Restitution of cultural property upheld; museum's appeal dismissed as unfounded with res judicata barring heirship challenge.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată la data de 15.12.2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. de dosar x/2011, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul De Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti şi Muzeul Colecţiilor de Artă, ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa de către instanţă, aceasta să dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a bunurilor mobile culturale, astfel cum acestea au fost identificate în procesul-verbal de predare primire încheiat la data de 26.09.1950, foste proprietate a autorului său, B.

În motivare, reclamanta a susţinut că este nepoata de fiică a autorului B. conform certificatului de calitate de moştenitor nr. x/1997, bunurile indicate în acţiune fiind preluate abuziv de la autorul său, prin procesul-verbal din data de 26.09.1950.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000.

Prin Sentinţa civilă nr. 294 din 27.02.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea faţă de pârâţii Muzeul Naţional de Artă a României şi Muzeul Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. faţă de pârâtul Ministerul Culturii, a obligat pe pârâtul Muzeul Municipiului Bucureşti să restituie în proprietate reclamantei bunurile cuprinse între numerele de inventar aflate în deţinerea pârâtului, astfel cum apar identificate în adresa nr. x din 08.02.2012 emisă de către pârât; a obligat pe pârâtul Muzeul Naţional de Artă a României să restituie reclamantei bunurile de patrimoniu, cuprinse în procesul-verbal din 8 02 1951, poziţiile menţionate şi în adresa nr. x din 19.03.2013, emisă de pârât.

Prin Decizia civilă nr. 234 din 23.03.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile, a anulat sentinţa civilă şi a dispus trimiterea cauzei primei instanţe pentru rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a III-a Civile în al doilea ciclu procesual sub nr. x/2011*.

Prin Sentinţa civilă nr. 762 din 17.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a luat act de cererea de renunţare a reclamantei la judecata împotriva Muzeului Colecţiilor de Artă formulată la data de 26.09.2012, în Dosarul nr. x/2011, întocmit în primul ciclu procesual la Tribunalul Bucureşti; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Cultelor, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de Ministerul Culturii şi Cultelor şi de Muzeul Naţional de Artă al României prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Muzeul Naţional de Artă al României prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de Ministerul Culturii şi Cultelor prin întâmpinare şi de Muzeul Naţional de Artă al României, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat Muzeul Municipiului Bucureşti să restituie bunurile mobile culturale identificate prin adresa nr. x din 8.02.2012 emisă de către acest pârât şi prin raportul de expertiză aflat la filele x din volumul III al dosarului nr. x/2011 întocmit în al doilea ciclu procesual la Tribunalul Bucureşti; a fost obligat Muzeul Naţional de Artă al României să restituie bunurile mobile culturale identificate prin adresa din 19.03.2013 emisă de către acest pârât şi prin raportul de expertiză aflat la filele x din volumul I al dosarului nr. x/2011 întocmit în al doilea ciclu procesual la Tribunalul Bucureşti; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a Municipiului Bucureşti în calitate de persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, ca neîntemeiată; a fost obligat Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON şi a luat act că Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Municipiului Bucureşti şi Ministerul Culturii şi Cultelor nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1.666 A din data de 06.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României, împotriva Sentinţei civile nr. 762 din 17.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C., D. şi E., intimaţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, şi cu intimatul-intervenient Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a fost obligat apelantul la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:

Prealabil verificării inadvertenţelor ce apar în diverse acte în privinţa defunctului B., Curtea a precizat că, ceea ce este esenţial este a se stabili dacă e vorba despre una şi aceeaşi persoană sau, chiar şi în cazul în care nu s-ar ajunge la concluzia lipsită de dubiu că e vorba de una şi aceeaşi persoană, trebuie stabilit dacă reclamanţii sunt moştenitorii acelei persoane de la care au fost preluate bunurile revendicate.

Din punctul de vedere al Curţii, actele dosarului probează şi faptul că reclamanţii sunt moştenitorii persoanei de la care au fost preluate bunurile revendicate, dar şi faptul că această persoană (B. decedat la 21.04.1951, cu ultim domiciliu în Bucureşti) este una şi aceeaşi cu B., decedat la 19.04.1951, trecut în registrul de decese ca având ultimul domiciliu în Bucureşti.

În acest sens, nu doar asemănarea de nume şi apropierea datelor de deces menţionate în certificatul de deces şi certificatul de moştenitor, respectiv în extrasul din registrul de deces (aflat la dosar apel din primul ciclu procesual, vol. II), precum şi faptul că aceste mici inadvertenţe se justifică şi prin contextul în care defunctul autor a decedat - mai precis, ca deţinut politic în Penitenciarul Sighet - sunt elementele care converg către a reţine identitatea de singură persoană a celui la care se referă toate aceste documente, ci, mai ales, faptul că în însuşi dosarul de anchetă al MAI, comunicat de CNSAS, persoana a cărei deces a fost înregistrat la Sighet sub numele B., cu ultim domiciliu în Bucureşti, a dat o declaraţie şi a fost înregistrat într-o comunicare către Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, ca fiind "B.", cu domiciliu în Bucureşti .

În plus, atât persoana menţionată în actele care au stat la baza certificatului de moştenitor ca având numele B., decedată la 19.04.1951, cât şi persoana din registrul de deces înregistrată ca B., decedat la 21.04.1951, dar şi persoana concretă (B. - dosar apel primul ciclu procesual) care a dat declaraţie olografă în dosarul de anchetă sosit de la CNSAS, au menţionată ca dată de naştere data de 12 mai 1889.

Rezultă că, indiferent de faptul că autorităţile l-au înregistrat pe defunctul B. la data decesului ca având ultimul domiciliu în b-dul x, este vorba de una şi aceeaşi persoană cu B. ce avea, formal, în timpul anchetei/detenţiei, domiciliul la nivelul lunii august 1950 în str. x, fiind autorul reclamanţilor, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. x din 16.06.1997 emis de BNP F. Ceea ce contează nu este unde avea defunctul în mod corect, din punct de vedere formal, ultimul domiciliu, ci dacă este vorba despre una şi aceeaşi persoană cu autorul reclamanţilor - şi este. Prin urmare, această critică a fost înlăturată.

Cu privire la cea de-a doua critică, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Însăşi legea, în condiţiile în care se face dovada preluării ilegale a bunurilor, oferă posibilitatea revendicării, ceea ce înseamnă că, în astfel de situaţii, este exclusă posibilitatea opunerii unei prescripţii achizitive pentru perioada anterioară legii, care în nici un caz nu poate curge pe durata în care a fost fondată şi menţinută pe violenţă, proprietarii neavând posibilitatea reală a revendicării (până în 1990) şi în condiţiile în care, începând cu anul 2000, însăşi legea redeschide dreptul la acţiune, întrerupând orice ipotetică prescripţie.

În speţă, apelantul nu s-a apărat şi nu a argumentat nimic împotriva constatării de către prima instanţă a preluării nelegale a bunurilor de la defunctul B., preluare ce a avut loc faptic, fiind doar consemnată în procese-verbale de predare primire, dar fără un titlu legal şi just al statului, astfel că, fiind înlăturate criticile din cererea de apel, în baza art. 480 C. proc. civ. a fost respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei ultime hotărâri a formulat recurs pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Recurentul-pârât critică hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Recurentul apreciază că, la fel ca şi prima instanţă, instanţa de apel a redus întreaga problematică a inadvertenţelor privind identitatea de persoană a autorului reclamantei la simple erori materiale ce trebuie analizate şi explicate în contextul în care acesta a decedat în condiţii de detenţie, aspect care nu are fundament juridic, atât timp cât, în mod irevocabil, s-a stabilit data şi locul decesului printr-o hotărâre judecătorească.

Sentinţa civilă nr. 680 din 21 martie 2012 a secţiei I-a civilă, de la Tribunalul Iaşi este clară în sensul că B. nu este una şi aceeaşi persoană cu cea din dosarul de faţă.

A. susţine două locuri diferite de deces (în localităţi diferite) şi în ani diferiţi. Apare încă un moştenitor G. în hotărârea Tribunalului Iaşi, toate acestea conducând la singura concluzie, anume reclamanta nu are calitate procesuală activă. Totodată, în mod logic, singura concluzie este că au existat doi B., decedaţi la date diferite şi în localităţi diferite.

Recurentul consideră că peste o hotărâre judecătorească care a stabilit irevocabil o anumită situaţie, reclamanta nu mai poate face alte dovezi.

Dovada lipsei calităţii procesuale active a fost făcută prin multele inadvertenţe privind data şi locul decesului autorului reclamantei. Susţinerile cu privire la "eroarea" mandatarului H. nu pot fi reţinute, cu atât mai mult cu cât linia generală de până acum în dosar a fost de acceptare a unor "mici erori" toate în favoarea reclamantei.

În Dispoziţia din 2 noiembrie 2009 a Primăriei Strunga, Judeţul Iaşi, sunt consemnate şi alte inadvertenţe, cu privire la numele pretinsului autor. Totodată, din aceeaşi dispoziţie rezultă existenţa unui moştenitor G., care nu mai apare în cauza de faţă.

Mai mult, conform extrasului din registrul de deces Sighetul Marmaţiei nr. x din 26.11.2015, remis la cererea Curţii de apel Bucureşti, rezultă ca dată a decesului defunctului B., 19 aprilie 1951, cu ultimul domiciliu (în acte) Bucureşti, str. x. La fel şi în certificatul de deces seria x nr. x, data decesului fiind tot 19 aprilie 1951, ambele acte fac referire la faptul că decesul a fost trecut în registrul stării civile la nr. x din 20 iulie 1957.

Toate aceste inadvertenţe nu pot fi privite ca o simplă nepotrivire, iar argumentul că datele decesului sunt apropiate: 19 aprilie 1951, respectiv 20 iulie 1957, nu rezistă.

De asemenea, în certificatul de calitate de moştenitor nr. 54 din 16 iunie 1997 apare un alt defunct, respectiv B., decedat la 21 aprilie 1951, şi cu ultimul domiciliu în Bucureşti.

Notarul public I. a emis încheierea de rectificare nr. x din 25.05.2015 prin care arată că B. a decedat la 19.04.1951 şi nu la 21.04.1951, dar nu precizează nimic despre ultimul domiciliu care este în certificatul de calitate de moştenitor, respectiv str. x şi nu Bd. x nr. x (cum este de altfel indicat chiar de către reclamanta A. în cererea de deschidere a succesiunii defunctului B., din 28.01.1997).

În certificatul din 13.06 1997, emis de către Camera Notarilor Publici Bucureşti la solicitarea BNP F., se precizează că nu figurează deschisă succesiunea defunctului B. cu ultimul domiciliu în str. x.

Instanţa de fond din al doilea ciclu procesual a reţinut însă greşit că ultimul domiciliu al defunctului, a cărei succesiune s-a dezbătut la BNP F., este str. x, în raport de adresa Ministerului Justiţiei care atestă preluarea imobilelor din Bucureşti, str. x, şi din Sinaia, considerând că este evident caracterul greşit al acestei menţiuni.

În realitate, actele vorbesc despre două persoane, cu nume asemănător, dar cu ultime domicilii diferite şi cu locuri ale decesului diferite.

Instanţa de apel se limitează la o apreciere extrem de globală a inadvertenţelor semnalate, în schimb reia ideea că menţiunea referitoare la data decesului este eronată, "or în dosarul succesoral depus în dosarul de apel, se constată că există o singura hotărâre penală, nefiind aşadar vorba despre două persoane". Aceasta se adaugă la o altă concluzie greşită a instanţei, respectiv aceea că "efectul pozitiv al sentinţei Tribunalului Iaşi se coroborează cu declaraţia de notorietate conform căreia B. este una şi aceeaşi persoană cu B.".

Recurentul consideră că nu poate fi vorba despre vreo valoare a acestei declaraţii de notorietate (atât timp cât ea a fost dată de o persoană care la data decesului lui B. avea doar 10 ani), iar hotărârea penală cuprinde elemente contradictorii, cum ar fi starea civilă a inculpatului. Astfel, în Decizia penală nr. 2.047 din 7 mai 1952 a Curţii Bucureşti se menţionează faptul că B. este J., căsătorit, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. x.

Or, pe lângă inadvertenţele deja indicate, nu putea fi vorba despre starea civilă menţionată întrucât K., soţia lui B., a decedat la 19.02.1949, deci anterior lui B.

Chestiunea identităţii dintre persoana indicată ca proprietar al bunurilor solicitate de către reclamantă şi cel a cărei succesiune s-a dezbătut, cea a bunurilor concrete moştenite de autorul reclamantei (dacă acestea erau bunurile sale sau ale soţiei predecedate) şi chestiunea modului cum au ieşit aceste bunuri din patrimoniul său nu au primit o dezlegare mulţumitoare din partea instanţei de rejudecare.

În cauză au formulat întâmpinare intimaţii E., C., D., care au solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv formulat şi, în subsidiar, să se constate nulitatea recursului, iar, pe fondul recursului, respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea excepţiei nulităţii recursului s-a arătat că, din întreaga lecturare a recursului, nu se poate proceda la încadrarea criticilor formulate într-unul din cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., de fapt recurentul-pârât criticând mai degrabă modalitatea de interpretare a probatoriului.

Cu privire la fondul recursului, intimaţii menţionează că se critică în mod neîntemeiat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care, din întregul material probator administrat în faţa primei instanţe, dar şi din materialul probator suplimentat în faza apelului, s-a făcut dovada calităţii procesuale active a reclamantei, în calitatea acesteia de moştenitor al bunicului său, B.

Analizând cu prioritate excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, datorită caracterului lor peremptoriu, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, aceasta este nefondată întrucât termenul de declarare a recursului se împlinea la data de 27 decembrie 2019, într-o zi de vineri, zi declarată sărbătoare legală prin H.G. nr. 970/2019, astfel că devine incident art. 101 alin. (5) din C. proc. civ. care prorogă ultima zi a termenului în prima zi lucrătoare a săptămânii, adică în ziua de luni, 30 decembrie 2019, când recursul a fost depus la poştă, astfel că a fost respectat termenul de depunere a recursului.

Excepţia nulităţii recursului se întemeiază pe dispoziţiile art. 306 alin. (3) din C. proc. civ., intimaţii afirmând că argumentele aduse în susţinerea cererii de recurs nu se pot încadra în motivele limitativ prevăzute în art. 304 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că excepţia este nefondată, întrucât criticile recurentului, care privesc încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat al Sentinţei civile nr. 680 din 21 martie 2012 a secţiei I-a civilă, a Tribunalului Iaşi, în ceea ce priveşte stabilirea în mod irevocabil a datei şi a locului decesului, pot fi încadrate în art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia atacată cu recurs este criticată exclusiv cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, din perspectiva nedovedirii identităţii de persoană dintre autorul reclamantei şi persoana de la care au fost preluate bunurile ce fac obiectul prezentei cauze.

Recurentul se referă îndeosebi la modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate pentru a stabili identitatea de persoană dintre B., menţionat în certificatul de calitate de moştenitor nr. x din 16.06.1997 eliberat de BNP F., invocat de reclamantă în dovedirea calităţii sale procesuale active, şi B., menţionat în certificatul de deces.

Aceste aspecte nu pot fi însă cenzurate pe calea recursului, întrucât recursul reprezintă o cale de atac extraodinară de reformare care se limitează la aspectele de nelegalitate cuprinse în art. 304 din C. proc. civ., printre acestea neregăsindu-se posibilitatea de a cenzura interpretarea şi coroborarea probelor de către instanţa de apel, o atare verificare nemairegăsindu-se ca motiv de recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 din C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, reinterpretarea pe care recurentul o dă probelor administrate şi modalităţii în care acestea ar trebui coroborate în vederea stabilirea identităţii de persoană a autorului reclamantei, din perspectiva stării civile, a numelui, datei şi locului decesului acestuia, nu constituie aspecte de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs, caz în care Înalta Curte urmează a se va rezuma, în cenzurarea deciziei recurate, numai la stabilirea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum s-a arătat în motivarea respingerii excepţiei nulităţii recursului.

Conform art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul susţine că a fost încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere că, prin Sentinţa civilă nr. 680 din 21 martie 2012 a secţiei I civile a Tribunalului Iaşi, s-a stabilit că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă întrucât autorul său, B., nu este una şi aceeaşi persoană cu cea din prezentul dosar, context în care instanţa de apel ar fi redus întreaga problematică a inadvertenţelor privind pe autorul reclamantei la simple erori materiale care ar trebui analizate şi explicate în contextul în care a decedat autorul reclamantei, respectiv în condiţii de detenţie.

Verificând Sentinţa civilă nr. 680 din 21 martie 2012 a secţiei I civile a Tribunalului Iaşi, astfel cum a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.631 din 2.11.2012 a Curţii de Apel Iaşi şi îndreptată prin încheierea din data de 31.01.2014, Înalta Curte observă că s-a reţinut, contrar celor învederate de recurent, că reclamanta A. a dovedit calitatea sa de unică moştenitoare de pe urma defunctului B. prin certificatul de calitate de moştenitor nr. x din 16.06.1997 eliberat de BNP F., cu această argumentare fiind înlăturate obiecţiunile ridicate în cuprinsul dispoziţiei nr. x/2009 referitoare la neconcordanţele de nume şi de dată a decesului autorului reclamantei.

Întrucât şi în prezenta cauză reclamanta şi-a întemeiat calitatea de moştenitor tot pe certificatul de calitate de moştenitor nr. x din 16.06.1997 eliberat de BNP F., iar criticile privind neconcordanţele referitoare la nume şi la data decesului autorului reclamantei au fost deja analizate printr-o hotărâre devenită irevocabilă, în mod corect instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 680 din 21 martie 2012 a secţiei I civile a Tribunalului Iaşi, sub aspectul dovedirii calităţii procesuale active a reclamantei A., ca moştenitoare a defunctului B. şi, implicit, sub aspectul existenţei identităţii de persoană a autorului reclamantei cu cea de la care au fost preluate bunurile care fac obiectul prezentei cauze.

Astfel, este nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia nu se mai pot face dovezi peste ceea ce o hotărâre judecătorească a stabilit irevocabil că reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând inaplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul Muzeul Naţional de Artă al României la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii E., C., D., la solicitarea acestora, dovedită cu chitanţele care privesc achitarea acestor sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, invocate de intimaţii-reclamanţi.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva Deciziei nr. 1.666 A din data de 06.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul Muzeul Naţional de Artă al României la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii E., C., D.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2020.

GGC - ED