Limits of freedom of expression vs. right to reputation: denigrating statements by public figure exceeding permissible journalistic criticism

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia I civilă, la data de 20 martie 2017, astfel cum a fost modificată (la 19 iunie 2018 - dosarul Tribunalului Brăila), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Cotidianul "C." solicitând:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă dreptului la demnitate, reputaţie, la propria imagine;

- obligarea pârâtului B. la publicarea hotărârii în trei cotidiene de largă circulaţie;

- obligarea pârâtului Cotidianul "C." la publicarea hotărârii pe propriul site, timp de trei zile lucrătoare.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin Sentinţa nr. 27 din 23.01.2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea civilă în pretenţii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 RON reprezentând despăgubiri. A fost respinsă cererea formulată împotriva pârâtului Cotidianul "C.", ca nefondată. De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului privind publicarea hotărârii pronunţate în cauză.

A fost respinsă cererea pârâtului B. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia nr. 87/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Sentinţei civile nr. 27 din 23.01.2019 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul B.

Recursul reclamantului:

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate, în sensul reanalizării cuantumului prejudiciului şi acordarea daunelor morale solicitate, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a apreciat că suma acordată nu respectă cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs.

Astfel, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că reclamantul deţine o poziţie socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii şi a ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei şi demnităţii, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care îşi desfăşoară activitatea.

Prin urmare, cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale nu constituie o acoperire justă, echitabilă a prejudiciului.

Totodată, a arătat recurentul-reclamant, acordarea unor despăgubiri în cuantumul acordat de instanţa de apel nu poate avea decât consecinţa creării unui precedent periculos, în sensul încurajării ideii de abuz al dreptului la exprimare şi folosirea fără reţinere a expresiilor denigratoare la adresa persoanelor publice.

Recursul pârâtului:

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 - 502 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul că pârâtul a depăşit limitele libertăţii de exprimare protejată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că prejudiciul suferit de reclamant a fost dovedit.

Recurentul-pârât a apreciat că trebuie să se constate lipsa faptei ilicite, în sensul oricărei acţiuni sau inacţiuni a omului prin care, încălcându-se normele dreptului subiectiv, se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane.

Afirmaţiile pârâtului nu depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar limbajul folosit se încadrează în "doza de exagerare" sau de "provocare" a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice.

Pârâtul nu a adus niciun prejudiciu, în aplicarea principiului că acela care face o afirmaţie în judecată este ţinut să o dovedească, consacrat de art. 249 C. proc. civ. Doar săvârşirea faptei ilicite nu este suficientă, de plano, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Din tot materialul probator administrat în cauză, contrar susţinerilor reclamantului, nu au fost afectate în mod grav reputaţia, demnitatea şi onoarea acestuia şi nu s-a pus problema unei atingeri semnificative a vreunuia dintre atributele esenţiale ale persoanei acestuia, care să fi generat, în mod esenţial, o pagubă, respectiv producerea unei suferinţe morale a cărei intensitate să facă necesară acordarea unor daune morale, prin raportare la circumstanţele în care au fost făcute afirmaţiile.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 20 februarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

La situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale ce i-au fost acordate, solicitând casarea deciziei atacate, în sensul reanalizării cuantumului prejudiciului şi acordarea daunelor morale solicitate.

Recurentul - reclamant a susţinut că suma de 7.000 RON nu respectă cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs, considerând că instanţele fondului nu au avut în vedere poziţia lui socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii şi au ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei demnităţii, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care îşi desfăşoară activitatea.

Pe de altă parte, prin recursul său, recurentul-pârât B. a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că în mod greşit s-a reţinut că pârâtul a depăşit limitele libertăţii de exprimare protejată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că prejudiciul suferit de reclamant a fost dovedit.

De asemenea, a apreciat că acesta nu a adus niciun prejudiciu reclamantului, afirmaţiile acestuia nu depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar limbajul folosit se încadrează în "doza de exagerare" sau de "provocare" a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice.

În concluzie, a apreciat că trebuie să se constate lipsa faptei ilicite, în sensul oricărei acţiuni sau inacţiuni a omului prin care, încălcându-se normele dreptului subiectiv, se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane.

Reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care se impun a fi avute în vedere în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanţă a fost învestită.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La parag. 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 parag. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de parag. 2 al art. 10.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, parag. 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, parag. 70, CEDH 2004-VI).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)".

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate şi să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, parag. 64).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

În speţă, instanţele fondului l-au sancţionat pe pârât pentru cuvintele şi expresiile folosite, precum "cretin", "prost", "incompetent", "gelat", "îmbalonat", "Garcea", "dacă adunaţi rumeguşul care îi cade acestuia din gură încălziţi Brăila un an", "inadaptat cultural", "prost preşedinte", "incompetentul şef al judeţului", "A. este la nivel de tribună, seminţe şi meci".

Înalta Curte apreciază că limbajul citat depăşeşte limitele libertăţii de exprimare protejată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un astfel de limbaj nu poate fi încadrat în doza de exagerare sau de provocare permisă în cadrul libertăţii jurnalistice, cuvintele şi expresiile folosite de pârât fiind de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, cum în mod legal au reţinut instanţele fondului.

Libertate de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.

Prin afirmaţiile făcute la adresa reclamantului, pârâtul a adus atingere onoarei şi demnităţii reclamantului, acesta suferind, în acest mod, un prejudiciu de ordin moral.

Întrucât în cauză au fost dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs nu conturează o altă situaţie decât cea reţinută de instanţele anterioare, recursul pârâtului nu poate fi primit.

Referitor la recursul reclamantului, Înalta Curte reţine că afirmaţiile pârâtului sunt de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu în ce priveşte dreptul la imagine şi la demnitate. Reclamantul este o persoană publică, politician, care a ocupat funcţii importante în administraţia locală şi centrală, iar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este suficient ca acesta să se simtă jignit în propria sa imagine pe care o are asupra personalităţii sale.

Cu privire la stabilirea şi cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii şi propriei imagini a unei persoane, pentru o apreciere obiectivă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, trebuie luate în considerare anumite criterii, rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, iar instanţa trebuie să analizeze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, cuantificarea prejudiciului moral nefiind o operaţiune supusă unor criterii legale de determinare.

Recurentul-reclamant a susţinut că suma de 7.000 RON nu respectă cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs, considerând că instanţele fondului nu au avut în vedere poziţia lui socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii şi au ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei demnităţii, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care îşi desfăşoară activitatea.

De principiu, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei sau, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Toate aceste criterii au fost respectate de instanţa de apel.

Înalta Curte consideră că afirmaţiile pârâtului nu sunt de o asemenea gravitate încât să justifice suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, respectiv 50.000 euro, având în vedere că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci au doar rolul de a compensa respectivul prejudiciu.

Referitor la aspectele circumscrise nemulţumirii recurentului-reclamant privind cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că suma de 7.000 RON, acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale, reprezintă o reparaţie echitabilă, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, astfel încât afectarea imaginii sale publice nu a avut un impact care să impună supradimensionarea sumei acordate în etapa procesuală anterioară.

Impactul pe care afirmaţiile pârâtului l-a avut în viaţa publică şi privată a reclamantului nu este de natură să schimbe convingerea instanţei cu privire la dimensiunea despăgubirii de 7.000 RON acordate, în conturarea căreia au fost avute în vedere toate criteriile privind persoana făptuitorului, modalitatea în care fapta a fost săvârşită, valorile morale lezate, efectele negative asupra persoanei vătămate, concluzia fiind aceea că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, suma menţionată este îndestulătoare.

Pe de altă parte, dimensionarea prejudiciului moral este una simbolică, întrucât demnitatea, onoarea sau reputaţia sunt valori ce nu pot fi cuantificate, iar suma reţinută de către instanţa de apel este una rezonabilă şi care realizează atât scopul de constrângere şi sancţionare a autorului faptei prejudiciabile, cât şi pe acela de a asigura victimei o reparaţie a efectelor negative percepute prin săvârşirea acelei fapte.

Dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, rămâne la aprecierea instanţei, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, poate fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune partea într-o situaţie similară aceleia avute anterior săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin fapta respectivă.

Legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să fie cuantificat, astfel că daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste aspecte de apreciere a prejudiciului moral, avute în vedere de instanţele de fond, au respectat principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi corespund cu prejudiciul real şi efectiv suferit de reclamant, adică au respectat principiul proporţionalităţii.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte consideră că instanţele fondului au judecat în echitate, suma acordată cu titlu de daune morale constituind o acoperire justă, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind astfel nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 87/A din data de 12.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 87/A din data de 12.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2020.

GGC - ED