Recognition of foreign maintenance order: automatic effect under EU Regulation 4/2009 vs. right to defense due to lack of notification

Şedinţa publică din data de 10 martie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea Decretului nr. 128 din data de 6 aprilie 2017, pronunţat de Judecătoria de primă instanţa nr. 24 din Valencia, Spania, în dosarul nr. x/2015.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1527 din data de 9 noiembrie 2018, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea ca nefondată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 41/C din data de 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1527 din data de 9 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea şi a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii Decret nr. 128/2017 pronunţate de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 Valencia, Spania.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei date în apel, pârâtul B. a promovat recurs, însă acesta nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II.1 Motivele de recurs

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:

- prin hotărârea nr. 128 din data de 6 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria de primă instanţa nr. 24 din Valencia, Spania i-a fost încălcat dreptul la apărare, nefiind notificat pentru a-şi putea pregăti apărarea;

- la data procesului din Valencia era angajat al Penitenciarului de Minori şi Tineri Tichileşti - Brăila, aspect cunoscut de intimata-reclamantă, care cunoştea, de altfel, şi domiciliul său;

- cu rea credinţă partea adversă nu a comunicat instanţei spaniole aspectele vizând domiciliul său, iar după pronunţarea hotărârii definitive, 1-a notificat la adresele din România în vederea executării silite;

- în prezent, este instituită o poprire şi i se reţine o treime din salariul net, plătind şi o pensie de întreţinere lunară de 150 euro; cele două reţineri depăşesc 50% din venitul său salarial net, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 729 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a arătat că înţelege să îşi menţină cele arătate în calea de atac anterioară şi a subliniat că recurentul-pârât a avut cunoştinţă despre existenţa procesului desfăşurat în Valencia.

Totodată, a precizat că este de acord ca recursul, în situaţia în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru prevăzut de art. 493 din C. proc. civ.

În termen legal, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat susţinerile potrivit cărora intimata-reclamantă nu a comunicat instanţei spaniole relaţii cu privire la domiciliul său real şi solicită respingerea cererii formulate de partea adversă, privind recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii Decret nr. 128/2017, pronunţate de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 Valencia, Spania.

II.3. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea pe fond a căii de atac, la termenul de azi, 10 martie 2020.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susţinute, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În aplicarea per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că prin criticile formulate recurentul susţine greşita aplicare a unor dispoziţii de ordin procedural (ce se regăsesc în regulamentele europene), Înalta Curte apreciază că acestea sunt susceptibile de analiză pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect recunoaşterea, pe teritoriul României, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în Spania, anume Decretul nr. 128 din data de 6 aprilie 2017 al Judecătoriei de primă instanţă nr. 24 din Valencia, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la achitarea cotei de 1/2, respectiv a sumei de 1.031,27 euro, din cheltuielile de întreţinere extraordinare efectuate de mamă (reclamanta), pentru copilul minor al părţilor, ce îi este încredinţat acesteia.

Având în vedere dispoziţiile art. 1094 din C. proc. civ., prima instanţă a procedat la identificarea regulamentului european aplicabil actului jurisdicţional a cărui recunoaştere s-a solicitat, sens în care a evaluat cererea în baza prevederilor art. 36, 37 şi 45 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială şi, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea sentinţei nr. 128/2017, pronunţată de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 din Valencia, Spania, a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Instanţa de apel, la termenul din 20.02.2019, a procedat la recalificarea căii de atac declarate de reclamantă (din recurs, în apel), în aplicarea prevederilor art. 152 din C. proc. civ.

Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, în temeiul art. 20 din Constituţia României şi art. 249 din Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, curtea de apel, la rândul său, a apreciat că, pentru a se determina regulamentul comunitar incident, este necesar să se determine obiectul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, în speţă, fiind vorba despre obligaţii legale de întreţinere.

Constatând că potrivit art. 1 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, obligaţia de întreţinere este exclusă în mod expres din sfera de aplicare a acestui Regulament, instanţa de apel, în verificarea aplicării corecte a legii de către tribunal, a apreciat că în mod greşit cererea a fost evaluată pe temeiul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatându-se că în speţă este incident Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere.

Drept urmare, curtea de apel a procedat la rejudecarea cauzei pe temeiul condiţiilor prevăzute de acest Regulament, reţinând că în speţă nu se verifică niciunul dintre motivele de refuz a recunoaşterii hotărârii, prevăzute de art. 24 din Regulament, deoarece recunoaşterea acestei hotărâri nu contravine ordinii publice din România, hotărârea nu este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată în România între aceleaşi părţi şi nici cu o altă hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi, într-un litigiu având acelaşi obiect şi cauză.

Instanţa de apel a mai apreciat că recunoaşterea hotărârii care obligă pârâtul la plata unor cheltuieli de întreţinere nu poate fi refuzată în cauza de faţă, chiar dacă pârâtul a invocat faptul că actul de sesizare al instanţei sau un act echivalent nu i-a fost comunicat sau notificat, motiv pentru care nu s-a putut înfăţişa la instanţă şi nu şi-a putut prezenta apărarea, întrucât un astfel de motiv nu poate fi invocat în procedura de recunoaştere a hotărârii, ci, potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, poate fi valorificat numai prin formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, în faţa instanţei competente din statul membru respectiv, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii, atunci când a avut posibilitatea să o facă.

Prin urmare, constatând că în speţă pârâtul nu a formulat nicio cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 din Valencia, Spania, în condiţiile art. 19 din Regulament, precum şi faptul că, în procedura recunoaşterii nu este posibilă contestarea hotărârii pentru motivul soluţionării cauzei în lipsa pârâtului şi, cu atât mai puţin, pentru un motiv de fond (lipsa acordului pârâtului la efectuarea unor cheltuieli de întreţinere extraordinare pentru minoră), curtea de apel a considerat că în mod greşit prima instanţă a respins cererea; în consecinţă, a admis apelul şi, schimbând în tot sentinţa, a admis cererea de recunoaştere.

Prin motivele de recurs, pârâtul reia susţinerile referitoare la încălcarea regulilor de citare la instanţa din Spania şi încălcarea dreptului său la apărare, având în vedere că intimata-reclamantă, deşi cunoştea domiciliul şi locul său de muncă din România, nu le-a comunicat instanţei, în vederea îndeplinirii procedurii de citare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat în mod corect regulamentul european aplicabil cauzei ca fiind Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, însă, cu ocazia devoluării fondului în apel, a luat în considerare norme care nu erau incidente speţei.

Astfel, recunoaşterea, forţa executorie şi executarea hotărârilor judecătoreşti fac obiect de reglementare al Capitolului IV din acest Regulament, care, la art. 16 alin. (2) şi (3) prevede astfel:

"(2) Secţiunea 1 se aplică hotărârilor pronunţate într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007.

(3) Secţiunea 2 se aplică hotărârilor pronunţate într-un stat membru care (nu) are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007."

Se constată că în alin. (3) anterior citat, textul conţine o eroare - omisiunea vocabulei "nu" -, însă, având în vedere succesiunea ulterioară a normelor şi titlul Secţiunii I (art. 17-22) şi, respectiv al Secţiunii 2 (art. 23-38), Înalta Curte va reţine că art. 16 alin. (3) vizează hotărârile pronunţate într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere.

Ca atare, pentru stabilirea secţiunii aplicabile, era necesar a se stabili dacă Spania are sau nu obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, aplicabil între statele membre cel mai târziu la 18 iunie 2011, care este şi data aplicării Regulamentului (CE) nr. 4/2009.

Se reţine că instanţa de apel în mod corect a observat că Spania are obligaţii în baza acestui Protocol, având în vedere că singurele ţări din Uniune care nu au obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, sunt Regatul Unit (încă în Uniunea Europeană, la data pronunţării sentinţei din Valencia, Spania) şi Danemarca, astfel cum reiese din considerentele (11) şi (12) ale Deciziei Consiliului din 30.11.2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere.

Aşa fiind, rezultă că în speţa dedusă judecăţii sunt incidente dispoziţiile Secţiunii 1, respectiv prevederile art. 17 - 23 din Regulament.

În acest context, Înalta Curte constată că deşi curtea de apel a citat în mod corect normele direct aplicabile - art. 17 şi 19, a luat în considerare şi dispoziţiile art. 24 din Regulament, care reglementează motivele de refuz al recunoaşterii, normă neincidentă în speţă, având în vedere că aceasta este plasată în Secţiunea 2, aplicabilă hotărârilor pronunţate în statele membre care nu au obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, ceea ce nu era cazul Spaniei, astfel cum s-a arătat.

Or, art. 17 alin. (1) şi art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 stabilesc următoarele:

"Art. 17. Eliminarea procedurii de exequatur

(1) O hotărâre pronunţată într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale."

(2) O hotărâre pronunţată într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 şi care este executorie în statul membru respectiv, este executorie în alt stat membru fără a fi necesară încuviinţarea executării." (...)

"Art. 19. Dreptul de a formula o cale de atac

(1) Un pârât care nu s-a înfăţişat în instanţa din statul membru de origine are dreptul de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti în faţa instanţei judecătoreşti competente din statul membru în cazul în care:

(a)

nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util sau astfel încât să se fi putut apăra; sau (b)

a fost împiedicat să conteste creanţa de întreţinere din motive de forţă majoră sau din cauza unor circumstanţe extraordinare, fără ca pârâtul să fi avut vreo vină în acest sens, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă.

(2) Termenul pentru formularea unei căi de atac începe din ziua în care pârâtul a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul hotărârii judecătoreşti şi în care a fost în măsură să acţioneze, cel târziu începând din ziua primei măsuri de executare care a avut drept efect ca bunurile acestuia să devină indisponibile total sau parţial. Pârâtul acţionează cu promptitudine, în orice caz în termen de 45 de zile. Prezentul termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanţă.

(3) În cazul în care instanţa respinge formularea căii de atac menţionate la alin. (1) pe motiv că niciuna dintre condiţiile privind calea de atac menţionate la respectivul alineat nu este îndeplinită, hotărârea rămâne valabilă.

În cazul în care instanţa hotărăşte că respectiva cale de atac este justificată pe motiv că una dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) este îndeplinită, hotărârea judecătorească este nulă şi neavenită. Cu toate acestea, creditorul nu pierde prestaţiile pentru perioada de întrerupere a termenelor de prescripţie sau decădere şi nici dreptul de a solicita retroactiv întreţinerea dobândită prin acţiunea iniţială."

Prin urmare, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulament, sentinţa (Decret) nr. 128/2017, pronunţată de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 din Valencia, Spania, este recunoscută de drept pe teritoriul oricărui stat membru al Uniunii (cu cele două excepţii), deci, şi pe teritoriul României, nefiind necesară parcurgerea procedurii judiciare de recunoaştere; mai mult decât atât, aceeaşi hotărâre este şi executorie de drept, în temeiul alin. (2) din aceeaşi normă, fără a fi necesară încuviinţarea executării silite, dacă ea este executorie potrivit legislaţiei statului membru care a pronunţat-o.

În acest context, Înalta Curte apreciază că recurentul nu poate invoca în mod eficient motive de refuz al recunoaşterii hotărârii şi nici nu poate contesta recunoaşterea (care operează de drept, fără nicio altă formalitate), întrucât, în speţa de faţă, nu sunt incidente motivele de refuz al recunoaşterii reglementate de art. 24 din Regulament la care instanţa de apel a făcut referire, deoarece textul menţionat este aplicabil numai în privinţa hotărârilor pronunţate într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 (Regatul Unit şi Danemarca).

Ca atare, doar în contextul art. 24 din Regulament ar fi putut fi luate în considerare sau evaluate motivele de natura celor susţinute de către recurent prin memoriul de recurs, aspecte invocate, de altfel, în apărare, şi în faţa instanţelor anterioare.

Totodată, trebuie precizat că în domeniul de aplicare a Secţiunii 1, în care se încadrează situaţia din cauză, recurentul-pârât ar fi putut să uzeze de remediul prevăzut la art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, anterior reprodus, respectiv să formuleze o cale de atac la instanţa competentă, potrivit legislaţiei spaniole.

Cum pentru hotărârea a cărei recunoaştere a solicitat-o intimata-reclamantă este eliminată procedura de exequatur prin art. 17 alin. (1) din Regulament, dat fiind beneficiul recunoaşterii de drept, astfel încât nu era necesară parcurgerea prezentei proceduri judiciare, Înalta Curte constată că prezentul recurs nu poate fi admis, având în vedere că recurentul-pârât, prin promovarea acestei căi de atac, tindea la respingerea pe fond a cererii de recunoaştere, iar nu pe temeiul unui motiv de inadmisibilitate, soluţie care nu i-ar fi produs niciun folos practic de natură judiciară.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTER MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 41/C din data de 4 aprilie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.