Municipality's reivindication claim for expropriated forest land rejected as special restitution laws displace general ownership action

1. Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 12 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Suceava să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1.163,71 ha teren cu vegetaţie forestieră, situat pe raza comunei Poiana Stampei, judeţul Suceava, în ridul (muntele) numit "Strunior", înscris în CF nr. x Bistriţa Bârgăului, nr. top. x-35; obligarea pârâtei Comuna Prundu Bârgăului să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 47,77 ha, situată în ridul (muntele) numit "Strunior", înscrisă în CF nr. x UA 57 şi 60; obligarea pârâtei Comuna Tiha Bârgăului să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 175,21 ha, situată în ridul (muntele) "Strunior", înscrisă în CF nr. x UA 27, 28, 29, 30, 31, 32; obligarea pârâtelor să îi predea terenul în posesie şi să se abţină pe viitor de la orice act de tulburare în posesie; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 563 C. civ.

Pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat introducerea, în cauză, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de proprietar al terenului obiect al acţiunii, iar, pe cale de excepţie, a invocat inadmisibilitatea acţiunii, determinat de împrejurarea că terenul în litigiu, aflându-se la 1 ianuarie 1990, în amenajamentele silvice, retrocedarea se poate realiza doar cu respectarea procedurilor reglementate de legile speciale. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâta Comuna Tiha Bârgăului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca netemeinică.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat încuviinţarea, în principiu, a cererii de arătare a titularului dreptului, formulate de Direcţia Silvică Suceava.

Prin încheierea de şedinţă din 13 octombrie 2017, instanţa, în temeiul art. 64 raportat la art. 77 alin. (3) C. proc. civ., a încuviinţat, în principiu, cererea de arătare a titularului dreptului de proprietate, formulată de către pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Suceava, sens în care, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a dobândit calitatea de pârât în prezenta cauză.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2017, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, întrucât neurmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 nu constituie un fine de neprimire a acţiunii în revendicare, raportat şi la dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2017, Tribunalul Suceava, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cerere formulată de reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului, prin Primar, şi a trimis dosarul la Curtea Constituţională în vederea soluţionării acestei excepţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin Sentinţa civilă nr. 1548/15 decembrie 2017, Tribunalul Suceava, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin Decizia nr. 1031/31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului - prin Primar, fiind respinsă şi cererea pârâtei Comuna Tiha Bârgăului de acordare a cheltuielilor de judecată din apel, ca nefondată.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 563 alin. (1) C. civ., temeiul de drept al acţiunii introductive de instanţă, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o persoană care îl deţine fără drept.

Acţiunea în revendicare este acţiunea civilă formulată de către proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Astfel, reclamantul, care se pretinde proprietar asupra unui bun, are sarcina probei dreptului pretins. Pârâtul posesor are o poziţie pur pasivă, de aşteptare, în favoarea lui operând o prezumţie relativă de proprietate, dedusă din simplu fapt al posesiei.

Cu alte cuvinte, pentru a justifica temeinicia acţiunii, reclamantul trebuie să facă dovada incidenţei unui mod de dobândire a proprietăţii în favoarea sa, dintre cele reglementate de art. 557 din C. civ.. O astfel de dovadă presupune existenţa unui titlu de proprietate înţeles ca act juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă în favoarea persoanei care îl invocă.

Conform art. 249 C. proc. civ., cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege. Ca atare, în speţă, reclamanta trebuia să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat. Prin urmare, cea care trebuia să facă dovada pretenţiilor sale era reclamanta, pârâţii nefiind obligaţi să facă vreo dovadă, cu atât mai puţin dovada dreptului lor pentru terenul deţinut.

În speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unui titlu de către reclamantă, cu atât mai puţin existenţa unui titlu valabil.

Reclamanta îşi întemeiază acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze civile pe extrasul de CF nr. x Bistriţa Bârgăului.

Prin însăşi acţiunea formulată, reclamanta a arătat că, din anul 1948, pădurea a fost preluată abuziv în proprietatea statului, terenul respectiv a fost administrat şi folosit de Statul Român prin diverse forme de organizare, astfel că, şi în prezent, suprafaţa de 1.163,61 ha este administrată şi exploatată de Direcţia Silvică Suceava, prin A., iar celelalte două suprafeţe arătate în petite sunt folosite de pârâtele Comuna Tiha Bârgăului şi Comuna Prundu Bârgăului. De asemenea, aşa cum a susţinut şi reclamanta, suprafaţa de teren revendicată este inclusă în amenajamentul silvic al U.P. IV "Strunior", A..

Or, faţă de constatarea includerii terenului în litigiu în amenajamentul silvic, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile legale incidente în cauză au fost corect interpretate şi aplicate de prima instanţă.

Astfel, atât prevederile art. 1 din Codul silvic din 1962, art. 2 lit. b), art. 5 coroborate cu art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 16 din Legea nr. 26/1996, cât şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, stabilesc că dreptul de proprietate pentru suprafeţele de teren incluse în amenajamentele silvice aparţine statului, fără nicio condiţionare în privinţa modalităţii de preluare a acestui teren de la proprietarii anteriori.

Ca atare, în mod corect, ţinând seama de regimul său juridic actual, prima instanţă a stabilit că terenul în litigiu este supus legilor speciale de reparaţie.

Deci, terenurile forestiere, din categoria cărora face parte şi cel revendicat în cauză, se află sub incidenta legilor speciale de reparaţie, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidenţa căreia se află, ca singur act care determină, în mod concret, imobilul şi vecinătăţile lui.

Legile fondului funciar - care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.

Reclamanta nu a făcut dovada că, deşi a urmat, a şi finalizat procedura stabilită de lege pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, prin obţinerea titlului de proprietate.

În lipsa titlului de proprietate, în mod corect a reţinut instanţa de fond că dreptul a cărui încălcare a fost dedusă judecăţii nu poate fi, în mod valabil, întemeiat pe actul depus în susţinerea acţiunii.

Acest înscris, respectiv extras de CF nr. x Bistriţa Bârgăului, putea susţine, eventual, probator doar cererea de redobândire a dreptului de proprietate formulată în condiţiile legii speciale de reparaţie, pentru că face parte din categoria actelor referitoare la existenţa şi întinderea dreptului a cărui reconstituire se putea cere.

Într-adevăr, reclamanta a întreprins demersuri pentru redobândirea dreptului de proprietate în condiţiile legii speciale de reparaţie, în care însă nu a insistat şi care, deci, nu s-au materializat prin obţinerea titlului de proprietate.

Astfel, în baza Legii nr. 247/2005, reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 1.445,24 ha teren cu vegetaţie forestieră, aceasta fiind invalidată prin Hotărârea nr. 2075/29 august 2007 a Comisiei judeţene Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat plângere, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Vatra Dornei, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 730/15 mai 2008, prin care plângerea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs, iar Tribunalul Suceava, prin Decizia civilă nr. 2354 din 6 noiembrie 2008, a admis recursul, a casat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 198/22 februarie 2012 a Judecătoriei Vatra Dornei, plângerea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs, iar Tribunalul Suceava, prin Decizia civilă nr. 1906 din 4 octombrie 2012, a admis recursul, a casat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2008*.

Prin încheierea din 10.01.2015, Judecătoria Vatra Dornei a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 1551 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., întrucât desfăşurarea normală a procesului a fost împiedicată din culpa reclamantei, care nu şi-a împlinit obligaţia de a achita onorariul provizoriu pentru expertul topo.

Prin Sentinţa civilă nr. 1038/21 decembrie 2016 a Judecătoriei Vatra Dornei, s-a constatat perimată plângerea reclamantei prin care a solicitat anularea hotărârii Comisiei judeţene Suceava şi reconstituirea, în favoarea sa, a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 1.445,24 ha teren cu vegetaţie forestieră.

Susţinerea reclamantei, în sensul că perimarea cererii sale s-a produs din imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate ca urmare a pierderii colii de carte funciară de către deţinătorul acesteia, nu poate fi reţinută în condiţiile în care Sentinţa civilă nr. 3917/2010 a Judecătoriei Bistriţa, prin care s-a dispus reconstituirea colii de carte funciară nr. x Bistriţa Bârgăului a fost pronunţată la 30 iunie 2010, dată la care Dosarul nr. x/2008, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1038/21 decembrie 2016 a Judecătoriei Vatra Dornei,era pendinte încă pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei.

Calitatea reclamantei, de proprietar al bunului revendicat, nu poate fi întemeiata nici pe extrasul de CF nr. x Bistriţa Bârgăului, din care rezultă că dreptul de proprietate este înscris pe comunele Tiha Bârgăului şi Mureşenii Bârgăului şi nicidecum în favoarea reclamantei Comuna Bistriţa Bârgăului, iar suprafaţa de pădure de 797 ha este situată la locul Vârful Gruiului şi nu muntele Strunioru, aşa cum susţine reclamanta, pentru că reglementările în vigoare stabilesc, în mod expres, că aceasta era obligată să solicite reconstituirea dreptului de proprietate după procedura prevăzută de Legile fondului funciar, cu excluderea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, demers procesual care poate fi exercitat doar după eliberarea titlului de proprietate.

Faptul că ulterior, în anul 2010, a fost reconstituită C.F. nr. x, prin încheierea nr. 25429/2010 a O.C.P.I. Bistriţa Năsăud, în considerarea Sentinţei civile nr. 3917/30 decembrie 2010 a Judecătoriei Bistriţa, având în vedere că a avut loc după momentul introducerii acţiunii pentru redobândirea dreptului de proprietate în condiţiile legii speciale de reparaţie şi anterior promovării prezentei acţiuni, corect s-a conchis că este vorba despre o înscriere "pro causa", efectuată tocmai în scopul de a fi folosită în faţa instanţei de judecată pentru a susţine prezenta acţiune.

De altfel, înscrierea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 1.389,04 ha în CF nr. x Bistriţa Bârgăului nu poate constituit temei pentru admiterea acţiunii, întrucât nu stabileşte, în mod expres, dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Cum, terenul în litigiu face parte (în privinţa primei pârâte) sau a făcut parte din amenajamentul silvic (pârâtele 2 şi 3) şi nu s-a făcut dovada că imobilul a ieşit din patrimoniul acestui fond prin mijloacele prevăzute de lege, respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, procedură de ieşire reglementată de legile speciale, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului, prin Primar, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Suceava, în vederea admiterii apelului, schimbării, în tot, a sentinţei, cu consecinţa admiterii acţiunii, pentru următoarele motive - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Ambele instanţe nu au avut în vedere faptul că imobilul revendicat, teren cu vegetaţie forestieră, este situat într-o zonă în care există cărţi funciare încă din anul 1865, dreptul de proprietate al recurentei fiind înscris de la înfiinţare, ca mod originar de dobândire a proprietăţii.

De la data înfiinţării şi până în prezent, a avut calitatea de proprietar tabular asupra imobilului. Faptul că, în anul 1948, statul comunist a preluat, în administrare, acest imobil nu schimbă situaţia, întrucât recurenta reclamantă a rămas înscrisă în cartea funciară ca proprietar în această perioadă. Toată legislaţia succesivă, de la data înfiinţării cărţilor funciare şi până în prezent, recunoaşte, ca proprietar, pe cel înscris în cartea funciară.

Statul, prin Ministerul Pădurilor, ulterior, Regia Naţională a Pădurilor au folosit, în mod samavolnic, aceste terenuri, fără a-şi intabula dreptul de proprietate, astfel că recurenta reclamantă nu a pierdut niciodată proprietatea asupra imobilelor, neavând niciun interes să uzeze de legislaţia "reparatorie" apărută după anul 1990.

Titlul său de proprietate nu poate fi comparat cu alte "titluri", întrucât este singurul titlu valabil. Faptul că imobilul pădure este înscris în amenajamentul silvic nu transferă dreptul de proprietate în favoarea B., deoarece terenul este situat în zona în care cartea funciară nu a fost desfiinţată de 200 de ani şi actualul C. civ. recunoaşte, ca proprietar asupra imobilelor, pe cel înscris, ca atare, în cartea funciară, conform art. 876 - 901.

Art. 885 C. civ. prevede, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea, iar art. 563 din acelaşi cod menţionează că "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept".

Potrivit art. 136 din Constituţia României, proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Pădurea din litigiu aparţine Comunei Bistriţa Bârgăului, în domeniul public, chiar dacă este situată, în prezent, pe teritoriul administrativ al judeţului Suceava, ca urmare a reîmpărţirii administrative a României din anul 1968.

Instanţele au considerat, în mod greşit, că reconstituirea colii de carte funciară, prin Sentinţa civilă nr. 3971/30 decembrie 2010 a Judecătoriei Bistriţa, a fost făcută "pro cauza", de vreme ce are la bază o sentinţă intrată în puterea de lucru judecat.

Cele două instanţe au ignorat temeiul de drept al acţiunii, respectiv art. 563 C. civ., atunci când au motivat soluţia de respingere raportat la obligaţia parcurgerii de către recurentă a căii stabilite de legislaţia reparatorie adoptată după anul 1991.

Această motivare este contrară principiului disponibilităţii acţiunii civile, care nu poate fi înlăturat de niciun text de lege, cu atât mai mult cu cât legile fondului funciar au fost legi reparatorii, iar nu şi obligatorii. Scopul acestor legi a fost restituirea terenurilor forestiere preluate de statul comunist, astfel că finalitatea celor două căi (acţiunea în revendicare sau acţiunea prevăzută de Legea fondului funciar) este aceeaşi, şi anume redarea terenurilor adevăraţilor proprietari.

Recurenta reclamantă nu avea obligaţia să parcurgă această cale, atât timp cât dreptul său de proprietate era înscris în cartea funciară. Faptul că statul a folosit, în mod vremelnic, pădurea proprietatea recurentei nu o obligă să urmeze legislaţia reparatorie, întrucât acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. Acţiunea în revendicare, fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, era normal să apeleze la această instituţie. Dacă ar fi parcurs până la final procedurile prevăzute de legile reparatorii, ar fi însemnat să recunoască, că Statul este proprietar asupra terenului, ceea ce nu este real.

Compararea de titluri nu se poate realiza în prezenta cauză, deoarece există un singur titlu de proprietate asupra terenului, dovedit cu înscrierile în CF nr. x Bistriţa Bârgăului, nr. top x-35, CF nr. x UA 57 şi 60, CF nr. x UA 27, 28, 29, 30, 31, 32.

Pârâtele nu au nici în prezent un titlu de proprietate asupra terenurilor şi nu au depus, la dosar, vreo probă în acest sens.

Prin respingerea acţiunii, ambele instanţe au aplicat greşit normele de drept material incidente în speţă.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 555, art. 557 pct. 4, art. 563, art. 565, art. 885, art. 888 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938 (aplicabil în Ardeal până la data intrării în vigoare a C. civ., dar efectele se produc în continuare), Constituţia României, Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 488 pct. 4, art. 497 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat. Comuna Prundu Bârgăului, prin primar, a susţinut şi inadmisibilitatea căii de atac, determinat de împrejurarea că recurenta a declarat recurs doar împotriva Deciziei nr. 1031/2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, nu şi împotriva hotărârii primei instanţe, această din urmă hotărâre soluţionând fondul cauzei. Ca atare, recursul trebuia să se îndrepte şi împotriva Sentinţei civile nr. 1548/2017 pronunţate de Tribunalul Suceava.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimaţi, reluând susţinerile din recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 1031 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată la 13 februarie 2020, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului, invocată de intimata pârâtă Comuna Prundu Bârgăului pentru argumentele evocate mai sus, această apărare nu a fost primită, întrucât, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., atunci când, în speţă, hotărârile pronunţate sunt susceptibile de apel, respectiv de recurs, calea extraordinară de atac se exercită împotriva deciziei instanţei de apel, indiferent de soluţia pronunţată de această instanţă. În plus, există o ierarhizare a căilor de atac şi, corespunzător, a obiectului acestor căi, în sensul că hotărârea primei instanţe formează obiectul apelului şi decizia instanţei de apel formează obiectul recursului, fără ca recursul să poată fi declarat per saltum, şi anume direct împotriva hotărârii primei instanţe. Consecinţa juridică, printre altele, constă în aceea că, contrar opiniei intimatei, în litigiul de faţă, recursul nu trebuie şi nici nu poate fi exercitat şi împotriva sentinţei civile, cu precizarea că, în mod evident, în măsura în care decizia recurabilă menţine, în tot sau în parte, soluţia primei instanţe, aceasta din urmă va forma, indirect, obiect al controlului exercitat de către instanţa de recurs.

Pe fondului recursului, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, se impune a se preciza că prezenta instanţă nu va avea în vedere, în soluţionarea căii de atac, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurentă în finale cererii de recurs, întrucât susţinerile sale nu se subsumează acestui caz de nelegalitate, partea necontestând decizia pentru aspecte legate de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Cât priveşte susţinerile referitoare la încălcarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată şi a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, acestea vor fi avute în vedere din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care permite verificarea pretinselor neregularităţi de ordin procedural, invocate de parte.

Referitor la decizia instanţei de apel, de respingere a căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanţe, aceasta a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Reţinând în fapt, raportat la înseşi susţinerile reclamantei, că imobilul revendicat a fost preluat de Stat în anul 1948 şi, în prezent, face parte din amenajamentul silvic al U.P. "Strunior", A., instanţa de apel a considerat, în mod legal, că bunul aparţine proprietăţii de stat şi că, pentru a fi obţinut în natură, partea menţionată trebuia să urmeze procedurile prevăzute de legile speciale în domeniu şi să le finalizeze, în sensul emiterii unui titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în cadrul acestor proceduri.

De asemenea, în mod corect, Curtea a decis că extrasul de CF nr. x Bistriţa Bârgăului nu putea fundamenta admiterea acţiunii în revendicare, în condiţiile dreptului comun, putând servi doar ca mijloc probator în procedura specială de reconstituire a dreptului de proprietate.

Astfel, conform susţinerilor recurentei, imobilul a fost preluat de Stat în anul 1948. Potrivit art. 6 alin. (1) din Constituţia României din 1948, în vigoare la data preluării, pădurile aparţineau Statului, "ca bunuri comune ale poporului".

În acelaşi sens, art. 1 din Legea nr. 3/1962 privind Codul silvic prevedea că: "(1) Pădurile şi terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie, forestiere, constituie proprietate de stat şi alcătuiesc fondul forestier al R. P. Române. (2) Fac parte din fondul forestier acele suprafeţe prevăzute în alineatul precedent, care sunt determinate ca atare prin amenajamente silvice.".

Art. 2 din vechiul C. civ., în vigoare la data preluării imobilului de către Stat, reglementează principiul teritorialităţii, conform căruia actele normative civile care emană de la organele centrale de stat (astfel cum era şi Marea Adunare Naţională care a adoptat Codul silvic, respectiv organ central cu atribuţii legislative) se aplică pe întreg teritoriul ţării, deci, şi în zonele de incidenţă a Decretului-lege nr. 115/1938.

Fără a analiza, în prezenta speţă, valabilitatea măsurii de preluare a terenurilor de către Stat, întrucât, pentru cele ce se vor arăta în continuare, este nerelevant, în cazul Codului silvic din 1962, acesta reprezenta o modalitate directă de dobândire a dreptului de proprietate de către preluator, cu consecinţa ieşirii bunului din patrimoniul celui deposedat. În alţi termeni, în accepţiunea legislaţiei anterioare, terenurile respective, determinate prin amenajamente silvice, făceau parte din fondul forestier al României şi erau considerate de legiuitor ca fiind proprietate de stat.

Mai mult, în vechiul regim politic, în cazul imobilelor ce formau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, înscrierea în cartea funciară avea doar rol de evidenţă şi control, deoarece aceste bunuri nu se regăseau în circuitul civil general şi se dobândeau independent de operaţiunea de CF. În acest sens, în literatura juridică şi în practica judecătorească din epocă, se considera că actul de naţionalizare constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii de către stat. În consecinţă, prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 nu îi sunt aplicabile pentru constituirea dreptului său de proprietate, iar menţiunile din cartea funciară nu îi sunt obligatorii. În cazul în care s-au efectuat asemenea menţiuni, ele au numai rol de publicitate. Aceste consecinţe decurg din principiul constituţional potrivit căruia proprietatea de stat este inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă (Decizia nr. 2140/1 octombrie 1974 a fostului Tribunal Suprem).

În concluzie, cel puţin teoretic, terenurile forestiere încadrate în amenajamente silvice reprezentau, ex lege, proprietate de stat, neputând aparţine altor persoane, indiferent că ar fi fost particulari sau o unitate administrativ-teritorială.

Legislaţia ulterioară căderii regimului comunist consideră, în continuare, astfel de terenuri ca fiind proprietate de stat, oferind, însă, vechilor titulari ai dreptului de proprietate posibilitatea obţinerii bunurilor în natură, prin reconstituirea acestui drept, sub rezerva formulării cererilor prevăzute de lege şi a respectării condiţiilor impuse de actele normative în vigoare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, "terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României", în această categorie incluzându-se şi terenurile cu destinaţie forestieră, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice (art. 2 lit. b).

Conform art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, aparţin domeniului public, printre altele, terenurile cu destinaţie forestieră, fiind declarate inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public [alin. (2)].

Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 menţionează că: "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice".

Actualul Cod silvic, adoptat prin Legea nr. 46/2008, prevede, în art. 1, că reprezintă fondul forestier naţional "totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafaţă, conform operaţiunilor de intrări-ieşiri efectuate în condiţiile legii (...)".

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, art. 3 alin. (1) din această lege, în forma în vigoare la data introducerii prezentei acţiuni, nu stabileşte că terenurile din fondul forestier naţional constituie proprietatea exclusivă a statului, ci că pot fi proprietate publică sau privată, fiind considerate bunuri de interes naţional.

În acelaşi sens, cu privire la recurentă, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 46/2008 menţionează că fondul forestier naţional poate fi şi proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale [alin. (1) lit. b) şi d)]. Alin. (2) din textul de lege enunţat menţionează că "fondul forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale cuprinde păşunile împădurite, incluse în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, care, prin efectul prezentului cod, se includ în fondul forestier naţional".

Cu toate că argumentul instanţei de apel, în sensul că, potrivit Codului silvic în vigoare, suprafeţele de teren incluse în amenajamentele silvice pot fi doar proprietate de stat, este greşit, aceasta nu schimbă soluţia dată de Curte, care, în continuare, a dezvoltat un raţionament corect în ceea ce priveşte rezultatul acţiunii în revendicare formulate de reclamantă, care nu a urmat şi, în cazul cererii adresate în temeiul Legii nr. 247/2005, nu a finalizat procedurile prevăzute de legile speciale pentru obţinerea unui titlu de proprietate, care, ulterior, să-i servească drept mijloc probator în demersul judiciar de faţă.

Astfel, conform art. 47 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 republicată (text de lege introdus prin art. 1 pct. 31 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 şi numerotat, iniţial, ca fiind art. 412 alin. (3): "Consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pot cere restituirea în proprietate privată a terenurilor cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, fâneţe şi păşuni împădurite, în baza actelor care le atestă această calitate, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3) - (9).".

Procedura la care face trimitere art. 47 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 implica, printre altele, depunerea de către solicitant a unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate la primăria sau, după caz, la primăriile localităţilor în a căror rază teritorială se află terenul pretins, până la 31 decembrie 1998, sub sancţiunea decăderii din termen [art. 9 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 republicată, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 218/1998 privind aprobarea O.U.G. nr. 1/1998 pentru modificarea art. 9 din Legea nr. 18/1991 republicată]. În cerere, trebuia indicată calitatea de titular al dreptului de proprietate pentru care urma să i se reconstituie acest drept, precum şi suprafaţa de teren cerută [art. 9 alin. (4) lit. b) şi c)], cererea fiind însoţită de copii xerox de pe actele doveditoare ale dreptului de proprietate privind terenul respectiv [art. 9 alin. (5) lit. b)].

De asemenea, conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, "comunele, oraşele şi municipiile, care au deţinut în proprietate terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, fâneţe şi păşuni împădurite, redobândesc, la cerere, proprietatea acestora, în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată".

Potrivit art. 29 alin. (5) din actul normativ menţionat mai sus, "în cazul cererilor formulate de consiliile locale, actele de reconstituire a dreptului de proprietate şi eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele comunei, oraşului sau al municipiului, ca persoane juridice, iar titlul se va înmâna primarului".

Conform art. 33 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum a fost modificat prin art. 1 din O.U.G. nr. 127/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, precum şi a art. III al Titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, "persoanele fizice şi persoanele juridice care nu au depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 şi de prezenta lege cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare pot formula astfel de cereri până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv".

Pentru considerentele deja expuse, referitoare la principiul teritorialităţii, toate dispoziţiile legale evocate se aplică pe întreg teritoriul României, legile şi ordonanţele de urgenţă fiind acte ale organelor centrale de stat (Parlament, Guvern).

Aceste acte normative reflectă necesitatea urmării unei anumite proceduri pentru obţinerea imobilului în litigiu de către reclamantă, raportat la destinaţia sa şi la considerarea bunului, în accepţiunea legii, ca fiind proprietate de stat.

Totodată, Legile fondului funciar enumerate mai sus reprezintă legi speciale în reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care formează obiectul acestor legi, cum este şi cazul imobilului din litigiul de faţă, şi reprezintă singura modalitate juridică de obţinere a bunului în natură, înlăturând posibilitatea recuperării prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" - "legea specială derogă de la cea generală".

De altfel, pentru ipoteza imobilelor preluate de stat fără titlu valabil (ceea ce, se reaminteşte, nu s-a analizat în speţa de faţă), dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevăd, în aplicarea principiului enunţat mai sus, că asemenea bunuri pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

În dosarul de faţă, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat în raport cu următoarele dispoziţii din Constituţia României: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie şi alin. (4) privind jurisdicţiile speciale administrative, art. 44 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului de proprietate şi art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Au fost invocate şi dispoziţiile art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin Decizia nr. 553/18 septembrie 2018 a Curţii Constituţionale, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În considerentele acestei decizii, s-a menţionat, printre altele că: "Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat, în aplicarea principiului restitutio in integrum, dispune cu privire la posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu sau cu un titlu nevalabil, în temeiul dispoziţiilor de drept comun, cuprinse în C. civ., cu excepţia cazurilor în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. În acest din urmă caz, revendicarea bunurilor preluate de stat este posibilă doar în temeiul normelor speciale cuprinse în legea cu caracter reparator, printr-o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti." (parag. 18).

"Analizând ipoteza normativă a textului de lege criticat, Curtea reţine că acesta exclude un concurs între aplicarea legii generale şi a legii speciale, reglementând în mod expres faptul că, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii, acţiunea în revendicare, de drept comun, nu mai poate constitui temei al revendicării, în virtutea principiului general de drept specialia generalibus derogant. Aşadar, ipoteza normativă a textului de lege criticat plasează destinatarii normei în aceeaşi situaţie juridică, acordându-le posibilitatea revendicării imobilelor în cauză, fie pe calea acţiunii în revendicare, aplicabilă până la intrarea în vigoare a legii speciale, fie pe calea legii reparatorii speciale. Or, având în vedere principiul general de drept electa una via non datur recursus ad alteram, precum şi principiul securităţii raporturilor juridice, nu se poate susţine că persoanele care, utilizând procedura legii speciale reparatorii, nu mai pot exercita, ulterior, acţiunea în revendicare de drept comun se află într-o situaţie juridică discriminatorie, cu încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi." (parag. 19).

"De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa referitoare la textul de lege criticat, a statuat că sintagma "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", cuprinsă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu are semnificaţia unei încălcări a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, având în vedere că legiuitorul, în virtutea competenţelor sale constituţionale, este îndreptăţit să impună o reglementare specială într-un anumit domeniu, aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii, s-a mai reţinut că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (...)." (parag. 21).

În legătură cu încălcarea principiului constituţional al accesului liber la justiţie, Curtea a arătat că "(...) potrivit jurisprudenţei sale, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiţionări, de natură a permite valorificarea în bune condiţii a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite" (parag. 23).

"Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că instituirea unei reglementări speciale, în materia revendicării imobilelor preluate de stat, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii recurgerii la acţiunea în revendicare, reglementată de C. civ., nu este de natură să contravină principiului constituţional al accesului liber la justiţie, atât timp cât persoanelor îndreptăţite la restituire li se recunoaşte un drept efectiv de acces la instanţă, respectiv atât timp cât, după parcurgerea procedurii administrative prealabile, legea specială conferă şi calea contestaţiei la instanţă. Or, din acest punct de vedere, al recunoaşterii dreptului la acţiune în justiţie, în temeiul legislaţiei adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea reţine că acesta era prevăzut de art. 53 - 56 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1/5.01.1998, art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299/4.11.1997, (...), art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653/22.07.2005. De asemenea, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278/17.05.2013, instanţa de judecată este competentă să se pronunţe atât asupra deciziilor emise de entitatea învestită de lege cu atribuţii în finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cât şi asupra refuzului acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii" (parag. 24).

"Tot în legătură cu acest aspect, referitor la pretinsa încălcare a principiului constituţional al accesului liber la justiţie, autoarea excepţiei mai arată că a fost în imposibilitate de a respecta termenele imperative impuse de legea specială de reparaţie, dat fiind faptul că, la acel moment, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să facă dovada dreptului de proprietate. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că şi împrejurarea referitoare la faptul că, prin neparcurgerea procedurii administrative ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiţie nu este de natură să demonstreze neconstituţionalitatea procedurii administrative prealabile, accesul liber la justiţie semnificând faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică şi reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 476 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826/12.11.2014). În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia instituirea unei proceduri prealabile nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenţie, dacă ea este supusă ulterior unui control judecătoresc, dreptul de acces la un tribunal fiind susceptibil de unele limitări implicite sau explicite, întrucât, prin însăşi natura lui, el presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie (cu titlu exemplificativ, Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, sau Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57)." (parag. 25).

"În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate, motivat de faptul că fostul proprietar nu poate exercita acţiunea în revendicare, în subsidiar faţă de parcurgerea procedurii de restituire reglementată prin legile speciale de reparaţie, în jurisprudenţa sa, Curtea reţine jurisprudenţa sa constantă, în care s-a statuat că modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365/19.06.2013)." (parag. 26).

"Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că, nefiind constatată nicio încălcare a drepturilor fundamentale, prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză. De altfel, Curtea mai reţine că, în sensul jurisprudenţei sale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări, implicit admise, din partea statului, prin anumite condiţii de formă sau de fond impuse de legiuitor. Prin urmare, imposibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, în privinţa bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, care conferă calea specială de acces la justiţie, nu constituie o restrângere a accesului liber la justiţie, ci o configurare a acestui drept, fără a putea fi reţinută o afectare a dreptului, în chiar substanţa sa. În sensul jurisprudenţei Curţii, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului la justiţie, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vedere valorificării unui drept sau interes legitim, poate să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (...). Prin urmare, prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză." (parag. 27).

Deciziile Curţii Constituţionale au caracter general obligatoriu de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală.

În esenţă, prin Decizia nr. 553/18 septembrie 2018, s-a stabilit că, în cazul existenţei unei legislaţii reparatorii speciale în materia restituirii proprietăţilor imobiliare preluate de stat fără titlu valabil, bunurile care cad sub incidenţa unor astfel de legi pot fi recuperate în condiţiile şi cu procedura reglementate de actele normative în discuţie, iar nu prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu contravin normelor constituţionale evocate în sesizarea adresată instanţei de contencios constituţional.

Pentru identitate de raţiune, şi în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, deci, în cazul tuturor imobilelor, indiferent de modalitatea de preluare, valabilă sau nevalabilă, în ipoteza adoptării unor legi speciale în baza cărora persoanele care se consideră îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma obţinerii bunului în natură, trebuie să recurgă la procedura reglementată de aceste legi, respectând toate condiţiile stabilite în actele normative respective.

Cum, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, în concursul dintre legea generală şi cea specială devin incidente raportului juridic dedus judecăţii normele speciale, nu există un drept de opţiune al solicitantului între aceste din urmă dispoziţii legale şi dreptul comun. Din aceasta derivă şi interesul persoanei ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil care cade sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie de a urma procedura şi condiţiile reglementate de o asemenea lege. Demersul său nu poate fi considerat ca fiind o recunoaştere a dreptului de proprietate al Statului pentru imobilul pretins, ci se încadrează în limitele dispoziţiilor legale ce trebuie respectate în vederea recuperării bunului. De altfel, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se referă tocmai la imobilele preluate de Stat fără titlu valabil, atunci când, în aplicarea principiului sus-enunţat, exclude acţiunea în revendicare în raport cu legislaţia reparatorie specială.

În cele expuse în precedent, prezenta instanţă a menţionat dispoziţiile legale care-i permiteau reclamantei să obţină, în cadrul Legilor fondului funciar, restituirea în natură a terenului ce formează obiectul litigiului de faţă, partea neurmând cadrul legal corect decât în anul 2005, conform Legii nr. 247/2005, procedură care, însă, a rămas nefinalizată, nefiind emis un titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea acestei părţi.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a considerat că, în absenţa titlului de proprietate ce trebuia obţinut în procedura specială, reclamanta nu are la dispoziţie remediul acţiunii în revendicare de drept comun şi că extrasul de carte funciară pe care îşi fundamentează prezenta cerere de chemare în judecată nu poate servi ca instrument probator pentru admiterea demersului de faţă. În mod neechivoc, un mijloc de probă poate fi valorificat doar în cadrul prevăzut de lege pentru obţinerea restituirii imobilului, care, în speţa de faţă, implica urmarea unei alte proceduri.

Dispoziţiile art. 876-901 din actualul C. civ., vizând dispoziţiile generale din Titlul VII cu privire la "Cartea funciară", nu sunt incidente în prezentul proces faţă de art. 76 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., conform căruia "dispoziţiile art. 876 - 915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.." şi de actul de care se prevalează reclamanta, respectiv înscrierea imobilului în CF, pe numele său, care este anterioară intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011).

Cât priveşte apartenenţa terenului la domeniul public al reclamantei, o astfel de susţinere a fost formulată pentru prima dată în recurs, deci, omisso medio, astfel încât nu va fi luată în considerare la soluţionarea cauzei, în raport de dispoziţiile art. 494 cu referire la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în calea de atac "nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

În subsidiar, recurenta nici nu dezvoltă această afirmaţie, neindicând care sunt criteriile sau dispoziţiile legale în raport de care bunul ar trebui să fie considerat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, rezumându-se, în cererea de recurs, să reia aceleaşi susţineri în legătură cu dreptul său de proprietate, fundamentat pe înscrierea în cartea funciară.

Critica referitoare la aprecierea greşită a instanţei de apel în legătură cu reconstituirea "pro causa" a colii de carte funciară, faţă de puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 3971/30 decembrie 2010 a Judecătoriei Bistriţa, este lipsită de interes şi nu va fi analizată de Înalta Curte, în contextul în care, pentru considerentele deja arătate, în prezentul litigiu, înscrierea în cartea funciară nu este aptă să conducă la admiterea acţiunii în revendicare, în absenţa titlului de reconstituire a dreptului de proprietate, în favoarea recurentei, în procedurile Legilor fondului funciar.

Nu se poate reţine nici încălcarea de către instanţa de apel a temeiului juridic al acţiunii, constând în dispoziţiile art. 563 C. civ., cu consecinţa nerespectării principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ.. Curtea s-a raportat la fundamentul juridic al acţiunii în revendicare, pe care l-a şi evocat în considerentele deciziei recurate, constatând, însă, că reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate prin depunerea unui titlu obţinut în procedura legii speciale.

Contrar opiniei recurentei, această procedură este obligatorie, calea de urmat fiind reglementată de norme imperative, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, reparaţia în natură putând fi obţinută doar în cadrul stabilit prin normele speciale, ceea ce s-a reţinut, de altfel, şi în decizia Curţii Constituţionale evocată anterior.

Principiul disponibilităţii reprezintă un principiu fundamental, care trebuie şi a şi fost respectat de instanţa de apel, potrivit art. 20 C. proc. civ.. Rezultatul negativ pentru reclamantă al prezentului demers judiciar nu derivă, deci, din nerespectarea acestui principiu, ci din opţiunea greşită a părţii, care a apelat la acţiunea în revendicare, în absenţa obţinerii unui titlu de proprietate emis în procedura specială obligatorie, care, dacă ar fi existat, ar fi justificat o soluţie favorabilă în prezenta cerere.

Finalitatea legilor speciale de reparaţie este, fără îndoială, comună cu cea a acţiunii în revendicare din perspectiva scopului urmărit de pretinsul titular sau fost titular al dreptului de proprietate, şi anume obţinerea bunului în natură. Cu toate acestea, acţiunea în revendicare şi procedura de restituire reglementată de legislaţia specială nu reprezintă proceduri paralele, care să permită reclamantei alegerea uneia dintre ele, procedura specială înlăturând dreptul comun.

Nici caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare nu poate servi ca temei pentru admiterea unei asemenea cereri, întrucât nu are legătură cu soluţia dată pe fondul cauzei, ci se referă la posibilitatea formulării acţiunii fără limită în timp. În alţi termeni, imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare nu asigură câştig de cauză reclamantei într-un astfel de demers.

În ceea ce priveşte inexistenţa titlului de proprietate al pârâţilor pentru imobilul revendicat, această critică, şi dacă ar fi întemeiată, nu prezintă relevanţă în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamanta este cea care trebuie să dovedească dreptul pretins, conform art. 249 C. proc. civ., ceea ce, în speţă, nu s-a probat. Pârâţii au, în procesul civil, o poziţie procesuală relativ pasivă, de apărare, interesul lor în combaterea susţinerilor reclamantei, prin prezentarea unui titlu propriu de proprietate pentru bunul revendicat, intervenind, în cazul de faţă, doar dacă partea adversă ar fi probat, în condiţiile legii, dreptul său de proprietate. Cum reclamanta nu a procedat în acest sens, nu interesează dacă pârâţii justifică sau nu un drept de proprietate pentru imobil.

Recurenta a invocat, în drept, şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar cererea sa de recurs nu cuprinde critici care să se subsumeze încălcării normelor europene, aspect care, de altfel, a şi fost analizat în decizia Curţii Constituţionale nr. 553/18 septembrie 2018 (parag. 27).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu respectarea dispoziţiilor legale evocate mai sus, astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Comuna Bistriţa Bârgăului, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 1031 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV