State civil liability for unreasonably long criminal proceedings: exclusivity of special procedural rules and inapplicability of general tort liability

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată la 19 iunie 2018, reclamanta A. a solicitat instanţei:

- obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 79.752,69 RON reprezentând daune materiale constând în cheltuieli de deplasare, transport cazare, onorarii avocat efectuate în dosarele penale nr. x/2005 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, nr. 963/113/2007 al Tribunalului Brăila, nr. 910/44/2008 şi nr. 985/44/2016 ale Curţii de Apel Galaţi;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse, din care pentru privarea de libertate solicită daune morale în cuantum de 100.000 euro; pentru restrângerea dreptului de circulaţie prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi apoi ţara, precum şi pentru durata nejustificat de lungă a procedurii, solicită daune morale în cuantum de 350.000 euro;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 139/C din 10.12.2018, Tribunalul Bihor, secţia 1 civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Bihor.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantei suma de 15.000 RON reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii.

A respins restul pretenţiilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 365/2019-A din 21 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bihor, de către apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT- Serviciul Teritorial Oradea, de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 139/C din 10.12.2018 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă, precum şi apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii civile din 16.11.2018 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2018.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi reclamanta A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulează, în temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., următoarele critici:

- Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la solicitarea de obligare la plata daunelor morale şi materiale, în condiţiile în care nu a fost parte în dosarele penale menţionate de reclamantă. Ministerul Public, prin DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj, este cel care a exercitat acţiunea penală în reprezentarea Statului Român; în acest context, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se face vinovat de cheltuielile ocazionate de proces şi nici nu este partea care a căzut în pretenţii în cadrul procesului penal, prin urmare nu poate fi obligat la restituirea sumelor pretinse de reclamantă. Întrucât reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., raportat la obiectul dedus judecăţii, rezultă că Ministerul Public, prin organele sale competente, are calitate procesuală în cauză, nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care, în litigiile civile, se raportează la dispoziţiile art. 223 C. civ.

- Nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., întrucât, raportat la instituţia Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu există nicio faptă ilicită, nu există vinovăţie, prejudiciu şi nici raport de cauzalitate (nefiind parte în dosarele penale mai sus menţionate). Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde pentru faptele magistraţilor în îndeplinirea funcţiei lor specifice, întrucât nu există un raport de prepuşenie, respectiv nu se află într-un raport contractual de muncă/de serviciu cu procurorii sau magistraţii, neavând calitatea de comitent, ci Ministerul Public şi/sau Ministerul Justiţiei. Se susţine că acţiunea reclamantei este inadmisibilă prin raportare la temeiul de drept invocat, iar Statul Român răspunde doar în situaţiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale (de ex: art. 538-539 şi urm. C. proc. civ..penală, Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001; etc.), doar pentru erorile judiciare ca urmare a condamnării ori privării de libertate, în mod nedrept, situaţie prevăzută de art. 538-539 C. proc. civ..penală.

- Recurentul - pârât nu poate fi ţinut răspunzător pentru crearea unui prejudiciu reclamantei A. prin durata procesului având în vedere că, raportat la ansamblul circumstanţelor speţei, desfăşurarea procedurilor judiciare a fost făcută într-un termen rezonabil. Durata rezonabilă a unui proces trebuie analizată în funcţie de circumstanţele cauzei, respectiv complexitatea cauzei, care a presupus administrarea unui vast probatoriu, raportat la numărul mare de suspecţi/inculpaţi, un număr mare de persoane vătămate, părţi civile şi martori audiaţi, la care s-a adăugat şi strămutarea cauzei de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Brăila, cu toate aspectele ce implică strămutarea cauzei, aspecte de ordin procedural, administrativ şi implicit temporal, împrejurări care sunt de natură să justifice desfăşurarea procedurii judiciare pe parcursul unui interval de aproximativ 11 ani.

- Cuantumul daunelor morale acordate în baza art. 6 din Convenţie de 15.000 RON (peste 3.000 Euro) este nejustificat, prin raportare la practica CEDO; acordarea daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare este de competenţa exclusivă a CEDO şi nu a instanţelor naţionale.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta - reclamantă A. formulează următoarele critici, fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

- Instanţa de apel a analizat eronat problema răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice doar prin prisma Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia nelegalitatea măsurii arestului preventiv trebuie constatată prin ordonanţa procurorului sau hotărâre judecătorească şi nu prin hotărâre a instanţei civile, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 5, paragraf 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 21 alin. (1) din Constituţia României, temei în baza căruia apreciază că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit admisă. În acest sens, recurenta - reclamantă consideră că arestarea preventivă a fost abuzivă, fiind luată cu încălcarea dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. h) C. proc. civ..penală, întrucât a fost reţinută şi arestată preventiv în baza aceloraşi probe care au condus în final la achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. Nu se poate reţine cu temei că aceleaşi indicii temeinice sau probe pot justifica atât măsura arestului preventiv (una dintre condiţiile reglementate de art. 143 C. proc. civ..penală se referea tocmai la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală), cât şi achitarea tocmai pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală. În această situaţie nu mai era nevoie de vreo constatare suplimentară din partea unei instanţe penale cu privire la legalitatea arestului preventiv. De aceea, instanţa trebuie să aprecieze, raportat la particularităţile situaţiei, dacă Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îşi găseşte aplicabilitatea sau ar trebui dată eficienţă altor norme juridice, cum sunt cele indicate mai sus.

- Instanţa de apel a reţinut că obligaţia organelor judiciare de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor privative de libertate este în acord cu standardele de protecţie prevăzute de art. 5 din CEDO, deşi această obligaţie nu exista la data pronunţării hotărârii de punere în libertate, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală nefiind în acest sens. În sensul articolului 539 C. proc. civ..penală, caracterul nelegal al arestului preventiv trebuie constatat prin ordonanţa procurorului, încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară sau prin hotărârea definitivă a instanţei învestită cu judecarea cauzei. Prin ordonanţa procurorului nu putea fi constatat caracterul nelegal al arestului preventiv întrucât procurorul doar propune luarea măsurii, iar instituţiile judecătorului de drepturi şi libertăţi şi judecătorului de cameră preliminară nu existau în anul 2006, acestea fiind introduse prin noul C. proc. pen.. De asemenea, nu exista niciun text în C. proc. pen. care să oblige judecătorul fondului sau pe cei ai apelului să reanalizeze arestul preventiv care a încetat înainte de pronunţarea hotărârii; situaţia în care îşi găseşte aplicabilitatea dispoziţia din art. 539 C. proc. civ..penală este aceea în care inculpatul este judecat în stare de arest preventiv, inclusiv la momentul pronunţării hotărârii, nefiind cazul în speţă. Legiuitorul a avut în vedere prin reglementarea din art. 539 C. proc. civ..penală doar cazurile apărute după intrarea în vigoare a C. proc. pen.. Statul este suveran în stabilirea criteriilor şi modului în care răspunde pentru erorile judiciare, pentru privarea de libertate şi, în general, cu privire la urmările ilicite ale procedurilor judiciare însă, evident, fără a îngrădi sau suprima dreptul de a petiţiona al persoanei aflate în aceste situaţii. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului permite statelor membre să stabilească propriul cadru legislativ pentru despăgubirea cetăţenilor prejudiciaţi de procedurile judiciare, însă fără restrângerea sau suprimarea dreptului persoanei de a fi despăgubită în cazul în care aceste proceduri încalcă nejustificat drepturile şi libertăţile acelei persoane. Raţionamentul propus de către Curtea de Apel Oradea, extrem de restrictiv, anulează orice posibilitate de acordare a despăgubirii.

Recurenta - reclamantă afirmă că, şi în situaţia în care nu erau incidente dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală, nimic nu impieta ca pârâtul să răspundă pentru repararea prejudiciului creat; instanţa de apel nu a avut în vedere că răspunderea satului putea fi antrenată în temeiul art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu erau îndeplinite condiţiile art. 539 C. proc. civ..penală, întrucât i s-a încălcat dreptul la libertate şi la liberă circulaţie, s-au adus ingerinţe nepermise în viaţa privată, procesul penal a durat nerezonabil de mult, toate acestea în condiţiile în care procurorul a întocmit un rechizitoriu trunchiat, din care nu se înţelege care este fapta pentru care a fost trimisă în judecată, care este latura obiectivă a infracţiunii şi care sunt probele, în afară de copierea ad literam a declaraţiei persoanei vătămate, pe care se sprijină actul de inculpare.

Încălcarea a fost suficient de gravă, aspect care a rezultat din probaţiunea testimonială administrată, în sensul că viaţa i-a fost afectată timp de 12 ani de acest proces penal, atât prin restrângerea libertăţii, a circulaţiei, cât şi prin afectarea iremediabilă a vieţii private. Chiar dacă, în ultima parte a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, interdicţia a fost ridicată temporar la cererea unuia sau altuia dintre inculpaţii din dosar, libera circulaţie a persoanei presupune absenţa unor asemenea îngrădiri şi a necesităţii de a solicita prealabile încuviinţări, de genul celei în speţă, care generează doar frustrare şi umilinţă.

Aşa cum s-a arătat, întrucât nu presupune şi dovedirea condiţiei culpei, această răspundere este o răspundere obiectivă, fundamentată pe ideea de garanţie care revine statului în calitate de administrator al funcţiei coercitive şi de jurisdicţie. Dreptul naţional poate preciza natura sau gradul unei încălcări care atrage răspunderea statului, însă nu poate, în niciun caz, să impună condiţii mai stricte. Modul în care a fost folosită acţiunea penală în prezenta cauză de către procurorul de caz denotă culpa sa profesională, aspect care rezultă fără dubiu din decizia de achitare.

Prin urmare, necesitarea promovării unei acţiuni disciplinare sau de altă natură pentru a demonstra conduita culpabilă a magistratului, suplimentar faţă de cele menţionate deja în mod clar prin decizia de achitare, apare ca un exces din partea instanţei de apel.

- Suferinţele pe care recurenta - reclamantă le-a îndurat pe parcursul derulării măsurii privative rezultă din probele administrate, cu referire la depoziţiile martorilor, în raport de care trebuia a fi acordate daunele morale solicitate; în cauză, instanţa de apel a apreciat că este nerelevantă practica judiciară invocată de recurenta - reclamantă, cât şi doctrina la care s-a făcut trimitere, cât priveşte nelegalitatea măsurii dispuse faţă de această parte. Instanţa de apel condiţionează exercitarea prezentei acţiuni civile de iniţierea altor proceduri sau demersuri de natură disciplinară sau de altă natură împotriva magistraţilor, chestiune care excedează reglementarii legale. Nu există nicio normă care să condiţioneze posibilitatea solicitării de despăgubiri Statului Român de parcurgerea unei proceduri prealabile prin care să se constate fapta ilicită a magistratului. Deşi expresis verbis, spre deosebire de instanţa de fond, Curtea de Apel Oradea admite prezenţa unei răspunderi obiective, nefiind necesară demonstrarea culpei, în realitate discuţia este tot în jurul acestei noţiuni, atât timp cât subliniază că redactarea rechizitoriului şi trimiterea în judecată în mod evident nu constituie fapte ilicite. În realitate, acestea au un caracter ilicit atunci când trimiterea în judecată, redactarea rechizitoriului, administrarea probelor în cursul urmării penale este viciată, fiind realizată cu rea credinţă sau în mod defectuos.

- În ceea ce priveşte răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terţilor de prepuşii săi, doctrina opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă care are ca fundament fie ideea de garanţie, asociată cu riscul de activitate şi ideea de echitate, fie ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepuşilor săi pe care o organizează şi o conduce. Prin urmare, cele două condiţii, respectiv raportul de prepuşenie şi existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu au fost cu totul demonstrate. Faptele ilicite sunt atingerea adusă dreptului la libera circulaţie, vătămările vieţii private sau libertăţii. Rechizitoriul, propunerea în sine de arestare preventivă, trimiterea în judecată sunt mijloacele prin care s-au realizat aceste atingeri şi vătămări şi a căror legalitate nu este necesar a fi analizată (decât în cadrul unei proceduri disciplinare, ceea ce nu este cazul în speţă). Din probaţiunea administrată în cauză, respectiv probele testimoniale, înscrisurile depuse, inclusiv cu privire la activitatea lucrătorilor BCCO, rezultă aceste atingeri aduse vieţii private în ansamblul său.

- În mod greşit au fost extinse efectele Deciziei nr. 15/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi faţă de celelalte măsuri preventive, reţinându-se că arestarea preventivă este măsura cea mai severă şi că celelalte măsuri prevăzute de cod se supun aceloraşi rigori, analogia cu normele sau interpretările derogatorii nefiind permisă. Nimic nu împiedica instanţa civilă să realizeze o asemenea cercetare, în absenţa oricărui impediment sau interdicţii prevăzute în mod expres de lege. Mai mult decât atât, se discută de încălcări ale unor drepturi cu conţinut diferit: libertatea persoanei în cazul arestului preventiv, libertatea de circulaţie în cazul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi, mai apoi, ţara; de aceea şi despăgubirile solicitate au fost diferenţiate, ca atare, prin cererea de chemare în judecată.

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1373 C. civ., reţinând că nu s-a făcut dovada faptei ilicite; faţă de cele relevate de Curtea de Apel Galaţi, în ceea ce priveşte activitatea procurorului în cadrul urmăririi penale, extrem de importante sunt considerentele exprimate în decizia nr. 1342/2017: lipsa descrierii cu claritate a faptelor nu poate fi suplinită pe baza unor raţionamente logice efectuate de instanţă prin coroborarea unor elemente faptice enunţate disparat în cuprinsul actului de sesizare ori pe baza modalităţii în care s-a realizat încadrarea juridică pentru alte infracţiuni. Expunerea faptelor rămâne neclară sub aspectul unor elemente esenţiale în condiţiile în care, în special în materie penală, o informare precisă şi completă este o condiţie esenţială a echităţii procedurilor.

- Cuantumul daunelor morale acordate pentru caracterul nejustificat de lung al procedurii este derizoriu; procedând astfel, instanţa de judecată a aplicat un dublu standard, în sensul că, acordând aceste despăgubiri, a constatat că fapta ilicită este durata procesului în sine, iar, în cazul acordării despăgubirilor pentru încălcarea vieţii private, nu a reţinut existenţa unei fapte ilicite, deşi situaţia este similară, caz în care contradicţia dintre cele două tipuri de argumente este evidentă. Recurenta-reclamantă susţine că nu există nicio raţiune pentru care într-una dintre situaţii să se apeleze la norme speciale pentru a se demonstra conduita culpabilă a magistratului, iar în cea de-a doua situaţie să nu se amintească despre o atare condiţie. Pe de altă parte, cuantumul daunelor morale este derizoriu prin raportare la practica recentă şi mai veche a instanţelor de judecată în perioada din 30.10.2006 şi până la 20.12.2017, atât cu privire la daunele referitoare la durata nejustificată a procesului, cât şi la cele pe care le solicită pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, restrângerea dreptului la libera circulaţie şi arest preventiv.

- Instanţa de apel în mod greşit a respins cererea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată (cheltuieli de deplasare - transport şi cazare, onorariu de avocat) generate tocmai de durata în timp a procesului penal, prin prisma soluţiei de achitare pronunţate în dosarul penal, constatând că nu există o culpă a Statului. Reţinerea este greşită chiar din perspectiva motivelor prezentate în decizie, respectiv soluţia instanţei de obligarea a statului la plata de despăgubiri generate de durata nejustificat de lungă a procedurii. Aceste cheltuieli de judecată au fost generate tocmai şi în cea mai mare parte de această durată în timp a procesului, fiind vorba despre cheltuieli de deplasare (transport şi cazare) şi de onorariul de avocat corespunzător acestor termene. Deci a fost constatată culpa statului tocmai în această privinţă, astfel că respingerea solicitării de acordare a daunelor materiale este cu totul greşită.

Mai susţine recurenta-reclamantă că, spre deosebire de legea civilă, C. proc. pen. nu prevede o reglementare similară a art. 453 C. proc. civ.. Pe de altă parte, urmărirea penală a fost începută în baza unui proces-verbal întocmit în anul 2005, adică din oficiu. Or, din această perspectivă, este evident faptul că Statul este cel care « a căzut în pretenţii » în sensul că nu a fost probată în faţa instanţei săvârşirea infracţiunilor de aderare la grup infracţional organizat şi şantaj în formă continuată de către recurenta-reclamantă. Costurile efective se compun din onorariile de avocat achitate în toate fazele procesuale, cheltuieli de deplasare, respectiv transport şi cazare pentru ea şi pentru avocatul său, pe care le-a probat prin înscrisuri - în cea mai mare parte, sens în care a depus bonurile care atestă plata carburantului, cazările, chitanţele cu onorariile de avocat achitate şi copia contractelor de asistenţă juridică. Din 2013 şi-a stabilit reşedinţa în Germania, astfel că, aşa cum rezultă din dovezile anexate, s-a deplasat la şedinţele de judecată inclusiv cu avionul.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 20 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT- Serviciul Teritorial Oradea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În termen legal, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât.

În termen legal, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a solicita cheltuielile de transport şi cazare aferente anilor 2007-2014 şi perioadei 20.01.2015-19.06.2015.

Cu nerespectarea termenului procedural, recurenta A. a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, acesta a susţinut, într-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. că, raportat la dispoziţiile art. 223 C. civ., nu are calitate procesuală pasivă, referitor la solicitarea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuieli de deplasare, transport cazare, onorarii avocat efectuate în dosarele penale, având în vedere faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 1349 şi art. 1373 din C. civ.. Consideră că această calitate revine Ministerului Public, prin DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj, care a exercitat acţiunea penală în reprezentarea Statului, parte în dosarele penale menţionate, ce a ocazionat şi cheltuielile legate de proces.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut, în acest caz, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

În situaţia de faţă, este de reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 539 C. proc. civ. penală şi ale art. 1349 C. civ., iar, conform art. 541 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. penală "Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539… Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice". Prin urmare, faţă de încadrarea în drept a pretenţiilor acesteia, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.

În analiza răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală calitatea procesuală pasivă nu revine unei persoane fizice sau juridice vinovate de săvârşirea unei fapte ilicite, ci se subsumează unei proceduri speciale prin care persoana care se consideră vătămată de un act procesual îndeplinit cu încălcarea legii poate să ceară statului acoperirea prejudiciilor materiale ori morale suferite.

În aceste condiţii, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, Statul Român este cel care răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, respectiv pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, şi, în consecinţă, este entitatea care stă în procesul de recunoaştere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât, în cauză.

Prin urmare, susţinerea recurentului este eronată, întrucât, în cadrul procesual stabilit chiar de reclamantă la momentul învestirii instanţei, din perspectiva verificării îndeplinirii condiţiilor art. 539 C. proc. civ. penală, Statul Român răspunde în baza prevederii speciale reglementate de art. 540 alin. (5) C. proc. pen.:

"Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice", fără a fi condiţionat de calitatea de parte în procedura penală respectivă.

În ceea ce priveşte sfera reparaţiilor ce se pot acorda în temeiul art. 539 C. proc. civ. penală, cu referire la cheltuielile materiale ocazionate de desfăşurarea procesului, aceasta este o critică ce excedează analizei calităţii procesuale, fiind o problemă de fond a acţiunii, pentru care recurentul nu a probat un interes procesual în a o critica în recurs, întrucât nu a fost pronunţată o soluţie de admitere a unei atare solicitări în sarcina sa.

Într-o altă critică formulată în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul contestă posibilitatea de a putea fi obligat la plata daunelor morale pentru durata excesivă a procedurii, pe motiv că nu este în culpă pentru prejudiciul pretins de reclamantă. În acest sens, susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1373 C. civ., întrucât instituţia Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a săvârşit nicio faptă ilicită, nu există vinovăţie, prejudiciu şi nici raport de cauzalitate (nefiind parte în dosarele penale mai sus menţionate). Precizează că Statul Român nu răspunde pentru faptele magistraţilor în îndeplinirea funcţiei lor specifice, întrucât nu se află într-un raport de prepuşenie cu aceştia, neavând calitatea de comitent. Consideră că acţiunea reclamantei este inadmisibilă prin raportare la temeiul de drept invocat şi că Statul Român răspunde doar în situaţiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale, pentru erorile judiciare produse ca urmare a condamnării ori privării de libertate, în mod nedrept, situaţii prevăzute de art. 538-539 C. proc. civ..penală.

Este eronată această aserţiune în condiţiile în care, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a dedus judecăţii situaţii juridice diferite, solicitând, pe de o parte, repararea prejudiciului material constând în cheltuielile suportate pe durata derulării procedurilor judiciare, iar, pe de altă parte, despăgubiri morale pentru privarea de libertate, precum şi pentru îngrădirea libertăţii de circulaţie şi, distinct, pentru durata excesivă a procedurii judiciare, recurentul fiind obligat la plată în cea din urmă ipoteză.

Or, faţă de soluţia atacată de recurent şi temeiul juridic al adoptării ei, critica privind inexistenţa condiţiilor răspunderii civile delictuate reglementate de art. 1349 coroborat cu art. 1373 C. civ., este străină de cauză. Deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul răspunde în mod obiectiv, astfel cum s-a menţionat anterior şi astfel cum a statuat instanţa de apel, pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare. Aceasta formă de răspundere este întemeiată pe obligaţia pozitivă a statului, în calitate de garant al legalităţii actului de justiţie, de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor, ceea ce implică şi durata procedurii în care reclamanta a fost implicată, pentru care s-a reţinut că nu are caracterul "rezonabil" cerut de art. 6 din Convenţie. În procesul de analiză al acestei răspunderi nu se pune problema răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, pentru a căpăta relevanţă susţinerea recurentului că nu se află într-un raport de prepuşenie cu magistraţii care au instrumentat cauza în toate etapele acesteia.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat corect cererea de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal, aplicând acestei solicitări dispoziţiile de drept european înscrise în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, care impune şi această garanţie procesuală a duratei rezonabile a procedurilor judiciare.

Recurentul a mai susţinut, pe fondul raportului juridic obligaţional, că nu poate fi răspunzător pentru crearea unui prejudiciu reclamantei prin durata procesului, având în vedere că, raportat la ansamblul circumstanţelor speţei, desfăşurarea procedurilor judiciare a fost făcută într-un termen rezonabil faţă de complexitatea cauzei, care a presupus administrarea unui vast probatoriu, determinat de numărul mare de suspecţi şi inculpaţi, un număr mare de persoane vătămate, părţi civile şi martori audiaţi, la care s-a adăugat şi strămutarea cauzei de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Brăila, împrejurări care sunt de natură să justifice desfăşurarea procedurii judiciare pe parcursul unui interval de aproximativ 11 ani, şi pe cale de consecinţă, consideră că se circumscrie dreptului de a fi judecat în termen rezonabil.

Această critică, ce poate fi analizată în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează neîndeplinirea criteriilor în baza cărora se apreciază cauzele ce au determinat prelungirea peste limitele rezonabile a procedurii judiciare.

Sub acest aspect, instanţele de fond au arătat că punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut faţă de reclamantă la data de 30.10.2006, iar hotărârea definitivă de achitare a fost pronunţată în cauză de Curtea de Apel Galaţi la data de 20.12.2017, iar, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene, citată în cauză, această durată, nejustificat de lungă, a procedurilor penale, nu răspunde cerinţei "termenului rezonabil". Potrivit considerentelor instanţei de apel, complexitatea cauzei în concret, numărul mare de inculpaţi, probatoriul vast administrat cu un număr mare de persoane vătămate, părţi civile şi martori audiaţi, comportamentul reclamantei sau a celorlalte părţi nu justifică intervalul de timp de 11 ani de derulare a procedurii judiciare, acesta fiind unul excesiv.

Este real că, în situaţia analizată, numărul de participanţi în procedura penală (inculpaţi, părţi vătămate, martori) a fost relativ mare, şi că dosarul a fost strămutat în anul 2007, la scurt timp după sesizarea instanţei, de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Brăila, însă aceste circumstanţe, astfel identificate de instanţa de apel, nu sunt de natură a justifica durata procedurii, în cea mai mare parte a intervalului de timp (cu excepţia perioadei mai 2008- noiembrie 2009, în care s-a aflat într-o cale de atac la Curtea de apel), în faţa acestei din urmă instanţe în perioada 2007-2016, în condiţiile în care, prin natura faptelor deduse judecăţii, cercetarea judecătorească a presupus exclusiv audierea părţilor menţionate anterior în vederea corectei stabiliri a circumstanţelor factuale. Prin urmare, nu se poate reţine susţinerea recurentului referitoare la caracterul scuzabil al duratei procedurii prin raportare la nivelul de complexitate al cauzei sau că procedurile incidente strămutării cauzei au contribuit la atare întârziere.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale, prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi competenţa exclusivă a acesteia în ceea ce priveşte aplicarea, din această perspectivă, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, acestea sunt nefondate.

Astfel, pe de o parte, odată ce instanţa de apel a aplicat corect criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţie pentru durata nerezonabilă a procedurilor judiciare, cuantificarea daunelor morale decurgând din aprecierea, pe baza probatoriului administrat, a intensităţii vătămării pretinse şi a consecinţelor negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic şi afectiv, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene atunci când a validat cuantumul daunelor morale acordat în primă instanţă, din perspectiva cerinţei justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţie, considerată ca rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă cu evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenţie.

Pe de altă parte, susţinerile recurentului în ceea ce priveşte competenţa instanţelor române de a aplica dispoziţiile Convenţiei, sunt, în mod vădit, nefondate, atât timp cât, conform art. 11 alin. (2) din Constituţie, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar, potrivit art. 20 din Constituţie şi art. 4 C. civ., dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale.

În baza acestor dispoziţii legale, în aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul este obligat să creeze un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil. În plus faţă de această obligaţie, art. 6 din Convenţie este coroborat cu art. 13, ce a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei -ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 paragraf 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Prin urmare, având în vedere că, în virtutea principiului subsidiarităţii, instanţele naţionale sunt primele chemate să aplice Convenţia, este de competenţa acestora să aplice, în jurisdicţia proprie, acest remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie, cu respectarea interpretărilor date de jurisprudenţa creată în baza acesteia.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, o primă critică vizează problema răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ce ar fi fost analizată de instanţa de apel exclusiv prin prisma Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia nelegalitatea măsurii arestului preventiv trebuie constatată prin ordonanţa procurorului sau hotărâre judecătorească şi nu prin hotărâre a instanţei civile. Susţine recurenta că, procedând astfel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 5 paragraf 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 21 alin. (1) din Constituţia României. În acest sens, recurenta - reclamantă consideră că arestarea preventivă a fost abuzivă, fiind luată cu încălcarea dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. h) C. proc. civ..penală, întrucât a fost reţinută şi arestată preventiv în baza aceloraşi probe care au condus în final la achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. În această situaţie, apreciază că nu mai era nevoie de vreo constatare suplimentară din partea unei instanţe penale, cu privire la legalitatea arestului preventiv.

Susţinerea, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este eronată, întrucât instanţele de fond au interpretat corect dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală prin prisma îndrumărilor obligatorii date de Decizia în interesul legii nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate."

În considerentele acestei decizii se menţionează că standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, caz în care, din probatoriul administrat, trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c). Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

Înalta Curte constată că analiza concordanţei art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. cu art. 5 din CEDO s-a realizat deja atât în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, cât şi în cadrul deciziilor Curţii Constituţionale la care face trimitere expresă Decizia nr. 15/2017, astfel încât aceste dezlegări răspund criticilor recurentei referitoare la aplicarea distinctă a dispoziţiilor art. 5 paragraf 5 prin raportare la paragraf 1 lit. c) din Convenţie, pretins a fi fost încălcat, cât şi celor referitoare la pronunţarea unei soluţii de achitare, în baza aceloraşi probe, care ar prezuma caracterul nelegal al măsurilor preventive.

Corect a reţinut instanţa de apel că, de vreme ce, în cauză, nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate prin ordonanţă a procurorului, prin încheiere sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, acest caracter nelegal nu poate fi dedus din hotărârea de achitare, motiv pentru care nu pot fi acordate despăgubiri pentru privarea de libertate.

O altă critică, ce se încadrează în cazul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este aceea că instanţa de apel a reţinut obligaţia organelor judiciare de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor privative de libertate, deşi această obligaţie nu exista la data pronunţării hotărârii de punere în libertate, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală nefiind în acest sens.

Susţine recurenta că prin ordonanţa procurorului nu putea fi constatat caracterul nelegal al arestului preventiv întrucât procurorul doar propune luarea măsurii, că instituţiile judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară nu existau în anul 2006, acestea fiind introduse prin noul C. proc. pen. şi nu exista niciun text în C. proc. pen. care să oblige judecătorul fondului sau pe cei ai apelului să reanalizeze arestul preventiv care a încetat înainte de pronunţarea hotărârii, legiuitorul având în vedere prin reglementarea din art. 539 C. proc. civ..penală doar cazurile apărute după intrarea în vigoare a C. proc. pen.. Consideră că instanţa de apel nu a avut în vedere că răspunderea Statului putea fi antrenată în temeiul art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu erau îndeplinite condiţiile art. 539 C. proc. civ..penală, ţinând cont că procurorul a întocmit un rechizitoriu trunchiat, din care nu se înţelege care este fapta pentru care a fost trimisă în judecată, ceea ce denotă culpa sa profesională, aspect care rezultă fără dubiu din decizia de achitare. Prin urmare, necesitarea promovării unei acţiuni disciplinare sau de altă natură pentru a demonstra conduita culpabilă a magistratului, suplimentar faţă de cele menţionate deja în mod clar prin decizia de achitare, apare ca un exces din partea instanţei de apel.

În primul rând, instanţa de recurs reţine că, la data finalizării în primă instanţă a procesului penal ce a stat la baza promovării prezentei acţiuni, intrase în vigoare Legea nr. 135/2010 privind noul C. proc. pen., motiv pentru care normele procesuale reglementate de acesta s-au aplicat cauzei. Prin urmare, chiar dacă la momentul în care au fost dispuse măsurile restrictive de libertate era în vigoare vechiul C. proc. pen., drepturile, obligaţiile şi garanţiile procesuale ale participanţilor la proces au fost evaluate şi în conformitate cu noile dispoziţii procedurale.

În plus, dispoziţiile art. 504 din vechiul C. proc. pen. dispuneau în acelaşi sens, respectiv că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare.

Ca atare, instanţa penală avea căderea a se pronunţa, până la momentul pronunţării hotărârii definitive, asupra nelegalităţii măsurilor privative de libertate inclusiv în etapele anterioare, însă, în cauza de faţă, nu a constatat o astfel de încălcare a dispoziţiilor legale.

Este eronat a susţine că, independent de reglementările procesual penale menţionate anterior, instanţa civilă este abilitată a reanaliza legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, precum şi acurateţea rechizitoriului sau oportunitatea punerii în mişcare a acţiunii penale, din perspectiva aplicării în mod direct a dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Convenţie, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, soluţia de achitare în sine, nu instituie o prezumţie de nelegalitate a actelor şi măsurilor procesuale derulate în cauză, întrucât aceasta reprezintă o depăşire a competenţelor stabilite prin lege şi o rejudecare, practic, a cauzei penale, nepermisă de lege.

O altă critică formulată de recurentă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se referă la împrejurarea că instanţa de apel ar fi condiţionat exercitarea prezentei acţiuni civile de iniţierea altor proceduri sau demersuri de natură disciplinară sau de altă natură împotriva magistraţilor, chestiune care ar exceda, conform susţinerii acesteia, reglementării legale. În acelaşi context, recurenta critică şi aprecierea instanţei de apel cu privire la înlăturarea ca nerelevantă a jurisprudenţei invocate sub aspectul neacordării daunelor morale pentru suferinţele îndurate pe parcursul suportării măsurii privative, în condiţiile în care susţine că a dovedit raportul de prepuşenie şi existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu, rechizitoriul, propunerea în sine de arestare preventivă şi trimiterea în judecată fiind mijloacele prin care s-au realizat aceste atingeri şi vătămări şi a căror legalitate nu este necesar a fi analizată. Consideră că nu există nicio normă care să condiţioneze posibilitatea solicitării de despăgubiri Statului Român de parcurgerea unei proceduri prealabile prin care să se constate fapta ilicită a magistratului. Deşi Curtea de Apel Oradea admite prezenţa unei răspunderi obiective, nefiind necesară demonstrarea culpei, consideră că redactarea rechizitoriului şi trimiterea în judecată în mod evident nu constituie fapte ilicite. În realitate, acestea au un caracter ilicit atunci când trimiterea în judecată, redactarea rechizitoriului, administrarea probelor în cursul urmării penale sunt viciate, fiind realizate cu rea credinţă sau în mod defectuos.

Verificând considerentele deciziei pronunţate în apel, Înalta Curte constată că instanţa a reţinut că lipseşte fapta ilicită generatoare de prejudicii, în condiţiile în care activităţile de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată şi chiar luarea unor măsuri preventive împotriva apelantei reclamante au fost activităţi prevăzute de lege, date în competenţa organelor care le-au desfăşurat cu respectarea prevederilor legale, rechizitoriul urmat de achitare, neputând reprezenta în sine o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală, săvârşită cu vinovăţia autorului acestei fapte.

Critica, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, cauza nu a fost analizată din perspectiva obligaţiei de garanţie a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, ce ar fi fost reprezentată de întocmirea unui rechizitoriu şi a unei propuneri de arestare preventivă nelegale, instanţa de apel apreciind că este vorba de raporturi de drept public în care s-au aflat părţile, şi nu de drept privat pentru a face aplicarea directă a dispoziţiilor art. 1373 C. civ.

În aceste condiţii, răspunderea obiectivă a statului pentru modul în care a funcţionat actul de justiţie nu se grefează pe un raport de prepuşenie precum cel pretins în cauză. Răspunderea obiectivă a statului reţinută în temeiul art. 539 C. proc. civ..penală este distinctă de răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, aceasta din urmă impunând verificarea faptei ilicite a prepusului care antrenează obligaţia de garanţie a comitentului.

Din această perspectivă, având în vedere că reclamanta a invocat şi dispoziţiile art. 1373 C. civ., instanţa de apel a infirmat aserţiunea acesteia potrivit căreia o soluţie de achitare prezumă culpa profesională a procurorului care ar fi întocmit un rechizitoriu nelegal.

Or, o astfel de culpă nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin mecanismele de evaluare profesională sau disciplinară. Statuarea, din perspectiva pretinsă de reclamantă, asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare şi angajarea răspunderii Statului, în acest context, nu se pot face decât cu respectarea normelor speciale reglementate de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În mod evident nu poate fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanţa penală a pronunţat o soluţie de achitare. Câtă vreme nelegalitatea unei măsuri preventive nu poate fi implicită unei soluţii de achitare, ci trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicţionale adecvate, a fortiori nu se poate deduce că un rechizitoriu pe baza căruia a fost pronunţată o soluţie de achitare ar avea la bază o faptă ilicită a organelor de urmărire penală, care să fundamenteze o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Recurenta mai susţine că, în mod greşit au fost extinse efectele Deciziei nr. 15/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi, mai apoi, ţara şi că nimic nu împiedica instanţa civilă să cerceteze legalitatea dispunerii lor.

Instanţa de apel a apreciat că nu se poate face abstracţie de considerentele Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât reclamanta, şi în susţinerea acestui capăt de cerere, a invocat exclusiv hotărârea de achitare. În acest sens, s-a reţinut în decizia apelată, că, deşi nu există vreo normă care să impună constatarea nelegalităţii măsurii de a nu părăsi localitatea sau ţara exclusiv de către instanţa penală, şi în analiza acestui capăt de cerere trebuie să se ţină seama de Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ. În acest sens, instanţa de apel a validat raţionamentul instanţei de fond, apreciind că aceasta, în mod judicios a arătat că, pornind de la decizia de unificare a jurisprudenţei, dacă cea mai gravă măsură care îngrădeşte libertatea persoanei în cadrul procesului penal, respectiv arestarea, nu poate fi privită ca fiind nelegală în mod retroactiv din perspectiva deciziei de achitare, în acelaşi sens, nu se poate deduce de plano, bazându-se doar pe decizia de achitare, faptul că rechizitoriul sau luarea vreunei măsuri preventive ar reprezenta o faptă ilicită, care să stea la baza unei acţiuni fundamentată pe răspundere civilă delictuală, argumentele regăsite în dezlegarea de principiu a instanţei supreme - în sensul că hotărârea de achitare nu determină în sine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în cauză - justificându-se şi în această situaţie pentru raţiuni de identitate şi chiar de aplicare a fortiori a aceluiaşi raţionament.

Este corectă această statuare, prin care se extind efectele Deciziei nr. 15/2017 şi asupra măsurilor restrictive de libertate, aplicabilă, nu prin analogia dreptului, cum susţine recurenta, ci pentru identitate de raţiune cu măsura mai aspră a privării de libertate, în condiţiile în care şi măsurile restrictive de circulaţie sunt instituite printr-un mecanism care oferă garanţii procesuale ale controlului de legalitate şi, mai mult, posibilitatea suspendării sau revocării lor, având în vedere şi faptul că, în cauză, nu s-a invocat, în susţinerea pretenţiilor reclamantei, vreo vătămare adusă în urma nesocotirii acestor garanţii, ci doar soluţia de achitare, din care reclamanta prezumă caracterul lor nelegal.

Într-o altă critică, invocând din nou existenţa raportului de prepuşenie, reclamanta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1373 C. civ., reţinând că nu s-a făcut dovada faptei ilicite în ceea ce priveşte activitatea procurorului în cadrul urmăririi penale, deşi în cauza penală s-a reţinut lipsa descrierii cu claritate a faptelor care au stat la baza luării măsurii arestului preventiv şi au "justificat" trimiterea sa în judecată.

Astfel cum instanţa de recurs a arătat anterior, nu poate fi dedusă nici din soluţia de achitare şi nici din observarea modalităţii în care s-a întocmit rechizitoriul sau s-a administrat probatoriul în cauza penală o faptă ilicită a prepusului care să constituie fundament al răspunderii civile a statului, fiind necesar, ca, pentru alte situaţii decât cele prevăzute de art. 539 C. proc. civ..penală, să existe o hotărâre judecătorească de stabilire a culpei organului judiciar. Legea fundamentală a consacrat principiul răspunderii directe a statului şi a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a magistratului.

Se invocă, prin motivele de recurs, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., caracterul contradictoriu al argumentării soluţiei: pe de o parte, susţine recurenta, acordând aceste despăgubiri pentru caracterul nejustificat de lung al procedurii, instanţa a constatat că fapta ilicită este durata procesului în sine, iar, pe de altă parte, a respins despăgubirile pentru încălcarea vieţii private, nereţinând existenţa unei fapte ilicite, deşi situaţia este similară şi nu există nicio raţiune pentru care într-una dintre situaţii să se apeleze la norme speciale pentru a se demonstra conduita culpabilă a magistratului, iar, în cea de a doua situaţie, să nu se amintească despre o atare condiţie.

Critica este nefondată în condiţiile în care cele două petite menţionate de reclamantă se întemeiază pe cauze juridice diferite, astfel că suportă rezolvări distincte.

Pe de o parte, au fost analizate solicitările vizând vătămările de ordin material şi moral pretinse de reclamantă ca urmare a dispunerii împotriva sa a unor măsuri restrictive de libertate şi circulaţie întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală coroborate cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene şi a deciziilor de îndrumare obligatorii pronunţate în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, iar, pe de altă parte, vătămarea decurgând din suportarea unei durate nerezonabile a procedurii judiciare întemeiate pe dispoziţiile art. 6 din Convenţie, în care condiţiile de declanşare a răspunderii statului sunt diferite. Nefiind situaţii similare, nu se poate reţine o contrarietate a considerentelor.

De asemenea, se contestă, prin motivele de recurs şi cuantumul derizoriu al daunelor morale acordate pentru caracterul nejustificat de lung al procedurii prin raportare la practica recentă şi mai veche a instanţelor de judecată în perioada 30.10.2006 - 20.12.2017.

Astfel cum instanţa de recurs a apreciat, în analiza unei critici similare a recurentului Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice referitoare la cuantificarea despăgubirilor acordate, în apel au fost aplicate corect criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţie pentru durata nerezonabilă a procedurilor judiciare, în condiţiile în care cuantificarea daunelor morale decurgând din aprecierea, pe baza probatoriului administrat, a intensităţii vătămării pretinse şi a consecinţelor negative suferite de victimă reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată.

Nici recurenta, precum Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice în motivele sale de recurs, nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene atunci când a validat cuantumul daunelor morale acordat în primă instanţă, din perspectiva evaluărilor în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenţie pentru a păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă".

Într-o ultimă critică formulată, se arată că instanţa de apel în mod greşit a respins cererea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată (cheltuieli de deplasare - transport şi cazare, onorariu de avocat) generate tocmai de durata în timp a procesului penal, prin prisma soluţiei de achitare pronunţate în dosarul penal, constatând că nu există o culpă a Statului. Aceste cheltuieli de judecată, susţine recurenta, au fost generate tocmai şi în cea mai mare parte de această durată în timp a procesului, fiind vorba despre cheltuieli de deplasare - transport şi cazare - şi de onorariul de avocat corespunzător acestor termene. Deşi a fost constatată culpa Statului tocmai în această privinţă, respingerea solicitării de acordare a daunelor materiale este cu totul greşită.

De asemenea, referitor la această cerere, recurenta susţine că în C. proc. pen. nu există o reglementare similară a art. 453 C. proc. civ.. Cum urmărirea penală a fost începută din oficiu în baza unui proces-verbal întocmit în anul 2005, este evident faptul că Statul este cel care « a căzut în pretenţii » în sensul că nu a fost probată în faţa instanţei săvârşirea infracţiunilor de aderare la grup infracţional organizat şi şantaj în formă continuată de către recurentă. Afirmă că a dovedit daunele materiale pretinse ce se compun din onorariile de avocat achitate în toate fazele procesuale, cheltuieli de deplasare, respectiv transport şi cazare pentru ea şi pentru avocat, prin înscrisuri.

În legătură cu această solicitare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune însă, având în vedere faptul că instanţa de fond a respins o astfel de excepţie, iar pârâtul nu a criticat soluţia în căile în căile de atac, nu o mai poate invoca sub forma unei apărări direct în recurs.

Cu titlu prealabil, în analiza acestei critici, este important a reţine faptul că ceea ce solicită reclamanta, pe calea prezentei acţiuni, sunt cheltuieli judiciare ocazionate de desfăşurarea procesului penal. De principiu, această solicitare are un caracter accesoriu litigiului principal, astfel că sediul materiei se află în normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ..penală, în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisă formulării acţiunii pendinte.

Potrivit dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ..penală, "(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

(3) În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.

(4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) si (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă exista şi parte responsabilă civilmente, se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) si (3).

(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile."

Cu privire la această solicitare, instanţa de apel a considerat că dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanţa de judecată în temeiul dispoziţiilor legii civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din Noul C. proc. pen.

Înalta Curte constată, în primul rând, că reclamanta nu a solicitat aceste cheltuieli în litigiul penal. De asemenea, nu a menţionat un temei de drept procesual, deşi invocarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. s-ar fi justificat prin coroborarea prevederilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ. ("dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care nu cuprind dispoziţii contrare") cu cele ale alin. (6) ale art. 276 C. proc. civ..penală.

Aceste cheltuieli au fost solicitate cu titlu de prejudiciu material în acţiunea în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva statului în baza art. 539 C. proc. civ..penală coroborat cu art. 1349 C. civ., reclamanta susţinând că sunt cheltuieli legate de durata excesivă a procesului.

De principiu, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, a cărei sferă de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale. Prin urmare, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar dacă legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel al art. 276 C. proc. civ..penală, cu respectarea ipotezelor descrise în textul de lege menţionat. Prin urmare, alin. (6) al art. 276 C. proc. civ..penală, în temeiul căruia instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile, este incident exclusiv în măsura în care nu este înlăturat de existenţa unor situaţii de fapt cărora să le fie aplicabile alin. (1)-(5) din art. 276 C. proc. civ. penală.

Reglementând situaţia cheltuielilor judiciare în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (5) C. proc. civ..penală stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Chiar dacă procesul penal este guvernat, în principiu, de regula oficialităţii iar începerea urmăririi penale ori punerea în mişcare a acţiunii penale şi învestirea instanţei de judecată se realizează de către organele judiciare penale ale statului, în măsura în care litigiul soldat cu pronunţarea unei hotărâri de achitare a fost declanşat prin plângerea penală sau denunţul unor persoane vătămate care, în parte, s-au constituit şi părţi civile în procesul penal, sarcina achitării cheltuielilor judiciare revine acestora.

În plus, astfel cum rezultă din Decizia nr. 440/2017 a Curţii Constituţionale, care a examinat excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., "legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, prevăzând, în mod expres, la alin. (1) - (5) ale art. 276 anterior menţionat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată şi partea civilă, de către inculpat şi de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) din C. proc. pen., în care alte persoane, care nu au calitatea de părţi în procesul penal, ar putea avea anumite pretenţii financiare izvorâte din desfăşurarea procesului penal, precum şi referitor la alte situaţii decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile. Această soluţie juridică reprezintă, însă, opţiunea legiuitorului, justificată de lipsa calităţii de părţi în procesul penal a persoanelor în cauză, opţiune exprimată potrivit atribuţiei sale constituţionale reglementate prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea".

Or, reclamanta nu a avut în vedere o posibilă incidenţă a art. 276 C. proc. civ. penală, aceasta formulând o acţiune în pretenţii de drept comun îndreptată exclusiv împotriva Statului Român, cu ignorarea temeiului juridic în baza căruia pot fi acordate. În plus, ipoteza pretinsă de aceasta în sensul că respectivele cheltuieli judiciare se datorează exclusiv duratei nerezonabile a procesului reprezintă o schimbare lipsită de fundament legal a cauzei juridice ce stă la baza stabilirii naturii lor şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor aflate în respectivul raport juridic, astfel cum este reglementat în C. proc. pen.

În concluzie, faţă de existenţa unor norme speciale ce constituie sediul materiei în privinţa cheltuielilor judiciare, cererea de acordare a acestora formulată în temeiul răspunderii juridice obiective a Statului român, nu poate fi primită.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 365/2019-A din 21 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 365/2019-A din 21 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.