Appeal reinstated: court holds peremption cannot result from failure to act when case suspended ex officio pending amicus ruling.

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la data de 24 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP prin AJFP Arad, solicitând obligarea pârâtului la plata: către A. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; către B. a sumei de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; către C. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; către D. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; către E. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad, secţia I civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 58 din data de 30 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de către reclamanţi.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 119 din data de 23 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a constatat perimat apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 58 din data de 30 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2016.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au invocat că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, raportat la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la suspendarea judecăţii, repunerea pe rol a cauzelor suspendate, la excepţia de perimare, precum şi actele materiale şi procedurale efectuate atât de către instanţă, cât şi de părţi.

Au arătat că instanţa de judecată este cea care apreciază asupra oportunităţii suspendării facultative, reglementate de art. 413 C. proc. civ., iar, în cazul prevăzut la art. 413 alin. (1) pct. 1 din cod, existenţa unei alte judecăţi presupune că soluţia din proces depinde în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi în curs de derulare; măsura durează în principiu până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că, având în vedere dispoziţiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate reveni asupra măsurii suspendării şi să dispună reluarea judecării procesului, potrivit art. 415 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod, iar, deşi legea nu prevede în mod expres, în vederea revenirii motivate asupra suspendării, instanţa va trebui să dispună repunerea cauzei pe rol din oficiu (sau la cererea părţii interesate).

Totodată, au precizat că asupra suspendării instanţa se va pronunţa prin încheiere, după dezbaterea contradictorie a cererii, cu excepţia cazului când suspendarea se dispune în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., încheierea fiind una interlocutorie, iar, pe durata sistării procesului, ca efect al suspendării, cauza rămâne în nelucrare, astfel încât nu pot fi făcute acte de procedură, cu excepţia repunerii pe rol, ce poate avea loc fie la cerere, fie din oficiu.

Raportat la dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că suspendarea procesului, dispusă în condiţiile art. 413 C. proc. civ., atrage şi suspendarea cursului perimării, iar, faţă de prevederile art. 415 C. proc. civ., reluarea judecăţii, în ipoteza suspendării facultative sau judecătoreşti, poate avea loc prin cererea de redeschidere a procesului formulată de una dintre părţi sau din oficiu.

De asemenea, au susţinut că nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea nu a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

Au arătat că este suspendat cursul perimării cât timp durează suspendarea judecăţii pronunţate de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413 C. proc. civ., precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au mai învederat că sancţiunea perimării se pronunţă de către instanţă numai după verificarea şi constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, perimarea invocându-se de regulă la primul termen ce urmează după împlinirea termenului de perimare şi la care părţile au fost legal citate; excepţia perimării trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 245 şi următoarele din acelaşi cod.

Criticând decizia recurată, au arătat că, în speţă, suspendarea apelului s-a dispus de către instanţa de judecată, prin încheierea din data de 14 septembrie 2017, până la pronunţarea deciziei asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, stabilindu-se termen în vederea verificării stării de suspendare la data de 14 decembrie 2017.

Au susţinut că, la termenul din 14 decembrie 2017 şi, ulterior, la termenele fixate de către instanţă în vederea verificării stării de suspendare, trebuiau citate şi părţile, iar instanţa, prin încheiere, trebuia să constate că s-a împlinit termenul de suspendare, pe care, din oficiu, l-a stabilit, având în vedere că decizia în interesul legii s-a pronunţat la data de 18 septembrie 2017 şi s-a publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 946 la data de 29 noiembrie 2017.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGRFP Timişoara prin AJFP Arad nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu prezentul recurs şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru judecata pe fond a recursului la data de 10 martie 2020, când a reţinut cauza în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin încheierea de şedinţă din data de 14 septembrie 2017, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., după punerea în dezbatere din oficiu a măsurii, a dispus suspendarea judecării apelului până la pronunţarea deciziei în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, privind interpretarea sintagmei referitoare la modul de stabilire a caracterului nelegal al arestării, raportat la dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Decizia nr. 15/2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la modul de interpretare a sintagmei "stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive" din cuprinsul art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. a fost pronunţată la data de 18 septembrie 2017, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din data de 29 noiembrie 2017.

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.:

"Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În speţă, cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează un caz de suspendare facultativă, în raport de care, instanţa de judecată are doar posibilitatea, iar nu obligaţia, de a suspenda judecata, măsura putând fi dispusă din oficiu sau la solicitarea părţilor, dacă se apreciază că aceasta este utilă, oportună ori chiar indispensabilă pentru soluţionarea pricinii.

Art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu prevede momentul până la care durează suspendarea, însă, având în vedere dispoziţiile generale referitoare la incidentul procedural al suspendării judecăţii, rezultă că suspendarea durează până la repunerea cauzei pe rol în condiţiile art. 415 C. proc. civ.

Din cercetarea ipotezelor descrise de această normă, prin care se prevăd modalităţile de reluare a judecării procesului, se constată că nu este reglementată o ipoteză distinctă cu privire la situaţia suspendării dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum în cazul suspendării voluntare (art. 415 pct. 1 C. proc. civ.), a suspendării de drept reglementate de art. 412 alin. (1) pct. 1-6 din cod (art. 415 pct. 2 C. proc. civ.) sau a hotărârii prealabile solicitate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (art. 415 pct. 3 C. proc. civ.).

Ca atare, pentru identificarea unei norme aplicabile, trebuie să se recurgă la aplicarea prin analogie a unui text de lege, soluţie permisă de dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Situaţia asemănătoare reglementată expres de C. proc. civ. este cea de la art. 415 pct. 3:

"Judecata cauzei suspendate se reia: 3. În cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene."

Art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este în sensul că:

"(1) Judecarea cauzelor se suspendă de drept: 7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană."

Pe de altă parte, se constată că art. 415 pct. 3 C. proc. civ. prevede că judecata cauzei se reia după pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar în cazul ce interesează în speţă, prin analogie, se poate stabili că reluarea judecăţii are loc după publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că de la acest moment aceasta este obligatorie pentru instanţe, faţă de dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Textul invocat nu precizează însă dacă judecata se reia din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi.

Cu privire la această chestiune de drept - "interpretarea dispoziţiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecăţii cauzei, după pronunţarea hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu", a existat o altă sesizare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 52 din data de 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764 din data de 26 septembrie 2017, pentru motivul neîndeplinirii nivelului de dificultate a chestiunii de drept, de natură a reclama intervenţia instanţei supreme pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

Cu toate acestea, în considerentele acestei decizii, instanţa supremă a apreciat că:

"Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu textul-cadru din materia reluării judecării procesului, respectiv art. 415 din C. proc. civ., şi cu înţelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părţilor, interpretarea unui text de lege."

La această decizie şi cele reţinute în considerentele sale, a făcut trimitere şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 672 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 21 martie 2019, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 415 din C. proc. civ.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că "reluarea judecării procesului în contextul art. 415 din C. proc. civ. se dispune la cererea părţilor numai în cazurile menţionate în cadrul acestui articol (...). Legiuitorul a prevăzut, la pct. 4 al art. 415 din C. proc. civ., doar că reluarea judecării procesului se face şi prin alte modalităţi prevăzute de lege".

În consecinţă, raportat la situaţia particulară a prezentului litigiu, în care judecata apelului a fost suspendată până la pronunţarea unei decizii în interesul legii, Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care mecanismul recursului în interesul legii este de natură a fi util în primul rând instanţei în interpretarea şi aplicarea unui text de lege, rezultă că, după suspendarea facultativă dispusă în atare circumstanţe, cauza trebuie repusă pe rol din oficiu, după publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei date în interesul legii, acest moment echivalând cu încetarea cauzei de suspendare.

În acest context, trebuie precizat că obligaţia instanţei de a dispune repunerea cauzei pe rol din oficiu nu înlătură dreptul oricăreia dintre părţi de a solicita redeschiderea procesului prin formularea unei cereri de reluare a judecăţii.

Însă, stabilirea obligaţiei instanţei de a repune cauza pe rol are o importantă semnificaţie în aprecierea eventualei conduite a părţilor care nu au formulat ele însele cererea de repunere pe rol înăuntrul termenului de perimare, întrucât dacă un act de procedură trebuia a fi efectuat din oficiu nu poate opera perimarea.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 416 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive ce nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."

Prin urmare, ori de câte ori un act de procedură trebuie efectuat din oficiu, părţilor nu li se poate reţine vreo culpă pentru rămânerea dosarului în nelucrare, astfel încât, constatându-se îndeplinită această condiţie împreună cu aceea a trecerii unui termen de 6 luni de la rămânerea cauzei în nelucrare, să fie posibilă aplicarea sancţiunii procedurale a perimării.

În acord cu aceste clarificări, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel era ţinută a constata că motivul suspendării dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a încetat ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a deciziei nr. 15 din data de 18 septembrie 2017 şi a publicării acesteia la data de 29 noiembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, sancţiunea perimării nefiind operantă, date fiind dispoziţiile art. 416 alin. (3) C. proc. civ., anterior citate, şi împrejurarea că însăşi instanţa, din oficiu, avea obligaţia de repunere a cauzei pe rol pentru continuarea judecăţii, cu atât mai mult cu cât însăşi măsura suspendării a fost iniţiată din oficiu.

De altfel, chiar la primul termen la care instanţa de apel a procedat la verificarea stării de suspendare, 14 decembrie 2017, decizia în interesul legii era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, aspect care permitea instanţei să constate încetarea motivului pentru care judecata a fost suspendată.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a identificat în mod greşit ca fiind exclusiv obligaţia părţilor efectuarea de demersuri în vederea repunerii cauzei pe rol, prin formularea unei cererii în acest sens (în afara cazurilor prevăzute de art. 415 pct. 1 şi 2 C. proc. civ.) şi a constatat în mod nelegal perimarea cererii de apel, reţinând rămânerea cauzei în nelucrare din vina părţilor.

Ca atare, Înalta Curte apreciază fondate criticile recurenţilor-reclamanţi sub aspectul aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale ce reglementează sancţiunea perimării, prin raportare la rămânerea cererii în nelucrare din motive imputabile părţilor, astfel încât nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs, caracterul fondat sau nefondat al acestora nefiind de natură a schimba soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului.

Având în vedere cele anterior expuse, Înalta Curte constată întemeiat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, va casa decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei aceleiaşi curţi de apel pentru continuarea judecării apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., E., C., D. şi B. împotriva deciziei civile nr. 119 din data de 23 mai 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru continuarea judecării apelului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.