Nullity of pre-contracts for fraud against law to circumvent statutory compensation caps and procedural requirement to order restitution

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 24 mai 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat:

- pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare privind numărul de 4.557.750 puncte din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pentru preţul de 600.000 RON, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x/17.12.2014;

- pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare privind numărul de 1.519.250 puncte din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisă de către Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor pentru preţul de 85.000 euro, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x/12.02.2015;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 august 2017, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei să achite suma de 6.077.000 RON cu titlu de daune interese ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de pârâtă prin antecontractul autentificat sub nr. x/17.12.2014 şi antecontractul autentificat sub nr. x/12.02.2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18 iulie 2017, pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanta A. şi cu pârâtul C., prin care a solicitat să se constate că încheierea antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 4203 din 17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557 din 12.02.2015 a avut loc în urma simulaţiei prin interpunere de persoane, în sensul că adevăratul cesionar din cele două antecontracte nu este A., ci C., constatarea nulităţii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate prin încheierea de autentificare nr. 4203 din 17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită şi, în consecinţă, să se dispună desfiinţarea actelor arătate cu efecte retroactive, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin Sentinţa civilă nr. 326 din 20 iulie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei-pârâte reconvenţionale A., invocate prin întâmpinarea pârâtei-reclamante B..

A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului din cererea reconvenţională, C., invocată prin întâmpinare.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., având ca obiect despăgubiri.

A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. şi cu pârâtul C. şi, în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 4203/17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557/12.05.2015.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea simulaţiei antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 4203/17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 557/12.05.2015.

Au fost respinse celelalte capete de cerere din cererea reconvenţională.

Reclamanta-pârâtă A. a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante B. suma de 21.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 27 A din 31 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei tribunalului.

Apelanta a fost obligată să plătească intimatei B. suma de 2.380 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1 Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins toate criticile aduse de sentinţei pronunţate de tribunal referitoare la (i) neîndeplinirea elementului obiectiv şi subiectiv al fraudei la lege şi la (ii) nelegalitatea soluţiei primei instanţe raportat la omisiunea de a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor ca efect al constatării nulităţii celor două antecontracte, pronunţând o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta susţine că, în speţă, nu se verifică frauda la lege.

Astfel cum instanţele de fond au reţinut, potrivit art. 1236 alin. (1) din C. civ. "cauza trebui să existe, să fie licită şi morală".

Raportat la prevederile de la art. 1237 din acelaşi cod: "cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative", iar conform 1238 alin. (2) - "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască."

Totodată, valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară, astfel cum prevede art. 1239 alin. (2) C. civ.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior citate, cauza ilicită atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului în măsura în care ea este comună şi în măsura în care prezumţia de existenţă a unei cauze valabile este răsturnată.

Frauda la lege presupune (i) un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi (ii) un element subiectiv, iar elementul subiectiv presupune intenţia comună a părţilor de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă; cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

Recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut intenţia părţilor de a eluda dispoziţiile art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013.

Promisiunile de vânzare cumpărare şi contractele de vânzare cumpărare ce au ca obiect puncte de compensare care urmează a fi acordate sau au fost acordate persoanelor îndreptăţite sunt mijloacele juridice legale de tranzacţionare a acestora şi nicidecum mijloace aparent legale, astfel cum a reţinut în mod eronat instanţa de apel.

Recurenta pretinde că intenţia de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă, respectiv art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013, lipseşte.

Contrar raţionamentului instanţei de control judiciar, nu este îndeplinit niciunul dintre cele două elemente ale fraudei la lege (elementul obiectiv şi elementul subiectiv).

În privinţa elementului obiectiv recurenta arată că niciunde în cuprinsul Legii nr. 165/2013 nu există o interdicţie expresă cu privire la încheierea unor antecontracte, precum cele încheiate între recurentă şi intimată.

Într-adevăr, plafonarea reţinută şi de către instanţa de apel este prevăzuta la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 astfel: "În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali sau testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali sau testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6)."

În opinia recurentei, interdicţia se aplică în cazul tranzacţionării acestor drepturi nu şi în cazul promisiunii de a le tranzacţiona, cum este cazul în speţă.

Rezultă astfel, fără echivoc, că doar în situaţia cesiunilor de drepturi legiuitorul a înţeles să plafoneze valoarea despăgubirilor, iar nu şi în cazul promisiunilor de vânzare-cumpărare şi/sau a contractelor de vânzare-cumpărare de puncte.

În lipsa unei definiţii a noţiunii de tranzacţie din cuprinsul Legii nr. 165/2013 trebuie avut în vedere înţelesul comun al noţiunii, iar conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane prin tranzacţie se înţelege "convenţie între două sau mai multe părţi, prin care se transmit anumite drepturi, se face un schimb comercial."

Astfel, din moment ce prin antecontractele în discuţie nu s-au transmis drepturi (ci doar s-a promis transmiterea unor drepturi) nu se verifică sensul noţiunii de tranzacţie avut în vedere de art. 24 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care nu este incidentă plafonarea menţionată la această normă.

În opinia recurentei, este firesc să nu fie incidentă plafonarea, întrucât chiar dacă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, antecontractele conţin toate clauzele esenţiale ale viitorului contract, între acestea nu se poate pune semnul egalităţii, obiectul celor două convenţii este diferit, iar încheierea unor antecontracte nu garantează nicidecum pe cesionarul drepturilor (recurenta) că se va încheia şi contractul prin care se transmit efectiv drepturile.

Inexistenţa unei garanţii în acest sens reiese chiar din prezent speţă, în care intimata a refuzat încheierea contractelor în formă autentică şi deci, transmiterea drepturilor în discuţie.

Un raţionament contrar, precum cel al instanţei de apel de validare a opticii instanţei de fond, contravine principiului de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Cât timp nu există o interdicţie expresă în sensul încheierii unor antecontracte, precum cele din cauza de faţă, nu se poate susţine că încheierea acestora ar îndeplini condiţia obiectivă a fraudei la lege.

În acest context, şi raportat la faptul că recurenta a încheiat cu intimata două promisiuni de vânzare a unor bunuri determinate viitoare, netranslative de proprietate, iar contractul autentic de vânzare prin care urma să fie transmisă proprietatea acestor bunuri trebuia să fie încheiat în termen de 5 zile de la data emiterii deciziei de compensare pe numele intimatei, rezultă că recurenta nu a încercat, nu a eludat şi nici nu a avut intenţia de a eluda prevederile art. 24 ale Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, instanţele de fond în mod greşit au interpretat dispoziţiile legale şi au stabilit că la încheierea celor două antecontracte de vânzare cumpărare a lipsit cauza licită şi morală, iar actele au fost încheiate cu intenţia evidentă de eludare a scopului Legii nr. 165/2013.

În privinţa sancţiunii incidente, în ipoteza necomunicării tranzacţiei prin care s-ar transfera dreptul de încasare a despăgubirii către CNCI, instanţa de apel a reţinut următoarele: "Curtea reţine că dispoziţia legală prevăzută la art. 24 din Legea nr. 165/2013 este una imperativă, iar nerespectarea ei atrage nulitatea, şi nu inopozabilitatea, în condiţiile în care se reţine cauza ilicită urmărită de către părţi la încheierea actului juridic."

În opinia recurentei, sancţiunea nerespectării prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 având următorul conţinut: "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzacţii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligaţia să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacţia" este inopozabilitatea tranzacţiei, şi nu nulitatea acesteia.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 şi pentru a produce efectele stabilite de legiuitor trebuie în mod obligatoriu ca aceste tranzacţii (privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire) să fie acte juridice translative de proprietate în ceea ce priveşte drepturile asupra imobilelor (şi, evident, comunicate în termen de 15 zile). Doar în contextul în care prin aceste tranzacţii se transmite dreptul titularului către cesionar au aplicabilitate aceste dispoziţii legale şi este obligatorie comunicarea tranzacţiei.

În plus, se poate observa că sancţiunea stabilită de legiuitor pentru necomunicarea tranzacţiei privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire nu este nulitatea, cum susţine instanţa de apel. Indicii concrete în acest sens se regăsesc chiar la alin. (6) al aceluiaşi art. 24 unde se reţine că "documentele transmise după împlinirea termenului prevăzut la alin. (5) nu se iau în considerare de către Comisia Naţională la emiterea deciziei."

Practic, dispoziţiile imperative anterior indicate instituie obligativitatea asigurării unei publicităţi (în faţa ANRP şi CNCI) a tranzacţiilor prin care se transferă astfel de drepturi.

Or, conform art. 22 alin. (1) din C. civ. "dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale."

În situaţia în care legiuitorul ar fi apreciat că necomunicarea tranzacţiei ar putea îndeplini condiţia obiectivă a fraudei la lege şi că, implicit, prin aceasta modalitate s-ar frauda interesele statului, în mod cert ar fi prevăzut expres sancţiunea nulităţii.

Chiar şi în contextul în care aceste două antecontracte ar fi fost comunicate ele nu puteau produce efecte (emiterea deciziei de compensare pe numele recurentei) deoarece prin aceste antecontracte intimata doar a promis vânzarea către recurentă a celor 6.077.000 puncte pe care urma să le primească şi nu a transmis dreptul de proprietate asupra acestora (cum se întâmpla în cazul contractelor de cesiune).

În acest context, nu se poate reţine, cum eronat a procedat instanţa de apel, ca prin mecanismul de a încheia antecontracte de vânzare cumpărare prin care se promite vânzarea de puncte, s-ar fi urmărit deturnarea intenţiei legiuitorului, respectiv aceea de a acorda despăgubiri integrale doar foştilor proprietari şi moştenitorilor legali ai acestora.

În plus, se poate observa că legiuitorul a prevăzut posibilitatea tranzacţionării acestor puncte, urmare a emiterii deciziei de compensare. Astfel, în Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor de la art. 31 din Legea nr. 165/2013 se prevăd următoarele: "(1) În situaţia în care drepturile care decurg din deciziile de compensare se transmit, în tot sau în parte, sau se valorifică parţial în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile ori în numerar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite certificate de deţinător de puncte. (2) În baza deciziei de compensare emise pe numele titularului dreptului de proprietate se emit, cu titlu individual, certificate de deţinător de puncte, în următoarele situaţii: a) în situaţia transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare - dobânditorului de puncte şi, în cazul transmiterii parţiale, pentru punctele netransmise, transmiţătorului de drepturi."

Astfel, dacă după emiterea deciziei de compensare, titularul poate să opteze să transmită (prin vânzare, donaţie etc.) punctele, total sau parţial unei alte persoane, atunci se va emite pe numele acestei persoane un certificat de deţinător de puncte. Se poate observa că legiuitorul a înţeles să diferenţieze şi să aplice un tratament juridic diferit în cazul operaţiunii de cesiune de drepturi litigioase când se transmite dreptul către cesionar (încă din momentul încheierii contractului) şi operaţiunea de vânzare-cumpărare de puncte - ulterioară emiterii deciziei de compensare.

În cazul cesiunii de drepturi, încasarea despăgubirilor este plafonată pentru cesionar, iar în cazul vânzării de puncte nu există nicio plafonare. Din moment, ce legiuitorul nu plafonează în niciun fel încasarea despăgubirilor în ipoteza în care vânzarea de puncte are loc după emiterea deciziei de compensare este inexplicabil de ce s-ar considera că vânzarea acestora, tot după emiterea deciziei de compensare, dar având la baza o promisiune anterioară a părţilor în acest sens, ar eluda prevederile legale şi ar reprezenta fraudă la lege.

Singura diferenţă dintre cele două exemple este faptul că în ipoteza a doua părţile şi-au promis reciproc înstrăinarea, respectiv dobândirea punctelor, anterior emiterii deciziei de despăgubire, printr-un act distinct de actul de vânzare, act care nu transferă drepturi şi nu oferă certitudini părţilor cu privire la materializarea unei astfel de vânzări după emiterea deciziei de compensare, cum e cazul şi prezenta speţă.

Recurenta susţine că trebuie avut în vedere şi demersul juridic efectuat de intimată, respectiv promovarea acţiunii civile înregistrate sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Cluj şi declinată la Tribunalul Cluj sub nr. x/2014*. Prin aceasta acţiune, intimata solicita obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x şi la stabilirea despăgubirilor potrivit valorii reale de piaţa a imobilului.

Acţiunea a fost înregistrată de pârâtă la data de 06.03.2014, deci anterior încheierii celor două antecontracte de vânzare (data încheierii antecontractelor fiind 17.12.2014 şi 12.02.2015) şi a fost soluţionată de Tribunalul Cluj la data de 25.01.2015 prin respingere, soluţia instanţei de fond fiind menţinută de Curtea de Apel Cluj la data de 10.09.2015. După respingerea Acţiunii civile nr. x/33/2014* intimata şi-a manifestat intenţia de a încheia promisiune de vânzare şi pentru diferenţa de puncte, respectiv pentru cele 1.519.250 puncte - promisiune care s-a concretizat prin antecontractul de vânzare nr. x/12.02.2015.

Rezultă astfel că părţile s-au înţeles să încheie promisiuni de vânzare a punctelor ce vor fi emise în viitor şi nicidecum cesiuni de creanţă. Dacă s-ar fi încheiat cesiuni de creanţă intimata avea obligaţia de a promova acţiunea doar raportat la partea netransmisă din drepturile sale şi nu prin raportare la întregul drept, iar ulterior încheierii celui de al doilea antecontract, avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa instanţei de apel faptul că a cesionat toate drepturile sale.

Recurenta susţine că încheierea celui de al doilea antecontract este consecinţa directă a respingerii acţiunii formulate de intimata prin care încerca să obţină despăgubiri la valoarea reală de piaţă; prin urmare, nu se poate susţine că prin încheierea celui de al doilea antecontract s-a urmărit fraudarea legii.

Inexistenta unei intenţii de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 reiese inclusiv din faptul că intimata a încasat în 2014 şi 2015 circa 16% (nu 1/10 cum eronat retine şi instanţa de apel) din valoarea despăgubirilor care urmau să fie încasate în următorii 7 ani (dacă întinderea drepturilor ar fi fost cea reclamată cu ocazia încheierii antecontractelor).

Operaţiunea calificată drept speculativă, nu a fost altceva decât rezultatul negocierii dintre părţi, oferind avantaje ambelor părţi implicate, avantaje financiare pe termen scurt intimatei şi avantaje financiare recurentei pe termen de lung, dacă întinderea drepturilor promise de către intimată ar fi fost într-adevăr cea preconizată la momentul încheierii antecontractelor.

Referitor la elementul subiectiv, recurenta susţine că această condiţie presupune intenţia comună a părţilor de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, recurenta susţine că din probele administrate în cauză a rezultat în mod cert faptul că elementul subiectiv nu este îndeplinit, nefiind probată existenţa unei intenţii comune a părţilor de eludare a dispoziţiilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 de către intimată.

Pe lângă prima condiţie (elementul obiectiv), pentru a se reţine existenţa fraudei la lege (şi implicit pentru a se admite cererea reconvenţională formulată de intimată) ar fi fost necesar să se probeze faptul ca părţile au acţionat în conivenţă pentru a eluda prevederile legale, adică în complicitate; în continuare, recurenta procedează la expunerea unei propuneri de reapreciere a probelor, prin ample trimiteri la interogatoriul administrat intimatei şi alte probe ale cauzei.

Recurenta mai susţine că sarcina probei existenţei intenţiei comune (a conivenţei) de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 revenea intimatei, ceea ce în speţă nu s-a produs.

În continuare, recurenta susţine că se impunea repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea acestora la restituirea prestaţiilor.

În acest context, se arată că instanţa de apel în mod greşit nu a primit critica adusă sentinţei tribunalului cu privire la omisiunea acesteia de a da valoare principiului restitutio in integrum, ca urmare a constatării nulităţii absolute a celor două antecontracte.

Cu privire la aceasta critică, prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut trimitere la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., calificând această cerere drept o cerere nouă formulată direct în apel.

Deşi în dezacord cu această dezlegare a curţii de apel, recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., aşadar la rolul activ pe care ar trebui să îl fi exercitat instanţa de fond care ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor necesitatea completării cererii reconvenţionale privind constatarea nulităţii absolute a antecontractelor cu solicitarea repunerii părţilor în situaţia anterioară şi, în consecinţă, a obligării acestora la restituirea prestaţiilor sau chiar să dispună din oficiu o astfel de măsură, ca efect al constatării nulităţii absolute a celor două antecontracte.

Raportat la situaţia concretă, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să cenzureze această omisiune a tribunalului, iar în susţinerea acestei critici face trimitere la cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 13 din 16.03.2009, pronunţată de completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la interpretarea şi aplicarea art. 129 alin. (5) şi (6) din vechiul C. proc. civ. referitor la posibilitatea instanţelor de judecată investite cu soluţionarea acţiunii în rezoluţiunea sau declararea nulităţii unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situaţiei anterioare ori repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Dat fiind efectul retroactiv al nulităţii, prestaţiile care au fost executate în temeiul unui act juridic constatat nul nu mai pot fi socotite valabil executate şi, în consecinţă, ele sunt supuse restituirii. Prin restituirea acestor prestaţii se ajunge tocmai la înfăptuirea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară. În aceasta privinţă, în doctrina s-a reţinut ca fără repunerea părţilor în situaţia iniţiala (status quo antequit), desfiinţarea actului juridic nu şi-ar atinge finalitatea.

În sfârşit, recurenta arată că în ipoteza admiterii recursului, se impune şi casarea şi a sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, nu a fost analizată pe fond de prima instanţă, dezvoltând argumente prin care susţine temeinicia acesteia.

II.2. Apărările formulate în cauză

La 27 mai 2019, pârâta B. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în niciunul din motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

În termen legal, la 18 mai 2019, recurenta reclamantă-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că în cuprinsul memoriului de recurs a indicat teza de nelegalitate în care se încadrează criticile dezvoltate, astfel încât, intimata solicită în mod nefondat anularea recursului său pentru neîncadrarea sau imposibilitatea încadrării criticilor sal în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care recurenta solicită respingerea acestei excepţii.

II.3. Procedura de filtru

După încheierea etapei prealabile a comunicărilor, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru la 15.10.2019, fiind comunicat părţilor, în vederea formulării unui punct de vedere asupra acestuia, în termenul prevăzut de lege.

Recurenta reclamantă-pârâtă a comunicat acest punct de vedere la 31.10.2019 (data poştei) arătând că aderă la concluziile din raport şi solicitând fixarea termenului în şedinţă publică.

Completul de filtru a fixat termen la 14.01.2020 pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea de la data menţionată, recursul declarat de reclamanta-pârâtă a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen în şedinţa publică de azi, 25.02.2020, pentru analizarea pe fond a recursului; în cuprinsul aceleiaşi încheieri s-au arătat motivele pentru care nu a fost reţinută excepţia nulităţii recursului, pe temeiul art. 489 din C. proc. civ., astfel cum invocase intimata.

II. 4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut, în esenţă, două motive de recurs, fără a proceda la încadrarea acestora în ipotezele de casare reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază, în aplicarea per a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că susţinerile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material -, în ceea ce priveşte motivele prin care se critică decizia curţii de apel din perspectiva confirmării soluţiei date în primă instanţă cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute, pentru fraudă la lege, a celor două antecontracte de cesiune.

Referitor la a doua categorie de motive de recurs, prin care s-a criticat neanalizarea sau calificarea dată cererii de repunere în situaţia anterioară ca fiind o cerere nouă în apel, Înalta Curte urmează a le analiza pe temeiul motivului de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Vor fi analizate mai întâi criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 şi ulterior cele ce susţin motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere precizările următoare.

Ca regulă generală, criticile prin care se susţin în recurs neregularităţi de ordin procedural săvârşite de instanţa anterioară, ar trebui analizate cu prioritate, întrucât, dacă se constată caracterul fondat al acestora, intervine casarea hotărârii recurate şi reluarea judecăţii, iar potrivit art. 501 alin. (2) din C. proc. civ., judecata va reîncepe de la actul anulat.

În cauza de faţă regula anterior enunţată nu este operantă, întrucât motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (5) din C. proc. civ. sunt subsidiare celor încadrate în pct. (8) şi ele se activează sau capătă relevanţă, în economia cauzei, numai în situaţia în care se resping criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material.

Altfel spus, dacă se confirmă legalitatea soluţiei asupra cererii reconvenţionale prin care s-a constatat nulitatea antecontractelor de cesiune, are obiect chestiunea repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Aşa cum s-a arătat, intimata-pârâtă-reclamantă a formulat cererea reconvenţională prin care a solicitat (între altele) constatarea nulităţii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x din 17.12.2014 şi nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege şi, în consecinţă, să se dispună desfiinţarea cu efecte retroactive a actelor arătate.

În primul antecontract, promitenta-cedentă B. (intimată, în această etapă procesuală) se obliga să cesioneze recurentei A. un număr de 4.557.750 puncte din totalul punctelor pe care urma să le primească şi care vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisă de CNCI în favoarea sa, conform Hotărârii nr. 125/19.03.2012 a Prefecturii jud. Cluj - Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor.

Prin cel de-al doilea antecontract de cesiune, aut. sub nr. x din 12.02.2015, promitenta-cedentă B. se obliga să cesioneze recurentei A. un număr de 1.519.250 puncte, din totalul punctelor ce vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisă de CNCI în favoarea sa, potrivit unor clauze similare cu cele din primul antecontract.

În ambele antecontracte, au fost enumerate drepturile urmează a fi cedate, aferente punctelor tranzacţionate, prin încheierea ulterioară a contractelor de cesiune: dreptul de a primi certificate de deţinător de puncte conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 (în realitate, dreptul rezultând din prevederile art. 31 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013); dreptul de a participa la licitaţii de imobile, organizate în temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (în prezent, textul fiind abrogat); dreptul de a solicita valorificarea în numerar a punctelor, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Prin hotărârea tribunalului, a fost admisă această cerere, iar sentinţa a fost confirmată prin respingerea apelului declarat de reclamanta-pârâtă.

Recurenta-reclamantă-pârâtă susţine că instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal criticile sale din motivele de apel cu privire la neîndeplinirea elementului obiectiv şi a elementului subiectiv al fraudei la lege, formă particulară a cauzei ilicite.

Nulitatea celor două antecontracte de cesiune a fost solicitată pentru motivul cauzei ilicite, cedenta invocând nulitatea pentru motivul eludării, prin încheierea antecontractelor, în esenţă, a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora: "(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6)."

Nulitatea contractului este definită la art. 1246 alin. (1) din noul C. civ., astfel: "(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Cauza licită şi morală a contractului reprezintă una dintre condiţiile esenţiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul determinat şi licit, cerinţe reglementate de art. 1179 alin. (1) din C. civ.

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 din C. civ., însă, din perspectiva sancţiunii nulităţii contractului, interesează nu scopul imediat - causa proxima - care este abstract şi invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat - causa remota - care este concret şi variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice.

Motivul de nulitate valorificat în cauza de faţă este - generic - cauza ilicită, prin urmare, o cauză contrară legii şi ordinii publice [art. 1236 alin. (2) C. civ.].

Însă, având în vedere că prin motivele cererii reconvenţionale s-a susţinut că antecontractele încheiate între părţi au constituit mijlocul prin care s-a eludat aplicarea unei norme legale imperative - art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - rezultă că motivul de nulitate valorificat în cauză priveşte frauda la lege, formă specială a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din C. civ. care prevede astfel: "Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative."

Astfel cum s-a arătat în doctrină, art. 1237 C. civ. (cu denumirea marginală "fraudă la lege") reglementează o formă particulară a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă, de incidenţa unei norme legale imperative.

Rezultă că, prin reglementarea fraudei la lege ca un caz special al iliceităţii cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect exterior contractului din care face parte.

Înalta Curte reţine că art. 1237 din C. civ. stabileşte caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul.

În speţă, în raport cu momentul ales de părţi pentru încheierea celor două acte juridice, caracterul ilicit al cauzei antecontractelor de cesiune decurge din împrejurarea că, în absenţa lor, părţile ar fi fost nevoite să încheie contracte de cesiune a dreptului litigios (dreptul intimatei de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de legea special - puncta de compensare, în calitate de persoană îndreptăţită), întrucât numai în situaţia în care cesiunea dreptului litigios are loc înainte de emiterea Deciziei de compensare în puncte în favoarea persoanei îndreptăţite, în sensul legilor reparatorii, se creează premisele incidenţei art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Contrar celor susţinute de recurentă prin motivele de recurs (care s-au referit la vânzarea unui bun viitor, reglementată de art. 1658 C. civ.), Înalta Curte apreciază că, în absenţa antecontractelor, părţile ar fi avut şi alternativa încheierii unor contracte de cesiune a unor creanţe viitoare certe (dreptul la obţinerea deciziei de compensare în puncte), potrivit dispoziţiilor art. 1572 alin. (1) din C. civ., caz în care deveneau aplicabile prevederile art. 1572 alin. (2) din acelaşi cod care stabilesc: "Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune."

Prin urmare, având în vedere cel din urmă text, şi în această ipoteză, creanţa (dreptul la obţinerea punctelor de compensare) se considera transferată la momentul încheierii antecontractelor, în speţă, la data de 17.12.2014 şi, respectiv 12.02.2015, astfel că, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi fost, din nou, pe deplin operantă.

În sfârşit, încheierea unei cesiuni de puncte era posibil de luat în considerare numai după emiterea Deciziei de compensare în favoarea pârâtei-reclamante, ceea ce în speţă a avut loc la o data ulterioară încheierii antecontractelor, astfel cum rezultă din Decizia de compensare nr. x/28.02.2017, emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pe numele pârâtei-reclamate, persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar nu terţ faţă de raportul de restituire.

În acest din urmă caz însă, nu ar fi intrat în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, întrucât de această dată s-ar fi perfectat o tranzacţie căreia legea specială îi stabileşte în mod direct efectele, prin dispoziţii exprese - art. 31 alin. (2) şi art. 20 din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte apreciază că această opţiune a legiuitorului se explică prin faptul că după stabilirea punctelor de compensare la valoarea bunului, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în favoarea persoanei îndreptăţite, operaţiunea juridică de transfer al creanţei îşi pierde potenţialul speculativ pentru ambele părţi, convenţia având, în acest caz, caracter comutativ.

Această ultimă variantă ar fi condus, pentru intimată, la amânarea beneficiului de a încasa imediat o sumă de bani ca preţ al antecontractelor de cesiune (chiar dacă o sumă mult inferioară contravalorii punctelor de compensare), iar pentru recurentă, ar fi însemnat anihilarea posibilităţii de a obţine, la un preţ derizoriu (16% din valoare), o creanţă certă cu scadenţe în tranşele stabilite de lege, deci, un câştig substanţial, chiar dacă într-un interval mai mare de timp (5 ani).

Ca atare, în cazul în care părţile ar fi tranzacţionat însuşi dreptul litigios în oricare dintre variantele anterior expuse, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi operat în defavoarea recurentei, prin acordarea, în mecanismul Legii nr. 165/2013, a unui număr de puncte egal cu preţul plătit de aceasta intimatei, plus un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a reţinut că în speţă se verifică atât elementul obiectiv al fraudei la lege, cât şi cel subiectiv.

Din perspectiva elementului obiectiv, Înalta Curte, la rândul său, apreciază că părţile s-au prevalat de încheierea acestor antecontracte de cesiune, care, în sine, sunt premise de lege, fiind perfectate în virtutea libertăţii de a contracta (art. 1169 C. civ.), dar ele reprezintă instrumentele juridice prin care părţile au evitat aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 faţă de promitenta-cesionară, o normă juridică imperativă defavorabilă recurentei, întrucât măsurile reparatorii constând în puncte de compensare ar fi fost plafonate.

Prin urmare, sancţiunea nulităţii antecontractelor operează în aplicarea dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., nu pentru un motiv intrinsec (elementul obiectiv), ci din cauza unui motiv extrinsec, exterior acestora - raportarea părţilor la dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aspect de natură a contura elementul subiectiv, scopul încheierii antecontractelor fiind acela de a păstra beneficiul neplafonării măsurilor reparatorii în compensare, beneficiu stabilit de lege intuitu personae prin art. 24 alin. (1), respectiv în favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia.

Pe parcursul soluţionării cauzei, astfel cum şi instanţa de apel a reţinut, părţile nu au prezentat niciun argument plauzibil pentru a se putea reţine un alt motiv pentru care au recurs la încheierea unor antecontracte de cesiune, iar nu la încheierea unor contracte de cesiune a drepturilor litigioase, potrivit celor analizate, în condiţiile în care recurenta a achitat intimatei şi preţul integral al cesiunii, stabilit prin fiecare antecontract.

Drept urmare, părţile s-au folosit de un mijloc legal (antecontractele de cesiune) pentru un scop ilicit, evitarea incidenţei art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât, CNCI să procedeze la stabilirea măsurilor compensatorii sub formă de puncte în considerarea calităţii intimatei de persoană îndreptăţită la măsurile compensatorii prevăzute de lege, în cuantum integral, neplafonat, potrivit art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Altfel spus, după emiterea deciziei de compensare, intimata nu ar fi fost beneficiara punctelor (sau a integralităţii acestora), întrucât, potrivit executării cu bună credinţă a convenţiilor (art. 1170 C. civ.), avea obligaţia de a încheia cu promitenta cesionară contractele de cesiune a punctelor (4.557.750 şi, respectiv 1.519.250 puncte), astfel cum au convenit prin cele două antecontracte, având în vedere că prin efectul antecontractelor de cesiune nu s-a transferat dreptul asupra punctelor, ci doar s-a convenit o obligaţie de a face, de fi transmise în viitor, prin încheierea contractelor de cesiune.

Pentru aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a antecontractelor, astfel cum prevede art. 1238 alin. (2) din C. civ., era necesar ca scopul ilicit să fie comun sau cel puţin cealaltă parte a cunoscut efectiv sau ar fi trebuit să cunoască acest scop în privinţa cocontractantului.

Dacă în privinţa recurentei un atare scop s-a impus cu evidenţă instanţelor de fond, întrucât nimic nu se opunea ca în prezenţa achitării integrale a preţului cesiunii, recurenta să fi încheiat chiar contractele de cesiune a dreptului litigios, iar nu doar antecontracte de cesiune a punctelor de compensare, şi în ceea ce o priveşte pe intimată s-a impus aceeaşi concluzie, având în vedere că, între clauzele antecontractelor, prin referiri de detaliu la normele din Legea nr. 165/2013, sunt enumerate explicit ce drepturi vor fi transmise promitentei cesionare după emiterea deciziei de compensare prin puncte pe numele său şi încheierea contractelor de cesiune.

Ca atare, şi intimata era, la rândul său, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la plafonarea despăgubirilor în raport cu care ar fi fost calculate punctele de compensare în favoarea recurentei, dacă ar fi încheiat contracte de cesiune a drepturilor litigioase, iar nu antecontractele de cesiune de puncte de compensare, întrucât deveneau incidente dispoziţiile art. 24 alin. (2) - (4) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, curtea de apel nu a identificat vreun motiv sustenabil în legătură cu opţiunea intimatei de a încheia promisiuni de cesiune a punctelor de compensare ce urmau a fi stabilite în favoarea sa de CNCI cu titlu de măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptăţită, cu atât mai mult cu cât anterior promovase o acţiune în justiţie prin care solicita obligarea CNCI la soluţionarea dosarului său de despăgubire şi la stabilirea despăgubirilor ce i se cuveneau, potrivit valorii reale de piaţă a imobilului, în condiţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Acţiunea menţionată a fost înregistrată la 6.03.2014 pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2014* (urmare a declinării de la Curtea de Apel Cluj, unde a fost înregistrată), iar pe parcursul soluţionării acesteia, au fost încheiate cele două antecontracte de cesiune; sentinţa a fost pronunţată la 25.01.2015, iar decizia din apel, la 10.09.2015, în timp ce antecontractele au fost încheiate la 17.12.2014 şi, respectiv 15.02.2015.

În consecinţă, în raport de toate aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că intenţia de fraudare a legii se verifică şi în privinţa intimatei, care a cunoscut dispoziţiile legale şi a participat la această operaţiune speculativă, încasând de la recurentă, în temeiul antecontractelor, preţul viitoarelor cesiuni, întrucât a urmărit obţinerea unui câştig imediat, într-un termen scurt, dată fiind incertitudinea cu privire la momentul la care autorităţile prevăzute de Legea nr. 165/2013 vor proceda la emiterea deciziei de compensare prin puncte în favoarea sa şi, mai departe, în cazul valorificării acestora în numerar, data fiind stabilirea, prin dispoziţiile legii, a tranşelor anuale de plată a sumelor corespunzătoare.

Înalta Curte reţine, contrar celor susţinute de recurentă, că frauda la lege, fiind sancţionată cu nulitatea absolută potrivit dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., este un motiv ce poate fi valorificat de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, conform regimului juridic de invocare a nulităţii absolute stability de art. 1247 alin. (2) şi (3) din C. civ., instanţa având chiar obligaţia de invocare din oficiu a nulităţii absolute.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei-pârâte în sensul că prin formularea cererii în constatarea nulităţii absolute a antecontractelor de cesiune, prin formularea cererii reconvenţionale, intimata şi-a invocat propria culpă.

Pe de altă parte, având în vedere că art. 1247 alin. (1) C. civ. stabileşte că este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, sancţiunea nulităţii absolute poate fi cerută de orice persoană interesată, aşadar şi de părţi, iar nu numai de terţi.

Înalta Curte apreciază că întrucât în cauză se verifică atât elementul obiectiv cât şi cel subiectiv specific fraudei la lege, prezumţia de valabilitate a cauzei prevăzută de art. 1239 alin. (2) C. civ. a fost răsturnată, întrucât antecontractele au servit ca mijloc pentru eludarea aplicării dispoziţiilor imperative ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2014, constatări care conduc la invalidarea cauzei, ca fiind contrară legii.

Recurenta mai susţine că dispoziţiile art. 24 alin. (2) din legea specială se aplică în cazul tranzacţionării acestor drepturi, nu şi în cazul promisiunii de a le tranzacţiona, cum este cazul în speţă.

Se apreciază că o atare susţinere deşi este corectă, ea ignoră mecanismul constatării nulităţii antecontractelor pentru fraudă la lege, întrucât, în cauză, nu s-a reţinut că plafonarea despăgubirilor, reglementată de acest text, este aplicabilă antecontractelor de cesiune analizate, antecontracte care nu trebuie comunicate ANRP în temeiul art. 24 alin. (5) din lege, întrucât ele nu aduc nicio modificare cu privire la titularul măsurilor reparatorii ce vor fi stabilite prin decizia de compensare.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că nu are relevanţă, în circumstanţele cauzei de faţă, sancţiunea de drept material ce ar fi intervenit dacă nu era comunicată către ANRP o tranzacţie care intra în domeniul de aplicare a art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, după cum, în acest context, nu se poate reţine nici incidenţa prevederilor art. 22 alin. (1) din C. civ., invocate de recurentă prin motivele de recurs.

Astfel cum s-a arătat, caracterul ilicit al cauzei nu se cercetează în raport cu modul intrinsec de formare a antecontractelor (care sunt permise de lege şi valabil încheiate), ci iliceitatea cauzei se manifestă în legătură cu modul extrinsec de raportare a antecontractelor faţă de incidenţa unei norme legale imperative, antecontractele fiind doar mijlocul prin care se asigură excluderea de la aplicare a normei imperative în discuţie.

Întrucât părţile au recurs la încheierea a unor antecontracte de cesiune a unui număr de puncte de compensare, iar nu a unor contracte de cesiune de drepturi litigioase, raporturile juridice privind finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 165/2013 prin emiterea deciziei de compensare în puncte într-un cuantum neplafonat, la valoarea de piaţă a imobilului pentru care intimata a solicitat măsuri reparatorii, s-au derulat, şi după încheierea acestor operaţiuni juridice, între intimată şi autoritatea implicată în aplicarea Legii nr. 165/2013 - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Ca efect al obligaţiilor generate de antecontracte - obligaţii de a face, de a încheia în viitor contractele de cesiune a punctelor convenite prin fiecare dintre acestea -, după emiterea de către CNCI în favoarea intimatei a Deciziei de compensare nr. x/28.02.2017, intimata, în absenţa constatării nulităţii, avea obligaţia de a transmite către recurentă numărul de puncte promis prin fiecare antecontract, prin încheierea în formă autentică a contractelor de cesiune, preţul cesiunii fiind deja încasat, un preţ mult inferior valorii creanţei.

Drept urmare, pentru punctele pe care le-ar fi dobândit prin cesiune de la intimată, recurenta ar fi dobândit, în limita acestor puncte, şi toate celelalte drepturi prevăzute de lege şi enumerate de părţi în clauzele contractuale: dreptul de a primi certificate de deţinător de puncte, conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 [în realitate, potrivit art. 31 alin. (2) teza a II-a din lege]; dreptul de a participa la licitaţii de imobile, organizate în temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (norma fiind abrogată, în prezent); dreptul de a solicita valorificarea în numerar a punctelor conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Scopul mediat al antecontractelor (causa remota) a fost unul ilicit, întrucât, prin executarea obligaţiilor asumate prin antecontracte, recurenta ar fi dobândit un număr mai mare de puncte de compensare decât ar fi obţinut prin aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, normă aplicabilă dacă ar fi încheiat cu intimata contracte de cesiune de drepturi litigioase sau cesiuni ale unor creanţe viitoare, caz în care, aceste tranzacţii trebuiau notificate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 24 alin. (5) din lege.

Date fiind aceste dezlegări, Înalta Curte apreciază că sunt fără obiect susţinerile recurentei privind semantica noţiunii de tranzacţie, potrivit interpretării lit. a) art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 propuse de aceasta prin motivele de recurs.

Înalta Curte apreciază că recurenta invocă un argument de analogie a tratamentului juridic consacrat în dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum sunt explicitate prin art. 20 din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, în legătură cu pentru tranzacţionarea de puncte şi tratamentul juridic ce ar trebui aplicat antecontractelor de cesiune analizate în cauză.

Astfel, art. 31 alin. (1) şi (2) din lege stabilesc astfel: "(1) În termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, deţinătorul de puncte poate solicita valorificarea acestora în numerar. Pentru deciziile emise înainte de 1 ianuarie 2017, termenul începe să curgă de la această dată.

(2) Cererea de valorificare se depune, personal/prin mandatar cu procură autentică, la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sau se transmite prin servicii poştale şi de curierat, însoţită, după caz, de decizia de compensare sau certificatul de deţinător de puncte, în original. Certificatul de deţinător de puncte se emite de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în situaţia transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare."

În acest context, recurenta susţine că în cazul cesiunii de drepturi, încasarea despăgubirilor este plafonată pentru cesionar, iar în cazul vânzării de puncte nu există nicio plafonare.

Recurenta apreciază că, din moment ce legiuitorul nu plafonează în niciun fel încasarea despăgubirilor în ipoteza în care vânzarea de puncte are loc după emiterea deciziei de compensare, este inexplicabil de ce s-ar considera că vânzarea acestora, tot după emiterea deciziei de compensare, dar având la baza o promisiune anterioară a părţilor în acest sens, ar eluda prevederile legale şi ar reprezenta fraudă la lege.

Înalta Curte va înlătura aceste argumente ca nefondate, întrucât edictarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are o raţiune foarte clară constând în anihilarea potenţialului speculativ al unor astfel de tranzacţii pentru anumite persoane care nu sunt cele îndreptăţite la măsuri reparatorii conform dispoziţiilor legale şi, totodată, se constituie într-o opţiune de politică legislativă de asumare a unui efort bugetar pentru acordarea unor reparaţii la valoarea imobilelor preluate abuziv de stat, valoare stabilită conform art. 21 alin. (6) din lege, exclusiv în favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, iar nu în favoarea unor terţi, străini de actul abuziv de deposedare.

Cesionarii de drepturi litigioase doar speculează o oportunitate care se poate dovedi a fi foarte oneroasă, iar pe de altă parte, dacă s-ar fi permis stabilirea unor măsuri compensatorii neplafonate în favoarea lor după dobândirea unor drepturi litigioase de la persoanele îndreptăţite, finalitatea reparatorie a legii ar fi anulată.

Contrar celor susţinute de recurentă, situaţia nu este identică celei în care legea permite transmiterea de către persoana îndreptăţită a punctelor de compensare în favoarea lor prin Decizia CNCI, având în vedere că prin decizia de stabilire a punctelor de compensare persoanele îndreptăţite cunosc exact dimensionarea măsurilor compensatorii şi le pot tranzacţiona la reală valoare a acestora, posibilitate inexistentă câtă vreme dreptul este încă litigios.

În acest context, este util a fi precizat că recurenta însăşi a susţinut că prin antecontractele încheiate cu intimata, aceasta a beneficiat de 16% din valoarea măsurilor compensatorii, procent de natură a se constitui într-un avantaj financiar imediat, pe termen scurt pentru intimată, în timp ce câştigul său era 84%, ceea ce era de natură a-i asigura un avantaj financiar pe termen lung, dată fiind eşalonarea plăţilor prevăzută de lege pentru varianta opţiunii de valorificare în numerar, conform art. 31 din lege.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că diferenţa dintre cele două situaţii juridice a determinat şi o soluţie legislativă diferită.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât, prin corecta aplicare a dispoziţiilor de drept material, instanţele de fond au constatat nulitatea celor două antecontracte.

Se reţine, însă, ca fiind fondat, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut că se impunea repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării lor la restituirea prestaţiilor.

În acest context, se arată că instanţa de apel în mod greşit nu a primit critica adusă sentinţei tribunalului cu privire la omisiunea acesteia de a da valoare principiului restitutio in integrum, ca urmare a constatării nulităţii absolute a celor două antecontracte, calificând această critică a apelantei drept o cerere nouă formulată în apel, ceea ce art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. nu permite.

Recurenta-reclamantă-pârâtă este titulara cererii de chemare în judecată prin care a solicitat executarea silită în natură a celor două antecontracte de cesiune, în timp ce intimata-pârâtă-reclamantă a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat (între altele) constatarea nulităţii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x din 17.12.2014 şi nr. 557 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită şi, în consecinţă, să se dispună desfiinţarea cu efecte retroactive a actelor arătate.

Prin soluţia primei instanţe, sub aspectele ce interesează critica analizată, se reţine că s-a respins ca neîntemeiată cererea principală şi s-a admis în parte cererea reconvenţională, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a antecontractelor de cesiune aut. sub nr. x/17.12.2014 şi sub nr. x/12.05.2015.

Astfel cum se poate constata, întrucât pârâta-reclamantă a cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune, aceasta a solicitat şi desfiinţarea cu efecte retroactive a actelor juridice atacate, nefiind formulată o cerere şi de către reclamanta-pârâtă din perspectiva efectelor nulităţii.

Cu privire la această solicitare, prima instanţă a arătat că respinge restul capetelor din cererea reconvenţională, prin care s-a solicitat desfiinţarea cu efect retroactiv a antecontractelor, având în vedere că solicitările formulate nu reprezintă veritabile pretenţii, ci consecinţe juridice ale aplicării sancţiunii.

Reclamanta-pârâtă a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin motivele de apel a criticat omisiunea primei instanţe de a da valoare principiului restitutio in integrum, întrucât, constatându-se nulitatea antecontractelor, soluţia reclama inclusiv pronunţarea cu privire la restituirea prestaţiilor şi sancţionarea relei-credinţe a intimatei, dacă se va confirma nulitatea antecontractelor de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că nulitatea unui act juridic generează anumite efecte, expres reglementate în noul C. civ. prin art. 1254 şi urm.

Art. 1254 prevede astfel: "(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

(2) Desfiinţarea contractul atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

(3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 - 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu."

Norma anterior citată reglementează şi sintetizează efectele nulităţii: retroactivitatea efectelor nulităţii [alin. (1)], desfiinţarea actelor subsecvente actului desfiinţat - resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis [alin. (2)], precum şi repunerea în situaţia anterioară - restitutio in integrum [alin. (3)], pentru ipoteza în care nulitatea/anularea a fost precedată de executarea prestaţiilor, indiferent de câtimea executării sau caracterul acesteia.

Ceea ce recurenta-pârâtă reclamantă a susţinut prin motivele de apel este împrejurarea că prima instanţă a dezvoltat un raţionament incomplet în soluţionarea cauzei, întrucât, deşi a constatat nulitatea antecontractelor, nu a dispus şi restituirea prestaţiilor primite în baza actelor juridice desfiinţate.

Reclamanta-pârâtă susţine că prima instanţă era ţinută să dispună în acest sens din oficiu, chiar în absenţa unei cereri exprese a părţilor cu un atare obiect, dacă se are în vedere că intimata a solicitat numai generic, desfiinţarea cu efecte retroactive a convenţiilor, în timp ce repunerea în situaţia anterioară nu a fost cerută în mod explicit de niciuna dintre părţi.

Totodată, recurenta a precizat în motivele de apel că dacă prima instanţă aprecia că era necesară învestirea sa printr-o cerere expresă cu acest obiect, trebuia să solicite precizări sau completări pârâtei-reclamante, în acest sens.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod greşit a calificat această critică din apel a reclamantei ca fiind o cerere nouă formulată direct în apel şi pe care a sancţionat-o pe temeiul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât, argumentele reclamantei erau de natură a susţine neaplicarea de tribunal a unuia dintre efectele nulităţii antecontractelor, soluţie ce putea fi dispusă chiar din oficiu.

Astfel cum corect susţine recurenta, sub imperiul Codului de procedură anterior, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi (6) din codul de la 1865, s-a pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, Decizia nr. 13/16.03.2009 prin care s-a respins ca inadmisibil recursul în interesul legii, prin care se solicita a se stabili dacă principiul disponibilităţii trebuie aplicat în corelare cu cel al rolului activ al instanţei, având în vedere că unele instanţe procedau din oficiu la dispunerea măsurilor prin care se concretiza repunerea părţilor în situaţia anterioară, consecutiv constatării nulităţii/anulării unui act juridic civil, în timp ce alte instanţe dădeau prioritate principiul disponibilităţii şi nu dispuneau restabilirea situaţiei anterioare, în absenţa unei cereri exprese a părţilor.

Cele arătate în considerentele acestei decizii, puteau servi instanţei de apel drept criteriu de orientare în soluţionarea criticii reclamantei-pârâte referitoare la această chestiune, chiar sub imperiul noului C. proc. civ. care conţine dispoziţii similare celor de la art. 129 din Codul de la 1865, care se regăsesc în prevederile de la art. 22 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Se constată că în considerentele acestei Decizii, s-a concluzionat astfel: "Din moment ce nu se poate reţine că instanţele au procedat greşit în adoptarea vreuneia dintre soluţiile examinate şi cu atât mai puţin că ar fi adus vreun prejudiciu părţilor aflate în proces, nu îşi găseşte justificare impunerea unei anumite soluţii printr-o decizie în interesul legii."

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel era ţinută să substituie omisiunea tribunalului de a dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, fie şi din oficiu, pentru o soluţionare completă a cauzei, dar şi având în vedere solicitarea intimatei de a se dispune desfiinţarea antecontractelor cu efect retroactiv, cerere de natură a profita ambelor părţi şi care acoperă ansamblul efectelor nulităţii.

Ca atare, nu numai titularul cererii putea reclama, în apel, nesoluţionarea ei de prima instanţă, pe temeiul art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., ci şi reclamanta-pârâtă ca parte care şi-a executat cea mai importantă parte a prestaţiilor din antecontracte - plata preţului viitoarelor cesiuni.

Totodată, Înalta Curte constată că nu există nicio raţiune rezonabilă pentru a se da prevalenţă principiului disponibilităţii părţilor în detrimentul principiului rolului activ, în acest cadru, chiar dacă intimata, prin cererea reconvenţională a antamat efectul desfiinţării cu efect retroactiv a antecontractelor, iar recurenta a susţinut şi prin motivele de apel că era necesară repunerea în situaţia anterioară, prin obligarea la restituirea prestaţiilor executate în baza convenţiilor desfiinţate

De altfel, în doctrină s-a arătat că, în esenţă, efectul nulităţii este unul singur, exprimat în adagiul quod nullum est nullum producit effectum, efect care se produce diferit, după cum, până la declararea sau constatarea sancţiunii nulităţii, contractul a fost sau nu executat între părţi, a fost urmat sau nu de încheierea unor acte juridice subsecvente; intervenirea acestor situaţii juridice, face ca efectul esenţial să se multiplice în mai multe efecte, a căror producere reclamă necesitatea aplicării principiilor enunţate în art. 1254 din C. civ.

Prin repunerea în situaţia anterioară se epuizează efectele juridice ale raportului juridic dedus judecăţii, efectele nulităţii - generale şi obligatorii în planul dreptului substanţial - fiind operante de la data constatării incidenţei sancţiunii.

În caz contrar, s-ar menţine situaţia litigioasă dintre părţi care ar fi obligate să declanşeze un nou proces, ceea ce echivalează cu producerea unei vătămări procesuale, inclusiv pentru recurentă.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 şi cu aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta-pârâtă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 27A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2020.

GGC - GV