Res judicata bars new rescission of pre-contract based on post-judgment non-performance

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea la data de 24 mai 2017 şi înregistrată sub nr. x/2017, reclamanta SC A. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar B. SPRL, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând:

- să se constate/dispună, din culpa pârâtei, rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 aprilie 2009;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 17 aprilie 2009, reprezentând clauză penalizatoare;

- să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul - D., situat în judeţul Tulcea;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 72.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei mai 2014 - aprilie 2017;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 97.897 RON, reprezentând obligaţii accesorii născute din art. 8 al antecontractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, respectiv creanţe bugetare aferente imobilului D..

În apărare, la data de 24 iulie 2017, pârâta SC C. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând să se constate că preţul actual al imobilului D., situat în judeţul Tulcea, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciara nr. x UAT Maliuc, judeţul Tulcea, este 277.089 RON (fără T.V.A.), 290.943,45 RON cu T.V.A. şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, prin care să se stabilească perfectată vânzarea imobilului în discuţie, între reclamantă şi pârâtă la preţul anterior menţionat, cu obligarea pârâtei la plata diferenţei de preţ în cuantum de 22.216,45 RON.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa nr. 307 din 26 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Tulcea, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune relativ la obligaţiile născute în temeiul art. 8 din antecontractul încheiat de reclamanta SC A. SRL la data de 17.04.2009, anume, în privinţa impozitului pentru clădiri în valoare de 7.335 RON, cu termen de plată la data de 31.12.2013, cât şi a accesoriilor aferente, astfel cum rezultă din fişa persoanei juridice în anul 2017, anexată de U.A.T. Maliuc cererii de înscriere la masa credală a SC A. SRL.

A fost respinsă, ca prescrisă, cererea de obligare a pârâtei SC C. SRL la plata sumelor reprezentând impozitul pentru clădiri în valoare de 7.335 RON cu termen de plată la data de 31.12.2013, cât şi accesorii aferente, astfel cum rezultă din fişa persoanei juridice în anul 2017, anexată de U.A.T. Maliuc cererii de înscriere la masa credală a SC A. SRL.

A fost admisă cererea principală, în parte, având ca obiect rezoluţiune contract vânzare-cumpărare, promovată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

S-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat de părţi la data de 17.04.2009, pârâta fiind obligată la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare cumpărare.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 89.030 RON, reprezentând impozitul pentru clădire cu termene de plată 2014 - 2017, la care se adaugă accesoriile aferente, astfel cum rezultă din fişa persoanei juridice în anul 2017, anexată de U.A.T. Maliuc cererii de înscriere la masa credală a SC A. SRL.

S-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 17.04.2009.

Restul pretenţiilor formulate a fost respins ca neîntemeiat.

A fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 199/C din data de 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC C. SRL.

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă cererea privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, obligarea la plata sumei de 10.000 euro şi cererea de evacuare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Intimata a fost obligată la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă, reprezentând onorariu avocat diminuat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac formulată în cauză

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost atacată cu recurs de către reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL.

Reclamanta a indicat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs formulate în cauză

O primă critică vizează considerentele hotărârii instanţei de apel privind clarificarea statuărilor din litigiul anterior, intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greşit curtea de apel a preluat pasaje din cuprinsul Sentinţei civile nr. 347/2014 şi al Deciziei civile nr. 547/2014, pe care le reinterpretează, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză, având în vedere că prezentul litigiu nu reia aceeaşi situaţie juridică din Dosarul nr. x/2013. Tocmai pentru că între cele două litigii nu există identitate de obiect şi de cauză, reclamanta a înţeles să invoce puterea lucrului judecat şi nu autoritatea de lucru judecat.

În cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2013, rezoluţiunea antecontractului din culpa A. SRL (cerere formulată de intimata C. SRL) nu a fost găsită întemeiată, deoarece nu s-a putut constata nicio culpă a A. SRL pentru neexecutarea obligaţiilor, admiţându-se, în schimb, cererea A. SRL de obligarea a acesteia la executarea obligaţiei (perfectarea vânzării).

În prezentul litigiu, reclamanta a arătat că intimata nu şi-a respectat obligaţia de a perfecta vânzarea, că executarea silită a acestei "obligaţii de a face" nu a putut avea loc, astfel încât a solicitat rezoluţiunea antecontractului din culpa intimatei, aspecte total diferite faţă de obiectul primei cereri de rezoluţiune.

Recurenta-reclamantă arată că susţinerile instanţei de apel, în sensul că "în litigiul de faţă s-au readus în prim plan aceste statuări, întrucât este indiscutabil faptul ca o nouă cerere de rezoluţiune a promisiunii de vânzare cumpărare, promovate de această dată de către pretinsa promitentă vânzătoare SC A. SRL după ce obţinuse câştig de cauză prin cererea reconvenţională din dosarul anterior, nu mai poate fi găsită ca întemeiată", sunt total greşite, deoarece rezoluţiunea unui act juridic se poate cere de către oricare dintre părţi pentru neexecutarea obligaţiilor părţii adverse.

Recurenta mai critică decizia pronunţată în apel deoarece nu s-a observat că aceasta nu a solicitat rezoluţiunea actului în dosarul anterior, nr. x/2013

Precizează că în cadrul acelui dosar s-a solicitat rezoluţiunea actului juridic de către intimata C. SRL pentru nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau societăţii A. SRL, pe când în prezentul litigiu reclamanta A. SRL a cerut rezoluţiunea din cauza nerespectării obligaţiilor de către intimată, în opinia recurentei-reclamante nefiind vorba despre "o nouă cerere", ci de o altă cerere, prin raportare la o altă situaţie de fapt, derivând din acelaşi raport juridic.

O altă critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs se referă la faptul că, în aprecierea recurentei-reclamante, instanţa a încadrat în mod greşit litigiul ca fiind unul ce vizează drepturi reale, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material, întrucât a reţinut că "SC C. a fost considerată ca titulara dreptului real", deşi încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare nu transferă părţilor decât obligaţii de a face, iar nu drepturi reale.

Instanţa de apel nu a făcut diferenţa între cele două instituţii juridice total distincte, între efectele juridice ale unui antecontract de vânzare cumpărare şi cele ale unui contract de vânzare-cumpărare. A apreciat că partea avea la îndemână executarea silită asupra bunului, cu toate că dreptul de proprietate asupra acestui bun nu s-a transferat niciodată către intimată, nici la momentul încheierii actului juridic şi nici prin hotărârea judecătorească.

De asemenea, instanţa a apreciat în mod greşit dispozitivul Sentinţei nr. 347/20.02.2014, pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. x/2013, care stabileşte o obligaţie de a face şi care nu este constitutiv de drepturi pentru intimată.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă SC C. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, arătând că recursul este admisibil şi fondat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică din 03 martie 2020, pentru soluţionarea pe fond a acestuia.

II. 4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Având în vedere că prin recursul formulat reclamanta susţine greşita aplicare a autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel, este necesar a se proceda la recalificarea motivului de recurs invocat, întrucât recurenta s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în speţă, nefiind însă indicate în concret norme de drept material încălcate sau greşit aplicate de curtea de apel.

Esenţa criticilor susţinute de către recurenta-reclamantă derivă din modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la statuările anterioare ale instanţelor judecătoreşti în cadrul litigiului purtat între părţi în Dosarul nr. x/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 347/20.02.2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că recurenta pretinde, în realitate, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 430 şi ale art. 431 C. proc. civ., cea din urmă normă stabilind efectele lucrului judecat (căruia i se ataşează autoritatea), sub cele două aspecte: negativ - art. 431 alin. (1) şi pozitiv - art. 431 alin. (2), pornind de la premisa că, sub imperiul actualului C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată exclusiv ca efect al hotărârii judecătoreşti.

Astfel, după intrarea adoptarea noului C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în vigoare de la 15.02.2013), ambele efecte - negativ şi pozitiv - ale autorităţii de lucru judecat îşi găsesc reglementarea în normele procesuale, spre deosebire de legislaţia anterioară, în care, acestea erau divizate la nivelul reglementării - autoritatea de lucru judecat sau puterea lucrului judecat, ca mijloc de probă, sub forma prezumţiei legale absolute şi irefragabile îşi avea reglementarea în art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) în C. civ. de la 1864, iar ca instituţie procesuală, la art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, sub forma unei excepţii procesuale de fond, peremptorii şi absolute.

Această concepţie legislativă, de unificare a reglementării şi de consacrare a caracterului exclusiv procesual al autorităţii de lucru judecat, decurge şi din dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora: (2) În cuprinsul art. 987 alin. (3), art. 1.081 alin. (1) şi art. 1.084 alin. (3) din C. proc. civ., precum şi în cuprinsul celorlalte acte normative în vigoare, sintagma "puterea de lucru judecat/puterea lucrului judecat" se înlocuieşte cu sintagma "autoritatea de lucru judecat/autoritatea lucrului judecat".

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta invocă în mod greşit distincţia dintre puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat, astfel că motivele de recurs vor fi evaluate pe baza anterioarelor clarificări terminologice şi conceptuale.

Din această perspectivă, recalificarea motivului de recurs invocat de către reclamantă antrenează raportarea criticilor sale fie la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 - când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fie la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, ce sancţionează încălcarea oricăror reguli de procedură (norme sau principii) a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest context, Înalta Curte apreciază că recalificarea adecvată a motivelor de recurs ale reclamantei impune raportarea la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu la teza de recurs de la pct. 7, având în vedere că ultima dintre ele este în directă legătură cu încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul său negativ, concluzie desprinsă atât din dispoziţiile art. 432 teza finală din C. proc. civ., cât şi din indicarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a unei cereri pronunţate cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, descrisă, la nivelul soluţiilor procedurale pe care le poate pronunţa în recurs Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul art. 497 din acelaşi cod.

Pe de altă parte, astfel cum se va arăta, instanţa de apel, în cauza de faţă, a făcut aplicarea atât a efectului pozitiv, cât şi a efectului negativ al autorităţii lucrului judecat, raportat la soluţia pronunţată în litigiul derulat anterior între părţi, de asemenea, după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Pornind de la situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte reţine că dosarul anterior, nr. x/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 347/20.02.2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta-pârâtă SC C. SRL în contradictoriu cu SC A. SRL, prin care a solicitat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului.

În acelaşi dosar, pârâta SC A. SRL a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte SC C. SRL la respectarea obligaţiilor asumate prin antecontract, respectiv de a achita diferenţa de preţ de 66.039 euro, prin ordin de plată ştampilat de bancă, cel mai târziu în ziua semnării actului de vânzare-cumpărare; obligarea reclamantei-pârâte să se prezinte la notar în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, pentru imobilul (construcţie) D., situat în satul x, având nr. cadastral x, în CF x a UAT Maliuc, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi civile/daune interese, în cuantum de 100 RON pe fiecare zi de întârziere.

Prin Sentinţa civilă nr. 347/20.02.2014 a Tribunalului Tulcea, s-a respins în tot cererea principală; s-a admis în parte cererea reconvenţională; s-a dispus obligarea reclamantei-pârâte la respectarea obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, constând în plata diferenţei de preţ de 66.039 euro către pârâta-reclamantă, precum şi de a se prezenta la notariat în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, pentru imobilul menţionat, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi s-a respins capătul de cerere privind plata unei amenzi civile de 100 RON pe zi de întârziere.

Prin Decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC C. SRL, împotriva sentinţei Tribunalului Tulcea.

În cauza de faţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată de către promitenta-vânzătoare, reclamanta-pârâtă SC A. SRL, care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC C. SRL, să se dispună rezoluţiunea antecontractului, obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 17 aprilie 2009, reprezentând clauză penalizatoare; evacuarea pârâtei din imobil; obligarea acesteia la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru intervalul mai 2014 - aprilie 2017; obligarea pârâtei la achitarea sumei de 97.897 RON, reprezentând obligaţii accesorii născute din art. 8 al antecontractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, respectiv creanţe bugetare aferente imobilului D..

Totodată, pârâta-reclamantă SC C. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând să se constate că preţul actual al imobilului D., situat în judeţul Tulcea, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciara nr. x a UAT Maliuc, judeţul Tulcea, este 277.089 RON (fără T.V.A.), respectiv 290.943,45 RON cu T.V.A. şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, prin care să se stabilească perfectată vânzarea imobilului în discuţie, la preţul menţionat, cu obligarea pârâtei la plata diferenţei de preţ în cuantum de 22.216,45 RON.

Pentru a funcţiona efectul negativ al autorităţii lucrului judecat, în sensul celor statuate de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., este necesar însă, ca între cele două litigii succesive să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză a cererii de chemare în judecată.

Cu referire la părţile cauzei, ca prim element al autorităţii de lucru judecat, care se ataşează lucrului judecat, se constată că între cele două litigii se verifică identitatea, întrucât în ambele procese s-au dezbătut drepturi care intră în conţinutul aceluiaşi raport juridic, chiar dacă în primul proces calităţile procesuale ale părţilor au fost inversate, având în vedere că, în ambele dosare, părţile au stat în aceeaşi calitate juridică, anume reclamanta-pârâtă a cauzei de faţă a stat în calitate de promitentă-vânzătoare din antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, în timp ce pârâta-reclamantă SC C. SRL (intimata pricinii de faţă), s-a prevalat de calitatea de promitentă-cumpărătoare din acelaşi act juridic.

Din perspectiva soluţiei ce interesează în prezentul recurs - cererea de rezoluţiunea a antecontractului de vânzare-cumpărare în discuţie -, între cele două litigii funcţionează şi identitatea de obiect - pretenţia concretă dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte cauza cererilor de chemare în judecată (cu referire la capătul de cerere în rezoluţiunea antecontractului) sau fundamentul pretenţiei afirmate în fiecare dintre cele două litigii, Înalta Curte apreciază că aceasta este diferită, astfel că, autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului său negativ, ne este incidentă în speţă, contrar celor stabilite de instanţa de apel.

Cauza cererii de chemare în judecată priveşte instituţia, categoria juridică ori principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia, însă, cum într-o speţă particulară soluţia se pronunţă întotdeauna la un caz determinat, din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, interesează nu numai regula de drept aplicabilă, ci şi împrejurările de fapt datorită cărora respectiva regulă de drept este incidentă în acea speţă.

Or, în concret, în ceea ce priveşte cererea de rezoluţiune a antecontractului, cauza cererii de chemare în judecată a fost distinctă în fiecare dintre cele două pricini succesive.

Deşi la nivel abstract dispoziţiile legale invocate şi incidente pentru motivarea în drept a cererilor sunt aceleaşi - art. 1020, 1021 din C. civ. de la 1864 (în speţă, fiind vorba despre un act juridic guvernat de C. civ. de la 1864, sub aspect substanţial), în primul litigiu, reclamanta SC C. SRL a invocat neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă, stabilite prin antecontractul de vânzare-cumpărare între momentul încheierii acestuia (anul 2009) şi până la data formulării cererii de chemare în judecată (anul 2013).

În acest al doilea dosar însă, în care reclamanta SC A. SRL a solicitat rezoluţiunea aceluiaşi antecontract, s-a invocat neîndeplinirea culpabilă de către intimata-pârâtă-reclamantă SC C. SRL a obligaţiilor stabilite prin Sentinţa civilă nr. 347/20.02.2014 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin Decizia civilă nr. 54710.11.2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Dacă în primul litigiu cauza obligaţiilor pretins neîndeplinite în mod culpabil era antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, iar situaţia de fapt a vizat conduita părţilor în intervalul 2009-2013, în al doilea litigiu, deşi cauza obligaţiilor pretins neîndeplinite în mod culpabil de către intimata SC C. SRL este acelaşi antecontract, reclamanta a solicitat sancţionarea conduitei culpabile a pârâtei de după pronunţarea hotărârii în primul litigiu, prin care i-au fost stabilite în sarcină anumite obligaţii, în executarea în natură a celor asumate prin antecontract.

Ca atare, astfel cum recurenta susţine în mod fondat, situaţia de fapt valorificată în prezentul dosar vizează conduita intimatei după 10.11.2014 (data pronunţării hotărârii în apel, în primul dosar) sau, mai exact, după expirarea celor 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce reprezintă un termen de graţie stabilit prin sentinţă, în favoarea reclamantei-pârâte SC C. SRL.

Dat fiind acest raport juridic între cele două litigii şi, implicit, între elementele autorităţii de lucru judecat, este evident că instanţa de apel era ţinută de valorificarea lucrului judecat, exclusiv din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii, potrivit celor reglementate de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", între cele două dosare fiind doar o legătură de materie litigioasă, fără a se verifica însă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză pentru a putea funcţiona efectul negativ al lucrului judecat.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a instituţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, astfel cum recurenta susţine, având în vedere că a reţinut că în litigiul de faţă s-au readus în prim plan statuări din litigiul anterior, considerând că o nouă cerere de rezoluţiune a promisiunii de vânzare-cumpărare, promovate, de această dată, de către promitenta-vânzătoare SC A. SRL (după ce obţinuse câştig de cauză prin cererea reconvenţională din dosarul anterior), nu mai poate fi găsită ca întemeiată.

Conform celor anterior dezvoltate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod nelegal a dat eficienţă primului litigiul dintre părţi ca având valoarea unui litigiu identic - din perspectiva cererii de rezoluţiune a antecontractului -, făcând în mod indirect aplicarea efectului negativ al autorităţii lucrului judecat, chiar dacă cererea nu a fost respinsă ca inadmisibilă într-un mod explicit.

Or, o atare judecată, pentru recurenta-reclamantă, a fost de natură a antrena o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, cu consecinţa reluării judecăţii în apel, având în vedere că sentinţa apelată a fost schimbată în parte, prin valorificarea acestui fine de neprimire, fără a se proceda la evaluarea criticilor reclamantei-pârâte vizând fondul acestei pretenţii.

Înalta Curte reţine că, pe de altă parte, curtea de apel, într-o corectă aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, nu a procedat la o reevaluare nemijlocită a unui alt aspect litigios dintre părţi, deja tranşat în litigiul anterior, anume împrejurarea predării posesiei construcţiei de către recurentă către intimată, chiar dacă intimata, în acest dosar, a contestat această împrejurare de fapt, prin reluarea aspectelor deja invocate şi analizate de instanţa anterioară (contract de comodat încheiat între părţi în anul 2010 etc.).

O altă critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs se referă la faptul că instanţa de apel a încadrat în mod greşit litigiul de faţă ca fiind unul ce vizează drepturi reale, recurenta susţinând că s-a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, având în vedere că instanţa de apel a reţinut că "SC C. a fost considerată ca titulara dreptului real", deşi încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare nu generează în sarcina părţilor decât obligaţii de a face, şi nu dă naştere şi nici nu transferă nu drepturi reale.

Înalta Curte apreciază că acesta este reprezintă un aspect ce urmează a fi reevaluat în rejudecare, întrucât priveşte fondul cauzei, astfel încât, curtea de apel, după stabilirea corectă a limitelor devoluţiunii în apel, pornind de la premisele raportului juridic concret între cauza de faţă şi litigiul anterior şi, implicit, a efectelor lucrului judecat, conform celor dezlegate prin prezenta decizie, va proceda şi la identificarea efectelor încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, potrivit dispoziţiilor legale incidente în planul dreptului substanţial, precum şi la analizarea motivelor de apel de apel ale reclamantei-pârâte, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496, coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanta-pârâtă, va casa decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei nr. 199C din data de 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 martie 2020.

GGC - GV