RCA insurance dispute: violation of disposition principle and erroneous accrual of late-payment penalties pending final judgment

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei;

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A, admiterea acţiunii şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la plata sumei de: - 100.000 euro, reprezentând despăgubiri - daune morale, ca urmare a vătămării corporale grave suferite în accidentul de circulaţie din data de 01 mai 2016; - 36.000 RON, cu titlu de despăgubiri - daune materiale, reprezentând pierderea venitului din muncă, de la data accidentului şi până la înregistrarea acţiunii, alături de cheltuielile suplimentare generate de starea medicală şi nevoile speciale, precum şi cu asistenţa unei alte persoane pe întreaga perioada de recuperare medicală; - 2.000 RON lunar - prestaţie periodică, reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor mai sus solicitate, începând cu data de 05 ianuarie 2017 şi până la plata efectivă şi integrală a tuturor debitelor care vor fi dispuse în dosar, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1996, Norma ASF 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 1349 şi urm, art. 1385 şi urm., art. 1391 raportat la art. 253 alin. (4) C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând diminuarea daunelor materiale solicitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. a) - e) din Norma ASF 23/2014, până la concurenţa sumei dovedite cu înscrisuri justificative.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 541/F din 26 noiembrie 2018, Tribunalului Cluj a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 40.000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 465,66 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor anterior menţionate, începând cu 05.01.2017 şi până la plata efectivă a acestora; a respins în rest pretenţiile reclamantului; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentate de onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 41/A din 7 martie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 541 din 26 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, a admis, în parte, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, astfel: a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în RON la data efectuării plăţii), precum şi la suma de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu data de 05 ianuarie 2017 şi până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C B. S.A., solicitând casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

1. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, invocând prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că, în privinţa prestaţiei lunare periodice, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce atrage sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care a acordat aceasta prestaţie pentru o perioada ce nu s-a solicitat prin apel ori prin cererea de chemare în judecată.

Intimatul-reclamant a solicitat o prestaţie periodică în cuantum de 2.000 RON lunar de la data introducerii acţiunii, respectiv 31 octombrie 2017 şi până la recuperarea totală, iar instanţa de apel a obligat societatea pârâtă la despăgubiri începând cu data de 05 ianuarie 2017 şi până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a intimatului-reclamant. Prin urmare, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii în privinţa acordării prestaţiei lunare periodice, implicit principiul disponibilităţii.

Recurenta-pârâtă a învederat, raportat la acest motiv de recurs, că a formulat împotriva aceleiaşi hotărâri şi o cerere de revizuire întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Totodată, recurenta-pârâtă, invocând încălcarea aceluiaşi principiu - cel al disponibilităţii, a arătat că instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă solicitarea de actualizare a salariului faţă de venitul minim actual, deşi intimatul-reclamant a formulat această cerere doar în apel, nu şi prin cererea de chemare în judecată, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Această apărare a fost făcută şi prin întâmpinarea depusă în apel, însă curtea a apreciat în sens contrar, încălcând regulile de procedură sus arătate.

2. Recurenta-pârâtă a mai arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei în privinţa daunelor morale acordate, aşa încât sunt aplicabile prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a precizat că instanţa de apel s-a raportat doar aspectele medico-legale şi nu a analizat deloc practica judiciară în domeniu (depusă de societatea pârâtă, cealaltă parte sau propria practica), reţinând doar că lipseşte o prevedere legală care să instituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului, singura condiţie fiind de a nu se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA.

Or, norma specială aplicabilă în cauză, Norma ASF 23/2014 - art. 50 pct. 1 lit. f), indică expres că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, care în speţele de acest gen reprezintă izvor de drept.

Cum dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului obligaţia de a motiva temeinic hotărârea, o motivare fără expunerea practicii judiciare care a fost avută în vedere la acordarea daunelor morale şi fără o analiza vastă în acest sens conduce la nulitatea deciziei atacate.

3. Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material în ceea ce priveşte acordarea prestaţiei lunare periodice, penalităţile de întârziere şi daunele morale stabilite în favoarea intimatului-reclamant.

Astfel, a învederat că Norma ASF 23/2014 prevede, la art. 50, daunele ce pot fi acordate în caz de vătămare corporală şi a precizat că, la momentul emitere poliţei RCA, a contractat în conştientizarea faptului că, la data producerii riscului asigurat, va fi ţinută a achita despăgubiri în conformitate cu norma invocată, încălcată însă de instanţa de apel.

Cu privire la prestaţia periodică lunară, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a stabilit suma de 1.000 RON/lunar, în condiţiile în care aceasta reprezintă o pretenţie materială care se dovedeşte cu înscrisuri justificative, conform art. 309 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens este şi Decizia nr. 949/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În speţă, conform actelor de la dosar, nu se face dovada valorii indicate în dispozitiv, însă instanţa de apel apreciază că apare rezonabil acordarea sumei de 1.000 RON/lunar. Or, art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014 face referire la "diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical".

În continuare, recurenta-pârâtă a precizat că, în conformitate cu adresa efectuată la ANAF, rezultă că în anul 2015 (anterior accidentului rutier ce a avut loc la data de 1 mai 2016), intimatul-reclamant a realizat un venit net de 7.818 RON de la S.C. C. S.R.L. şi suma de 1.752 RON de la S.C. D., deci un total net de 9.570 RON. La acest venit net ar reveni suma netă de 797,5 RON/lună, din care se scade cea primită pe perioada concediului medical pentru 137 de zile. A susţinut că la stabilirea valorii prestaţiei periodice lunare trebuie avute în vedere Decizia asupra capacităţii de muncă nr. x din 18.10.2016, Decizia nr. x din 18.10.2016 şi Decizia nr. x din 16.10.2018, care confirmă pierderea capacităţii de muncă cel puţin pe jumătate, ultima decizie având termen de revizuire pe data de 09.10.2019; aceste decizii prevăd gradul III de invaliditate şi posibilitatea beneficiarului de a presta o muncă de jumătate de normă, raportat la art. 69 din Legea nr. 263/2010. Cum la o norma întreagă intimatul-reclamant câştigă o sumă netă de 797,5 RON/lună, la jumătate de normă ar reveni suma de 398,75 RON, însă acesta obţine 640 RON, ce depăşeşte valoarea de 398,75 RON.

Or, potrivit Normei ASF 23/2014, în baza căreia recurenta-pârâtă răspunde, se putea acorda diferenţa dintre suma câştigată anterior evenimentului rutier şi suma primită cu titlu de indemnizaţie pe perioada concediului medical, strict pe perioada concediului medical. Or, suma stabilită în apel reprezintă o veritabila îmbogăţire fără justă cauză.

Referitor la daunele morale, recurenta-pârâtă a arătat că lipsa analizării practicii judiciare reprezintă şi o încălcare a normelor de drept material - art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, în condiţiile în care aceste dispoziţii indică faptul că despăgubirile de acest fel pot fi acordate în raport de legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În legătură cu penalităţile de întârziere, recurenta-pârâtă a susţinut că a înaintat o ofertă intimatului-reclamant în termenul prevăzut de lege, sens în care nu poate fi obligată la plata acestora, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de norma specială.

Astfel, a arătat că intimatul-reclamant a formulat o cerere de despăgubire, înregistrată la recurenta-pârâtă la data de 21.11.2016. În urma analizării cererii adresate şi a anexelor ataşate, aceasta a comunicat intimatului-reclamant, la data de 05.01.2017, în cadrul termenului legal de 3 luni, oferta de despăgubire x, aşa cum se atestă prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, la 11.05.2017, recurenta-pârâtă a formulat a doua ofertă de despăgubire intimatului-reclamant, respectiv x, prin care a ofertat acestuia suma de 30.000 RON, reprezentând daune morale. Această ofertă a fost comunicată intimatului-reclamant şi primită de către acesta, conform confirmării de primire, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Suma ofertată a fost calculată în conformitate cu Ghidul de soluţionare a daunelor morale.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF 23/2014. Simplul fapt că această ofertă nu a fost acceptată de către intimatul-reclamant şi instanţa de apel a apreciat că recurenta-pârâtă a diminuat nejustificat daunele solicitate, nu reprezintă un motiv pentru acordarea penalităţilor. Din contră, stabilirea lor pe acest considerent, în condiţiile în care acordarea acestui accesoriu al creanţei principale dublează sau triplează sumele determinate de către instanţele de judecată şi în situaţia în care recurenta-pârâtă a respectat toate dispoziţiile prevăzute de norma specială, este nejustificată şi reprezintă o reală sancţiune împotriva asigurătorului, fără temei legal.

Recurenta-pârâtă a susţinut, totodată, că, la momentul în care intimatul-reclamant a formulat cererea de despăgubire, cercetările penale nu erau finalizate, dosarul fiind în lucru. Acesta a depus la dosarul de despăgubiri doar ordonanţa de începere a urmăririi penale din dosarul penal cu nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Dej, planşa foto, procesul-verbal de cercetare la faţă locului şi raportul de expertiză medico-legală. Or, raportat la practica judiciară anexată în apel, respectiv Decizia nr. 502/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că nu se poate acorda penalităţi de întârziere atâta timp cât există un dosar penal pe rol, care nu a fost soluţionat în mod definitiv; pentru identitate de raţiune, nici în prezentul dosar nu se pot stabili penalităţi de întârziere.

De asemenea, a precizat că urmează a se reţine că cererea de despăgubire nu a fost însoţită de documente justificative cu privire la daunele materiale solicitate în cuantum de 10.000 RON, deşi intimatul-reclamant trebuia să anexeze documente justificative în acest sens, şi a se observa că acesta şi-a modificat pretenţiile, în sensul că la momentul avizării de către recurenta-pârâtă a solicitat 10.000 RON daune materiale şi 100.000 euro daune morale, iar, prin cererea de chemare în judecată, 100.000 euro daune morale, 36.000 RON daune materiale şi 2.000 RON/lunar prestaţii periodice şi penalităţi.

În plus, a învederat că, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Mai mult decât atât, a arătat că termenul de la care instanţa a dispus acordarea penalităţilor, respectiv 05 ianuarie 2017 - momentul la care recurenta-pârâtă a formulat prima ofertă de despăgubire în cadrul termenului legal de 3 luni de la avizare, este unul neîntemeiat, raportat la faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 37 din Norma ASF 23/2014, text de lege care prevede expirarea perioadei de 3 luni de la avizare, în lipsa unui răspuns sau oferte.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, la un cuantum al daunelor morale stabilite de instanţa de apel de 50.000 euro, cuantumul penalităţilor de întârziere este de aproximativ 86.100 euro, sens în care acordarea acestora în atare condiţii reprezintă o veritabilă sancţiune pecuniară îndreptată împotriva asigurătorului, or, nu acesta a fost scopul prevăzut de norma specială.

A depus practică judiciară şi a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014 în privinţa penalităţilor de întârziere.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, următoarele:

În ce priveşte încălcarea principiului disponibilităţii, în sensul că s-ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, mai exact data de la care s-a acordat suma de 1.000 RON cu titlu de daună materială periodică, a susţinut că, prin cererea de chemare în judecata şi prin apel, a solicitat suma de 2.000 RON lunar cu acest titlu, în doua etape: de la data accidentului până la data introducerii acţiunii (36.000 RON, reprezentând 2.000 RON lunar x 18 luni) şi pe viitor, de la introducerea acţiunii până la recuperarea stării de sănătate (aceeaşi suma de 2.000 RON lunar).

Or, instanţa de apel a acordat mai puţin, stabilind despăgubirea de la 05 ianuarie 2017, nu din 01 mai 2016, de la data accidentului. Dispozitivul deciziei recurate nu conţine termenul prestaţie periodică, pentru a opera confuzia intenţionat generată de către recurenta-pârâtă, ci despăgubire, aşa cum s-a cerut. Intimatul-reclamant a solicitat cu titlu de daune morale 100.000 euro şi cu titlu de daune materiale 36.000 RON, adică 18 luni x 2.000 RON pe lună, reprezentând pierderea/imposibilitatea realizării venitului din muncă, iar, pe viitor, aceeaşi sumă, lunar (2.000 RON), până la încetarea stării de nevoie.

Referitor la doleanţa recurentei-pârâte cu privire la presupusa solicitare de actualizare a salariului, a arătat că aceasta nu se poate subscrie unei cereri noi făcute în apel, fiind vorba de o explicaţie, o motivare a acordării sumei ce înglobează pe lângă imposibilitatea obţinerii unui venit, diferenţele faţă de situaţia anterioară/ulterioară accidentului, nevoile speciale ale victimei în acest caz.

Intimatul-reclamant a învederat că instanţa de apel a stabilit în concret, clar şi concis elementele stării de fapt, urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor legislative generale şi speciale, sens în care a solicitat să se constate că aceasta a argumentat în fapt şi drept atât soluţia de admitere în parte a apelului declarat de victima accidentului, cât şi soluţia de respingere a apelului formulat de asigurătorul RCA. În ceea ce priveşte modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor normei speciale a asigurărilor, pe lângă cele din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului. La fel, a avut în vedere că jurisprudenţial se ia în considerare numărul de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, perioada de recuperare sau imposibilitatea recuperării, intensitatea suferinţei cuantificată prin consecinţele suferite, modul în care a fost afectată viaţa victimei, explicitate pe larg şi raportate la situaţia concretă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, intimatul-reclamant a precizat că dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului, prevăd că acestea se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, însă noţiunea de jurisprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă, ci, era necesar ca recurenta-pârâtă să probeze că în practica vizând situaţii comparabile au fost evidenţiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale. În cauză, nu au fost indicate spre exemplificare hotărâri judecătoreşti în situaţii identice sau foarte asemănătoare, şi, de altfel, aceste doleanţe nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legii speciale referitoare la măsura coercitivă a penalităţilor de întârziere faţă de situaţia de fapt (cât priveşte derularea etapei amiabile). Sancţiunea aplicării penalităţilor de întârziere pentru conduite neconforme ale asigurătorului RCA, iar nu pentru neplată, nu se confundă nici cu dobânda legală şi nici cu penalităţile de drept comun, ci este o măsură aplicată în anumite situaţii, impusă de legiuitor în sarcina asigurătorilor, conform art. 37 coroborat cu art. 38 din Norma ASF 23/2014.

A învederat că este eronată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că penalităţile de întârziere s-ar aplica doar după rămânerea definitivă a sentinţei ce conţine daunele şi comunicarea acesteia, o astfel de interpretare nu doar că în mod efectiv ar goli de sens şi scop norma juridică ce sancţionează conduita defectuoasă a asigurătorului RCA prin aplicarea penalităţilor, dar, mai mult, ar încuraja conduita negativă, în detrimentul grav al victimelor.

Totodată, a precizat că ipoteza aplicării penalităţii după a 10-a zi de la comunicarea titlului executoriu se aplică exclusiv în situaţia în care păgubitul se adresează direct instanţei de judecată, fără a da posibilitatea asigurătorului să-şi efectueze obligaţiile de profesionist, acestuia nemaiputându-i-se reproşa, evident, o conduită sau alta. În speţă, însă, s-a formulat o cerere de despăgubire motivată, la care s-au anexat elementele care susţineau afirmaţiile şi pretenţiile intimatului-reclamant. Este fără relevanţă că în dosarul penal deschis în urma accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost intimatul-reclamant nu erau încă finalizate cercetările, căci acest dosar avea ca principal obiect stabilirea persoanei vinovate în sens penal, în vreme ce solicitarea de despăgubire a fost formulat prin raportare la normele de drept aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, iar nu în cazul răspunderii penale.

6. Hotărârea pronunţată în revizuire:

Prin Decizia civilă nr. 126/A din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 41/A/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că data de la care se acordă suma de 1.000 RON, cu titlu de despăgubire, se calculează şi se acordă începând cu 31 octombrie 2017, în loc de 5 ianuarie 2017, şi a menţinut restul dispoziţiilor din decizia revizuită.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri de către intimatul A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2019, nefiind soluţionat până la data de 20 februarie 2020.

7. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 41/A din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestei căi de atac la data de 20 februarie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a solicitat, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 31 octombrie 2017, obligarea recurentei-pârâte: 1) la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri - daune morale (prejudiciu nepatrimonial) în favoarea acestuia, ca urmare a vătămării corporale grave suferite în accidentul de circulaţie din data de 01 mai 2016; 2) la plata sumei de 36.000 RON cu titlu de despăgubiri - daune materiale reprezentând pierderea venitului din muncă, de la data accidentului şi până la înregistrarea acţiunii, alături de cheltuielile suplimentare generate de starea medicală şi nevoile speciale, precum şi cu asistenţa unei alte persoane pe întreaga perioada de recuperare medicală; 3) la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 2.000 RON lunar reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de incapacitatea de muncă a intimatului-reclamant, de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală. Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor mai sus solicitate, începând cu data de 05 ianuarie 2017 şi până la plata efectivă şi integrală a tuturor debitelor care vor fi dispuse în dosar.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta a arătat că prejudiciul material a cărui reparare o urmăreşte pe această cale este cuantificat astfel: 1) suma de 36.000 RON, reprezentând 2.000 RON lunar x 18 luni (de la data accidentului şi până la înregistrarea acţiunii), defalcată în 1.250 RON salariul obţinut de către reclamant anterior accidentului şi diferenţa de 750 RON reprezentând cheltuieli medicale ocazionate de accident - dispozitive medicale, pansamente la domiciliu, alimentaţie specială, deplasări şi tot ceea ce înseamnă sporirea necesităţilor uzuale, suplinirea sa în activităţi fireşti de îngrijire/igienă personala, procurarea şi pregătirea hranei, activităţi gospodăreşti; 2) o prestaţie lunară în cuantum de 2.000 RON lunar, reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de starea specială a victimei, de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală a reclamantului, sume întemeiate pe dispoziţiile art. 1387 C. civ.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, intimatul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 1391 şi art. 253 alin. (4) C. civ., învederând că în cazul de faţă s-a adus atingere sănătăţii, integrităţii şi implicit vieţii acestuia, celor mai importante valori sociale protejate de către legiuitor, că trebuie să fie avute în vedere în stabilirea prejudiciului moral durata şi intensitatea suferinţelor fizice şi psihice la care victima accidentului rutier a fost supusă până în prezent şi în aceeaşi măsură pentru suferinţele viitoare, certe, dar şi prejudiciul de agrement pe care jurisprudenţa îl recunoaşte.

Prin hotărârea instanţei de fond, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 465,66 RON cu titlu de daune materiale, întrucât doar în acest cuantum a fost dovedit prejudiciu solicitat, prin bonurile fiscale, facturile fiscale şi chitanţele depuse la dosar.

În schimb, tribunalul a constatat că nu este pertinentă solicitarea reclamantului de a fi obligată recurenta-pârâtă la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 2.000 RON lunar reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală, intimatul-reclamant obţinând, în opinia instanţei de apel, un venit net lunar superior celui pe care îl realiza anterior producerii accidentului rutier în care a fost implicat.

Prin cererea de apel formulată, intimatul-reclamant a arătat, cât priveşte componenta materială a daunelor solicitate, că prima instanţă a respins cuantumul cerut de acesta ca urmare a unei erori de calcul, totalul veniturilor actuale fiind de 640 RON (143 RON PAS + 497 RON pensie socială), iar nu de 640 RON + 497 RON, şi că au fost reţinute în mod greşit veniturile anterioare accidentului, fără a fi luate în calcul veniturile asimilate salariilor (ex. diurnă, tichete de masă).

Totodată, a susţinut că trebuie avute în vedere şi modificările din ultimii ani în ce priveşte cuantumul salariului minim pe economie, în condiţiile în care în anul 2015 acesta era de 750 RON pe lună, iar intimatul-reclamant realiza venituri lunare de 949 RON, având două locuri de muncă.

A învederat că suma de 2.000 RON a fost cerută nu doar ca diferenţă între venituri, ci şi cu punerea în aplicare a prevederilor art. 1387 C. civ. privitoare la o sumă care să reprezinte sporirea nevoilor speciale de viaţă generate de incapacitate. Această sporire rezultă din starea fizică generată de accident, confirmată prin deciziile medicale, fiind recomandate kinetoterapie şi masaj medical constante, costul unei şedinţe de acest fel fiind în medie de 50 RON fiecare, intimatul-reclamant fiind ajutat în majoritatea activităţilor fizice de rutină, primind sprijinul mamei sale.

Instanţa de apel, prin decizia recurată a obligat pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.000 RON lunar cu titlu de despăgubire calculată începând cu 05 ianuarie 2017 şi până la încetarea sau, după caz, modificarea actualei stări de sănătate a intimatului-reclamant, constatând că veniturile cumulate ale acestuia sunt în sumă de 640 RON, iar nu de 640 RON + 497 RON.

Astfel, în ce priveşte solicitarea victimei accidentului de a-i fi acordată o prestaţie periodică plătibilă lunar cu titlu de daune materiale care să compenseze nerealizarea unor venituri la nivelul celor obţinute de acesta în condiţiile unei stări normale de sănătate, precum şi pentru a compensa nevoile sale sporite de viaţă, cauzate de incapacitatea parţială de muncă ce i-a fost provocată, curtea a reţinut că intimatul-reclamant a obţinut un venit net lunar aferent anului fiscal 2015 în sumă de 9.570 RON, revenind 797,50 RON/lună.

A arătat instanţa de apel că, deşi diferenţa dintre veniturile obţinute în prezent de intimatul-reclamant sub forma pensiei de invaliditate (640 RON) şi cele obţinute din muncă în anul fiscal 2015 (797,50 RON/lună) este de 157,50 RON, consideră că nu doar această diferenţă se cuvine cu titlu de prestaţie periodică lunară pentru a compensa pierderea de venituri, ci o sumă mai mare, urmând a se avea în vedere dinamica venitului minim pe economia naţională în perioada 2015 - 2019.

În consecinţă, curtea a apreciat că se impune acordarea unei despăgubiri lunare în favoarea intimatului-reclamant cu titlu de prestaţie periodică, apărând ca rezonabilă suma de 1.000 RON/lunar, până la modificarea actualei stări de sănătate a reclamantului rezultate din accidentul de circulaţie.

În ce priveşte daunele materiale în sumă de 465,66 RON acordate de prima instanţă, instanţa de apel a constatat că cuantumul acestora a fost corect stabilit, dovezile aflate la dosar neputând conduce la concluzia că ar putea fi avută în vedere o sumă mai mare.

Printr-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea unor norme de procedură, respectiv art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispoziţiile de mai sus, este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligaţia judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii.

În aplicarea acestui principiu de drept, dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi" astfel, instanţa de apel fiind chemată să controleze şi să judece numai ceea ce a judecat prima instanţă, înseamnă că în apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la instanţa de fond şi nici să se formuleze cereri noi.

Totuşi, art. 478 alin. (4) C. proc. civ. îngăduie părţilor ca în faţa instanţei de apel să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. De aceea, instanţa de apel este datoare să examineze cu atenţie cererile şi apărările formulate în apel şi să determine exact sensul lor pentru a nu decide eronat.

În situaţia de faţă, raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte observă că instanţa de apel a constatat în mod greşit că suma de 2.000 RON solicitată cu titlu de prestaţie periodică lunară în aplicarea art. 1387 C. civ., reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de starea specială a victimei, este datorată cu începere de la 5 ianuarie 2017, când, în realitate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, intimatul-reclamant a solicitat ca această sumă să fie plătită de la data introducerii acţiunii - 31 octombrie 2017 şi până la recuperarea sa totală.

În acest context a fost încălcat principiul disponibilităţii şi dispoziţiile legale indicate anterior, ceea ce atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, în sensul că instanţa de apel a acordat, în realitate, mai puţin, stabilind despăgubirea de la 05 ianuarie 2017, nu din 01 mai 2016, de la data accidentului, în considerarea faptului că acesta a solicitat prin acţiune plata unor daune materiale în două etape, respectiv 36.000 RON (18 luni x 2.000 RON/lună), pentru perioada cuprinsă între data accidentului şi data cererii de chemare în judecată, şi pe viitor, aceeaşi sumă (2.000 RON lunar), cu titlu de prestaţie periodică, începând cu data cererii de chemare în judecată până la încetarea stării de nevoie, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Astfel, prima instanţă a stabilit o valoare de 465,66 RON cu titlu de daune materiale, fără însă a arăta pentru ce perioadă sunt datorate de către asigurător, şi, în acelaşi timp, a constatat că nu este pertinentă solicitarea intimatului-reclamant de a fi obligată recurenta-pârâtă la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 2.000 RON lunar, reprezentând imposibilitatea realizării câştigului din muncă, alături de sporirea nevoilor de viaţă, cauzate de incapacitatea de muncă, de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală.

Prin cererea de apel, intimatul-reclamant nu a criticat acest aspect - privitor la momentul de la care sunt solicitate prestaţiile formulate, iar instanţa de apel a considerat că, pentru daunele materiale în sumă de 465,66 RON acordate de prima instanţă, cuantumul acestora a fost corect stabilit, iar, pentru cererea de plată a unei prestaţii periodice lunare de 2.000 RON (pct. 3 din petitul acţiunii), de la data introducerii acţiunii şi până la recuperarea totală, analizând elementele avute în vedere de instanţa de fond, a concluzionat că nu au fost corect evaluate înscrisurile din dosar şi nici dinamica venitului minim pe economia naţională în perioada 2015 - 2019.

Împrejurarea potrivit căreia dispozitivul deciziei recurate nu ar conţine termenul de prestaţie periodică, ci despăgubire, nu are relevanţă în cauză în raport de cele mai sus prezentate, date fiind dispoziţiile art. 9 alin. (1), art. 22 alin. (6) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte consideră însă, cu referire la art. 478 alin. (4) C. proc. civ., că instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii atunci când a avut în vedere solicitarea de actualizare a salariului, deoarece, aşa cum a arătat şi intimatul-reclamant, această cerere nu se subscrie unei solicitări noi făcute în apel, fiind vorba de o explicaţie, o motivare a acordării sumei ce înglobează, pe lângă imposibilitatea obţinerii unui venit, diferenţele faţă de situaţia ulterioară accidentului raportat la nevoile speciale ale victimei în acest caz.

Faptul că în considerentele deciziei recurate s-a explicitat şi s-a argumentat care anume sunt criteriile pe baza cărora instanţa de apel a apreciat că suma de 1.000 RON, cu titlu de prestaţie lunară periodică, este acoperitoare şi suficientă, nu reprezintă o nerespectare a unor norme de procedură de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

2. Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată nu este motivată în fapt şi în drept în raport de prevederile din norma specială aplicabilă în cauză, Norma ASF 23/2014 - art. 50 pct. 1 lit. f).

Înalta Curte reţine că, potrivit normei invocate, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: ... f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Conform art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: ... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel, având de soluţionat cererea de acordare a unor daune morale formulată de victima unui accident rutier, a făcut aplicarea dispoziţiilor în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1385, art. 1386 alin. (3), art. 1391 alin. (1) C. civ. şi s-a raportat la aspectele medico-legale confirmate de actele medicale din dosar, la suferinţa fizică şi psihică provocată intimatului-reclamant, fără însă a analiza criteriile instituite de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014. Astfel, a reţinut numărul de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, perioada de recuperare sau imposibilitatea recuperării, intensitatea suferinţei cuantificată prin consecinţele suferite, modul în care a fost afectată viaţa victimei, etc.

Curtea a apreciat, cu privire la situaţia din prezentul proces, doar că "lipseşte o prevedere legală care să instituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului, în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, singura condiţie fiind aceea de a nu se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA" şi a concluzionat în sensul că "faţă de suferinţa fizică şi psihică suferită de reclamant, precum şi faţă de măsura în care viaţa sa de familie şi socială a fost şi încă este afectată, se impune majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 40.000 euro la suma de 50.000 euro".

Este adevărat că instanţa de apel a făcut trimitere la norma specială în materie, însă doar atunci când a considerat că, "raportat inclusiv la hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul prezentei cauze de pârâtă", suma propusă de asigurător în procedura administrativă este derizorie.

Or, această împrejurare nu este suficientă pentru ca instanţa de control judiciar să constate că decizia recurată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impun judecătorului obligaţia de a motiva temeinic hotărârea.

Prin apelul declarat în cauză, societatea pârâtă a arătat că daunele morale nu trebuie să conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a victimei, cuantumul lor trebuind să fie mai redus în cazul faptelor săvârşite din culpă comparativ cu cele săvârşite cu intenţie, fiind necesar a se ţine seama şi de practica judiciară în materie.

Înalta Curte consideră că obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, motivarea deciziei instanţei de apel nu răspunde acestor exigenţe legale, deoarece nu examinează efectiv critica recurentei-pârâte formulată prin chiar motivele de apel, or, o motivare fără expunerea practicii judiciare care a fost avută în vedere la acordarea daunelor morale şi fără o analiză în acest sens conduce la nulitatea deciziei atacate.

Aşadar, în cauză, neanalizarea tuturor motivelor de apel invocate echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalităţii potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

3. În speţă, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte acordarea prestaţiei lunare periodice, penalităţilor de întârziere şi daunelor morale stabilite în favoarea intimatului-reclamant.

În legătură cu prestaţia periodică lunară, recurenta-pârâtă a arătat că nu au fost avute în vedere prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical".

Conform art. 309 alin. (2) C. proc. civ., "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă".

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel a determinat cuantumul prestaţiei periodice cu respectarea dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere adresa emisă de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale (Casa Judeţeană de Pensii Cluj, Casa Locală de Pensii Dej) în data de 06.11.2018, conform căreia intimatul-reclamant "este beneficiar de pensie de invaliditate gradul 3 (...) în cuantum de 640 RON, astfel: 143 PAS şi 497 RON pensie socială", precum şi adresa eliberată de Serviciul Fiscal Municipal Dej, din care rezultă că intimatul-reclamant a obţinut un venit net lunar aferent anului fiscal 2015 în sumă de 9.570 RON.

Or, în situaţia de faţă, atât dovada veniturilor nete ale persoanei vătămate realizate anterior accidentului, cât şi dovada indemnizaţiei primite de către acesta din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical a fost făcută cu documente/înscrisuri ce emană de la autorităţi cu atribuţii în domeniul fiscal, aşadar nu cu martori, caz în care instanţa de recurs nu poate aprecia asupra încălcării prevederilor invocate de către recurenta-pârâtă.

Instanţa de apel a ajuns la valoarea de 1.000 RON lunar, cu titlu de prestaţie periodică, considerând că, deşi diferenţa dintre veniturile obţinute în prezent de intimatul-reclamant sub forma pensiei de invaliditate (640 RON) şi cele obţinute din muncă în anul fiscal 2015 (797,50 RON/lună) este de 157,50 RON, nu doar această diferenţă i s-ar cuveni acestuia pentru a compensa pierderea de venituri, ci o sumă mai mare, calculată şi în raport de dinamica venitului minim pe economia naţională din perioada 2015 - 2019, ce înglobează, pe lângă imposibilitatea obţinerii unui venit, diferenţele faţă de situaţia ulterioară accidentului raportat la nevoile speciale ale victimei în acest caz.

De altfel, curtea a apreciat că starea de invaliditate a intimatului-reclamant, cauzată de faptul că cel puţin până în prezent nu s-a reuşit recuperarea totală a capacităţii de muncă, îl obligă pe acesta la eforturi suplimentare pentru realizarea unor activităţi care, anterior, puteau fi realizate în mod firesc, fără supraefort, aşa încât sub acest aspect nevoile sale pot fi considerate speciale. Ca atare, a avut în vedere inclusiv deciziile asupra capacităţii de muncă care confirmau pierderea capacităţii de muncă cel puţin pe jumătate, pentru intimatul-reclamant, cu respectarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014.

Or, suma stabilită în apel nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, ci are la bază criteriile statuate de Norma ASF 23/2014.

Deşi recurenta-pârâtă propune prin cererea de recurs o altă modalitate de calcul a cuantumului prestaţiei periodice lunare, Înalta Curte constată că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Referitor la daunele morale, recurenta-pârâtă a susţinut că lipsa analizării practicii judiciare reprezintă şi o încălcare a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, întrucât despăgubirile de acest fel pot fi acordate în raport de legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Înalta Curte nu va mai analiza această critică din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care, anterior, sub acest aspect a apreciat că decizia recurată nu este motivată în fapt şi în drept.

De asemenea, pentru acelaşi considerent reţine că apărările formulate de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, în sensul că era necesar ca recurenta-pârâtă să probeze că în practica vizând situaţii comparabile au fost evidenţiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite daunele morale într-un anumit cuantum, nu pot face obiectul controlului judiciar la acest moment procedural.

În legătură cu penalităţile de întârziere, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 36, persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentei norme.

Art. 37 din Norma ASF 23/2014 prevede că:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare. (4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relaţii contractuale, sau absenţa acestor daune. (6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele informaţii: numele/denumirea asiguratului, CNP/CUI, datele vehiculului, numărul poliţei de asigurare, perioada de valabilitate, clasa bonus-malus aferentă, data producerii evenimentului înregistrat, data plăţii despăgubirii".

Dispoziţiile art. 38 din Norma ASF 23/2014 prevăd că "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că termenul prevăzut de art. 37 alin. (1) de 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat este un termen pus la dispoziţia asiguratorului RCA înăuntrul căruia acesta este ţinut de obligaţia de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar de obligaţia de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri.

Potrivit conţinutului normei în discuţie, în termenul menţionat, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante prin formularea unei oferte de despăgubire justificată, în scris, transmisă cu confirmare de primire (dacă se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat), fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Aşadar, consecinţa încălcării de către asigurător a obligaţiei de a răspunde (în oricare din aceste modalităţi) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat nu poate fi însă obligarea asigurătorului la plata sumelor pretinse prin cererea de avizare.

Prevederea potrivit căreia "asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii", din cuprinsul art. 37 alin. (2) teza finală a Normei ASF 23/2014 nu poate avea alt înţeles decât acela că asigurătorul datorează despăgubire, al cărei cuantum se va stabili, în cazul de faţă, prin mijlocirea instanţei de judecată, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile legale.

Sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei menţionate a asigurătorului RCA se regăseşte în cuprinsul art. 38 din acelaşi act normativ, în sensul că, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Fiind vorba despre un proces civil, care este guvernat de principiul disponibilităţii, aplicarea penalităţilor de întârziere ca sancţiune pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor prevăzute în sarcina asiguratorului RCA la art. 37 are loc la cererea persoanei interesate, în cauză intimatul-reclamant învestind instanţa de judecată cu o astfel de solicitare.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF 23/2014, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei - teza I, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă - teza a II-a.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită intimatului-reclamant, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, nu a fost încă stabilită în cadrul procesului pendinte în mod definitiv în sarcina recurentei-pârâte, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care aceasta din urmă, în calitate de asigurator RCA, va primi hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească - teza a II-a .

Rezultă că, în cazul în care părţile nu ajung pe cale amiabilă la un acord privind despăgubirile, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor materiale şi morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de penalităţi.

În speţă, nu s-a ajuns la un consens între intimatul-reclamant şi societatea de asigurare, neexistând o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF 23/2014, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluţionării stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, dat fiind că cele două părţi în litigiu cuantifică în mod fundamental diferit prejudiciul creat intimatului-reclamant.

În acest context, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 36 - 38 din Norma ASF 23/2014 în privinţa obligării recurentei-pârâte la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor acordate în fond şi apel, începând cu data de 05.01.2017 şi până la plata efectivă, integrală a acestora, sens în care sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere "când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C B. S.A. împotriva Deciziei nr. 41/A/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în limitele arătate anterior, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C B. S.A. împotriva Deciziei nr. 41/A/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.

GGC - ED