Scope of penal compensation for unsuitable detention conditions: exclusion of conditionally released inmates from statutory day-reduction claims.

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 13 martie 2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, obligarea pârâtului la plata sumei de 8 euro/zi, reprezentând despăgubiri în temeiul Legii nr. 169/2017, pentru perioada de 681 de zile executate în regim de detenţie, în condiţii necorespunzătoare, în Penitenciarul Timişoara.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunal Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 1677/PI din 10 decembrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 143 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1677/PI din 10 decembrie 2018 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, a declarat recurs pârâtul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 septembrie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 6.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, astfel cum a fost declarată şi motivată, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la aceeaşi instanţă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamant, interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, ce vizează recursul compensatoriu, apreciind că aceste prevederi legale nu se adresează persoanelor care, la data apariţiei Legii nr. 169/2017, nu se mai aflau în executarea pedepsei în regim de detenţie, fiind eliberate condiţionat sau cu pedepse considerate ca executate.

În opinia recurentului-reclamant, această lege nu distinge între persoanele care, la data intrării în vigoare a acestei legi, se aflau încarcerate în penitenciare sau se aflau în liberate. De asemenea, acest act normativ prevede în mod expres dreptul persoanelor care se află în detenţie în penitenciare, executând pedeapsa privativă de liberate în condiţii necorespunzătoare, de a beneficia de reducerea perioadei de detenţie, iar celor care se află în libertate de a beneficia de compensaţii băneşti.

În context, alin. (8) al art. 551 din Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, statuează că, "Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012."

Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel care a dus la pronunţarea hotărârii atacate, este greşit, fiind contrar prevederilor, cât şi spiritului legii invocate de către reucrentul-reclamant.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 ianuarie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. şi că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 143 din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 05 martie 2020, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 09 octombrie 2019 (data depunerii la oficiul poştal), Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara pentru Ministerul Finanţelor Publice ca şi reprezentant al Statului Român a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, prin raportare la dispoziţiile art. 488, art. 489 alin. (1) şi (2), art. 489 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că în cadrul recursului sunt invocate exclusiv motive de fapt şi nu de nelegalitate a deciziei atacate, reiterându-se acţiunea tranşată deja de instanţele de fond.

În altă ordine de idei, instanţa de recurs, din oficiu, poate să constate lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în condiţiile în care recurentul nu a indicat temeiul legal care să justifice chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu îşi poate asuma răspunderea pentru faptele şi actele unor organe ale statului aflate în subordinea altor ministere, în acest sens fiind prevederile art. 2 lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice referitoare la funcţiile şi atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice.

Având în vedere art. 81 din actul normativ menţionat, instituţiile obligate la asigurarea unor condiţii de natura celor reclamate de recurent sunt cele care au în administrare şi coordonare activitatea din penitenciare, inclusiv condiţiile de detenţie, iar una dintre aceste instituţii este Administraţia Naţională a Penitenciarelor, instituţie cu personalitate juridică, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, ale cărei atribuţiile sunt prevăzute de art. 6 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, această instituţie este cea care era obligată la asigurarea condiţiilor decente contestate de reclamant şi să stea în judecată pentru pretinsa încălcare a condiţiilor de detenţie în condiţiile în care acţiunea are la bază răspunderea civilă delictuală, iar atâta timp cât pretinsul autor al faptei prejudiciabile nu este Ministerul Finanţelor Publice nici în nume propriu şi nici ca reprezentant al Statului Român, acesta nu poate fi ţinut să răspundă pentru fapta altuia, răspunderea directă fiind una din condiţiile esenţiale a răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1349 şi urm. din C. civ.

Din moment ce Administraţia Naţională a Penitenciarelor în desfăşurarea atribuţiilor sale o are şi pe aceea de a coordona şi asigura condiţiile din penitenciare, rezultă cu puterea evidenţei că este singura în măsură să probeze şi să răspundă pentru îndeplinirea corespunzătoare a propriilor atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.

O altă instituţie care trebuie să vegheze la respectarea condiţiilor de detenţie este Ministerul Justiţiei, instituţie cu personalitate juridică şi în a cărei coordonare se află Administraţia Naţională a Penitenciarelor, potrivit dispoziţiilor art. 4 din H.G. nr. 756/2016.

Aşadar, datorită faptului că locurile de detenţie a persoanelor condamnate penal, aşa cum este şi Penitenciarul Timişoara, nu se află nici în coordonarea şi nici în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, a apreciat intimatul-pârât că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în această cauză ca reprezentant al Statului Român, drept pentru care acţiunea trebuia respinsă faţă de acesta.

Cu referire la fondul recursului, a susţinut că instanţa de apel în mod temenic şi legal a apreciat că acţiunea de fond este neîntemeiată.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, modificată prin Legea nr. 169/2017, coroborate cu probatoriul depus la dosar, este neîndoielnic faptul că beneficiarii recursului compensatoriu sunt deţinuţii care la data apariţiei legii modificate se aflau în continuare în executarea pedepselor privative de libertate, perioadă pentru care se aplică calculul de reducere al pedepsei începând cu data de 24.07.2012.

Aşadar, cum corect a stabilit şi judecătorul fondului, precum şi instanţa de apel, legea vizând recursul compensatoriu nu afectează persoanele care la data apariţiei Legii nr. 169/2017 nu se mai aflau în executarea pedepsei în regim penitenciar, fiind eliberate condiţionat sau cu pedepse considerate ca executate.

Drept urmare, dispoziţiile legale menţionate nu stabilesc în mod expres o reparaţie alternativă celei de reducere a perioadei de detenţie în baza calculului legal cu despăgubiri efective, aşa încât atât cererea din faţa primei instanţe, cât şi apelul au fost corect respinse, recursul fiind nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată:

Analizând recursul în raport de criticile formulate şi de exigenţele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Pe calea prezentului demers judiciar, prevalându-se în mod explicit de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a susţinut că în mod nelegal a înlăturat instanţa de apel din câmpul legislativ aplicabil speţei prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost modificată prin prin Legea nr. 169/2017, în condiţiile în care nu a beneficiat de măsura compensatorie prevăzută de textul legal menţionat şi nu a fost despăgubit pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la condiţiile reclamate, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:

"Curtea reaminteşte că măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire.

Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice acuzat este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul deţinutului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudla împotriva Poloniei (GC), nr. 30.210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI]."

De asemenea, la data de 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Rezumveş şi alţii contra României, constatând încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a acordat României un termen de 6 luni pentru elaborarea unui plan de măsuri cu privire la situaţia din penitenciare, fără a aplica sancţiuni de ordin pecuniar în afara celor acordate în cauză şi fără a indica expres măsurile pe care statul român trebuie să le adopte pentru a rezolva problema suprapopulării şi a condiţiilor din penitenciare.

Înalta Curte constată că în aceste condiţii la data de 21 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin care a fost introdus art. 551 care reglementează compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare, în sensul că, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

Reţinând aceste circumstanţe factuale şi perioada în care recurentul-reclamant a executat pedeapsa în regim de detenţie la Penitenciarul Timişoara, respectiv 17 septembrie 2015 - data transferării sale de la Penitenciarul Arad - până la data de 08 august 2017 - data eliberării sale condiţionate, în mod judicios prima instanţă a reţinut că recurentul-reclamant nu beneficiază de efectele recursului compensatoriu câtă vreme nu se încadrează în categoria persoanelor care se aflau, la data apariţiei Legii nr. 169/2017, în continuare în executarea pedepselor privative de libertate, perioadă pentru care se aplică calculul de reducere al pedepsei începând cu 24 iulie 2017.

Acest raţionament validat de instanţa de apel este în acord cu raţiunea pentru care au fost edictate dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017 şi nu dă satisfacţie argumentelor critice ale recurentului-reclamant în sensul în care textul de lege nu distinge după cum persoanele erau încarcerate în penitenciare sau erau în libertate la data apariţiei legii.

Câtă vreme recurentul-reclamant a fost eliberat condiţionat, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, în contextul în care prin adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a urmărit acordarea de beneficii constând în reducerea perioadei de detenţie în penitenciarele cu condiţii necorespunzătoare, prin aplicarea unor deduceri din pedeapsă, în scopul de a reduce suprapopularea unor asemenea unităţi de penitenciare.

În acelaşi timp, textul de lege evocat nu prevede o reparaţie a prejudiciului prin acordarea de despăgubiri civile alternativă celei de reducere a perioadei de detenţie în baza calcului prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi act normativ.

În condiţiile în care recurentul-reclamant reclamă o astfel de solicitare, eventualul prejudiciu ce i s-a creat prin executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare poate fi analizat în limitele legii, printr-o acţiune în despăgubiri, în temeiul dreptului comun, iar nu prin compensarea pe care o reglementează dispoziţiile art. 551 din actul normativ evocat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 143 din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 143 din 20 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2020.