Unjust enrichment claim for construction improvements: failure to adjudicate prescription exception and subsidiary nature of actio de in rem verso

Asupra recursului de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2014, la 2 aprilie 2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Municipiul Timişoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timişoara, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timişoara, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, să se constate valoarea totală a investiţiilor efectuate la imobilul din Timişoara, judeţul Timiş, nr. top. x, înscris în C.F. nr. x, în cuantum estimat de 1.500.000 RON; să fie obligaţi pârâţii la plata contravalorii investiţiilor; să se dispună în favoarea reclamanţilor, în temeiul art. 2495 din noul C. civ., instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, cu notarea acestuia în cartea funciară; cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Timişoara şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, determinat de imposibilitatea de a reprezenta Statul Român în litigiul de faţă; excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, faţă de existenţa, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, a Dosarului nr. x/2009, având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului din prezentul proces a lui C., în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce ar justifica legitimarea procesuală pasivă a acesteia. Solicită şi suspendarea cauzei de faţă până la soluţionarea irevocabilă a dosarului menţionat şi introducerea, în litigiul prezent, a lui C., în baza art. 68 şi următoarele C. proc. civ.. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 18 iunie 2014, reclamanţii A. şi B. au formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor invocate de pârâţi şi a cererii de suspendare a judecării cauzei, precum şi cerere de completare a cadrului procesual, solicitând introducerea, în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în baza art. 223 alin. (1) din noul C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.R.F.P Timişoara, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Prin încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2014, instanţa a unit cu fondul cauzei excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Timişoara şi Consiliului Local al Municipiului Timişoara, ca reprezentanţi ai Statului Român, şi prematurităţii acţiunii. A fost introdus, în proces, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

La 19 mai 2015, C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Timişoara, prin Primar, solicitând suspendarea dosarului pendinte (2435/30/2014), în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009; respingerea acţiunii reclamanţilor, în principal, pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu observarea efectului pozitiv al lucrului judecat - prezumţie absolută derivată din Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/2007*, opozabilă reclamanţilor B. şi A. prin prisma art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs arătând, în decizie, că pârâţii puteau formula o cerere reconvenţională prin care să solicite despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, dar nu au înţeles să promoveze o astfel de cerere; a invocat şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, faţă de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, raportat la Dosar nr. x/2009, respectiv Dosar nr. x/2007*.

În subsidiar, se solicită respingerea acţiunii reclamanţilor, având în vedere compensaţia legală (plată datorată de reclamanţi proprietarului imobilului - teren şi construcţii, indiferent că acesta este Statul Român, Municipiul Timişoara sau C., pentru lipsa de folosinţă).

A învederat că reclamanţii au mai formulat o cerere având ca obiect îmbogăţire fără justă cauză, cerere anulată pentru netimbrare.

Cererea de intervenţie accesorie formulată de C. a fost admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din 3 noiembrie 2015.

Prin notele de şedinţă depuse la 23 septembrie 2016, intervenienta accesorie a arătat că cererea de intervenţie a rămas fără obiect ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 284/23 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin care i-a fost restituit, în natură, imobilul din prezentul litigiu.

Reclamanţii au solicitat introducerea, în cauză, a lui C., în calitate de pârâtă, ca urmare a hotărârii judecătoreşti enunţate mai sus, conform art. 38 C. proc. civ., cerere admisă prin încheierea din 18 octombrie 2016.

Pârâta C. a depus întâmpinare la 28 noiembrie 2016, prin care a invocat excepţiile netimbrării, respectiv insuficientei timbrări a acţiunii; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; excepţia inadmisibilităţii acţiunii; excepţia prematurităţii introducerii acţiunii; excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Aceeaşi pârâtă a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor să desfiinţeze lucrările realizate la imobilul în litigiu, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, în caz contrar, autorizarea pârâtei reclamante să demoleze, pe cheltuiala părţilor adverse, construcţiile respective şi să readucă imobilul la starea anterioară emiterii autorizaţiei de construire nr. x/18 septembrie 1997, în temeiul art. 584 alin. (2) lit. b) din noul C. civ. obligarea reclamanţilor pârâţi la plata unei despăgubiri în cuantum de 20.000 euro; obligarea pârâtului Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 1500 euro lunar, contraechivalent în RON, de la data pronunţării Deciziei civile nr. 284/23 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara şi până la preluarea posesiei imobilului, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă; obligarea pârâtului Primarul Municipiului Timişoara să aplice reclamanţilor sancţiunile prevăzute de art. 27 alin. (1) şi art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 pentru nerespectarea de către aceştia a autorizaţiei de construire indicate şi să dispună demolarea construcţiilor astfel realizate, iar, în caz de neconformare, să sesizeze organele de urmărire penală; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor invocate de pârâta C., precum şi întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care au susţinut excepţia netimbrării acestei cereri, iar, pe fond, respingerea reconvenţionalei, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 21 februarie 2017, prima instanţă a respins excepţiile netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, a unit cu fondul cauzei excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive a lui C., a inadmisibilităţii şi a prematurităţii acţiunii; a respins excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 4 aprilie 2017, Tribunalul a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a admis excepţia inadmisibilităţii petitelor 3 şi 4 din cererea reconvenţională.

Prin Sentinţa civilă nr. 1794/PI/20 decembrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei C..

A obligat-o pe pârâta C. să plătească reclamanţilor suma de 391.702 RON (echivalentul sumei de 86.697 euro la 10 octombrie 2016) cu titlu de contravaloare investiţii efectuate la imobilul din Timişoara, judeţul Timiş, nr. cad., nr. top. x, înscris în C.F. x Timişoara.

A respins, în rest, acţiunea faţă de aceeaşi pârâtă.

În baza art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, i-a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 9.302,5 RON către stat, reprezentând taxa judiciară de timbru redusă prin încheierea din 15 aprilie 2014.

A obligat-o pe pârâta C. să plătească reclamanţilor suma de 22.420 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă C., precum şi cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din 18 octombrie 2016, 19 decembrie 2016, 21 februarie 2017 şi 4 aprilie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/2014, a declarat apel pârâta C..

Prin Decizia nr. 196/22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta C., a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 380.493 RON (echivalentul, la 10 octombrie 2016, al sumei de 84.216 euro), reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de aceştia la imobilul din municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în C.F. x Timişoara (nr. vechi 9704), nr. cadastral/nr. topografic x, precum şi suma de 21.778 RON cheltuieli de judecată.

Au fost menţinute, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Au fost obligaţi intimaţii reclamanţi să plătească apelantei pârâte suma de 146 RON cheltuieli parţiale de judecată.

Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., solicitând admiterea căii de atac şi, în principal, anularea cele două hotărâri şi a încheierilor atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă; în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinţei şi încheierilor apelate, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Timişoara şi a Primarului Municipiului Timişoara, ca neîntemeiată, raportat la cererea reconvenţională; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; excepţiei autorităţii lucrului judecat derivând din Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2007; excepţiei inadmisibilităţii acţiunii; excepţiei caracterului subsidiar al acţiunii; excepţiei tardivităţii modificării acţiunii. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii şi admiterea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Dezvoltarea motivelor de recurs

I. Critica de nelegalitate adusă hotărârii recurate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

S-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 745/16 mai 2013 pronunţate de către Curtea de Apel Timişoara, încălcare produsă prin înlăturarea efectelor acesteia şi asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat, iar instanţa de apel, prin considerentele deciziei, în mod nelegal, a apreciat ca fiind neîntemeiată, dar fără a o respinge.

Efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, ce derivă din dispoziţiile deciziei civile sus-menţionate, priveşte reţinerea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor intimaţi pentru lucrările executate la imobil, reaua lor credinţă la dobândirea bunului în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 septembrie 1991, afectat de nulitate, cu consecinţe în planul pretenţiilor valorificate în cauză şi executarea lucrărilor la imobil cu încălcarea legislaţiei speciale în materie de construcţii.

Conform dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

a) Stabilirea, cu autoritate de lucru judecat, a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor intimaţi

În considerentele Deciziei civile nr. 745/16 mai 2013 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara s-a reţinut că, constructorii B. şi A., fiind împrocesaţi încă din anul 2007 cu o acţiune în nulitate titlu, aveau posibilitatea să formuleze o cerere reconvenţională pentru dezdăunare (îmbogăţire fără justă cauză, plată nedatorată), iar, de la data negării dreptului acestora, a început să curgă termenul de prescripţie, şi anume de peste 7 ani (2007 - 2014).

Cum actul învestitor de instanţă are, ca fundamentare juridică, instituţia "îmbogăţirii fără justă cauză", reglementată de art. 1345 - 1348 din C. civ., dreptul material pentru acest gen de acţiuni se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, stabilit de art. 2517 din acelaşi act normativ.

Conform art. 2523 din C. civ., acest termen începe să curgă "de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

În cauză, reclamanţii intimaţi au avut calitatea de părţi litigante în Dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Timişoara, în care s-a soluţionat acţiunea formulată de C., în calitate de reclamantă, împotriva acestora, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 septembrie 1991.

Or, acest demers a fost iniţiat în anul 2007, pârâta contestând calitatea de proprietari a familiei D. asupra bunului solicitat în baza Legii nr. 10/2001, în vederea soluţionării notificării pe calea procedurii administrative prealabile instituite prin aceasta lege, prin restituirea, în natură, a imobilul în litigiu. Reclamanţii au cunoscut din anul 2007 atât însărăcirea lor lipsită de o cauză justă, cât şi persoana pretinsă a îmbogăţitului.

Împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, procedurile administrative şi judiciare privind restituirea imobilului în litigiu nu erau încă finalizate este lipsit de relevanţă sub aspectul determinării cadrului procesual civil, având în vedere că obligaţia reclamanţilor intimaţi de a o chema în judecată pe recurentă subzistă de la acea dată, prin raportare la demersul său iniţial, privind constatarea nulităţii titlului acestora asupra imobilului în litigiu, finalizat cu admiterea acestui demers.

La 19 mai 2015, prin cererea de intervenţie accesorie, ca şi prin notele scrise din 21 februarie 2017, a invocat şi, respectiv, reiterat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor intimaţi, iar, prin notele scrise, a solicitat instanţei să pună în discuţia părţilor această excepţie; prima instanţă nu s-a pronunţa asupra acesteia, iar instanţa de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, prin considerentele deciziei, fără a o respinge.

Dispoziţiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. stabilesc că: "Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.".

Raţionamentul adoptat de către instanţa de apel în reţinerea, ca neîntemeiată, a acestei excepţii, în sensul că faptul prejudiciabil, generator de dezdăunare s-a produs doar la momentul transferului proprietăţii imobilului din patrimoniul reclamanţilor în alt patrimoniu [iniţial al statului, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare - alin. (3), pag. 12 din decizie] şi că "examinarea fondului pretenţiilor se presupune a fi o respingere implicită a excepţiei prescripţiei, iar nediscutarea expresă şi distinctă a acestei excepţii în condiţiile date nu face posibilă, conform art. 430 alin. (3) C. proc. civ., anularea sentinţei tribunalului cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă" [alin. (7), pag. 12 din decizie] este evident contradictoriu şi ilogic, dintr-o dublă perspectivă:

- se reţine că, la nivelul anului 2007, s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor intimaţi; prin calcularea acestui termen se observă că s-au scurs 7 ani, astfel că acţiunea pendinte este prescrisă;

- nepronunţarea instanţei de fond asupra acestei excepţii, reţinută şi apreciată de către instanţa de apel ca fiind soluţionată prin examinarea fondului, vine în contradicţie cu prevederile art. 14 alin. (5), art. 247 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

b) Stabilirea, cu autoritate de lucru judecat, a relei-credinţe a reclamanţilor intimaţi la dobândirea imobilului şi efectele acesteia asupra pretenţiilor formulate prin demersul pendinte

Prin Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a stabilit, cu autoritatea lucrului judecat, şi că nu este incidentă această excepţie în speţa respectivă, în legătură cu buna-credinţă a pârâţilor D., raportat la cele stabilite prin Decizia civilă nr. 153/2010, irevocabilă, prin care s-a statuat, în sarcina instanţei de rejudecare, să analizeze "pe fondul cauzei, atât motivele de nulitate referitoare la cauza ilicită şi imorală, cât şi frauda la lege, precum şi efectele unei astfel de constatări, în cazul afirmativ". În plus, excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă prin decizia irevocabilă, astfel încât nu mai poate fi adusă în discuţie de către instanţa de apel, în rejudecare.

În acest context, de fraudă la lege, Curtea a constatat că nu se poate reţine buna-credinţă a pârâţilor cumpărători D., atât timp cât trebuiau să cunoască, în împrejurările de la acea dată, că bunul respectiv nu se putea afla în proprietatea vânzătoarei, chiar dacă este adevărat că buna-credinţă se prezumă potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., însă aceasta este o prezumţie simplă. Simpla "ignoranţă" nu este suficientă pentru a da naştere bunei-credinţe. Buna-credinţă exclude orice culpă sau neglijenţă a subdobânditorilor.

Or, în speţa de faţă, atât timp cât pârâţii au cumpărat imobilul de la vânzător, care, la acea dată, era cetăţean german, că imobilul era locuit de alte persoane în calitate de chiriaşi, aceste împrejurări trebuiau să nască, în reprezentarea pârâţilor, un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului pe proprietate.

Mai mult, prin folosirea unor acte false pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit fraudarea legii, care este o cauză de nulitate absolută şi aceasta nu poate coexista cu buna-credinţă.

Cele statuate de către Curtea de Apel Timişoara nu mai pot fi reanalizate în dosarul pendinte, reaua-credinţă a părţilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 septembrie 1991 fiind stabilită cu puterea de lucru judecat, în condiţiile în care scopul urmărit de acestea, la încheierea actului juridic, a fost fraudă la lege şi cauză ilicită (dobândirea unui bun cu acte false şi, implicit, dobândirea unei autorizaţii de construire cu acte false).

Cu privire la această excepţie, instanţa de fond nu s-a pronunţat, iar instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea principiului gradelor de jurisdicţie şi fără a dispune respingerea excepţiei, că "nu se poate reţine - aşa cum pretinde pârâta în apelul său - că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 745/16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara (prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare al familiei D. prin reţinerea relei lor credinţe, la momentul încheierii lui)".

Or, este evident că s-au ignorat efectele autorităţii lucrului judecat sub două aspecte, care vizau soluţionarea demersului judiciar al reclamanţilor intimaţi, şi anume, că imobilul în litigiu a fost dobândit de către aceştia prin folosirea unor acte false - adeverinţa nr. 5668/III/13 septembrie 1991 eliberată de Prefectura Judeţului Timiş şi extrasul C.F. nr. x Timişoara eliberat la 11 septembrie 1991, fapt constatat prin rezoluţiile pronunţate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2005 şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2005, şi reaua lor credinţă, dând eficienţă instituţiei pe care şi-au fundamentat acest demers cu acordarea integrală a despăgubirilor pretinse.

c) Stabilirea, cu autoritatea lucrului judecat, a executării de către reclamanţii intimaţi a lucrărilor la imobil cu încălcarea legislaţiei speciale în materie de construcţii

Prin Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, s-a mai stabilit, cu autoritatea lucrului judecat, şi că, la data efectuării raportului de expertiză, adică septembrie 2015, suprafaţa desfăşurată a serelor a crescut de la 828,75 mp la 866,25 m.p., în timp ce casei i-a fost adăugat un etaj, ceea ce a crescut suprafaţa desfăşurată a casei de locuit de la 125,97 mp la 337,80 mp.

Însă, acelaşi expert mai arată că lucrările de extindere din anul 1997, atunci când s-a adăugat etajul, au fost realizate de către detentorul precar, respectiv familia D., prin încălcarea autorizaţiei de construire nr. x/1997 şi a documentaţie tehnice aferente.

Consecinţa directă a fost aceea că Inspecţia de Stat în Construcţii nu a realizat nici recepţia noii lucrări de extindere şi nici nu a dat aviz de intabulare în C.F. la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, după cum Primăria Municipiului Timişoara, din acelaşi motiv, nu a fost în măsură să elibereze adeverinţa de existenţă a lucrărilor de extindere.

În acest context, Curtea a constatat că nu suntem în prezenţa unor lucrări legale de extindere a construcţiilor, din punctul de vedere al Legii nr. 50/1991 republicate, respectiv art. 37 alin. (2) şi (5) din acelaşi act normativ, care prevede că lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire.

Totodată, deoarece preluarea unilaterală a folosinţei bunului s-a realizat numai la 27 noiembrie 2017, cu concursul instanţei de executare, respectiv B.E.J. E., recurenta a invocat dreptul de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului restituit la Legea nr. 10/2001, de la data intabulării dreptului în cartea funciară (2 septembrie 2016) şi până la 27 noiembrie 2017 - data evacuării reclamanţilor, astfel că instanţa de apel nu putea atribui un aspect de legalitate lucrărilor executate, prin trimiterea făcută la calcularea echivalentului folosinţei imobilului cu preţurile practicate pentru închiriere, de 1500 euro/lunar, şi nici de a fi obligată pârâta la păstrarea acestor lucrări, având în vedere paguba suferită prin folosinţa imobilului de către reclamanţi, petit care face obiectul cererii reconvenţionale, atât cu privire la paguba suferită, dar şi pentru demolarea imobilului şi readucerea lui la starea iniţială.

Prin decizia precitată, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că, la emiterea autorizaţiei de construire nr. x/18 septembrie 1997, pe numele pârâţilor de rang 1 şi 2, a stat un extras C.F. fals şi acte juridice lovite de nulitate absolută; că pârâţii reconvenţionali de rang 1 şi 2 nu şi-au îndeplinit obligaţia de executare a construcţiilor în termenul de autorizare; nu au respectat documentaţia ce a stat la baza autorizării şi nu au îndeplinit obligaţia arătată expres în fila x a autorizaţiei de construire; din adresa nr. x/23 martie 2016, pct. 1, rezultă că aceştia nu au îndeplinit nici obligaţia de a anunţa începerea lucrărilor şi finalizarea acestora, pentru a se putea face recepţia lor, fiind vorba despre lucrări nefinalizate, fapt pentru care nu puteau fi intabulate, neexistând notă de recepţie finală, justificat de existenţa unor construcţii efectuate cu nerespectarea autorizaţiei de construire şi nefinalizate până la data restituirii imobilului la Legea nr. 10/2001 şi că, potrivit art. 27 alin. (1) al Legii nr. 50/1991, Primarul Municipiului Timişoara avea obligaţia să urmărească respectarea disciplinei în construcţii şi, în funcţie de încălcarea prevederilor legale, să aplice sancţiuni, în condiţiile în care, prin adresa nr. x/23 martie 2016, Inspectoratul de Stat în Construcţii a sesizat Primarul Municipiului pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.

d) Corelativ excepţiei autorităţii lucrului judecat privind executarea de către reclamanţii intimaţi a lucrărilor la imobil cu încălcarea legislaţiei speciale în materie de construcţii, prin legătura existentă între obiectul şi cauza cererii reconvenţionale şi calitatea de pârâţi a autorităţilor administrative, instanţele au procedat în mod nelegal, când au decis că pârâţii Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara nu au legitimare procesuală pasivă.

Împrejurarea că, pentru stabilirea cadrului procesual generat de acţiunea introductivă, a fost introdusă în cauză, în calitate de parte, pârâta C., în substituirea pârâţilor intimaţi, nu înseamnă că aceştia nu au calitate de pârâţi în cererea reconvenţională, în raport cu petitele 3 şi 4, prin care se stabilesc obligaţii în sarcina acestora, care le revin în virtutea prevederilor Legii nr. 10/2001/R, cu modificările şi completările ulterioare, fiind şi părţi în dosarul în care s-a soluţionat cererea privind restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, formulată de recurentă, şi Legii nr. 50/1991/R privind autorizarea executării construcţiilor.

Astfel, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 prevede că "preşedinţii consiliilor judeţene, primarii şi organele de control din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene au obligaţia să urmărească respectarea disciplinei în domeniul autorizării executării lucrărilor în construcţii, în cadrul unităţilor lor administrativ-teritoriale şi, în funcţie de încălcarea prevederilor legale, să aplice sancţiuni sau să se adreseze instanţelor judecătoreşti şi organelor de urmărire penală, după caz".

Sub aceste aspecte, solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi intimaţi, în raport cu cererea reconvenţională.

II. Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate, încheierii din 18 octombrie 2016 şi încheierii din 21 februarie 2017

Prin încheierea din 18 octombrie 2016 a fost admisă cererea de modificare a acţiunii introductive, formulată la 27 septembrie 2016 de către reclamanţi, privind introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a lui C., contrar art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că "reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Prin încheierea din 21 februarie 2017 a fost respinsă excepţia tardivităţii (decăderii) modificării acţiunii introductive.

În cauza pendinte, acţiunea formulată de către reclamanţii intimaţi a fost înregistrată pe rolul instanţei la 2 aprilie 2014, iar modificarea acesteia a fost depusă la 27 septembrie 2016, cu mult peste primul termen de judecată, cerere cu privire la care pârâta şi-a manifestat opoziţia.

În aceste condiţii, Tribunalul trebuia să constate că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a cere modificarea acţiunii introductive, în contextul în care nu au avut acordul expres al pârâtei pentru depunerea modificării, corespunzător prevederilor alin. (3) din acelaşi art. , şi nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute la alin. (2) pct. 1 - 4 din acelaşi text.

De altfel, reclamanţii nu au cerut, în mod expres, obligarea sa la plata sumei pretinse prin acţiune, ci doar introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, fără alte precizări, context în care acţiunea apare ca fiind inadmisibilă, prin constatarea lipsei legitimării procesuale pasive a pârâţilor iniţiali şi lipsa unei cereri de pretenţii în raport cu C.

Pe de altă parte, în cauză, nu sunt întrunite nici cerinţele stabilite la art. 38 şi 39 C. proc. civ., pentru a opera o transmisiune a calităţii procesuale pasive, având în vedere că recurenta nu deţine calitatea de succesor în drepturi cu titlu particular al Statului Român.

Restituirea a operat, conform Deciziei nr. 284/23 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, în virtutea legii speciale nr. 10/2001, prin care s-a restabilit legalitatea cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat, încât schimbarea calităţii pârâţilor în cursul litigiului pendinte nu poate atrage aplicarea, în raport cu cerinţele textelor enunţate, a instituţiei transmisiunii calităţii procesuale pasive, întrucât lipseşte raportul juridic de transmitere a acestei calităţi. Retrocedarea proprietăţii către cel care a suferit abuzul nu poate fi asociată cu dobândirea calităţii de succesor în drepturi cu titlu particular de la titularul abuziv - Statul Român.

Din acest punct de vedere, nu poate fi împărtăşită opinia exprimată de instanţa de apel, în sensul că nu era necesar acordul pârâtei pentru modificarea acţiunii [art. 204 alin. (3) C. proc. civ.], deoarece "nu s-a produs o modificare a acţiunii peste termenul legal, în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., ci o adecvare a cadrului procesual iniţial în raport de titularii succesivi ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu" modificarea acţiunii nu se încadrează în excepţiile prevăzute în alin. (2) al textului, pct. 1 - 4.

III. Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate sub aspectul modului greşit de soluţionare a cererii reconvenţionale

În soluţionarea cererii reconvenţionale, Tribunalul a adoptat un procedeu nelegal, deoarece, prin încheierea din 4 aprilie 2017, a admis excepţia inadmisibilităţii petitelor 3 şi 4 din cerere, cu motivarea că pretenţiile nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 209 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., iar petitele 1 ai 2 din cerere au fost soluţionate prin hotărârea apelată, pe care le-a respins ca neîntemeiate.

Din analiza art. 209 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., rezultă, dimpotrivă, că aceste cerinţe sunt îndeplinite, câtă vreme pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională sunt strâns legate de pretenţiile reclamanţilor intimaţi, iar pârâţii intimaţi compar în această calitate în ambele demersuri judiciare, atât cel principal, cât şi cel secundar.

În cauză, fiind vorba despre restituirea unui imobil în temeiul legii speciale de retrocedare a proprietăţilor şi reglementarea pretenţiilor formulate de către persoane care au calitatea de detentori precari, prin cererea reconvenţională, de stabilire a unor obligaţii în sarcina acestora, care vizează atât drepturile ce i se cuvin recurentei şi consecinţele juridice rezultate din lipsa demersurilor legale din partea autorităţilor administrative, în scopul reglementarii situaţiei juridice a imobilului în litigiu, pe de o parte, şi conduita abuzivă a persoanelor fizice, pe de altă parte, nu se poate pretinde că nu există legătură între demersurile în litigiu, în care cadrul procesual a fost stabilit în raport cu toate aceste părţi, precum şi pretenţiile formulate.

Prin acest procedeu adoptat de către Tribunal au fost create premisele scoaterii din cauză a celor doi pârâţi - reconvenţionali (Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara), prin admiterea excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive.

Aceste dispoziţii ale primei instanţe, confirmate de Curte, au condus la aprecierea nelegală asupra utilităţii şi pertinenţei probatoriilor cerute în vederea stabilirii adevărului în cauză, în valorificarea drepturilor ce-i revin pârâtei, în virtutea art. 41 din Legea nr. 10/2001 republicată, care prevede că "încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală". Corelativ acestor sancţiuni instituite pentru nerespectarea legii speciale, dreptul comun în materie - art. 1516 din C. civ. - stabileşte obligaţia de aducere la îndeplinire a prevederilor legale, prin plata de daune interese, precum şi despăgubiri pentru lipsa folosinţei imobilului care a fost sau urma să fie atribuit; art. 27 alin. (1) şi art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 prevăd că "construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege.".

Tribunalul nu a soluţionat nici precizarea cererii reconvenţionale, depusă la termenul din 29 noiembrie 2016, aspect neanalizat de către Curte, prin care pârâta a solicitat ca, în baza art. 584 alin. (2) lit. b) din noul C. civ., reclamanţii intimaţi să fie obligaţi la aducerea imobilului la forma iniţială, atât a construcţiei - casă, anexă, cât şi a serelor, şi obligarea acestora la plata unor daune interese în cuantum de 20.000 euro, reprezentând parte din lipsa de folosinţă şi distrugerile aduse imobilului, sub rezerva măririi cuantumului pretenţiilor.

În motivarea precizării cererii, pârâta reclamantă a arătat că suma cerută este justificată, avându-se în vedere nu numai distrugerile aduse construcţiei iniţiale şi serelor, ci şi faptul că reclamanţii ocupă abuziv - fără titlu valabil -imobilul de 24 de ani, perioadă de timp pentru care datorează despăgubiri pentru lipsă de folosinţă. Recurenta a invocat şi problema compensării legale, iar expertul trebuia să aibă în vedere valoarea lipsei de folosinţă pentru această perioadă, pentru un imobil de 1.300 mp teren şi construcţie, la preţurile de închiriere pe piaţa liberă pentru strada x.

Despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului depăşesc pretinsa valoare a lucrărilor efectuate de către reclamanţii intimaţi, iar instanţele aveau obligaţia de a verifica dacă aceştia au respectat autorizaţia de construire, deoarece, numai în aceste condiţii, se poate vorbi despre lucrări necesare şi utile, susceptibile de a intra în circuitul civil.

IV. a) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate sub aspectul respingerii greşite a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive

Prin notele scrise din 21 februarie 2017, recurenta a solicitat ca instanţa să pună în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, pe care a unit-o cu fondul prin încheierea din aceeaşi dată şi a soluţionat-o prin hotărârea apelată, în sensul respingerii.

În cauză, la data formulării acţiunii - 2 aprilie 2014, imobilul în litigiu nu se afla în posesia sau în patrimoniul pârâtei; s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că bunul nu a fost aferent patrimoniului reclamanţilor intimaţi, titlul exhibat fiind declarat nul pentru fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă, şi că au dat dovadă de rea-credinţă la data dobândirii imobilului.

Pe de altă parte, acestui demers i se opune excepţia inadmisibilităţii şi din perspectiva temeiului de drept pe care reclamanţii l-au indicat, respectiv art. 1345 din noul C. civ.

În literatura de specialitate s-a apreciat că una dintre condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire este absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite, vorbindu-se, în acest sens, despre caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză. Altfel spus, însărăcitul poate recurge la această acţiune doar atunci când el nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept, nici o altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului său la reparaţie. Practica judecătorească a subliniat că acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţirea fără just temei.

Or, acţiunea pendinte derivă dintr-un contract, chiar dacă s-a constatat nulitatea acestuia pe temeiuri care sunt de resortul relei credinţe a contractanţilor, iar autorizarea lucrărilor la imobil în baza autorizaţiei de construire s-a făcut în virtutea calităţii lor de titulari ai dreptului de proprietate la data executării lor, conform menţiunilor înscrise în cartea funciară.

Sub acest aspect, este criticabilă argumentaţia instanţei de apel, în sensul că "pretenţiile reclamanţilor nu se pot întemeia nici pe acţiunea izvorâtă din contract (întrucât părţile n-au fost legate prin asemenea act), nici pe vreo altă acţiune specifică, derivată dintr-un alt act sau fapt juridic", de vreme ce executarea lucrărilor a reprezentat, la data respectivă, o manifestare a atributelor (dispoziţiei materiale şi juridice, posesiei şi folosinţei) dreptului de proprietate, pe care l-au dobândit în temeiul contractului şi în calitate de proprietari.

În atare situaţie, este evident că demersul subsidiar pentru valorificarea acestor pretenţii nu îndeplineşte cerinţele impuse pentru promovarea acestuia, astfel ca instanţele trebuiau să constate că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este întemeiată şi să o admită.

b) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate sub aspectul nepronunţării instanţei de fond asupra caracterului subsidiar al actio de in rem verso şi respingerii acestei excepţii de către instanţa de apel

Art. 1348 din noul C. civ. stabileşte că "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Cu alte cuvinte, subsidiaritatea actio de in rem verso, reglementată de art. 1345 din C. civ., semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o altă acţiune născută, spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege (art. 1348 noul C. civ.).

Reclamanţii intimaţi aveau la îndemână în această situaţie, eventual, o acţiune în pretenţii pentru plata contravalorii manoperei şi a materialelor încorporate în supraedificiul realizat, excluzând materialele folosite din vechea construcţie şi sere.

V. Critica de nelegalitate a hotărârii apelate decurgând din soluţionarea cauzei cu încălcarea normelor de drept material substanţial

Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate, fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atrage casarea acestora determinat de încălcarea normelor dreptului material substanţial în ceea ce priveşte dispoziţiile tranzitorii ale dreptului civil, stabilirea răspunderii patrimoniale şi acordării despăgubirilor.

a) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate din perspectiva neaplicării normelor tranzitorii de drept material substanţial în stabilirea despăgubirilor

Lucrările de extindere şi supraetajare la imobilul în litigiu au fost executate de către reclamanţii intimaţi după obţinerea autorizaţiei de construire nr. x/1997, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că pretenţiile derivând din realizarea acestora sunt supuse reglementarilor vechiul C. civ.

În acest sens, art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 409/10 iunie 2011, prevede că "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

Pe de altă parte, art. 1 din vechiul C. civ. (art. 6 din noul C. civ.), care şi-a găsit consacrarea constituţională în art. 15 alin. (2) din Constituţia României revizuită, prevede că "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă".

În conformitate cu acest principiu, legea nouă nu poate să fie aplicată asupra unor fapte petrecute înainte de intrarea sa în vigoare, trebuind să respecte situaţii juridice definitiv constituite în scopul asigurării stabilităţii raporturilor juridice.

În aplicarea acestei norme, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 449/7 martie 1996, a decis că, în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, "dispoziţiile legii noi nu se aplică actelor încheiate anterior intrării sale în vigoare".

Din această perspectivă, nu sunt aplicabile reglementările noului C. civ., referitoare la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, acţiunea reclamanţilor intimaţi fiind greşit întemeiată pe art. 1345 din acest act normativ.

b) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material în acordarea despăgubirilor

În cauză, pretenţiile formulate de către reclamanţii intimaţi nu decurg dintr-un fapt juridic, ci din efectele constatării nulităţii unui act juridic pe care şi-au întemeiat acest drept şi al căror titlu de proprietate a fost desfiinţat în urma reţinerii relei lor credinţe, rezultate din încheierea actului pe baza unor înscrisuri false, aspecte stabilite, cu caracter irevocabil, prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior.

În atare situaţie, devin incidente prevederile art. 494 din vechiul C. civ., în vigoare la data realizării lucrărilor, care prevedeau că, "dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice".

În acest sens, practica judiciară a decis că, "în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-şi ridice, pe cheltuiala sa, lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situaţie în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri" (Decizia nr. 776/1 aprilie 2003 a Tribunalului Municipiului Bucureşti).

Cum, în cauză, reclamanţii intimaţi sunt constructori de rea-credinţă, iar opţiunea pârâtei, exprimată prin cererea reconvenţională şi precizarea acesteia, a privit obligarea părţilor adverse la desfiinţarea lucrărilor realizate la imobilul în litigiu rezultă, pe cale de consecinţă, că nu se pot acorda despăgubiri pentru respectivele lucrări, în consens cu textul enunţat.

Nu în ultimul rând, actualele lucrări de construcţii, realizate pe structura vechii case, nu au respectat autorizaţia de construire, motiv pentru care nu s-au putut realiza recepţia lor, prin proces-verbal de recepţie, la terminarea lucrărilor şi emiterea autorizaţiei de funcţionare necesare înscrierii dreptului asupra acestora în cartea funciară, corespunzător cerinţelor statornicite de legislaţia cadastrală.

Dat fiind situaţia juridică nelegală a lucrărilor realizate cu nerespectarea autorizaţiei de construire, instanţele au acordat despăgubiri intimaţilor, fără a avea în vedere că dreptul de accesiune asupra lor este nerealizabil, în lipsa posibilităţii de valorificare a dreptului de proprietate conform cerinţelor stabilite în regimul de carte funciară, raportat la prevederile Legii nr. 7/1996 republicate, cu modificările şi completările ulterioare.

Contrar săvârşirii acestor nelegalităţi, instanţele au stabilit, în favoarea reclamanţilor, răspunderea patrimonială a recurentei pentru plata lucrărilor, în dauna şi cu prejudicierea dreptului său de proprietate şi cu repudierea dreptului de a cere demolarea lor.

În măsura în care s-ar face abstracţie de aceste împrejurări, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea unor despăgubiri care să reflecte valoarea de piaţă a lucrărilor, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit de către expert ANEVAR (...), avându-se în vedere că expertul a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 48.1. din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, "prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţelege "acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaş (introducerea sau schimbarea instalaţiei de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianţă, geamuri termopan, uşi şi altele asemenea)".

În categoria lucrărilor noi, potrivit actului normativ precitat, se includ doar parchetare gresie sau faianţă, geamuri termopan, uşi şi altele asemenea, iar nu cheltuieli cu extinderea şi supraetajarea construcţiei vechi (mansardare), prin modificarea substanţială a formei, configuraţiei şi a structurii acesteia, care sunt aferente categoriei cheltuielilor voluptuarii, deoarece au fost efectuate pentru înfrumuseţarea imobilului şi ca executanţii să-şi asigure sporirea confortului locativ, fiind lucrări care depăşesc, cu mult, un confort locativ normal.

Cât priveşte lucrările executate la imobil, care se circumscriu sferei cheltuielilor necesare şi utile, deşi ele aduc un folos şi sporesc valoarea imobilului, nu pot să vizeze decât întreţinerea şi conservarea acestuia (fără cheltuielile necesare neputându-se realiza conservarea imobilului) şi care se plătesc de către proprietar, întrucât ar fi trebuit făcute de către acesta.

Prin urmare, în categoria cheltuielilor prin care se asigură întreţinerea şi conservarea imobilului se includ numai acelea care au acest scop (reparaţii curente generate de uzura bunului) şi care cad în sarcina proprietarului.

În schimb, cheltuielile afectate pentru modificări substanţiale şi extinderi ale imobilului, cum este cazul în speţă, când imobilul în forma iniţială a fost compus doar din 3 camere şi dependinţe, desfăşurate pe o suprafaţă de 125,47 mp, la care reclamanţii intimaţi au efectuat lucrări de mansardare şi extindere a casei iniţiale, ele exced categoriei cheltuielilor necesare şi utile, fiind asimilate cheltuielilor voluptuarii, deoarece au avut ca scop asigurarea unui confort locativ sporit al acestora.

Urmare a constatării acestor încălcări, recurenta a formulat obiecţiuni la suplimentul de raport, respinse de către instanţa de apel, care a limitat, cu încălcarea H.G. nr. 250/2007, volumul lucrărilor voluptuarii şi, implicit, valoarea despăgubirilor.

În accepţiunea normelor vechiul C. civ., pentru constructorul de rea-credinţă, sancţiunea este cea statornicită de art. 494, iar, conform noului C. civ., sancţiunea o reprezintă cea stabilită prin art. 584 alin. (2), potrivit căruia, "în cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: a) să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese".

În cauză, s-a stabilit, cu puterea lucrului judecat, că reclamanţii intimaţi au fost de rea-credinţă, atunci când au dobândit un titlu cu acte false pentru imobilul obiect al dosarului pendinte, iar, în atare situaţie, dacă s-ar fi dovedit că au construit supraedificatul, chiar de rea-credinţă fiind, aveau la îndemână acest mijloc de a pretinde maxim jumătate din valoarea manoperei, respectiv jumătate din sporul de valoare adus imobilului, cu condiţia ca supraedificatul să poată fi intabulat în cartea funciară şi inclus în patrimoniul pârâtei.

Altfel spus, reclamanţii intimaţi aveau la îndemâna acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 584 C. civ., iar nu pe dispoziţiile art. 1348 din acelaşi cod.

Referitor la criteriul acordării despăgubirilor în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, practica judiciară a statuat că, "în măsura în care între părţi nu a existat o convenţie, temeiul juridic al restituirii îmbunătăţirilor îl reprezintă îmbogăţirea fără just temei, restituirea făcându-se diferenţiat în funcţie de principiul cheltuielilor necesare, utile sau voluptuarii, iar în noul C. civ., cu privire la obligaţia de despăgubire, art. 585 prevede că nu sunt supuse restituirii cheltuielile efectuate cu executarea lucrărilor voluptuarii, indiferent de buna sau reaua-credinţă a constructorului" (Decizia nr. 559/22 aprilie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă).

În consecinţă, nu se pot pretinde cheltuieli efectuate pentru sporirea confortului locativ al executanţilor lucrărilor, cum este cazul în speţă, prin extinderea şi supraetajarea construcţiei vechi, lucrări care depăşesc cu mult un confort locativ normal, şi cum executanţii lucrărilor, în aplicarea acestei instituţii, sunt îndreptăţiţi să primească cea mai slabă despăgubire în raportul dintre îmbogăţire şi însărăcire, este evident că suma acordată de către instanţe este nelegală şi în condiţiile în care lucrările au fost realizate cu nerespectarea autorizaţiei de construire, ceea ce împiedica valorificarea lor legală, în regim de carte funciară.

Apărările formulate în cauză

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menţinerea hotărârii primei instanţe, de respingere a cererii îndreptate împotriva acestei părţi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

La termenul din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus înlăturarea din proces a acestei părţi, faţă de soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii principale în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, necontestată în căile de atac.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 7 noiembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 196/22 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată a căii de atac la 16 ianuarie 2020.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării căii de atac, trebuie menţionat că, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., prezenta instanţă va proceda la verificarea susţinerilor recurentei pârâte într-o altă ordine decât cea în care au fost expuse prin memoriul de recurs, şi anume, mai întâi a celor ce vizează acţiunea principală, ulterior a celor referitoare la cererea reconvenţională, urmând a se avea în vedere contestările legate de pretinse nereguli procedurale, de modul de soluţionare a excepţiilor de fond şi, în final, de chestiunile de fond ale litigiului.

1. (II.) Criticile referitoare la nelegalitatea deciziei recurate şi a încheierilor din 18 octombrie 2016 şi 21 februarie 2017 pronunţate de prima instanţă vor fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu pot fi primite.

În mod corect, instanţa de apel a confirmat măsurile Tribunalului dispuse prin încheierile enunţate, de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a recurentei, în raport de dispoziţiile art. 38 C. proc. civ., considerând că nu se poate califica cererea reclamanţilor în acest sens ca reprezentând o modificare de acţiune, depusă peste termenul legal şi fără acordul lui C..

Pentru a se putea reţine că cererea de introducere în cauză a recurentei, în calitate de pârâtă, formulată de reclamanţi la 27 septembrie 2016, constituie o modificare de acţiune în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., supusă termenului menţionat în acest text de lege sau acordului pârâtei, conform alin. (3), era necesar ca aceasta din urmă să justifice, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 2 aprilie 2014, legitimare procesuală pasivă. Numai în aceste condiţii, reclamanţilor li s-ar fi putut pretinde respectarea regulilor procedurale în ceea ce priveşte depunerea cererii până la primul termen la care erau legal citaţi, sub sancţiunea decăderii, sau cu depăşirea termenului respectiv, însă cu acordul pârâtei [art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.].

Or, în speţă, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 2 aprilie 2014, C. nu avea calitate procesuală pasivă, nefiind, la acel moment, titulara dreptului de proprietate pentru imobilul din prezentul litigiu, drept consfinţit abia prin decizia irevocabilă nr. 284/23 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin care, în urma admiterii recursului declarat de pârâta din prezentul dosar, s-a modificat, în parte, sentinţa recurată şi s-a admis cererea de restituire în natură a imobilului obiect al litigiului pendinte, în temeiul legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 165/2013.

Prin urmare, de la data hotărârii irevocabile, 23 iunie 2016, pârâtei i s-a recunoscut calitatea de titular al dreptului de proprietate pentru imobilul din Timişoara, str. x, C.F. nr. x Timişoara, nr. top. x, şi tot de la aceeaşi dată, aceasta a dobândit legitimare procesuală pasivă în litigiul de faţă, având loc, în condiţiile art. 38 C. proc. civ., o transmisiune legală a proprietăţii de la titularii anteriori ai acestui drept, Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, şi Primăria Municipiului Timişoara.

Obligarea entităţilor menţionate la retrocedarea bunului către recurentă s-a realizat în baza legilor speciale de reparaţie, în urma unui proces purtat între Municipiul Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara şi pârâtă, măsura dispusă de instanţă, prin Decizia nr. 284/23 iunie 2016, implicând transferul dreptului de proprietate disputat de părţi de la titularii anteriori ai dreptului la titulara actuală. De asemenea, transferul proprietăţii are caracter legal, de vreme ce este rezultatul aplicării dispoziţiilor legale în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv, conform Legilor nr. 10/2001 şi nr. 165/2013.

Împrejurarea că, în urma pronunţării deciziei civile amintite, are loc un transfer al proprietăţii din patrimoniul entităţii învestite cu soluţionarea notificării în cel al persoanei îndreptăţite rezidă şi din observarea evoluţiei legislaţiei enunţate în precedent.

Astfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare (14 februarie 2001), stipula că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Acest text de lege a fost, însă, abrogat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001.

Aceasta înseamnă că, de la data abrogării art. 2 alin. (2), nu se mai poate pune problema caracterului declarativ al hotărârii judecătoreşti de restituire, în natură, a imobilului preluat de stat, în sensul că proprietarul deposedat sau moştenitorii lui sunt recunoscuţi drept proprietari pe toată perioada de la preluare şi până la restituirea bunului în baza legii speciale, calitate pe care nu au pierdut-o niciun moment în această perioadă. În configuraţia actuală a Legii nr. 10/2001, ulterior abrogării textului de lege enunţat, până la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii de restituire, Statul, prin entităţile prevăzute de lege, este titularul dreptului de proprietate, pe care îl transmite către notificator, în caz de admitere a cererii de restituire. Are loc, deci, un transfer al dreptului de proprietate între titularii succesivi, care operează în baza dispoziţiilor legale aplicate de organul judiciar în soluţionarea litigiului pornit de persoana care se consideră îndreptăţită la restituirea, în natură, a imobilului preluat în mod abuziv.

Împrejurarea că, fiind rezultatul unui proces, transferul are caracter forţat, nu înlătură, însă, operaţiunea juridică intervenită în baza hotărârii judecătoreşti.

În concluzie, în mod corect, instanţa de apel a considerat că sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art. 38 C. proc. civ., introducerea recurentei în proces, în calitate de pârâtă, având loc prin adecvarea cadrului procesual şi neavând legătură cu o modificare de acţiune în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Corespunzător acestui raţionament, măsura de respingere a excepţiei tardivităţii modificării acţiunii, dispusă prin încheierea din 21 februarie 2017 şi confirmată de Curte, este legală, de vreme ce cererea depusă de reclamanţi la 27 septembrie 2016 nu poate primi calificarea de modificare a acţiunii iniţiale, cum, în mod greşit, susţine pârâta.

Art. 39 şi art. 204 alin. (2) C. proc. civ., a căror aplicabilitate este contestată de recurentă, nu au fost reţinute de instanţe în decizia de citare a acesteia, în prezentul litigiu, în calitate de pârâtă. Instanţele nu au constatat că, în speţă, se pune problema unei transmisiuni convenţionale sau prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte (art. 39) şi nici a unei modificări de acţiune care nu presupune acordarea vreunui termen, enumerate în art. 204 alin. (2). Prin urmare, critica nu va fi verificată de Înalta Curte, întrucât nu vizează argumentele deciziei atacate.

Referitor la lipsa unei solicitări exprese din partea reclamanţilor în ceea ce o priveşte pe pârâtă şi care, în opinia părţii, ar conduce la inadmisibilitatea acţiunii, nici această susţinere nu este întemeiată.

Prin cererea depusă la 27 septembrie 2016, intimaţii au înţeles să stabilească cadrul procesual din perspectiva părţilor, prin chemarea în judecată şi a lui C., păstrând obiectul acţiunii, astfel cum a fost identificat prin cererea introductivă de instanţă. Nepunându-se problema unei modificări a obiectului cererii, este evident că pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea iniţială se raportează şi la noua pârâtă, fără să mai fie necesară reluarea acestora în cererea de introducere în proces a recurentei.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, sub aspectul neregulilor procedurale subsumate motivului de recurs deja analizat, criticile pârâtei nu subzistă, nefiind îndeplinite condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. (IV.) a) Susţinerile referitoare la greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sunt, de asemenea, nefondate.

Chestiunile legate de aflarea imobilului în litigiu în posesia sau în patrimoniul pârâtei, la data introducerii acţiunii, au legătură cu legitimarea procesuală pasivă a acestei părţi, care, vizând o condiţie de exerciţiu a acţiunii, se încadrează în problema admisibilităţii acţiunii. Aspectul referitor la dreptul reclamanţilor de a solicita introducerea în cauză a recurentei, în calitate de pârâtă, a fost deja analizat în cadrul motivului de recurs precedent, Înalta Curte considerând că a operat o transmisiune legală de calitate procesuală pasivă în persoana acesteia, conform art. 38 C. proc. civ.

În consecinţă, recurenta justifică o asemenea calitate, indiferent că, la data înregistrării acţiunii pe rolul primei instanţe, partea respectivă nu se afla în posesia imobilului şi nici nu avea calitatea de titular al dreptului de proprietate.

În atare condiţii, nu se mai impune dezvoltarea problemei legitimării procesuale pasive şi din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii, care o cuprinde pe cea referitoare la calitatea pasivă, argumentele instanţei fiind aceleaşi.

Cât priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la decizia prin care s-a stabilit nulitatea titlului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului şi reaua lor credinţă la data dobândirii, aceste critici se referă la fondul cauzei şi au fost deja susţinute în cadrul altor motive de recurs, urmând a fi analizate corespunzător acelor puncte din cerere.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii legat de caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso, nici aceste susţineri nu pot fi primite, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că reclamanţii nu au la dispoziţie o acţiune izvorâtă din contract, pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii.

O acţiune derivată din contract presupune, în mod evident, răspunderea contractuală a persoanei chemate în judecată, fundamentată pe actul juridic încheiat între părţile litigiului, astfel după cum rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.

Or, între reclamanţi şi pârâta C. nu s-a încheiat nici un contract care să justifice o acţiune întemeiată pe un astfel de act juridic.

Împrejurarea că lucrările edificate de către reclamanţi şi care au generat acţiunea în pretenţii de faţă au avut la bază exercitarea atributelor dreptului de proprietate dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare (autentificat nr. x/17 septembrie 1991 de fostul Notariat de Stat Timiş, constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă) nu are relevanţă în determinarea existenţei unui alt mijloc procesual, respectiv cel contractual, conferit de lege acestor părţi în vederea obţinerii contravalorii investiţiilor efectuate la imobil.

Astfel, pentru stabilirea caracterului subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, în sensul art. 1348 C. civ., nu este semnificativ ce a stat, la un moment dat, la baza edificării lucrărilor, şi anume titlul de proprietate al reclamanţilor, ci, dacă, între părţile litigante, s-a realizat un raport juridic contractual, care să-i îndreptăţească pe reclamanţi să solicite de la pârâtă restituirea contravalorii lucrărilor, ceea ce nu este cazul în speţă.

b) Afirmaţia privind existenţa unei alte acţiuni, având ca obiect plata contravalorii materialelor încorporate în supraedificiul realizat şi manoperei şi care ar înlătura acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, raportat la criteriul subsidiar al acesteia din urmă, este, de asemenea, neîntemeiată.

În primul rând, conform principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., reclamanţii sunt cei care stabilesc obiectul acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, în sensul de a indica ce reprezintă suma de bani solicitată a fi restituită (alin. (2). Aceste părţi nu pot fi obligate să pretindă sume de bani în alte limite decât cele care determină, în opinia lor, diminuarea patrimoniului propriu.

Pe de altă parte, restituirea contravalorii manoperei şi materialelor încorporate în imobilul proprietatea altei persoane constituie o obligaţie specifică acţiunii întemeiate pe accesiunea imobiliară artificială a lucrărilor adăugate utile realizate cu bună-credinţă de către autorul lor, în condiţiile art. 584 alin. (1) C. civ. actual. Proprietarul imobilului, iar nu constructorul, are deschisă opţiunea de a deveni proprietar al lucrării, fiind la alegerea sa dacă plăteşte valoarea materialelor şi a manoperei (lit. a) sau sporul de valoare adus imobilului (lit. b). În mod evident, dacă proprietarul imobilului care exercită a astfel de acţiune nu manifestă şi alegerea modalităţii de plată, constructorul poate formula o cerere reconvenţională prin care să solicite instanţei obligarea proprietarului să procedeze la una dintre modalităţile de plată prevăzute de lege în sarcina şi la opţiunea sa. În acest ultim caz, este necesar, însă, ca proprietarul imobilului să-şi fi manifestat deja voinţa de a deveni proprietarul lucrării, fără nicio specificaţie cu privire la despăgubirile cuvenite constructorului, ceea ce-i conferă acestuia din urmă sesizarea instanţei pentru protecţia dreptului său la despăgubirile prevăzute de lege. Raţionamentul este acelaşi şi în cazul accesiunii imobiliare întemeiate pe dispoziţiile vechiul C. civ. (art. 494).

Nu acestea sunt raporturile juridice dintre părţi, deduse judecăţii. Reclamanţii au înţeles să concretizeze demersul lor judiciar într-o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar pârâta nu şi-a exprimat intenţia de a deveni proprietarul lucrării, prin cererea reconvenţională solicitând obligarea părţilor adverse de a desfiinţa lucrările realizate sau de a fi autorizată să le desfiinţeze ea pe cheltuiala constructorilor, susţinând reaua-credinţă a acestora.

Prin urmare, nu se pune problema că ar exista, la îndemâna reclamanţilor, un alt tip de acţiune decât cea promovată prin cererea de chemare în judecată, prin care să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri şi care ar înlătura acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, faţă de caracterul subsidiar al acesteia din urmă, reglementat de art. 1348 C. civ.

Instanţa de apel, procedând la o corectă interpretare şi înlăturare, din cauză, a incidenţei textului de lege sus-enunţat, nu sunt întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. (I.a.) Susţinerile subsumate acestui punct din cererea de recurs implică analiza a două aspecte diferite în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, raportat la raţionamentul instanţei de apel.

Pe de-o parte, recurenta afirmă că instanţa de control judiciar a nesocotit autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, derivând din cele statuate în considerentele Deciziei nr. 745/16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Trebuie menţionat că această critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat la pct. 7 din textul de lege enunţat, astfel cum a arătat recurenta, ci în pct. 5, care vizează încălcarea regulilor procedurale a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, deşi pct. 7 se referă, generic, la încălcarea autorităţii de lucru judecat, de unde s-ar putea deduce că are în vedere şi manifestarea pozitivă a lucrului judecat [art. 431 alin. (2) C. proc. civ.], în realitate priveşte doar funcţia negativă a lucrului judecat [art. 431 alin. (1) C. proc. civ.], caz în care trebuie îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două litigii referitor la care se susţine lucrul anterior judecat. În acest sens, trebuie coroborate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizând cazul de casare privind încălcarea autorităţii de lucru judecat, cu cele ale art. 497 şi art. 498 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd soluţia instanţelor de recurs, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru ipoteza în care se constată temeinicia criticii subsumate acestui motiv de casare şi care este cea a respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibile.

Această soluţie a legiuitorului este determinată, în logica sa, de împrejurarea că întregul proces dedus judecăţii a doua oară a fost tranşat printr-o hotărâre definitivă anterioară, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi în raport de care nu se mai poate reveni, printr-o nouă judecată. Motivul de casare în discuţie implică întrunirea cerinţei triplei identităţi, ceea ce nu este ipoteza din speţă, întrucât, în caz contrar, dacă ar viza şi funcţia pozitivă, în care problema litigioasă rezolvată prin hotărârea definitivă anterioară are doar legătură cu cel de-al doilea proces, ar însemna să se pronunţe tot o soluţie de inadmisibilitate asupra celei de-a doua cereri de chemare în judecată.

Un astfel de raţionament este de neconceput, în condiţiile în care cea de-a doua cerere de chemare în judecată nu a fost rezolvată, sub toate aspectele, în primul proces, ci, doar a fost dezlegată o anumită problemă, care are conexiune cu litigiul ulterior şi, deci, produce efecte în plan probator, manifestarea pozitivă a lucrului judecat semnificând o prezumţie legală. Soluţia de inadmisibilitate într-un asemenea caz ar însemna o încălcare gravă a dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.

În altă ordine de idei, recurenta susţine încălcarea unor dispoziţii procedurale de către instanţa de apel, în sensul că nu a respins, prin dispozitivul deciziei atacate, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care le-a considerat ca fiind neîntemeiate, şi a apreciat, în mod nelegal, că prima instanţă, soluţionând fondul cauzei, a examinat, implicit, prescripţia dreptului material la acţiune, contrar dispoziţiilor art. 14 alin. (5), art. 247 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ. [motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod].

Din perspectiva neregulilor procedurale invocate [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt, în parte, întemeiate şi vor conduce la admiterea căii de atac, cu consecinţa casării deciziei atacate.

Astfel, pârâta a reiterat, prin notele scrise depuse pentru termenul din 21 februarie 2017, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (invocată şi prin cererea de intervenţie accesorie), raportat la considerentele Deciziei nr. 745/16 mai 2013, conform cărora părţile adverse, aflate în procesul respectiv din anul 2007, aveau posibilitatea de a formula o acţiune în pretenţii, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză/plata nedatorată, de la acest moment, al negării dreptului lor de proprietate, începând să curgă termenul de prescripţie.

Prima instanţă nu a supus dezbaterii această excepţie, încălcând dispoziţiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd o asemenea obligaţie în sarcina sa.

De asemenea, nu s-a pronunţat asupra excepţiei în discuţie, nerespectând nici dispoziţiile art. 248 alin. (1) din acelaşi cod.

Curtea de Apel a considerat, în mod greşit, că, prin rezolvarea fondului litigiului, prima instanţă s-a pronunţat, implicit, şi asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Din textul de lege sus-enunţat reiese, fără dubiu, că asupra unei excepţii, de procedură sau de fond (în această din urmă categorie încadrându-se şi excepţia prescripţiei), instanţa în faţa căreia a fost invocată trebuie să se pronunţe prioritar şi distinct de fondul cauzei, soluţia şi considerentele care o fundamentează urmând a se regăsi în cuprinsul încheierii sau hotărârii finale pronunţate asupra cererii în legătură cu care a fost ridicată. Mecanismul care implică soluţia dată excepţiei şi raţionamentul instanţei în adoptarea sa nu poate rezulta din soluţionarea directă a fondului cauzei, astfel cum a apreciat instanţa de apel, care a dedus şi a şi confirmat o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei de către prima instanţă, din împrejurarea că aceasta din urmă s-a pronunţat pe fondul litigiului. Prin urmare, Curtea a procedat la o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Critica referitoare la încălcarea art. 247 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi, însă, reţinută în cauză, întrucât nu s-au formulat contestări de către părţile interesate în legătură cu modul de invocare a acestei excepţii şi nici nu a fost ridicată, pentru prima dată, în faţa instanţei de recurs.

De asemenea, nu este întemeiată nici susţinerea recurentei potrivit căreia este "ilogic şi contradictoriu" raţionamentul Curţii în legătură cu imposibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. [nu art. 430 alin. (3), cum, din eroare a specificat], în cazul neîndeplinirii de către prima instanţă a obligaţiei de a supune dezbaterii excepţia prescripţiei.

Într-adevăr, cum s-a menţionat deja, Tribunalul Timiş, a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu putea proceda la aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din acelaşi cod, în sensul anulării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, deoarece aceasta din urmă soluţionase litigiul pe fond, nefiind, deci, incidentă ipoteza care ar fi putut conduce la o asemenea soluţie, şi anume cea în care nu se intrase în judecata fondului şi părţile au solicitat o astfel de măsură, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Pe de altă parte, de vreme ce legea nu prevede soluţia anulării sentinţei în cazul în care prima instanţă nu a cercetat o excepţie invocată în dosarul pe care l-a instrumentat, este fără dubiu că instanţa de apel trebuie să examineze, în mod riguros şi complet, excepţia respectivă, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, ce presupune o veritabilă reeditare a judecăţii sub toate aspectele criticate.

Din această perspectivă, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, raţionamentul Curţii nu respectă exigenţele de analiză amintite, neputând servi ca fundament pentru exercitarea controlului judiciar de legalitate de către instanţa de recurs.

Astfel, considerentele instanţei de apel se rezumă la a menţiona momentul naşterii dreptului la acţiune, ca fiind cel determinat de pierderea de valoare suportată în patrimoniul reclamanţilor, respectiv cel al pronunţării Deciziei irevocabile nr. 745/16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a produs trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului, precum şi data introducerii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, 2 aprilie 2014.

Curtea nu a arătat care este termenul de prescripţie aplicabil în cauză şi modul de calcul, în sensul indicării nu numai a momentului de început, dar şi a celui în care se împlineşte. De asemenea, nu a stabilit nici textele de lege incidente în materie de regim juridic al prescripţiei, în condiţiile în care părţile îşi dispută aplicarea, în speţă, a vechiului sau noului C. civ., iar recurenta susţine, inclusiv în apel, că momentul de început al prescripţiei se plasează în anul 2007 (anul promovării acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi), anterior intrării în vigoare a C. civ. actual - 1 octombrie 2011. Sub acest din urmă aspect, cu privire la care recurenta a invocat şi autoritatea pozitivă de lucru judecat a Deciziei nr. 745/16 mai 2013, Curtea nu prezintă niciun argument pentru care să fi reţinut că apărarea pârâtei este neîntemeiată.

În condiţiile în care instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu ignorarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ., expunând, totodată, un raţionament incomplet al soluţiei adoptate în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, Înalta Curte constată că sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, cu consecinţa admiterii recursului, casării deciziei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel, în vederea examinării excepţiei în discuţie, sub toate aspectele indicate în apel şi recurs, inclusiv al autorităţii pozitive de lucru judecat.

Referitor la modalitatea de întocmire a dispozitivului deciziei atacate, în legătură cu care recurenta a susţinut că trebuia să fie menţionată, în mod distinct, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a autorităţii pozitive de lucru judecat a Deciziei nr. 745/2013, afirmaţia nu poate fi primită. Autoritatea pozitivă de lucru judecat nu reprezintă o veritabilă excepţie procesuală, ci o apărare de fond, deci, nu implică pronunţarea separată asupra acesteia de către instanţa învestită cu examinarea ei; prescripţia dreptului material la acţiune a format obiect al criticilor din apel, astfel încât, constituind motiv al căii de atac, iar nu excepţie distinctă de cererea de apel, soluţia de respingere a acesteia nu trebuie redată în dispozitivul deciziei, fiind suficient să se regăsească în considerentele hotărârii.

4. (I.b.) Susţinerile referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 745/16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, vizând constatarea relei-credinţe a reclamanţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat prin această hotărâre au fost formulate în legătură cu întinderea despăgubirilor acordate reclamanţilor, deci, cu fondul cauzei.

Aspectul nerezolvat al problemei prescripţiei dreptului material la acţiune este, însă, prioritar chestiunilor de fond, astfel încât, la acest moment procesual, este prematur a se da o dezlegare criticilor subsumate acestui motiv de recurs, urmând a fi avut în vedere de către instanţa de rejudecare, ulterior analizării excepţiei în discuţie şi, în mod evident, dacă se va trece peste această apărare formulată de pârâtă.

Cât priveşte menţionarea, în dispozitivul deciziei, a soluţiei date autorităţii pozitive de lucru judecat, alegaţiile formulate de recurentă nu pot fi primite din aceleaşi considerente cu cele expuse în analiza finală a motivului 3 recurs (I.a.).

5. (I.d.) Critica referitoare la greşita reţinere de către instanţe a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara nu este fondată.

Acţiunea principală a fost respinsă în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara (nu şi faţă de Primarul Municipiului Timişoara, în nume propriu), reţinându-se lipsa calităţii procesuale pasive în persoana acestor părţi, determinat de împrejurarea că nu sunt proprietari ai imobilului în litigiu, aspect necontestat de către recurentă.

Excepţia procesuală în discuţie a fost avută în vedere în legătură cu acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, iar nu cu cererea reconvenţională formulată de C., în raport de care nu s-a pus în dezbatere o asemenea excepţie.

Prin urmare, nu se poate justifica legitimarea procesuală pasivă în acţiunea principală, referitor la care s-a reţinut că este întemeiată excepţia cu acest obiect, în raport de calitatea procesuală pasivă pe care ar avea-o părţile din actul procedural introductiv într-o altă cerere formulată în cadrul aceluiaşi proces, respectiv cea reconvenţională.

Pe de altă parte, prin mecanismul invocat, recurenta tinde să aducă în discuţie soluţia de respingere, ca inadmisibile, a petitelor 3 şi 4 din cererea reconvenţională, în care fuseseră chemaţi în judecată Municipiul Timişoara (petitul 3) şi Primarul Municipiului Timişoara (petitul 4), cu consecinţa nerezolvării, pe fond, a pretenţiilor deduse judecăţii prin aceste petite, în sensul solicitat de pârâta reclamantă.

Aşa cum s-a arătat, însă, respingerea acestor petite nu a fost determinată de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi în reconvenţională, ci ca urmare a admiterii unei alte excepţii, cea a inadmisibilităţii cererilor, pe care instanţa a considerat-o prioritară oricărui alt incident procedural şi care formează, de asemenea, obiect al criticilor din prezentul recurs, urmând a fi examinate în cadrul motivului respectiv.

În consecinţă, nu se poate reţine că, în mod greşit, ar fi fost admisă excepţia lipsei legitimării procesuale pasive a celor doi pârâţi în acţiunea principală, nefiind întrunite, sub acest aspect, cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, argumentele recurentei referitoare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 50/2001, republicate, care ar conferi o astfel de calitate în cererea reconvenţională în persoana Municipiului Timişoara şi Primarului Municipiului Timişoara sunt nerelevante faţă de soluţia dată celor două petite în legătură cu care se susţine legitimarea procesuală pasivă a părţilor menţionate. Ca atare, nu vor fi examinate de prezenta instanţă.

6. (III.) Şi motivul de recurs aferent acestui punct din calea de atac vizează mai multe aspecte de nelegalitate, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prima chestiune se referă la greşita confirmare, prin decizia recurată, a respingerii petitelor 3 şi 4 din cererea reconvenţională, ca inadmisibile, în raport de dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., motiv de casare ce urmează a fi cercetat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Critica este întemeiată în parte, cu referire la petitul 4, nu şi la petitul 3 din reconvenţională.

Astfel, cum s-a expus deja cu ocazia prezentării celor 4 cereri care formează obiectul reconvenţionalei, prin petitul 3, pârâta reclamantă a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 1500 euro lunar, contraechivalent în RON, de la data pronunţării Deciziei nr. 284/23 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara şi până la preluarea posesiei imobilului de către C., reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă.

Petitul 4 vizează obligarea Primarului Municipiului Timişoara să aplice reclamanţilor sancţiunile prevăzute de art. 27 alin. (1) şi art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, pentru nerespectarea de către aceste părţi a autorizaţiei de construire nr. x/18 septembrie 1997, să dispună demolarea construcţiilor realizate, iar, în caz de neconformare, să sesizeze organele de urmărire penală.

Soluţia de inadmisibilitate dată asupra petitului 3 este corectă, întrucât, deşi acest petit vizează pretenţii în legătură cu acelaşi imobil care formează obiectul acţiunii principale, nu se referă şi la reclamanţi, raportat la care recurenta nu are nicio solicitare, astfel încât nu se poate considera ca derivând din acelaşi raport juridic (între reclamanţi şi pârâtă) sau strâns legat de cererea de chemare în judecată, în sensul art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

Nici alin. (2) din textul de lege enunţat nu poate servi ca temei al calificării petitului 3 ca reprezentând o cerere reconvenţională, deoarece dispoziţia conferă doar posibilitatea pârâtei să introducă în cauză şi alte persoane decât reclamanţii, în calitate de pârâţi reconvenţionali, dar nu să formuleze pretenţiile într-un cadru procesual care să nu-i cuprindă şi pe cei care au chemat-o în judecată. Din interpretarea literală, dar şi logică a dispoziţiilor art. 209 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că reclamanţii trebuie să figureze ca părţi în reconvenţională, termenii normei legale fiind: "în cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, (...)".

Prin urmare, în legătură cu petitul 3 din cererea în discuţie, instanţa de apel a confirmat soluţia de inadmisibilitate a primei instanţe, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 209 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Cât priveşte petitul 4, decizia instanţei de apel nu este legală, păstrarea soluţiei de inadmisibilitate fiind greşită.

Pretenţiile pârâtei reclamante exprimate în cadrul acestui petit nu numai că se referă la acelaşi imobil cu cel din acţiunea principală, dar îi vizează şi pe reclamanţii din prezenta cauză, întrucât ei sunt cei în legătură cu care Primarul Municipiului Timişoara este chemat să aplice sancţiunile legale pentru nerespectarea autorizaţiei de construire. Nu era necesar ca, în cerere, să fie menţionaţi şi reclamanţii ca titulari ai vreunei obligaţii, fiind suficient ca pretenţiile formulate împotriva Primarului Municipiului Timişoara să-i afecteze în mod direct, ceea ce este cazul în speţă, şi, în aceste condiţii, să determine participarea lor, chiar în mod obligatoriu, în proces, ca titulari ai autorizaţiei de construire pretins încălcate şi care ar genera, în opinia pârâtei, obligarea entităţii competente de a aplica sancţiunile legale solicitate. De altfel, şi dacă petitul 4 ar fi fost formulat pe cale principală, participarea reclamanţilor din prezentul dosar, în calitate de pârâţi, ar fi fost obligatorie, pentru respectarea dreptului lor la apărare în legătură cu aspectele disputate.

În concluzie, cum cererea aferentă petitului 4 îi vizează şi pe reclamanţi şi are strânsă legătură cu acţiunea principală, printr-o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a considerat că se impune menţinerea soluţiei de inadmisibilitate, pronunţate de prima instanţă, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Instanţa de apel va proceda la aplicarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru ipoteza în care prima instanţă a rezolvat, în mod greşit, pe calea unei excepţii procesuale, o anumită cerere, urmând a verifica, în acest sens, condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.. De asemenea, va aprecia asupra soluţiei date în legătură cu petitul 4 din cererea reconvenţională în raport de întregul context al cauzei, evident dacă are legătură cu acest petit sau impune o dezlegare prioritară în rejudecare, care ar putea produce efecte şi asupra cererii respective a pârâtei reclamante. Nu în ultimul rând, va avea în vedere că un petit identic reprezintă cel de la pct. 1 din cererea reconvenţională, reclamanţii pârâţi fiind chemaţi, în mod direct, să demoleze construcţiile sau prin intermediul pârâtei, petitul 4 având ca obiect principal demolarea aceloraşi lucrări, dar prin intervenţia autorităţii administrative locale competente. Mai trebuie menţionat că tocmai acest complex cauzal al litigiului, determinat de legătura dintre cererile deduse judecăţii, dar şi casarea deciziei atacate pentru alte motive, care implică reluarea judecăţii de către instanţa de apel, au generat imposibilitatea Înaltei Curţi de a proceda la aplicarea directă a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., deşi recurenta a solicitat, atât în apel, cât şi în recurs, desfiinţarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

O altă chestiune criticată de recurentă vizează pretinsele efecte pe care le-a produs respingerea celor două petite din cererea reconvenţională asupra calităţii procesuale pasive a pârâţilor reconvenţionali Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, la care deja s-a răspuns în examinarea pct. I.d. din cererea de recurs.

Aspectele de fond care au legătură cu petitul 4 din cererea reconvenţională, la care recurenta face trimitere [art. 41 din Legea nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) şi art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991], dacă este cazul în raport de cele menţionate în precedent, vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare, neputând fi cercetate la acest moment procesual.

În ceea ce priveşte dreptul său la daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, conform art. 1516 C. civ., despăgubiri solicitate de la Municipiul Timişoara, prin petitul 3 din reconvenţională, susţinerea nu poate fi primită, de vreme ce prezenta instanţă a confirmat, potrivit argumentelor deja expuse, soluţia de inadmisibilitate dispusă în cauză.

Alt aspect contestat de recurentă vizează neanalizarea de către instanţa de apel a motivului referitor la nesoluţionarea de către Tribunal a petitelor 1 şi 2 din precizarea cererii reconvenţionale, depusă la termenul din 29 noiembrie 2016 (în realitate, partea se referă chiar la cererea reconvenţională, neexistând, în dosar, o precizare a acesteia), privind obligarea reclamanţilor la aducerea imobilului în forma iniţială şi la plata daunelor interese în cuantum de 20.000 de euro.

Deşi recurenta nu a indicat motivul de casare căruia i se subsumează această critică, Înalta Curte constată, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., că susţinerile pârâtei sunt susceptibile de în cadrare în art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, vizând ipoteza nemotivării.

Critica este întemeiată şi va conduce la casarea deciziei şi pentru acest motiv.

În cuprinsul cererii de apel se regăseşte aceeaşi susţinere (pagina 13, parag. 2), care reprezintă un motiv de apel de sine-stătător, iar nu un simplu argument în fundamentarea altui motiv.

Curtea nu a procedat la examinarea acestui motiv de apel, în considerentele deciziei atacate neregăsindu-se niciun argument în legătură cu nesoluţionarea de către prima instanţă a primelor două petite din cererea reconvenţională, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care presupun motivarea riguroasă şi completă a tuturor cererilor şi apărărilor formulate de părţi.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a analizat direct fondul celor două petite, deşi la o astfel de examinare nu se putea ajunge decât în subsidiar, în ipoteza în care ar fi considerat neîntemeiat motivul de apel referitor la nepronunţarea primei instanţe asupra celor două petite. În caz contrar, al temeiniciei motivului în discuţie, soluţia ar fi fost cea a anulării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, în condiţiile în care apelanta formulase o asemenea solicitare prin cererea de apel. Efectul final în ipoteza menţionată este încălcarea unui grad de jurisdicţie.

În concluzie, fără a antama soluţia ce s-ar fi pronunţat dacă instanţa de apel ar fi verificat motivul legat de nepronunţarea primei instanţe asupra celor două petite din reconvenţională, cercetarea directă a acestora se putea realiza numai după depăşirea motivului de apel neanalizat şi, evident, în caz de respingere a criticii respective. În caz de admitere, însă, o astfel de examinare de către Curte nu era posibilă în raport de dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., neputând acoperi nulitatea hotărârii primei instanţe.

Sunt, astfel, îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., chestiunile de fond invocate de recurentă în legătură cu obligarea reclamanţilor pârâţi la demolarea construcţiilor şi la plata daunelor interese, inclusiv sub aspectul compensării legale, urmând a fi analizate, după caz, de către instanţa de apel sau de prima instanţă.

7. (I.c.) Susţinerile referitoare la încălcarea de către reclamanţii pârâţi a legislaţiei speciale în materie de construcţii, stabilită cu autoritate pozitivă de lucru judecat, reprezintă, de asemenea, chestiuni de fond privind cele trei petite din reconvenţională în legătură cu care instanţa de apel nu a examinat motivul prioritar (pentru primele două petite) şi a confirmat, în mod greşit, soluţia de inadmisibilitate (pentru cel de-al patrulea petit).

Cum s-a arătat deja, autoritatea de lucru judecat este valorificată de recurentă sub aspect pozitiv, ca prezumţie legală, deci, în materie probatorie, urmând ca susţinerile subsumate acestui punct din cererea de recurs să fie avute în vedere în rejudecare.

8. (V.) a) Critica vizând legea aplicabilă acţiunii principale constituie tot un aspect de fond, care poate fi, însă, verificat de către prezenta instanţă, întrucât nu este influenţat de problema prescripţiei dreptului la acţiune, pentru rezolvarea căreia s-a dispus deja casarea deciziei, cele două chestiuni fiind supuse unui regim propriu de analiză.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privind incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. nu sunt întemeiate, nefiind relevant momentul edificării construcţiilor în litigiu, plasat anterior intrării în vigoare a noului Cod, şi care să determine, astfel, aplicabilitatea celui anterior.

Conform textului de lege enunţat, "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

Art. 3 din Legea nr. 71/2011 are un conţinut complex, însumând mai multe principii de drept intertemporal, cel al supravieţuirii legii vechi în privinţa efectelor unor acte sau fapte juridice încheiate ori produse sau săvârşite anterior intrării în vigoare a noului C. civ., cel al neretroactivităţii legii noi, care să suprime sau să modifice efectele respective, precum şi principiul tempus regit actum/factum, care presupune că actul/faptul juridic rămâne supus legii în vigoare la data încheierii/săvârşirii, producerii lui.

Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit, care dă naştere unui raport juridic obligaţional între titularii patrimoniilor între care a avut loc mişcarea de valori, îmbogăţitul şi însărăcitul, raport în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, al cărui patrimoniu este diminuat, de a solicita şi obţine restituirea prestaţiei, corelativ cu obligaţia subiectului pasiv de a plăti.

Faptul juridic licit îl constituie, deci, îmbogăţirea pârâtului pe seama şi în detrimentul reclamantului.

În speţă, îmbogăţirea pretinsă de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii iniţiali, corelativ cu însărăcirea lor, s-a realizat la momentul la care imobilul supraedificat de ei a trecut în patrimoniul autorităţilor locale, prin Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a confirmat desfiinţarea titlului de proprietate al reclamanţilor. Ulterior, îmbogăţirea în favoarea recurentei s-a realizat ca urmare a restituirii bunului în natură către aceasta, prin Decizia civilă nr. 284/23 iunie 2016 a aceleiaşi instanţe.

Ambele momente se plasează după intrarea în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), astfel încât nu se poate pune problema incidenţei art. 3 din Legea nr. 71/2011, care rezolvă un conflict temporal între două legi în care faptul juridic este produs ori săvârşit sub puterea vechiul C. civ.

Momentul edificării construcţiilor în legătură cu care reclamanţii au formulat acţiunea în pretenţii de faţă nu este relevant în ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului cauzei. Deşi faptul executării lucrărilor fundamentează cererea de chemare în judecată a pârâtei, în absenţa acestora neputându-se pune problema restituirii de către proprietarul actual al imobilului a contravalorii investiţiilor, ceea ce este determinant, în exercitarea demersului reclamanţilor, este faptul juridic licit al îmbogăţirii părţii adverse, corelativ cu însărăcirea patrimoniului lor. În sprijinul celor arătate, este elocvent că, în lipsa transferului imobilului supraedificat între patrimoniile titularilor succesivi, intervenit ca urmare a pronunţării deciziilor civile enunţate, reclamanţii ar fi păstrat bunul în actuala configuraţie a construcţiei, fără să mai genereze acţiunea de faţă. Ca urmare, nu faptul edificării lucrărilor, ci cel al îmbogăţirii reprezintă aspectul fundamental al promovării prezentului proces şi, totodată, punctul de plecare în stabilirea legii aplicabile din punct de vedere temporal.

În realitate, faptele juridice licite, ca izvoare de obligaţii, fiind fapte extracontractuale, cad sub incidenţa regulii stabilite în art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, "obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale, sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor", dar şi a excepţiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeaşi lege, conform căruia, "obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta".

În cazul îmbogăţirii fără justă cauză se aplică legea în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea, neimputabilă, dar fără temei juridic, a unei persoane, în detrimentul sărăcirii altei persoane.

În schimb, modurile de stingere a obligaţiilor născute pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză cad sub incidenţa legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci, dacă asemenea obligaţii se sting după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, atunci dispoziţiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea prestaţiei nedatorate, sunt aplicabile.

În cauza de faţă, atât îmbogăţirea, cât, evident, şi cererea de restituire a prestaţiei se plasează, după cum s-a arătat, după intrarea în vigoare a noului C. civ., fiind, pe deplin, aplicabile dispoziţiile acestui cod, inclusiv din perspectiva temeiului juridic invocat de reclamanţi şi reţinut, în mod corect, de către Curte, respectiv art. 1345 şi următoarele.

În concluzie, sub aspectul legii aplicabile, critica recurentei nu este întemeiată, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b) Problema existenţei unei alte opţiuni pentru reclamanţi în valorificarea pretenţiilor lor, derivate dintr-o acţiune contractuală sau întemeiată pe accesiunea imobiliară, a fost reluată de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, primind deja răspuns în examinarea criticilor legate de caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso, asupra cărora nu se va reveni.

Celelalte aspecte, vizând absenţa dreptului la despăgubiri al constructorului de rea-credinţă în contextul solicitării proprietarului imobilului de a fi demolate lucrările, consecinţele nerespectării autorizaţiei de construire, inclusiv din perspectiva imposibilităţii intabulării construcţiilor pe numele actualului proprietar, repudierea acestuia din urmă de a pretinde demolarea, întinderea despăgubirilor contestată în ceea ce priveşte acordarea valorii de piaţă, natura lucrărilor, reflectată în cea a cheltuielilor ce pot sau nu să fie admise (necesare, utile, voluptuarii), cu consecinţe asupra cuantumului despăgubirilor, reprezintă chestiuni de fond, urmând a fi avute în vedere în rejudecare, după lămurirea problemelor care au condus la casarea deciziei recurate.

Nu în ultimul rând, se va clarifica şi legea aplicabilă primului petit din cererea reconvenţională, actualul sau vechiul C. civ., în condiţiile în care, pe parcursul căilor de atac exercitate de pârâta reclamantă, aceasta a invocat dispoziţii legale din ambele coduri, iar demolarea lucrărilor în cazul constructorului de rea credinţă, sub rezerva probării unei asemenea atitudini subiective, reprezenta un remediu pus la dispoziţia proprietarului imobilului prin ambele acte normative în discuţie. În acest sens, calificarea în drept aparţine, conform art. 152 C. proc. civ., instanţei de judecată, care nu este ţinută de textul de lege invocat de parte. Identificarea legii aplicabile este, însă, necesară în condiţiile în care actualul C. civ. conţine anumite precizări, inclusiv din perspectiva definirii "bunei-credinţe" a autorului lucrării (art. 586), pe care actul normativ vechi nu le reglementa.

În raport de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în recurs, acestea vor fi avute în vedere în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 196 din 22 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV