diferite a publicului asupra mărcilor în conflict, care ar conduce la înlăturarea riscului de confuzie.

Or, contrar acestor obligaţii ce îi reveneau în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că o serie de aspecte (de fapt) ar fi fost tranşate în mod obligatoriu de către instanţa de recurs prin hotărârea de casare, nemaifiind necesară reevaluarea acestora, respectivele concluzii fiind asumate ca atare de către instanţa de apel, fără a realiza o evaluare proprie asupra faptelor cauzei.

Nerealizarea de către instanţa de apei a propriei analize complete şi exhaustive cu privire la existenţa unui risc de confuzie, prin raportare la toţi factorii determinanţi, şi limitarea subsecventă a obiectului propriilor verificări, recurenta consideră că reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material conţinute la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că "elementele verbale nu sunt distinctive şi, în sine, nu beneficiază de protecţie (în cazul mărcii anterioare) şi nici nu provoacă asocierea cu marca anterioară (în căzui mărcii ulterioare)", că "elementele vizuale sunt, pe de o parte, destul de descriptiv - evacatoare şi oarecum banale, dar, pe de altă parte, stilizate într-o manieră suficient de diferită unele în raport cu celelalte" şi, în consecinţă, a apreciat că nu ar putea fi reţinută ca îndeplinită condiţia riscului de confuzie.

În opinia recurentei, această concluzie a instanţei de apel comportă erori esenţiale de aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente:

- Întrucât riscul de confuzie trebuie să fie apreciat în mod global, în funcţie de percepţia de ansamblu a publicului relevant asupra produselor şi serviciilor şi ţinând cont de toţi factorii relevanţi, realizarea unei analize punctuale, doar cu privire la anumite elemente ale mărcilor în conflict, fără corelarea concluziilor acestor verificări, reprezintă o eludare de către instanţa de apel a obligaţiei ce îi revine, de a aprecia în mod global riscul de confuzie şi, în consecinţă reprezintă o greşită aplicare a normelor de drept material;

- Aprecierea că elementele nedistinctive ale unei mărci nu beneficiază de protecţie, reprezintă o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel realizează o confuzie între distinctivitatea mărcii - condiţie pentru recunoaşterea protecţiei - şi disponibilitatea semnului utilizat la înregistrarea mărcii ulterioare, având în vedere că un semn, chiar slab distinctiv, odată înregistrat, conferă titularului său protecţie în raport de solicitanţii unor înregistrări ulterioare;

- Instanţa de apel ignoră conţinutul paragrafului (16) din Preambulul Directivei 2015/2534/UE, prin care se stabileşte în mod expres faptul că semnele înregistrate beneficiază de protecţie faţa de mărci ulterioare ce prezintă elemente de similitudine, indiferent de caracterul lor distinctiv sau de gradul de distinctivitate;

- Însăşi aprecierea instanţei de apel, referitoare la lipsa caracterului distinctiv al elementelor verbale ale mărcii anterioare a recurentei, apreciere bazată exclusiv pe opinia formulată de către instanţa de recurs, este rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept material incidente, în condiţiile în care, deşi avea obligaţia şi posibilitatea de a realiza o noua analiză exhaustivă a mărcilor în conflict, instanţa de apel nu a realizat o nouă evaluare în acest sens.

În măsura în care instanţa de apel ar fi procedat în conformitate cu dispoziţiile legale ce guvernează limitele învestirii în rejudecare după casarea cu trimitere, ar fi observat că, în contradicţie cu teza lipsei caracterului distinctiv al elementului verbal al mărcii recurentei, deşi acesta este format din cuvinte cu semnificaţii relativ uzuale şl larg răspândite, prin coroborarea tuturor elementelor mărcii, aceasta dobândeşte suficientă distinctivitate pentru a asigura asocierea de către publicul consumator, a produselor sale cu semnul utilizat ca marcă.

Recurenta arată că, deşi termenul verbal "domenii", utilizat în forma sa articulată cu articol hotărât enclitic în cadrul mărcii, are o valoare relativ descriptivă, semnificaţia acestuia este, de principiu, aceea de obiect al proprietăţii unui nobil ("domeniu nobiliar") situaţie în care, coroborarea acestui element verbal cu culorile elegante utilizate pentru elementul vizual şi cu modalitatea de stilizare a chenarului în interiorul căruia este inserată denumirea geografică Apold, parte din elementul verbal al mărcii, creează o impresie generală de "aristocraţie a vinului", marca recurentei având, în sine, caracter distinctiv şi permiţând consumatorului mediu asocierea produselor sale cu respectivul semn, inclusiv cu componenta verbală a acestuia.

- Mai mult, în privinţa elementului verbal al mărcii recurentei, chiar atribuirea unei valori absolute tezei nedistinctivităţii acestuia, fără realizarea unei analize proprii, de detaliu asupra acestui aspect, precum şi şi asupra modalităţii în care elementul verbal integrat în ansamblul semnelor ce constituie marca ar influenţa distinctivitatea acestuia, reprezintă în sine, o eroare esenţială a instanţei de apel în interpretarea şi aplicarea normelor de drept material incidente cauzei.

În esenţă, chiar acceptând concluzia instanţei de apel în sensul că elementul verbal al mărcii, în special cuvintele "domenii" şi "viticole" ar fi, prin natura lor, descriptive, fiind termeni uzuali în activitatea comercială a mai multor producători de vinuri, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că impresia de ansamblu creată prin alăturarea acestor doi termeni verbali capătă o distinctivitate aparte în raport de utilizarea fiecăruia dintre ele, separat, şi, de asemenea, utilizarea formei de plural a cuvintelor, atenuează caracterul descriptiv şi creează o dimensiune distinctivă elementului verbal.

Astfel, analiza superficială a instanţei de apel cu privire la caracterul distinctiv al elementului verbal al mărcii ignoră faptul că în activitatea comercială derulată de producători de vinuri, termenul uzual şi pur descriptiv ar fi fost cel de "podgorie" sau "exploatare viticolă", în timp ce, utilizarea termenului "domeniu" configurează o dimensiune specială, distinctivă, elementului verbal, acesta dobândind valenţa de a sugera existenta unei tradiţii nobiliare în exploatarea viticolă, astfel încât, impresia generală, de ansamblu, creată de marca recurentei devine una particulară, pe care, cei mai probabil, consumatorul mediu o va ataşa produselor sale.

În contextul astfel creat, înregistrarea de către intimata-pârâtă a unei mărci ulterioare care copiază în mod servil elementul verbal în integralitatea sa, creează în mod inevitabil un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere cu activitatea comercială şi de producţie derulată de către recurentă.

- Distinctivitatea elementului verbal şi abilitatea acestuia de a identifica produsele recurentei şi de a le diferenţia, în percepţia publicului, de cele ale unor competitori, este amplificată şi de existenţa unei tradiţii gastronomice recunoscute arealului de provenienţă, tradiţia a cărei existenţă a fost recent confirmată prin acordarea statutului de Regiune gastronomică europeană în 2019 pentru regiunea Sibiu, în care localitatea Apoldul de Sus şi exploatarea viticolă aferentă activităţii sale sunt integrate.

- Nu poate fi reţinută şi argumentată validitatea concluziei instanţei de apel în sensul că existenţa unor diferenţe minore ar conduce per se la înlăturarea riscului de confuzie şi, implicit, la lipsirea de protecţie a semnului anterior înregistrat.

Pentru situaţia identităţii între semnele în conflict, protecţia conferită de lege este absolută, însă, formularea instanţei de apel - "Existenţa unor diferenţe minore între semnele în conflict" reprezintă, practic, o formulare alternativă a ideii că între semnele în conflict există similitudini.

Prin urmare, având în vedere că legea recunoaşte dreptul la protecţie pentru titularul unei mărci anterioare în cazul similitudinii cu marca sa a unui semn ulterior înregistrat, concluzia instanţei de apel în sensul că existenţa unor diferenţe minore între semnele în conflict înlătură de plano orice posibilitate de constatare a riscului de confuzie şi lipseşte, astfel, de orice protecţie, titularul mărcii anterioare, reprezintă o vădită eroare în aplicarea şi interpretarea normei de drept material conţinută de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

- O altă eroare în aplicarea normelor de drept material incidente, pe care recurenta o impută instanţei de apel, se referă la faptul că analiza pe care aceasta a realizat-o cu privire la existenţa riscului de confuzie, pe de o parte, a fost limitată la compararea anumitor elemente, fără a lua în calcul impresia de ansamblu creată publicului de semnele în conflict, iar pe de altă parte, a fost rezultatul eliminării din comparaţia semnelor, a majorităţii factorilor pe baza cărora trebuie configurată percepţia de ansamblu a semnelor.

Astfel, instanţa de apel, considerând că elementele verbale ale mărcilor în conflict sunt lipsite de distinctivitate, le-a eliminat în tot din analiza realizată, neluând sub nicio formă în calcul contribuţia acestora la conturarea imaginii de ansamblu creată publicului, ceea ce contravine principiilor de apreciere a existenţei riscului de confuzie.

Totodată, hotărârea recurată, deşi analizează strict şi limitat doar diferenţele existente între modalitatea de stilizare a elementelor vizuale ale mărcilor în conflict şi deşi înlătură din analiză orice verificare a gradului de similitudine privind elementele verbale şi conceptuale ale mărcilor în conflict, precum şi modalitatea efectivă de receptare a semnelor şi produselor desemnate de acestea de către consumatorul mediu, concluzionează în mod arbitrar că "impresia de ansamblu provocată de marca ulterioară este, din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual suficient de diferită de cea provocată de marca anterioară, slab distinctivă (ca, de altfel, şi marca ulterioară)".

De asemenea, instanţa de apel a arătat că:

"Această concluzie nu este înlăturată de împrejurarea că, astfel cum s-a statuat şi în primul ciclu procesual, există identitate între produsele acoperite de mărcile în litigiu. Aşadar, produsele şi serviciile în cauză sunt parţial identice şi parţial similare, însă, în raport de diferenţele dintre semnele aflate în conflict, astfel cum au fost reţinute anterior, această împrejurare nu este suficientă pentru a trage concluzia existenţei unui risc de confuzie."

Practic, prin formularea acestor concluzii, instanţa de apel lipseşte de orice relevanţă în analiza existenţei riscului de confuzie, oricare dintre factorii relevanţi, cu excepţia diferenţelor minore între semnele în conflict, la nivelul elementului grafic al acestora. Or, în mod evident, o astfel de modalitate de realizare a analizei riscului de confuzie nu respectă imperativul cercetării impresiei globale create consumatorilor de semnele în conflict, ceea ce reprezintă, în sine, o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, întrucât instanţa de apei, în rejudecare, nu a realizat o analiză corectă a riscului de confuzie între mărcile în conflict, în raport de percepţia de ansamblu a publicului asupra acestora, ci şi-a limitat analiza la o serie de elemente din cuprinsul mărcii, ignorând în totalitate contribuţia altor elemente la crearea unui caracter distinctiv, întruneşte condiţiile pentru constatarea incidenţei în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta mai susţine că, această modalitate de soluţionare a cererii deduse judecăţii este în contradicţie chiar şi cu acele considerente ale hotărârii de casare, pe care instanţa de apel le califică drept dezlegări obligatorii ale unor aspecte de drept, realizate de către instanţa de-recurs.

Astfel, analizând hotărârea instanţei de recurs, contrar aspectelor reţinute de către instanţa de apel în rejudecare, rezultă un conţinut esenţialmente diferit al considerentelor decizorii ale hotărârii de casare,

Sub un prim aspect, instanţa de recurs reiterează în mod constant principiul conform căruia "aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre semnele în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea".

În continuare, contrar concluziilor eronate ale instanţei de apel, în rejudecare, instanţa de recurs nu a impus limitarea analizei la anumite criterii, sau vreo anumită modalitate de apreciere a elementelor de fapt deduse acestei analize.

Dimpotrivă, instanţa de recurs, insistând cu privire la necesitatea realizării unei aprecieri globale a riscului de confuzie, a arătat că o astfel de apreciere nu poate fi compatibilă cu eliminarea din analiză a elementelor vizuale ale mărcilor în conflict pe motiv că acestea ar fi simple elemente decorative, iar principiile analizei comparative a semnelor înregistrate ca marcă impun a se da prevalentă elementelor verbale. Prin urmare, instanţa de recurs a statuat în sensul că o analiză corectă şi completă privind riscul de confuzie trebuie să includă şi analiza comparativă a elementului vizual, grafic, iar această analiză comparativă trebuie nuanţată suplimentar în acele situaţii în care elementul verbal al mărcilor în conflict este lipsit per se de distinctivitate, însă contribuie într-o oarecare măsură la configurarea caracterului distinctiv de ansamblu al mărcilor.

De asemenea, contrar concluziilor instanţei de apel, instanţa de recurs nu a impus ca în rejudecare analiza comparativă să pornească de la concluzia prestabilită că elementele verbale nedistinctive sau slab distinctive, descriptive sau evocatoare nu ar avea nicio relevanţă în conturarea impresiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict, ci a impus instanţei de apel ca analiza în rejudecare să fie realizată nuanţat, prin includerea şi a unor aspecte trecute cu vederea prin hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual. Mai mult, chiar instanţa de recurs a arătat în mod expres faptul că "aceasta analiză nu a fost făcută de către instanţa de apel şi nu poate fi realizată direct în recurs, întrucât implică şi evaluarea unor elemente de fapt." Cu alte cuvinte, prin hotărârea de casare instanţa de recurs nu a avansat nicio concluzie cu caracter de certitudine asupra existenţei unui risc de confuzie sau asupra imposibilităţii constatării acestuia în cauză, ci a impus ca, în rejudecare, analiza acestui risc să fie completată prin includerea unor aspecte iniţial ignorate de către instanţe.

În fine, instanţa de recurs nu a stabilit nici faptul că, în cauză, posibilitatea producerii riscului de confuzie este înlăturată de existenţa unor diferenţe minore între elementele vizuale ale semnelor în conflict, ci, în mod corect, a atras atenţia instanţei de apel cu privire la necesitatea nuanţării analizei sale, prin raportare la observaţia că, în contextul lipsei de distinctivitate a elementelor verbale ale mărcilor în conflict, anumite diferenţe minore între elementele grafice ale mărcilor pot căpăta o relevanţă distinctă în conturarea existenţei sau inexistenţei riscului de confuzie, această analiză urmând, însă, a fi realizată în mod concret de către instanţa de rejudecare.

Prin raportare la toate aceste aspecte, rezultă că, în rejudecare după casare, instanţa de apel avea obligaţia de a realiza o nouă analiză, completată cu nuanţările realizate de instanţa de recurs, a tuturor factorilor relevanţi, pentru a determina, potrivit principiilor de interpretare aplicabile, dacă utilizarea mărcii ulterioare de către intimata-pârâtă, pentru produse similare sau identice celor comercializate de recurentă sub marca anterioară, poate crea, în mod concret, un risc de confuzie de natura să atragă nulitatea înregistrării ulterioare.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi S.C. B. S.R.L. au depus întâmpinări, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică din 25 februarie 2020, pentru soluţionarea pe fond a acestuia.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu referire la primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei -, Înalta Curte apreciază că cele susţinute în cuprinsul memoriului pentru motivarea acestei ipoteze de casare sunt susceptibile de analizare atât pe temeiul tezei de care recurenta se prevalează, dar şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii -, astfel cum se va arăta.

În susţinerea acestei teze de casare, în esenţă, recurenta pretinde că instanţa de apel, în rejudecare, nu a analizat şi criticile din motivele de apel prin care susţinea nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei tribunalului de respingere a cererii de anulare a înregistrării cu rea-credinţă a mărcii intimatei, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată.

Astfel cum reiese din actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii pârâtei pentru trei motive:

- Art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 lit. a) din Legea nr. 84/1998 - semnul înregistrat nu putea constitui o marcă, în sensul art. 2 (din eroare, recurenta se referă, în motivele de recurs, în mod alternativ, şi la art. 5 alin. (1) lit. b) - lipsa caracterului distinctiv al mărcii pârâtei, întrucât la prima instanţă nu a invocat şi un astfel de temei);

- Art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 - dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară;

- Art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 - înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă.

Chiar dacă reclamanta a formulat toate aceste solicitări prin cererea introductivă de instanţă, fiecare dintre ele are aptitudinea de a fi fost formulată şi în mod separat, de sine stătător, astfel încât, pretenţiile deduse judecăţii sunt susceptibile de a fi calificate drept capete principale de cerere, pe temeiul art. 30 alin. (3) din C. proc. civ.

Potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.: "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Totodată, art. 397 alin. (1) din acelaşi Cod stabileşte: "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Prin sentinţa civilă nr. 1740/20.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi S.C. B. S.R.L..

Potrivit dispozitivului soluţiei primei instanţe, astfel cum este explicitat prin considerentele hotărârii, prima instanţă a analizat în mod distinct fondul fiecărui capăt de cerere şi, prin urmare, fiecare temei al cererii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei, apreciindu-se neîntemeiată, în tot, cererea introductivă de instanţă.

Împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, reclamanta a promovat apel, iar prin motivele de apel a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei din perspectiva celor trei temeiuri de drept invocate prin cererea dedusă judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 958A din 1 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus anularea înregistrării mărcii individuale combinate color Domeniul Viticol Apold Sibiu România nr. x, depozit x din 23.12.2014, aparţinând intimatei S.C. B. S.R.L..

Astfel cum şi recurenta susţine prin motivele recursului de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a analizat criticile sale numai în ceea ce priveşte primele două motive de anulare a înregistrării mărcii intimatei, anume cel prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 lit. a) din Legea nr. 84/1998 (respingând criticile reclamantei) şi cel reglementat de art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, reţinând caracterul fondat al criticilor reclamantei, sens în care a schimbat sentinţa şi a dispus anularea înregistrării mărcii intimatei, pentru acest motiv de nulitate.

Instanţa de apel nu a analizat însă şi motivele de apel prin care reclamanta a invocat nelegalitatea şi netemeinicia respingerii cererii sale întemeiate pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Împotriva deciziei date în apel, a declarat recurs numai pârâta S.C. B. S.R.L., recurs întemeiat pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din legea mărcilor, iar prin decizia civilă nr. 3917/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, recursul a fost admis, decizia recurată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În sfârşit, prin decizia dată în rejudecare, supusă prezentului recurs, instanţa de apel, cu aplicarea art. 501 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, iar din considerentele acesteia, reiese că analiza s-a fundamentat pe evaluarea criticilor, susţinute de reclamantă prin memoriul de apel, referitoare exclusiv la temeiul de drept reprezentat de art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Referitor la motivul de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, curtea de apel, în rejudecare, a reţinut astfel:

"În primul ciclu procesual, au fost considerate nefondate motivele de anulare referitoare la nesusceptibilitatea mărcii de a fi înregistrată grafic şi la pretinsa rea-credinţă a intimatei-pârâte, soluţii pe care reclamanta nu le-a recurat nici pe cale principală, nici incidentă şi care, ca atare, au rămas definitive."

În acest context, recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa anterioară a respins motivul de apel referitor la modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii de anulare a mărcii întemeiată pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 - înregistrarea cu rea-credinţă.

Înalta Curte apreciază nefondate susţinerile recurentei cu acest obiect, atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, cât şi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că unele dintre susţineri antamează aplicarea greşită a unor reguli de procedură, motiv pentru care vor fi analizate pe acest temei, prin reîncadrare, întrucât recurenta invocă producerea unei vătămări procesuale, prin neanalizarea de instanţa de rejudecare a unor critici din motivele apelului său.

Pornind de la succesiunea anterior expusă a actelor de procedură ale părţilor şi ale instanţelor învestite cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, curtea de apel a reţinut că, la momentul derulării procedurii în rejudecarea apelului, soluţia primei instanţe prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a înregistrării mărcii pârâtei pentru rea-credinţă, pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezenta o soluţie definitivă ce nu putea fi reanalizată în al doilea ciclu procesual, date fiind limitele casării dispuse prin decizia civilă nr. 397/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă; pe de altă parte, o astfel de soluţie decurge şi din aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 430 alin. (1), (2) şi (4) din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritatea de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...)

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ca va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor celor trei capete principale de cerere prin respingerea în tot a cererii introductive de instanţă, iar instanţa de apel, în apelul reclamantei, deşi a fost învestită cu motive de apel prin care se critica sentinţa cu privire la cele trei temeiuri de drept în baza cărora a solicitat anularea înregistrării mărcii intimatei-pârâte (astfel încât devoluţiunea în apel a fost totală), în primul ciclu procesual, a analizat motivele de apel referitoare numai la primele două dintre acestea.

Astfel, s-au evaluat criticile susţinute pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel apreciindu-le ca nefondate, iar pe de altă parte, au fost analizate motivele de apel prin care se susţinea nelegalitatea şi netemeinicia respingerii cererii de anulare a înregistrării mărcii pe baza temeiului de drept reprezentat de art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998; cele din urmă motive de apel au fost găsite întemeiate, astfel că, apelul reclamantei a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată, în sensul admiterii cererii şi anulării înregistrării mărcii pârâtei.

În primul ciclu procesual, curtea de apel a omis să analizeze motivele de apel referitoare nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei cu privire la respingerea cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.

Cu toate acestea, împotriva deciziei date în apel, a promovat recurs doar pârâta S.C. B. S.R.L. care, în esenţă, a conceput motive de recurs întemeiate pe teza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., susţinând greşita aplicare în apel a dispoziţiilor de drept material - 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

În consecinţă, Înalta Curte constată că reclamanta nu a uzat de calea procedurală a atacării cu recurs a deciziei date în apel, în primul ciclu procesual, în cadrul căruia putea susţine critici prin care să reclame omisiunea instanţei de apel de a epuiza devoluţiunea ce operase din apel, potrivit art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) -(3) din C. proc. civ. [deci, şi cu referire la soluţia pronunţată în baza art. 47 alin. (1) lit. c)], pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi/sau pct. 6 din C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, prin decizia recurată în această etapă procesuală, în mod corect s-a referit la formularea unui recurs incident, ca fiind un remediu procesual adecvat prin care reclamanta putea împiedica consolidarea autorităţii de lucru judecat a soluţiei primei instanţe prin care cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că o atare concluzie rezultă din dispoziţiile art. 430 alin. (1), (2) şi (4) din C. proc. civ., anterior citate.

Remediul formulării recursului principal (indicat ca atare de către instanţa de rejudecare), deşi, în principiu, era operant şi acesta, era însoţit de neajunsul activării interesului procesual în formularea căii de atac la momentul eventualei admiteri a recursului pârâtei, aşadar, la momentul soluţionării pe fond a recursurilor; or, condiţia existenţei interesului procesual în formularea căii de atac trebuie verificată, ca în cazul oricărei forme de procedură, la data declarării sale, astfel cum reiese din art. 458 rap. la art. 33 din C. proc. civ., recursul, fiind, la rândul său, o formă de manifestare a acţiunii civile.

Cu toate acestea, stabilirea de către instanţa de recurs a unei anumite ordini de analiză fie a recursurilor, fie a criticilor din cererile de recurs, ar fi putut conduce la recunoaşterea interesului procesual actual al reclamantei, chiar în formularea unui recurs principal, întrucât, în cazul în care se constata caracterul fondat şi al recursului reclamantei, limitele casării în rejudecare ar fi inclus, în rejudecare, şi evaluarea criticilor din apelul reclamantei referitoare la respingerea, în primă instanţă, a cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru motivul relei-credinţe, reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Pentru ipoteza în care, în ciclul procesual anterior, recursul pârâtei ar fi fost admis (astfel cum s-a şi întâmplat), iar recursul reclamantei ar fi fost respins, limitele casării ar fi aceleaşi cu cele efectiv antrenate prin pronunţarea deciziei civile nr. 3917/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă; în acest caz însă, soluţia asupra cererii de anulare pentru rea-credinţă ar fi rămas definitivă prin respingerea recursului, iar nu prin neexercitarea căii de atac de către reclamantă.

În raport cu finalitatea urmărită de către recurenta-reclamantă - evaluarea, în rejudecarea apelului, şi a criticilor privind respingerea cererii de anulare pentru rea-credinţă -, Înalta Curte reţine că forma de procedură cea mai adecvată, dintre cele indicate de instanţa de apel, rămânea formularea unui recurs incident împotriva deciziei civile nr. 958A din 1 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în condiţiile art. 491 rap. la art. 472 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 472 din C. proc. civ., aplicabil în mod corespunzător şi în etapa procesuală a recursului, conform art. 491 din acelaşi cod, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii instanţei de apel.

În condiţiile în care, în ciclul procesual precedent, prin recursul principal al pârâtei au fost susţinute critici cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pentru ca reclamanta să poată aprecia cu privire la oportunitatea formulării recursului incident [prin care să invoce neanalizarea de instanţa de apel a criticilor privind soluţia dată cererii întemeiate pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998], era suficient să îşi configureze propria situaţie procesuală, pentru cazul admiterii în totalitate a criticilor din recursul principal al pârâtei, întrucât în aceste limite funcţiona riscul procesual maxim la care era expusă prin formularea recursului de către pârâtă.

Cum în recursul promovat de către pârâtă nu a fost dedusă controlului de legalitate soluţia asupra cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă (omisiunea analizării în apel a acestor motive fiind în folosul procesual al pârâtei, astfel încât aceasta nu era interesată să formuleze o atare critică), reclamanta rămânea singura parte în proces îndrituită să invoce în recurs această neregularitate, pentru a tinde la extinderea limitelor unei eventuale casări, prin formularea unui recurs incident (în cazul în care nu ar fi formulat recurs principal).

Astfel cum corect a apreciat curtea de apel prin decizia recurată, limitele casării dispuse prin decizia civilă nr. 3917/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în absenţa promovării şi a admiterii unui recurs al reclamantei, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., nu antrena, pentru instanţa de rejudecare, obligaţia analizării altor motive de apel decât cele în legătură cu care instanţa de recurs a reţinut greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material - art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

În consecinţă, soluţia primei instanţe prin care cererea de anulare a înregistrării mărcii (şi) pentru motivul relei-credinţe, este cea a cărei autoritate de lucru judecat provizorie, operantă de la pronunţare, potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., s-a consolidat prin modalitatea în care decizia civilă nr. 958A din 1 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a rămas definitivă cu privire la acest motiv de anulare, respectiv prin nerecurare, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază, contrar celor susţinute de către recurentă, că soluţiei tribunalului privind respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a mărcii pentru rea-credinţă la înregistrare, îi lipseşte premisa autorităţii de lucru judecat, respectiv însuşi lucrul judecat căruia îi este ataşat efectul autorităţii de lucru judecat, potrivit celor reglementate de art. 431 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă confundă situaţia de faţă cu cea în care o instanţă învestită cu soluţionarea unei cauze în primă instanţă lasă nesoluţionat un capăt de cerere sau o cerere accesorie, incidentală ori adiţională, iar titularul cererii nu promovează calea de atac.

Prin omisiunea de a recurge la formularea căii de atac de reformare prevăzute de lege, în legătură cu cererea nesoluţionată de prima instanţă nu va putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat, întrucât lipseşte dezlegarea jurisdicţională a unei instanţe cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale pentru părţi, iar nu prin faptul neatacării; acea cerere va putea fi reiterată oricând într-un alt demers judiciar, dacă sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de lege, fără ca în litigiul ulterior să se poată opune autoritatea de lucru judecat, acesta fiind un caz în care lipseşte premisa lucrului judecat.

Astfel cum s-a arătat, o soluţie pronunţată în primă instanţă, susceptibilă de apel sau recurs, are autoritate de lucru judecat provizorie de la momentul pronunţării, fiind rezultatul evaluării jurisdicţionale a unei instanţe de judecată, în urma unor dezbateri contradictorii ale părţilor; prin neapelare sau nerecurare aceeaşi hotărâre dobândeşte autoritate de lucru judecat definitivă, iar în cazul exercitării căii de atac, soluţia dobândeşte caracter definitiv la data pronunţării hotărârii în ultimă instanţă.

Pentru a fi împiedicată dobândirea autorităţii de lucru judecat în mod definitiv a unei soluţii de primă instanţă, partea interesată trebuie să aibă diligenţa de a uza de căile de atac de reformare, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, căi de atac ce reprezintă mijloace procesuale efective şi eficiente în acest sens.

În caz contrar, neinvocarea unei neregularităţi procedurale nu va mai putea fi remediată, concluzie ce se desprinde din dispoziţiile art. 178 alin. (2), (4) şi (4) din C. proc. civ., partea interesată fiind în culpă procesuală (omiţând să formuleze recurs în primul ciclu procesual) sau fiind decăzută din dreptul de a o mai putea invoca (fiind tardiv să susţină prin prezentul recurs neregularităţi decurgând din decizia instanţei de apel, pronunţată în primul ciclu procesual).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., întrucât, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a analizat pe fond motivele de apel referitoare la înregistrarea mărcii cu rea-credinţă, nu din cauza unei omisiuni culpabile, ci, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, prin justa determinare, sub acest aspect, a limitelor casării dispuse prin decizia civilă nr. 3917/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi corecta aplicare a instituţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, normă aplicabilă pentru motivul de anulare a mărcii intimate, potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) din legea mărcilor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat cauza în rejudecare, urmare a deciziei de casare nr. 3197/13.11.2018 a acestei instanţe.

Astfel cum deja s-a arătat şi în analiza primului motiv de recurs, instanţa de apel era ţinută să observe dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. care prevăd: "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (...) (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Prin decizia de casare, instanţa de recurs a constatat o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reţinându-se că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect în cauză condiţiile cerute pentru constatarea existenţei riscului de confuzie între mărci.

De asemenea, s-a stabilit că pentru a analiza existenţa riscului de confuzie instanţa trebuie să identifice în primul rând limitele de protecţie ale mărcilor, aşa cum rezultă din înregistrarea acestora, adică elementele verbale, elementele figurative, culorile revendicate, declaraţie de neexclusivitate pentru anumite elemente componente ale mărcii, clasele de protecţie etc.

S-a mai apreciat că în decizia anterioară, instanţa de apel a reţinut doar parţial câteva dintre aceste elemente, fapt ce a condus la o analiză eronată a îndeplinirii condiţiilor specifice problemei de drept analizate.

S-a observat că instanţa de apel nu a reţinut dintre elementele importante care configurau limitele de protecţie ale mărcii reclamantei, în sensul menţionat anterior, printre altele, declaraţia de neexclusivitate pentru elementul verbal APOLD, direct legată de clasa principală pentru care s-a înregistrat marca, numărul 33 - vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeş-Apold.

Instanţa de casare a apreciat că această declaraţie de neexclusivitate duce la concluzia că acest element verbal nu poate fi apropriat de către titularul acestei mărci, putând fi folosit şi de alţi producători din domeniul respectiv, şi fiind astfel nedistinctiv pentru clasa pentru care a fost înregistrată marca.

Înalta Curte a mai arătat în decizia de casare că şi dacă nu sunt considerate distinctive elementele verbale dintr-o marcă înregistrată nu înseamnă că nu se acordă protecţie mărcii, aşa cum a fost înregistrată, fie ea şi slab distinctivă, compusă fiind, în majoritate, din elemente aflate în domeniul comun. Protecţia unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinaţia de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată.

Gradul de distinctivitate al unei mărci este relevant în aprecierea riscului de confuzie, având în vedere că o marca slab distinctivă este alcătuită în cea mai mare parte din elemente descriptive şi doar într-o proporţie redusă din elemente distinctive.

Faţă de aceste dezlegări ale instanţei de casare, precum şi prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalte Curte, astfel cum corect susţine recurenta, constată că, în rejudecare, curtea de apel era ţinută exclusiv de dezlegările în drept date de instanţa de casare, precum şi să evalueze toate motivele de apel ale reclamantei pe temeiul art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, făcând aplicarea corespunzătoare a criteriilor jurisprudenţiale dezvoltate în aplicarea acestei norme, inclusiv a celor identificate prin decizia de casare.

Pentru rejudecare, instanţa de casare nu a impus o analiză trunchiată a riscului de confuzie sau limitarea analizei doar la anumite criterii jurisprudenţiale şi nici nu a interferat în aprecierile de fapt pe care doar instanţa de apel, care judecă în calea devolutivă de atac, le putea face, aspect subliniat în mod explicit în decizia de casare.

Cu atât mai puţin, instanţa de casare nu a impus un anumit rezultat al evaluării riscului de confuzie şi nici ca, în rejudecare, analiza comparativă a mărcilor în conflict să pornească de la concluzia prestabilită că elementele verbale - nedistinctive sau slab distinctive, descriptive sau evocatoare - nu ar avea nicio relevanţă în conturarea impresiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict.

Dimpotrivă, instanţa de casare, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a arătat fără echivoc faptul că şi dacă nu sunt considerate distinctive elementele verbale dintr-o marcă înregistrată, nu înseamnă că nu se acordă protecţie mărcii aşa cum a fost înregistrată, fie ea şi slab distinctivă, dar şi împrejurarea că protecţia unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinaţia de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată.

În acest context, Înalta Curte precizează că, potrivit jurisprudenţei CJUE, faptul că o marcă are un caracter distinctiv slab nu exclude riscul de confuzie, în special în cazul în care există o similitudine a semnelor şi a produselor sau a serviciilor vizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, BSH/EUIPO, C-43/15, par. 63), evaluare pe care instanţa de apel, în rejudecare, nu a mai realizat-o.

Aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare şi, în special, similitudinea mărcilor şi cea a produselor şi serviciilor desemnate. Astfel, un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci şi invers.

În mod constant în jurisprudenţa CJUE s-a subliniat că este indispensabil să se interpreteze noţiunea de "similitudine" în raport cu riscul de confuzie (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 17; Hotărârea din 22 iunie 201999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 19).

Totodată, contrar concluziei instanţei de apel, în determinarea limitelor casării şi identificarea problemelor de drept dezlegate, prin decizia de casare nu s-a stabilit că elementul verbal din compunerea mărcii complexe a reclamantei reprezintă cuvinte şi respectiv sintagme nedistinctive şi, cu atât mai puţin, nu s-a stabilit pentru rejudecare că, din acest motiv, acestea vor trebui înlăturate din analiza referitoare la aprecierea globală a riscului de confuzie, ci s-a arătat că aceste elemente verbale, vor primi semnificaţia corespunzătoare în ansamblul mărcii reclamatei, întrucât nu pot fi evaluate autonom.

În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de casare a reţinut că. "Protecţia unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinaţia de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată."

De asemenea, prin decizia de casare s-a stabilit ca, în rejudecare, analiza riscului de confuzie să fie completată prin includerea unor aspecte iniţial ignorate de către instanţele de fond, iar nu să fie avute în vedere numai cele aplicate în mod greşit la prima judecată în apel, pentru că o astfel de evaluare disociată, pe diversele grade de jurisdicţie, ignoră exact caracterul unitar al evaluării riscului de confuzie şi posibilitatea schimbării semnificaţiei unuia dintre factorii relevanţi în aprecierea globală în cadrul unei etape a analizei, în funcţie de contextul în care este integrată.

Curtea de apel însă a concluzionat că elementele verbale din compunerea mărcii reclamantei, întrucât sunt descriptive, nu beneficiază de protecţie, după cum s-a apreciat că şi elementele figurative sunt descriptiv evocatoare, cu o distinctivitate scăzută, dar având totuşi aptitudinea a "individualiza oarecum marca".

Înalte Curte constată, astfel cum şi recurenta susţine, că elementele mărcii complexe ale reclamantei au fost evaluate în mod individual şi nu s-a procedat la determinarea impresiei de ansamblu create prin asocierea lor, asocierea acestora fiind tocmai marca înregistrată de reclamantei, ceea ce contravine regulilor jurisprudenţiale anterior enunţate.

Mai mult decât atât, din concluziile menţionate ale curţii de apel, această instanţă de recurs nu poate identifica dacă s-a reţinut că vreuna dintre cele două componente analizate separat, îndeplineşte rolul de element dominant, în ansamblul mărcii reclamantei ori dacă mărcii reclamantei i s-a recunoscut vreo protecţie dobândită prin înregistrare, în condiţiile în care componentelor mărcii fie li s-a negat însăşi protecţia dobândită prin înregistrare (elementele verbale, pentru că sunt descriptive şi nedistinctive), fie s-a concluzionat că sunt descriptiv-evocatoare (elementele figurative).

În ceea ce priveşte marca pârâtei a cărei anulare s-a solicitat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că elementele verbale "sunt dominante din punct de vedere vizual, conceptual şi fonetic" dar nu au caracter distinctiv, iar elementul figurativ (grafic) are o distinctivitate scăzută, lipsind, de asemenea, o apreciere cu privire la impresia de ansamblu creată de combinarea acestor componente ale mărcii pârâtei.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, similaritatea dintre mărci (semne) se apreciază din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual, iar această evaluare este proprie operaţiunii juridice a comparării semnelor în conflict, cu aplicarea corespunzătoare a tuturor criteriilor incidente în verificarea riscului de confuzie, astfel încât nu reprezintă însuşiri ale elementului dominant al unei mărci complexe, marcă ce reprezintă un termen al comparaţiei.

Referitor însă la disclaimer sau la declaraţia de neexclusivitate pentru elementul verbal APOLD (unul dintre elementele care configurează limitele protecţiei mărcii reclamantei), direct legată de clasa principală pentru care s-a înregistrat marca, numărul 33 - vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeş-Apold, instanţa de casare a indicat că semnificaţia acestei declaraţii este aceea că acest element verbal nu poate fi apropriat de către titularul mărcii, astfel încât nu ar putea fi folosit şi de alţi producători din domeniul respectiv, întrucât este nedistinctiv pentru clasa pentru care a fost înregistrată marca (cel puţin pentru clasa 33).

În ceea ce priveşte acest considerent din decizia de casare, recurenta-reclamantă invocă lipsa puterii lui obligatorii pentru instanţa de rejudecare, având în vedere că nu se încadrează în categoria dezlegărilor de drept la care se referă art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin soluţionarea recursului, se examinează, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale a instanţelor de fond (respectiv prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii.

Considerentul în discuţie nu vădeşte o altă valenţă decât aceea de reapreciere asupra unui element de fapt al cauzei, având în vedere că acesta nu este susţinut de indicarea unei reguli de drept aplicate greşit de instanţa de apel, fie din legislaţia naţională, fie din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (din perspectiva criteriilor incidente în evaluarea riscului de confuzie).

În consecinţă, Înalta Curte constată că recurenta, prin motivele recursului de faţă, susţine în mod corect că această apreciere şi concluzie ale instanţei de recurs nu intrau în categoria dezlegărilor de drept înzestrate cu obligativitate pentru instanţa de rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Dând o valenţă obligatorie acestui considerent, instanţa de rejudecare în mod nelegal a procedat, în efectuarea comparaţiei mărcilor în conflict, la eliminarea din ansamblul mărcii reclamantei a sintagmei pentru care reclamanta, la înregistrare, a declarat că nu invocă drepturi exclusive asupra elementului verbal "Apold", considerând că acest element nu beneficiază de protecţie.

Or, potrivit jurisprudenţei CJUE (Hotărârea Medion, C-120/04, par. 29; Hotărârea din 12 iunie 2007, Shaker, în cauza C-334/05P, par. 41, Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 36), în cadrul examinării riscului de confuzie, aprecierea similitudinii dintre două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe şi la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă, comparaţia trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg, ceea ce nu exclude faptul că impresia de ansamblu, produsă în memoria publicului relevant de o marcă complexă, poate să fie dominată, în anumite împrejurări, de una sau mai multe dintre componentele sale.

Înalta Curte constată că în rejudecare, în mod nelegal au fost stabilite şi limitele de protecţie a mărcii reclamantei, astfel cum a fost înregistrată, dar nu rezultă cu suficientă claritate dacă un raţionament similar a fost aplicat şi în privinţa mărcii a cărei anulare se cere, în condiţiile în care şi pârâta, la înregistrare, a dat o astfel de declaraţie de neexclusivitate cu privire la componenta verbală a mărcii sale complexe.

Procedând astfel, instanţa de apel a denaturat analiza juridică presupusă de evaluarea riscului de confuzie, întrucât analiza realizată a ignorat criteriul aprecierii globale a riscului de confuzie, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi în cauză, potrivit jurisprudenţei CJUE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 16; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 18; Hotărârea din aprilie 2008, adidas şi adidas benelux, C-102/07, par. 29; Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 22; hotărârea Medion, pct. 27 etc.).

În acord cu aceeaşi jurisprudenţă a CJUE, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinând seama în special, de elementele lor distinctive şi dominante. Percepţia asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privinţă, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitelor detalii ale acesteia (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 23; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 25; Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 35; hotărârea Medion, C-120/04, par. 28 etc.)

Având în vedere greşita aplicare a criteriilor de apreciere a riscului de confuzie deja enumerate, care prefigurează soluţia de admitere a recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în acest context, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări cu privire la declaraţia de neexclusivitate dată de părţile cauzei în ceea ce priveşte unele sau totalitatea componentelor verbale ale mărcilor lor, ambele fiind titulare ale unor mărci complexe.

Aceste precizări sunt importante în stabilirea premiselor analizei ce va fi efectuată în rejudecare, anume stabilirea limitelor de protecţie a mărcilor, astfel cum s-a stabilit în prima decizie de casare; totodată, în realizarea acestei examinări, instanţa care judecă în calea devolutivă de atac este ţinută să facă aplicarea jurisprudenţei CJUE potrivit evoluţiilor înregistrate între timp, având în vedere că este esenţial să se garanteze că mărcile înregistrate beneficiază de aceeaşi protecţie în legislaţia tuturor statelor membre, iar dobândirea dreptului la marca înregistrată să fie, în principiu, subordonată, în toate statele membre, aceloraşi condiţii, statele având însă libertatea de a stabili dispoziţiile de procedură privind înregistrarea mărcilor.

De altfel, astfel cum deja s-a arătat, aceeaşi regulă se regăsea deja enunţată şi în Hotărârea Medion, C-120/04, par. 29; Hotărârea din 12 iunie 2007, Shaker, în cauza C-334/05P, par. 41; Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 36, chiar dacă nu în acelaşi context al renunţării titularului la exclusivitate asupra unei componente a mărcii.

Efectele unei astfel de renunţări (disclaimer sau declaraţie de neexclusivitate) au fost analizate de CJUE în Hotărârea din 12 iunie 2019 Cauza C-705/17, Mats Hansson, întrebarea preliminară fiind generată de existenţa în legislaţia internă suedeză a unor dispoziţii similare celor din legislaţia românească care permit OSIM solicitarea unei astfel de declaraţii de la solicitantul unei înregistrări de marcă, în procedura derulată în faţa sa.

În această Hotărâre, instanţa europeană, la paragraful 37 a reţinut: "În aceste condiţii, trebuie să se constate (...) că statele membre rămân în principiu libere să prevadă în dreptul lor naţional dispoziţii care permit înscrierea declaraţiilor de renunţare la momentul înregistrării semnelor ca mărci, indiferent dacă astfel de declaraţii sunt depuse în mod voluntar de către solicitant sau la cererea oficiului naţional competent pentru înregistrarea menţionată, cu condiţia ca aceste declaraţii să nu aducă atingere efectului util al dispoziţiilor Directivei 2008/95 şi, în special, protecţiei oferite titularilor mărcilor anterioare împotriva înregistrării unor mărci care pot crea un risc de confuzie în percepţia consumatorilor sau a utilizatorilor finali."

Totodată, s-a apreciat că o astfel de declaraţie de renunţare prevăzută de dreptul naţional care ar avea ca efect excluderea unui element al unei mărci complexe vizat de respectiva declaraţie, din cauza caracterului său descriptiv sau nedistinctiv, din analiza factorilor pertinenţi pentru a stabili existenţa riscului de confuzie în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95 (transpusă în legislaţia românească, textul având corespondent în dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998), ar fi incompatibilă cu cerinţele acestei dispoziţii.

O asemenea excludere ar putea determina aprecierea incorectă atât a similitudinii dintre semnele în conflict, cât şi a caracterului distinctiv al mărcii anterioare, ceea ce ar conduce la o apreciere denaturată a riscului de confuzie, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95, şi aceasta cu atât mai mult cu cât aceşti factori sunt interdependenţi.

Este necesar ca în fiecare caz în parte să se analizeze componentele semnului şi ponderea lor relativă în percepţia publicului pentru a se determina, în funcţie de circumstanţele specifice ale speţei, impresia de ansamblu produsă de semnele în cauză (Hotărârea din 8 mai 2014, Bimbo/OAPI, C-591-12P, par. 34 şi 36). Prin urmare, nu se poate stabili ex ante şi în mod general că elementele descriptive ale semnelor în conflict ar trebui excluse de la aprecierea similitudinii lor (Hotărârea din 12 iunie 2019,C-705/17, Mats Hansson, par. 49).

Or, astfel cum deja s-a arătat, instanţa de apel, în rejudecare, cu încălcarea regulii generale a aprecierii globale a riscului de confuzie, a procedat la înlăturarea din ansamblul mărcii reclamantei a semnului verbal Apold, apreciindu-l ca descriptiv şi nedistinctiv şi, mai mult decât atât, considerând că asupra acest element verbal, nu operează protecţia titlului în favoarea reclamantei, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru reanalizarea criticilor vizând cererea de anulare a înregistrării mărcii pârâtei întemeiate pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, cu aplicarea corespunzătoare a criteriilor vizând aprecierea riscului de confuzie, prin integrarea şi a prezentelor dezlegări în examinarea unitară a riscului de confuzie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483A din data de 27 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.