Invalidity of unilateral spousal declaration converting marital property to personal assets: limits on rebutting the legal presumption of community property

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea introductivă A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. - în calitate de tată al defunctei D., decedată la data de 08.11.2016; E. şi F. în calitate de nepoţi de soră predecedată a defunctei, G. SA în calitate de creditor ipotecar asupra imobilului teren intravilan cad. x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, x CF x Paleu, cad. x CF x Paleu, x CF x Paleu; H. SA, în calitate de creditor ipotecar asupra imobilului casă de locuit şi teren în suprafaţă de 800 mp. situate în Oradea str. x, jud. Bihor înscrise sub Al şi Al. l în CF x Oradea solicitând instanţei să constate:

- nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/27.5.2011, de BNPA "I.", sub aspectul calităţii de bun propriu al defunctei D. şi, în consecinţă, să constate calitatea de bun comun, aflate în proprietatea reclamantului A. şi a soţiei decedate D., a bunului imobil constând în apartament, în casă colectivă, compus din 3 camere şi dependinţe situat în mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, înscris în sub Al în CF x Oradea nr. cad. x, cu rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x privitor la cad. x Oradea la poziţia B4, în sensul intabulării dreptului de proprietate, cu titlu de cumpărare bun comun, a lui A. şi D.;

- nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/31.10.2006, de BNP "I.", sub aspectul calităţii de bun propriu al defunctei D. şi, în consecinţă, să constate calitatea de bun comun, aflate în proprietatea lui A. şi a soţiei decedate D. a bunului imobil constând în apartament, în casă colectivă, compus din 1 cameră şi dependinţe situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscris sub. Al în CF x Oradea nr. top. x; cu rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x privitor la top. x Oradea la poziţia B1, în sensul intabulării dreptului de proprietate, cu titlu de cumpărare bun comun, a lui A. şi D.;

- nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/25.05.2006, de BNP "I.", sub aspectul calităţii de bun propriu al defunctei D. şi, în consecinţă, să constate calitatea de bun comun, aflat în proprietatea lui A. şi a soţiei decedate D. a bunului imobil constând în teren intravilan în supr. de 800 mp. situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscrise în CF x Oradea sub. Al cad. x; cu rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x privitor la cad. x Oradea la poziţia B1 în sensul intabulării dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare-bun comun, a lui A. şi D.;

- calitatea de bun comun aflat în proprietatea lui A. şi a soţiei decedate D., dobândit prin construire, a bunului imobil constând în casă de locuit în suprafaţă de 168 mp. la sol, supr. constr. 405,22 mp. situată în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscrisă sub Al. l. în CF x Oradea cad. x; cu rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare x Oradea privitor la cad. x la poziţia B4 în sensul intabulării dreptului de proprietate a lui A. şi D. cu titlu de construire;

- caracterul deghizat al preţului vânzării din cadrul contractului de donaţie şi vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/17.06.2004, constatând totodată că preţul real al imobilului teren în suprafaţă de 6.000 mp. situat în Com. Paleu, sat x, înscris în CF nedef. x Paleu cad. x a fost de 41.500 euro, conform actului secret "Antecontract de vânzare-cumpărare bun Imobil"

- nulitatea parţială a contractului de donaţie şi vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/17.06.2004, sub aspectul calităţii de bun propriu al defunctei D. şi, în consecinţă, să constate calitatea de bunuri comune în cotă de 39/41 parte, aflat în proprietatea lui A. şi a soţiei decedate D., respectiv 2/41 parte bun propriu aflat în proprietatea soţiei decedate D. a următoarelor terenuri intravilane: 926 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 926 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; de 926 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 923 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 923 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 923 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; 453 mp. situat în Paleu nr. cad. x CF x Paleu; cu rectificarea Cărţilor Funciare CF x Paleu privitor la nr. cad. x,CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, CF x Paleu privitor la nr. cad. x, toate în ceea ce priveşte B 1 în sensul intabulării ca bun comun în cotă de 39/41 parte, aflate în proprietatea lui A. şi a soţiei decedate D., respectiv 2/41 parte bun propriu aflat în proprietatea soţiei decedate D..

Prin cererea modificatoare a acţiunii, reclamantul a solicitat extinderea cadrului procesual al cererii de chemare în judecată, ce formează obiectul dosarului x/2017, prin introducerea în cauză a pârâţilor: SC J. (fostă SC K. SRL), având calitatea de vânzător, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.5.2011 de I., a cărui nulitate absolută parţială s-a invocat; L., având calitatea de vânzător, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr. x/25.05.2006, de BNP I., a cărui nulitate absolută parţială s-a invocat; M. şi N., în calitate de vânzători în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.10.2006 de BNP I., a cărui nulitate absolută parţială s-a invocat; O., în calitate de vânzător, în cadrul contractului de donaţie şi vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.06.2004 a cărui nulitate absolută parţială s-a invocat şi a arătat că celelalte capete de cerere cuprinse în cadrul acţiunii civile introductive rămân neschimbate.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 30 Codul familiei (Legea nr. 4/1953), art. 907 C. civ., art. 30 C. proc. civ.

Pârâţii C. şi B., E. şi F. au formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii formulate de A. cu acordarea de cheltuieli de judecata. Au invocat excepţiile inadmisibilităţii cererii şi prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capetele 1 - 3 de cerere.

Pârâta G. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a capătului de cerere cu privire la constatarea caracterului deghizat al preţului vânzării şi, respectiv, a nulităţi parţiale a contractului de donaţie şi vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/17.06.2004.

Pârâţii M. şi N., prin concluzii scrise, au solicitat respingerea acţiunii în partea care îi priveşte.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 196/C/11 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capetele 1 - 3 de cerere şi s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., acesta fiind obligat să achite pârâţilor C., B., E. şi F. suma de 3500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin Decizia nr. 1102/A din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 196/C din 11 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractual de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27 mai 2011 de I. prin care s-a stabilit calitatea de bun propriu al defunctei D. a imobilului reprezentând în natură apartamentul nr. x din casa colectivă, compus din 3 camere şi dependinţe, situat în Oradea, strada x, nr. 20, judeţul Bihor, înscris sub Al în C.F. nr. x Oradea, număr cadastral x şi, în consecinţă, a constat calitatea de bun comun a acestuia al apelantului A.

şi al defunctei sale soţii, D.; a dispus rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x Oradea, cu privire la numărul cadastral x, menţiunea de sub B4, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus-menţionat, cu titlu de cumpărare, bun comun al apelantului A. şi al defunctei sale soţii, D.; a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 octombrie 2006 de BNP I. prin care s-a stabilit calitatea de bun propriu al defunctei D. a imobilului reprezentând în natură apartamentul 1 din casa colectivă, compus din o cameră şi dependinţe, situat în Oradea, strada x, nr. 11, judeţul Bihor, înscris sub A 1 în C.F. nr. x Oradea, nr. topo. x şi, în consecinţă, a constat calitatea de bun comun a acestuia al apelantului A.

şi al defunctei sale soţii, D.; a dispus rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x Oradea, cu privire la nr. topo. x, menţiunea de sub B 1, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, cu titlu de cumpărare, bun comun al apelantului A. şi al defunctei sale soţii, D.; a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 25 mai 2006 de BNP I. prin care s-a stabilit calitatea de bun propriu al defunctei D. a imobilului constând în teren intravilan în suprafaţă de 800 mp, situat în Oradea, strada x, nr. 125, judeţul Bihor, înscris în CF nr. x Oradea, sub Al, număr cadastral x şi, în consecinţă, a constatat calitatea de bun comun a acestuia al apelantului A.

şi al defunctei sale soţii, D.; a dispus rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x Oradea, cu privire la numărul cadastral x, menţiunea de sub B1, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, cu titlu de cumpărare, bun comun al apelantului A. şi al defunctei sale soţii, D.; a constatat calitatea de bun comun al apelantului A. şi al defunctei sale soţii, D., dobândit prin construire, a bunului imobil constând în casă de locuit cu o suprafaţă construită la sol de 168 mp, situată în Oradea, strada x, nr. 125, judeţul Bihor, înscrisă sub A 1.1 în C.F. nr. x Oradea, număr cadastral x; a dispus rectificarea cuprinsului Cărţii Funciare nr. x Oradea, cu privire la numărul cadastral x, menţiunea de sub B4, în sensul întabulării dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, cu titlu de construire, bun comun al apelantului A.

şi al defunctei sale soţii, D.; a obligat pe pârâţii C., B., E. şi F. la plata către reclamantul A. a sumei de 11.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă; a înlăturat dispoziţia prin care a fost obligat reclamantul A. să achite pârâţilor C., B., E. şi F. suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial redus; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei; au fost obligaţi intimaţii C., B., E. şi F. la plata către apelantul A. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel; a fost respinsă cererea formulată de intimata H.

SA privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Această ultimă decizie a fost atacată pe calea recursului de către pârâţii C., B., E. şi F..

4. Cererea de recurs

Recurenţii au indicat, ca temei de drept a cererii de recurs, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

1. Printr-o primă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la mărturisire, ca mijloc de probă, întrucât a reţinut că mărturisirea este inadmisibilă, fără a indica temeiul de drept. Arată că, în raport de dispoziţiile art. 349 alin. (1), art. 350 alin. (1) şi art. 270 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea extrajudiciară, privind calitatea de bunuri proprii a imobilelor aparţinând defunctei D., a fost făcută de către reclamant în faţa notarului public şi are aceeaşi forţă probantă ca înscrisul în care a fost materializată. Instanţa de apel nu analizează aceste aspecte, recurenţii susţinând că, sub acest aspect, hotărârea este şi nemotivată.

2. Recurenţii susţin că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 30 şi art. 31 lit. b) şi f) din C. fam., dând valoare absolută prezumţiei legale potrivit căreia, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, menţionând în susţinerea acestui considerent o decizie din anul 1960, a fostului Tribunal Suprem. Însă, mărturisirea extrajudiciară a unuia dintre soţi referitoare la caracterul de bun propriu a bunului dobândit în timpul căsătoriei de către celălalt soţ constituie o probă prin care prezumţia privind comunitatea de bunuri poate fi răsturnată. O astfel de mărturisire nu are natura juridică a unei convenţii matrimoniale contrară comunităţii de bunuri, întrucât ea reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă, deci un act juridic unilateral, iar nu o convenţie.

3. Decizia atacată este nelegală şi sub aspectul neaplicării de către instanţa de apel a prevederilor dispoziţiilor art. 31 lit. f) din C. fam.. Astfel, dacă instanţa de apel nu a recunoscut valoare probantă mărturisirii extrajudiciare făcută de reclamant în cuprinsul fiecărui contract de vânzare cumpărare, cât priveşte provenienţa banilor reprezentând preţul, instanţa trebuia să clarifice dacă o astfel de declaraţie nu are semnificaţia juridică a unei renunţări la drept în favoarea defunctei sale soţii, respectiv a unei donaţii indirecte în favoarea acesteia. Oricum, indiferent de calificarea care ar fi fost dată acestei mărturisiri, ea reprezintă un act juridic pe deplin valabil, ce nu putea fi ignorat sau lovit de nulitate absolută, astfel cum reţine greşit instanţa de apel.

4. În mod greşit şi fără temei legal a reţinut instanţa de apel că, dată fiind sancţiunea instituită de art. 30 alin. (2) din C. fam., a nulităţii absolute, principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil în cauză. Acest principiu este de aplicabilitate generală în materie contractuală şi în materie procesuală, întrucât respectarea lui constituie o premisă a exercitării cu bună credinţă a drepturilor subiective şi a drepturilor procesuale, evitarea abuzului de drept şi prezervarea securităţii raporturilor juridice.

5. Decizia recurată este nelegală şi sub aspectul statuărilor făcute în legătură cu imobilul casă de locuit, cu suprafaţă la sol de 168 mp. Se pretinde că instanţa a reţinut greşit ipoteza în care ambii soţi ridică o construcţie, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietatea unuia dintre ei, construcţia devine proprietatea comună a soţilor, iar soţul neproprietar al terenului dobândeşte asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei, fiind înlăturate eronat de la aplicare regulile privind accesiunea imobiliară. În susţinerea incidenţei dispoziţiile art. 492 C. proc. civ. 1865, recurenţii au invocat şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Bock şi Palade contra României

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate a apelului reclamantului, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la 27 martie 2019, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii cererii de recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar prin întâmpinarea formulată, la 5,04.2019, intimata H. SA a a solicitat să constate caracterul fondat al motivelor de recurs.

Recurenţii au depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul A., solicitând respingerea apărărilor formulate în cauză.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâţii B., E., C. şi F. împotriva Deciziei nr. 1102/A din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată a recursului la 27 februarie 2020, ora 09:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor legale referitoare la mărturisire, ca mijloc de probă, întrucât a reţinut că mărturisirea este inadmisibilă, fără a indica temeiul de drept. Au mai susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 349 alin. (1), art. 350 alin. (1) şi art. 270 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea extrajudiciară privind calitatea de bunuri proprii a imobilelor aparţinând defunctei D. a fost făcută de către reclamant în faţa notarului public, cu ocazia redactării contractelor de vânzare cumpărare şi a fost reprodusă în conţinutul fiecăruia dintre ele. Consideră, astfel, că forţa probantă a acestei mărturisiri extrajudiciare este aceeaşi pe care o are înscrisul notarial constatator al acesteia, aspecte care nu au fost analizate de instanţa de apel, sens în care au apreciat că, din această perspectivă, hotărârea este şi nemotivată.

Referitor la legea aplicabilă mijloacelor de probă, cu titlu preliminar, Înalta Curte va reţine că, potrivit art. 26 C. proc. civ., legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. Astfel, chiar dacă trimiterea recurenţilor la dispoziţiile procedurale din noul C. proc. civ., respectiv la art. 349 alin. (4), art. 350 alin. (1), art. 270 alin. (2) din Noul C. proc. civ., cu privire la forţa probantă a mărturisirii extrajudiciare din cuprinsul actelor juridice contestate, este eronată, Înalta Curte va avea în vedere că textele legale evocate îşi găsesc corespondent (în raport de normele care vizează aplicarea în timp a legii de procedură civilă relativ la mijloacele de probă) în normele înscrise în art. 1204 şi art. 1206 din vechiul C. civ.

Cu toate acestea, examinarea susţinerilor recurenţilor care vizează modul în care instanţa de apel a apreciat forţa probantă a mărturisirii reclamantului, inserată în cuprinsul actelor juridice contestate nu va putea fi realizată în recurs. Mărturisirea extrajudiciară constituie un mijloc de probă, iar modalitatea în care instanţa de apel a dat valoare probatorie acestui mijloc de probă se circumscrie operaţiunii de apreciere a judecătorului, în conformitate cu regulile generale de probaţiune. Rezultă că aprecierea poartă asupra elementelor de fapt şi nu asupra elementelor de drept, astfel încât criticile recurenţilor care se referă la modul în care instanţa de apel a dat valoare probatorie mărturisirii extrajudiciare (element supus aprecierii judecătorului) reprezintă aspecte care vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt, raportat la probele administrate Or, aceste critici nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs.

Subsumat acestor critici, recurenţii au pretins că instanţa de apel nu a analizat forţa probantă a mărturisirii extrajudiciare făcute în faţa notarului şi nu a înlăturat justificat statuarea primei instanţe cu privire la faptul că mărturisirea inserată în conţinutul contractelor contestate nu contravine regimului comunităţii matrimoniale, fără a stabili un alt regim matrimonial între soţi, neregularitate care ar conduce şi la concluzia că decizia atacată este şi nemotivată.

Relativ la aceste din urmă susţineri, Înalta Curte constată că, deşi recursul este în integralitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), critica recurenţilor impune şi examinarea motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce a fost evocată şi ipoteza referitoare la nemotivarea hotărârii.

Susţinerea recurenţilor nu poate fi primită, de vreme ce instanţa de apel a constatat, din situaţia de fapt reţinută în cauză, că declaraţiile reclamantului, inserate în cuprinsul contractelor a căror nulitate se solicită, conduc la recunoaşterea regimului juridic de bun propriu a bunurilor achiziţionate de soţi în timpul căsătoriei, care reprezintă în fapt o convenţie a soţilor care încalcă regimul comunităţii legale prevăzut de art. 30 din C. fam..

Contrar celor arătate de recurenţi, nu poate fi reţinută incidenţa ipotezei ce atrage casarea pentru motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de admitere a apelului.

În esenţă, evocând regula înscrisă în art. 30 Codul familiei, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, precum şi excepţia de la comunitatea de bunuri, înscrisă în art. 31 Codul familiei care prevedea, în mod limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ, Curtea de Apel a reţinut că soţii nu pot, prin act juridic, să prevadă că anumite bunuri (care nu intră în categoria celor prevăzute de lege) sunt proprii, deoarece ar însemna, contrar art. 30 din C. fam., să se restrângă comunitatea de bunuri.

Instanţa de apel a arătat că legea nu permite încheierea de convenţii între soţi sau între aceştia şi terţi prin care să se recunoască, ca fiind bunuri proprii, şi alte categorii de bunuri decât cele reglementate de art. 31 Codul familiei, astfel încât declaraţia prin care unul din soţi recunoaşte că nu a avut nicio contribuţie la dobândirea unor bunuri achiziţionate în timpul căsătoriei este nulă, sens în care s-a făcut referire şi la aspectele reţinute în jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem (Decizia civilă nr. 31/11 ianuarie 1960). De asemenea, Curtea de Apel a reţinut că mărturisirea este inadmisibilă ori de câte ori este de natură să ducă la pierderea unui drept sau la decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate să facă tranzacţie. Cum cel mai adesea mărturisirea constituie o renunţare parţială la comunitatea de bunuri, instanţa de apel a arătat că este nulă mărturisirea extrajudiciară făcută în timpul căsătoriei prin care unul dintre soţi recunoaşte că un bun aparţine, cu titlu de bun propriu, celuilalt soţ. S-a mai arătat că, în situaţia în care o asemenea mărturisire nu se sprijină pe probe obiective, aceasta este lipsită de orice putere probantă. În cazul analizat, instanţa de apel a argumentat că declaraţiile reclamantului inserate în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare autentice, în sensul că bunurile achiziţionate sunt bunuri proprii ale defunctei D., nu se sprijină pe probe obiective din care să rezulte încadrarea lor în categoriile enumerate de art. 31 din C. fam., fiind lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 30 alin. (2) din C. fam..

În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel a mai arătat că nu a fost dovedită nici existenţa unei subrogaţii reale cu titlu universal, respectiv că preţul imobilelor ar fi fost plătit efectiv cu banii proveniţi din vânzarea unui alt imobil, bun propriu al defunctei sau cu banii proprii ai acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 31 lit. f) din C. fam.. Dimpotrivă, din cuprinsul antecontractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a reţinut că preţul imobilelor a fost achitat de ambii soţi, anterior încheierii contractelor în formă autentică.

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau nu ar fi analizat apărările formulate în cauză cu privire la forţa probantă a mărturisirii extrajudiciare cuprinse în contractele autentice de vânzare-cumpărare care fac obiectul cauzei de faţă, aceste aspecte fiind supuse examinării şi cuprinse în raţionamentul juridic al instanţei, care a fundamentat soluţia pronunţată relativ la apelul declarat de reclamant.

Evocând motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. 1, pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au pretins aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiile art. 30 şi art. 31 lit. b) şi f) din C. fam.. În esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel, în mod greşi, a dat o valoare absolută prezumţiei legale potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune. Astfel, nu s-a avut în vedere că prezumţia legală a comunităţii de bunuri are o valoare relativă, care poate fi răsturnată, prin probe, de soţul interesat. S-a pretins că mărturisirea extrajudiciară a reclamantului referitoare la caracterul de bun propriu a bunului dobândit, în timpul căsătoriei, de către defunctă constituie o probă care a condus la răsturnarea prezumţiei privind comunitatea de bunuri şi care constituie o manifestare unilaterală de voinţă, deci un act juridic unilateral şi nu o convenţie.

Critica recurenţilor nu poate fi primită.

vechiul Cod al familiei a constituit sediul materiei în privinţa regimului matrimonial unic, act normativ care stabilea o prezumţie de comunitate, în sensul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt bunuri comune de la data achiziţionării lor, fără a se deosebi între modurile de dobândire [art. 30 alin. (3) din C. fam.]. Deşi calitatea de bun comun era prezumată de lege, într-adevăr, astfel cum susţin şi recurenţii, prezumţia de comunitate nu avea caracter absolut, ci relativ, putând fi răsturnată, prin probe contrare, de soţul care o contestă.

Reţinând aceste consideraţii de ordin teoretic Înalta Curte notează că susţinerea recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel ar fi dat valoare absolută prezumţiei legale referitoare la comunitatea de bunuri, este greşită. Se observă, din considerentele deciziei atacate, că instanţa de apel nu a negat susţinerea pârâţilor potrivit căreia mărturisirea din cuprinsul contractelor autentice ar putea conduce la răsturnarea prezumţiei referitoare la comunitatea de bunuri, însă dat fiind faptul că mărturisirea constituie un mijloc de probă, instanţa de apel a arătat că declaraţiile reclamantului, inserate în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare, nu se sprijină şi nu se coroborează cu alte probe obiective, din care să rezulte că bunurile achiziţionate sunt bunuri proprii ale defunctei, în sensul încadrării acestora în categoriile prevăzute de art. 31 din C. fam.. Fiind înlăturată justificat apărarea pârâţilor, rezultă că susţinerea recurenţilor se vădeşte a fi nefondată.

Nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată şi sub aspectul neaplicării prevederilor art. 31 lit. f) din C. fam.. Deşi nu a fost recunoscută valoarea probantă a mărturisirii extrajudiciare făcută de reclamant în cuprinsul fiecărui contract de vânzare cumpărare, referitor la provenienţa banilor reprezentând preţul din acele contracte, recurenţii au pretins că instanţa de apel trebuia să analizeze dacă, o astfel de declaraţie, nu are semnificaţia juridică unei renunţări la drept în favoarea defunctei soţii, respectiv a unei donaţii indirecte în favoarea acesteia.

Contrar susţinerilor formulate de recurenţi, fiind învestită a clarifica chestiune litigioasă a regimului juridic aplicabil imobilelor dobândite de defuncta D. în timpul căsătoriei cu reclamantul, instanţa de apel a reţinut, din situaţia de fapt determinată pe baza probelor administrate, că imobilele achiziţionate de foştii soţi se supun regimului comunităţii de bunuri, nefiind achiziţionate din veniturile proprii ale defunctei. Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că nu a fost dovedit nici existenţa vreunei subrogaţii reale cu titlu universal prin care imobilele să fi fost cumpărate cu banii proveniţi din vânzarea unui alt imobil, bun propriu a defunctei.

Relativ la necesitatea verificării, în apel, dacă declaraţiile reclamantului, din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare, ar putea avea semnificaţia juridică a unei renunţări la drept în favoarea defunctei sale soţii ori a unei donaţii indirecte în favoarea acesteia, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt formulate pentru prima dată în recurs, susţineri care, de altfel, nici nu pot face obiect al examinării în recurs, de vreme ce, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că preţul imobilelor a fost achitat de ambii soţi, anterior încheierii contractelor în formă autentică, iar aspectele semnalate presupun verificări de fapt şi evaluarea probelor administrate. Or, Înalta Curte nu poate reevalua situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, controlul judiciar putând fi realizat doar pe baza motivelor de nelegalitate a hotărârilor, nu şi a celor de netemeinicie.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a principiului de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", susţinerea recurenţilor se vădeşte a fi nefondată. Principiul evocat, potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept nu poate opera în cauză, faţă de caracterul absolut al nulităţii pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, nulitate care are un regim juridic distinct, ce poate fi invocat de orice persoană interesată şi care justifică un interes. Caracterul de ordine publică al nulităţilor absolute, ce sancţionează actele juridice încheiate cu încălcarea unor prevederi legale imperative, este prioritar principiului potrivit căruia "nimeni nu poate să invoce propria turpitudine", iar excepţia referitoare la o atare nulitate poate fi ridicată de orice persoană care are un interes. Cum, în cauză, este vorba de încălcarea unor norme legale, cu caracter imperativ, a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute, problema analizării vreunei culpe în sarcina reclamantului este de prisos a fi analizată, de vreme ce sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi evitată.

Sub un ultim aspect, s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate în legătură cu imobilul casă de locuit, în sensul înlăturării eronate a incidenţei regulilor referitoare la accesiunea imobiliară. S-a arătat că, potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului devine, prin accesiune, şi proprietarul construcţiilor şi plantaţiilor, apreciindu-se că dispoziţiile evocate sunt aplicabile cauzei, întrucât imobilul de locuit a fost construit în intervalul 2007-2010. S-a mai pretins că reclamantul a consimţit ca documentele necesare construirii imobilului să fie eliberate exclusiv pe numele defunctei sale soţii, confirmând, astfel, că imobilul a fost edificat exclusiv cu banii proprii ai defunctei soţii, proveniţi anterior căsătoriei, precum şi cu ajutorul financiar al părinţilor acesteia. În aceste circumstanţe, s-a pretins că instanţa de apel a reţinut greşit că imobilul de locuit face parte din comunitatea de bunuri a soţilor, de vreme ce este cunoscut faptul că proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiei, până la proba contrarie.

Critica recurenţilor nu poate fi primită.

Regulile referitoare la accesiunea imobiliară artificială, înscrise în art. 492 C. civ., potrivit cărora "orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pămînt sau asupra pămîntului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pămînt cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până la proba contrară", nu sunt aplicabile cauzei, în raport de prezumţia de comunitate a bunurilor, prevăzută de dispoziţiile art. 30 din C. fam..

Din situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de apel a reţinut că imobilul casă de locuit a fost edificat, de comun acord, de cei doi soţi, în timpul căsătoriei acestora, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri. Or, circumstanţele factuale reţinute de instanţa de apel nu au condus la răsturnarea prezumţiei privind comunitatea de bunuri, astfel încât Înalta Curte va reţine că natura juridică a construcţiei a fost judicios clarificată, în sensul că imobilul de locuit are natura juridică de bun comun al soţilor şi că acesta se supune regimului juridic instituit de art. 30 din C. fam..

Trimiterea instanţei de apel, în cuprinsul raţionamentului expus, la decizia de îndrumare nr. 19/08.09.1960 a fostului Tribunal Suprem, emisă în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, a fost realizată doar sub aspectul clarificării regimului juridic al construcţiei. Astfel, instanţa de apel a înlăturat susţinerea referitoare al aplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun a accesiunii imobiliare, de vreme ce a reţinut, din probatoriul administrat, că imobilul-casă de locuit a fost construit de ambii soţi, cu mijloace financiare care fac parte din comunitatea de bunuri, context în care a apreciat că imobilul se plasează sub regimul juridic reglementat de art. 30 din C. fam..

Subsumat acestei critici, recurenţii au mai pretins aplicare greşită a legii în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, în cauza Bock şi Palade contra României că, în temeiul jurisprudenţei instanţelor interne, dreptul de superficie se dobândeşte exclusiv prin lege, prin uzucapiune, prin legat sau prin convenţia părţilor. Simplul fapt de a construi pe terenul altuia, chiar şi cu bună credinţă, nu poate da naştere unui drept de superficie în beneficiul constructorului, în absenţa posibilităţii aplicării unuia dintre modurile de dobândire amintite.

Contrar susţinerilor formulate, trimiterea recurenţilor la jurisprudenţei Curţii europene (cauza Bock şi Palade contra României) nu poate fi reţinută, întrucât cauzele reclamă, în esenţă, situaţii juridice în care se ridică aceeaşi problemă de drept, ipoteză care nu se identifică în cauză, în raport cu obiectul învestirii instanţei de recurs.

Într-adevăr, abordarea jurisprudenţială a instanţei de contencios european, evocată în hotărârea din 15 februarie 2007, subliniază cerinţa premisă, în cadrul examinării cererilor referitoare la constituirea dreptului de superficie, respectiv aceea că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenţia părţilor sau prin prescripţie achizitivă.

Problema ridicată de recurenţi în legătură cu determinarea izvorului dreptului de superficie cu privire la terenul, pe care s-a edificat construcţia în timpul căsătoriei soţilor, nu se impune a fi clarificată în recurs.

Relativ la terenul, în suprafaţă de 800 mp, situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscrise în CF x Oradea, pe care s-a edificat casa de locuit, instanţa de apel a statuat că imobilul este supus regimului juridic al comunităţii de bunuri. Cum aspectul referitor la determinarea naturii juridice a terenului, pe care este edificată construcţia, nu a fost contestat în recursul de faţă, susţinerea recurenţilor referitoare la jurisprudenţa Curţii europene, la care fac trimitere sub aspectul modalităţii de constituire a dreptului de superficie, apare ca fiind lipsită de relevanţă şi nu se impune a fi examinată.

De asemenea, fără a relua argumentele prezentate în precedent, Înalta Curte subliniază că cenzura de legalitate a hotărârii recurate este posibil a fi realizată doar raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât, sub aspectului determinării naturii juridice a construcţiei, argumentele recurenţilor referitoare la titularul autorizaţiilor şi avizelor obţinute pentru edificarea casei de locuit, achiesarea reclamantului la intabularea acestui imobil pe numele fostei sale soţii, sursa veniturilor alocate pentru edificarea construcţiei nu pot constitui obiect al verificărilor în recurs, întrucât aceste susţineri conduc la reevaluarea elementelor de fapt şi au drept scop invalidarea raţionamentul instanţei de apel.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B., E. şi F. în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai lui C..

Reţinând culpa procesuală a recurenţilor, Înalta Curte va dispune obligarea recurenţilor la plata sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatului A. şi la plata sumei de 247,60 RON în favoarea intimatei H. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B., E. şi F. în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai lui C., împotriva Deciziei civile nr. 1102/A din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în favoarea intimatului A. şi la plata sumei de 247,60 RON în favoarea intimatei H. SA.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2020.

GGC - GV