Defendant liable for €45,000 damages for loss of property use after revendication claim filed; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 8 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în mun. Rădăuţi, str. x, jud. Suceava, identificat cu nr. topo-cadastral x, înscris în CF x UAT Rădăuţi, începând cu data de 22.09.2014 şi până la data predării spaţiului 09.02.2017 (inclusiv februarie 2017), precum şi la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, împreuna cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data de 22.09.2014 şi până la momentul plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 175 din 25 februarie 2019, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Rădăuţi în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Marginea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în jud. Suceava, identic cu topo cadastral x, înscris în CF x UAT Rădăuţi, pentru perioada 22.09.2014 - 09.02.2017 şi dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 22.09.2014 şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.717,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (din care suma de 7.017,50 RON reprezentând taxă timbru, suma de 1.700 RON reprezentând onorariu expert şi suma de 4.000 RON reprezentând onorariu avocat acordat parţial).

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 203 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. Marginea, împotriva sentinţei civile nr. 175 din 25 februarie 2019 a Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A..

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., invocând în drept dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 948 alin. (1), art. 14, art. 938 şi art. 1357 C. civ.

În acest sens, a arătat că niciun text de lege din cele invocate de instanţa de apel nu expune în mod clar şi evident faptul că buna-credinţă încetează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată formulate de partea adversă.

C. civ. reglementează conceptul de bună-credinţă în cadrul art. 14, alin. (1), statuând asupra faptului că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Ocrotirea bunei-credinţe este, aşadar, ridicată la rang de principiu, principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit şi recunoscut în mai multe materii ale dreptului civil, iar doctrina şi jurisprudenţa susţin în prezent că buna-credinţă se prezumă indiferent de materia în care se pune problema acesteia.

Aşa cum reiese din contractul de vânzare încheiat de recurenta-pârâtă cu vânzătoarea S.C. C. S.R.L., aceasta din urmă a precizat în clauzele contractuale că deţine dreptul de proprietate neîngrădit asupra imobilelor, că acestea nu sunt scoase din circuitul civil, nu există pretenţii de restituire din partea unor terţi cu privire la ele şi nici nu sunt cunoscute motive care ar putea justifica asemenea pretenţii. Recurenta-pârâtă a fost cumpărător de buna-credinţă, care ulterior achiziţionării imobilului a exercitat o posesie utilă, legitimă şi nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani pentru acest motiv.

Până la 20 octombrie 2016, momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 154 din 27 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Suceava, recurenta-pârâtă a deţinut un titlu de proprietate valid, în baza căruia a exercitat o posesie legitimă şi a putut culege fructele civile fără îngrădire. Intimata-reclamantă nu a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care existenţa unui litigiu ar duce la răsturnarea bunei-credinţe din partea recurentei-pârâte.

Ca atare, recurenta-pârâtă a avut un drept de proprietate asupra imobilului, drept care şi-a produs efectele până la data rămânerii definitive a sentinţei nr. 154/2016 a Tribunalului Suceava, a fost posesor de bună-credinţă la momentul culegerii fructelor şi a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului posedat în conformitate cu art. 948 alin. (1) şi (2) C. civ.. Cum componentele bunei-credinţe sunt existenţa titlului şi necunoaşterea de către dobânditorul bunului a viciilor titlului, rezultă că pentru ca posesorul să poată culege fructele în proprietate este necesară o singura condiţie, şi anume să fie de bună-credinţă.

În speţă, intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sume de 45.000 euro, ce corespunde unei chirii primite în perioada 2014 - 2017, considerând ca moment iniţial data cererii de chemare în judecată întrucât de la acea dată recurenta-pârâtă ar fi cunoscut că îi este contestat dreptul de proprietate, or, această susţinere este una neîntemeiată în drept.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel nu a observat că în legislaţia română nu există prevăzută obligaţia unei persoane de a restitui fructele civile de la data când a luat cunoştinţă de contestarea dreptului de proprietate, or, simpla contestare a acestui drept nu echivalează cu pierderea lui. De altfel, contestarea se poate finaliza atât cu respingerea, dar şi cu admiterea ei, în sensul pierderii dreptului de proprietate. Între textele de lege enumerate de către intimata-reclamantă nu se regăseşte vreun articol care să prevadă această obligaţie în sarcina fostului proprietar; mai mult, în ceea ce priveşte momentul depunerii cererii de chemare în judecată, legislaţia nu prevede printre efectele juridice produse şi obligaţia de restituire a fructele exact de la acel moment temporal.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în speţă, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, aceasta făcând referire doar la existenţa vinovăţiei (care, însă, în opinia recurentei-pârâte nu poate fi probată prin faptul că această parte a cunoscut că titlul îi este contestat prin depunerea unei acţiuni în revendicare). De altfel, legislaţia nu prevede pentru introducerea pe rolul instanţei a unei acţiuni în revendicare vreun efect juridic şi nici faptul că vinovăţia este relevată de o asemenea împrejurare.

Totodată, deşi intimata-reclamantă a arătat că a notificat-o pe recurenta-pârâtă să deschidă un cont şi să verse chiriile până la soluţionarea definitivă a litigiului, aceasta nu a depus niciun înscris în susţinere (pe de altă parte, nu avea niciun temei de drept pentru care să solicite acest lucru).

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală (directă sau indirectă), cele patru condiţii - existenţa prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie întrunite cumulativ.

În speţă, nu există prejudiciul prevăzut de art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 C. civ., întrucât recurenta-pârâtă avea un drept de proprietate asupra fructelor culese, în temeiul art. 948 alin. (1) şi (2) C. civ., fiind posesoare de bună-credinţă.

Pe de altă parte, prejudiciul nu este cert, actual, întrucât contractul de locaţiune încheiat între recurenta-pârâtă şi D. S.A. nu mai produce efecte din anul 2012, şi nici nu poate fi vorba de un prejudiciu viitor, cât timp imobilul a fost predat intimatei-reclamante la 9.02.2017.

De asemenea, prejudiciul nu este nici direct (ceea ce ar fi presupus necesitatea existenţei raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei), întrucât, în cauză, nu există un raport de cauzalitate lipsind fapta ilicită, recurenta-pârâtă având dreptul de a culege fructele civile.

Mai mult, în situaţia de faţă intimata-reclamantă a solicitat repararea prejudiciului fără însă a avea dreptul de a pretinde acest lucru, prin urmare prejudiciul nu este personal.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel, în mod contrar normelor de drept material, a reţinut ca faptă ilicită culegerea, de către aceasta, a fructelor civile ale imobilului; or, activitatea de culegere a fructelor nu a fost ilicită, recurenta-pârâtă fiind de bună-credinţă şi posedând bunul în temeiul art. 948 C. civ.. În cauză, nu avut loc o încălcarea unui drept subiectiv civil al intimatei-reclamante, întrucât aceasta nu avea un asemenea drept asupra bunului până la 20.10.2016, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 154/2016 a Tribunalului Suceava.

În speţă, recurenta-pârâtă nu a avut în niciun moment reprezentarea faptului că preluarea fructelor civile ar aduce atingere drepturilor subiective civile ale altor persoane.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu este îndeplinită condiţia raportului de cauzalitate între faptul prejudiciabil şi prejudiciu, întrucât nu există fapta ilicită. Raportat la speţă, lipsa faptei ilicite duce în mod implicit şi la lipsa raportului de cauzalitate. Totodată, a susţinut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.

6. Procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19 august 2019.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 203 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 20 februarie 2020.

S-a apreciat că recursul este admisibil în raport de dispoziţiile art. 94 pct. l C. proc. civ. coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., obiectul cererii având o valoare de peste 200.000 RON, în primă instanţă, că este declarat în termen, iar criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în continuare.

În cauză, recurenta-pârâtă a dobândit imobilul situat în mun. Rădăuţi, str. x, jud. Suceava, identificat cu nr. topo-cadastral x, înscris în CF x UAT Rădăuţi, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29.07.2011, încheiat cu vânzătoarea S.C. C. S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 27 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele S.C. A. S.A. şi S.C. E. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei S.C. A. S.A. suprafaţa de 99,85 mp (rezultată în urma măsurătorilor), parte din suprafaţa de 148,40 mp - în realitate 137 mp rezultată în urma măsurătorilor, ce face parte din imobilul x, înscris în CF x UAT Rădăuţi, identificată conform anexei 4 la raportul de expertiză efectuat de expert F.; a respins solicitarea de obligare a pârâtei de a lăsa în liniştită posesie suprafeţele de 21,71 mp din imobilul 63/1/XIV, înscris în CF x UAT Rădăuţi, de 51,32 mp din imobilul 63/1/XXV, înscris în CF x - C1 - U17 UAT Rădăuţi şi de 32,94 mp din imobilul x, înscris în CF x UAT Rădăuţi, precum şi rectificarea înscrierii din cartea funciară pe numele pârâtei în ceea ce priveşte imobilele în suprafaţă de 148,40 mp (137 mp rezultaţi în urma măsurătorilor), 21,71 mp şi 51,32 mp şi obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 9.075,33 RON; a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanţie S.C. C. S.R.L. şi a obligat chemata în garanţie la restituirea către pârâtă a preţului achitat conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2011 de BNP G., în sumă de 254.418 RON; a respins cererea de obligare a chematei în garanţie la plata sporului de valoare adus imobilului înstrăinat prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2011 de BNP G.; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Această sentinţă civilă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 340 din 20 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava.

În acest caz, acţiunea în revendicare a fost promovată la data de 22 septembrie 2014.

Printr-o primă critică formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 948 alin. (1), art. 14, art. 938 şi art. 1357 C. civ., întrucât nu reiese din normele de drept indicate că buna-credinţă încetează la momentul introducerii unei cererii de chemare în judecată formulate de partea adversă. A învederat că a fost cumpărător de buna-credinţă, că a exercitat asupra imobilului revendicat o posesie utilă şi legitimă şi că nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani până la 20 octombrie 2016, momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 154 din 27 aprilie 2016, pronunţate de Tribunalul Suceava. De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că a deţinut un titlu de proprietate valid, în baza căruia a putut culege fructele civile fără îngrădire.

Conform art. 14 C. civ., "(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară".

Dispoziţiile art. 948 C. civ. sunt în sensul că "(1) Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat. (2) Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora. (4) În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute".

Art. 1357 C. civ. prevede că "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Înalta Curte reţine, cu titlu teoretic, că dispoziţiile din C. civ. aplicabil la data formulării prezentei acţiuni reglementează, în concordanţă cu normele constituţionale, conceptul exercitării drepturilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri (art. 14 alin. (1). Totodată, C. civ. consacră principiul bunei-credinţe, sub forma unei prezumţii legale relative care valorează până la proba contrară (art. 14 alin. (2), sarcina probei revenind persoanei care invocă reaua-credinţă a dobânditorului.

În speţă, acţiunea proprietarului - intimatei-reclamante - în dezdăunarea pentru lipsa de folosinţă a imobilului este o acţiune cu caracter patrimonial ce a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Aşadar, intimata-reclamantă a acţionat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributelor folosinţei (usus şi fructus), încălcare pe care a reclamat-o de la data formulării acţiunii în revendicare, începând cu 22 septembrie 2014.

Împiedicarea intimatei-reclamante de a exercita atributele esenţiale ale dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, imputabilă recurentei-pârâte, o îndreptăţea pe aceasta să pretindă, de la cel ce deţine bunul cu rea-credinţă, lipsă de folosinţă pentru prejudiciul creat prin privarea de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă, dar şi de valorificare a beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le putea asigura titularului dreptului.

Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, buna credinţă a apelantei-pârâte a încetat la data formulării cererii de chemare în judecată finalizată cu pronunţarea sentinţei civile nr. 154/2016 a Tribunalului Suceava (22 septembrie 2014), întrucât la acea dată aceasta a cunoscut că titlul său de proprietate este contestat pe calea unei acţiuni în revendicare.

Prin urmare, raportându-se la dispoziţiile art. 14 C. civ., instanţa de apel a constatat în mod legal că apelanta-pârâtă şi-a exercitat drepturile şi obligaţiile cu bună-credinţă doar până la data la care intimata-reclamantă i-a adus la cunoştinţă viciile titlului său de proprietate. Or, buna-credinţă este reprezentarea subiectivă eronată a posesorului care crede că nu există nicio cauză de nevalabilitate a titlului său care ar putea fi invocată de o altă persoană, deşi, în realitate, cel puţin condiţia referitoare la calitatea de proprietar a transmiţătorului nu este satisfăcută. Este, astfel, indiscutabil că buna-credinţă nu mai există în măsura în care posesorul cunoaşte orice cauză de nevalabilitate a titlului său, căci îndată ce el are cea mai mică îndoială asupra dreptului de proprietate al autorului său, acesta va fi considerat ca fiind de rea credinţă.

Înalta Curte constată, astfel, că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, în măsura în care nu intră sub incidenţa termenului de prescripţie, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului acestuia de proprietate, moment care, în cazul de faţă, este reprezentat de data introducerii acţiunii în revendicare pe rolul unei instanţe de judecată.

Deducţie juridică conform căreia buna-credinţă încetează la momentul formulării unei cereri de chemare în judecată de către partea adversă rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale cu cele ale art. 14 şi 948 C. civ., cum se va arăta în continuare.

În speţă, deşi instanţa de apel a avut în vedere la redactarea considerentelor hotărârii atacate prevederile art. 938 Cod civile, Înaltă Curte apreciază că aceste dispoziţii legale nu sunt relevante în cauză în raport de obiectul dedus judecăţii; pe de altă parte, observă că recurenta-pârâtă a invocat formal încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege, fără a preciza, în concret, critica de nelegalitate raportat la norma juridică indicată, ceea ce face imposibilă, sub acest aspect, exercitarea controlului de legalitate a hotărârii recurate din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte aplicarea în cauză a prevederilor art. 948 alin. (1), (2) şi 4 C. civ., Înalta Curte reţine că momentul în care posesorul de bună-credinţă cunoaşte cauzele de ineficacitate ale titlului translativ de proprietate coincide cu momentul încetării bunei sale credinţe. Astfel, introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva posesorului va face să înceteze buna-credinţă a acestuia din urmă şi din acest moment posesorul nu mai poate invoca dobândirea fructelor. Pe de altă parte, pentru a opera dispoziţiile art. 948 alin. (4) C. proc. civ., numai după ce face dovada unui just titlu posesorul poate beneficia de prezumţia de bună-credinţă.

C. civ. stabileşte în art. 948 alin. (2) momentul când trebuie să se manifeste buna-credinţă pentru a se produce efectul posesiei constând în dobândirea proprietăţii fructelor bunului posedat, legiuitorul instituind regula potrivit căreia bună-credinţă să existe la data perceperii fructelor.

Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, începând cu data de 22 septembrie 2014 recurenta-pârâtă nu a mai fost posesor de bună-credinţă, fiindu-i adusă la cunoştinţă nevalabilitatea titlului său (prin contestarea acestuia în faţa unei instanţe de judecată), astfel că aceasta nu mai putea percepe chirie pentru imobilul revendicat. Fiind vorba de o împrejurare de fapt, această luare la cunoştinţă a fost probată de către intimata-reclamantă, aspect reţinut în faţa instanţei de fond şi necontestat în apel.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 1357 C. civ., în mod legal instanţa de apel a considerat că, potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. civ., fructele se cuvin proprietarului, întrucât acesta a făcut dovada relei-credinţe a recurentei-pârâte, şi că, în cauză, nu se aplică excepţia de la această regulă, instituită de art. 948 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat, de asemenea, hotărârea instanţei de apel, învederând că nu s-a făcut dovada, în cauză, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, intimata-reclamantă făcând trimitere doar la existenţa vinovăţiei.

Această critică nu este fondată, în speţă fiind întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea obligaţiei recurentei-pârâte de despăgubire a intimatei-reclamante, respectiv existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse şi vinovăţia făptuitorului.

În ceea ce priveşte prejudiciul reclamat, Înalta Curte constată că legiuitorul prezumă această cerinţă ca fiind dată de contravaloarea fructelor pe care proprietarul nu le-a putut percepe pentru că au fost reţinute de către posesorul neproprietar. De aceea, existenţa prejudiciului rezultă ex facto, adică din însăşi împiedicarea proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului său şi constă în contravaloarea lipsei de folosinţă, al cărei cuantum a fost determinat prin probatoriul administrat în fazele procesuale anterioare.

Întrucât, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 948 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă neavând un drept de proprietate asupra fructelor culese deoarece nu a fost posesor de bună-credinţă, Înalta Curte consideră că prejudiciul a fost dovedit, fiind atât unul cert, sigur, în privinţa existenţei şi posibilităţii de evaluare, cât şi unul actual, deja produs la data la care s-a pretins repararea lui.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prejudiciul este unul direct, fiind probată existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul injust cauzat intimatei-reclamante, dar şi personal, intimata-reclamantă fiind persoana care a nu a putut încasa chiria în perioada menţionată.

Astfel, aşa cum au stabilit instanţele de fond asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii cauzei, beneficiul nerealizat constă în chiria pe care ar fi putut-o obţine intimata-reclamantă prin închirierea imobilului în perioada 22 septembrie 2014 - 09 februarie 2017 (data predării imobilului de către recurenta-pârâtă), determinarea acestuia având la bază elementele relevante din contractul de locaţiune nr. x/09.07.2007 şi actul adiţional nr. x la acest contract, convenţii încheiate de proprietarii anteriori ai spaţiului în litigiu cu locatarul D. S.A., precum şi Standardele de Evaluare a bunurilor 2018, ceea ce justifică condiţiile enunţate anterior, cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului.

Înalta Curte nu va analiza criticile ce vizează stabilirea situaţiei de fapt, legate de modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului la care a fost obligată recurenta-pârâtă (prin raportare la contractul de locaţiune încheiat între recurenta-pârâtă şi D.) ori de inexistenţa unor înscrisuri care să facă dovada deschiderii un cont pentru plata chiriile până la soluţionarea definitivă a prezentului litigiu, având în vedere configuraţia actuală a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 1357 C. civ., respectiv comiterea unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că ocuparea de către recurenta-pârâtă a imobilului proprietatea intimatei-reclamante în perioada cuprinsă între data introducerii acţiunii în revendicare pe rolul Judecătoriei Rădăuţi şi data predării imobilului către intimata-reclamantă are semnificaţia unei fapte juridice ilicite prin lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al atributului folosinţei, unul dintre atributele dreptului de proprietate

Aşadar, exercitarea de către posesorul de rea-credinţă - recurenta-pârâtă - a unei stăpâniri efective asupra bunului intimatei-reclamante, în materialitatea sa din punct de vedere fizic sau economic, face ca acţiunea acestuia să fie ilicită, exerciţiul posesiei în această situaţie aducând o restrângere şi un prejudiciu dreptului subiectiv al intimatei-reclamante, ceea ce atrage aplicarea art. 1357 C. civ.. Recurenta-pârâtă trebuia să aibă reprezentarea faptului că preluarea fructelor civile aduce atingere drepturilor subiective civile ale proprietarului de drept al imobilului de la data promovării acţiunii în revendicare, atunci când a fost contestat dreptul opus de către aceasta.

În cauză, recurenta-pârâtă a mai arătat că nu este îndeplinită condiţia raportului de cauzalitate între faptul prejudiciabil şi prejudiciu, întrucât nu există fapta ilicită.

Or, Înalta Curte a reţinut în considerentele anterior prezentate că s-a probat existenţa faptei ilicite a recurentei-pârâte, situaţie care, astfel, nu înlătură stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse intimatei-reclamante prin împiedicarea produsă cât priveşte folosinţa imobilului revendicat.

Înalta Curte constată că, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, este necesar ca fapta ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs să fie imputabilă autorului ei.

În speţă, astfel cum corect a arătat instanţa de apel, este evidentă vinovăţia recurentei-pârâte, care a intervenit odată cu încetarea bunei sale credinţe, respectiv de la formularea acţiunii în revendicare.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în cauză, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale de mai sus, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 203 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Reţinând că recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, Înalta Curte o va obliga pe aceasta, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat din recurs, dovedit cu chitanţa ataşată la dosar, aflată la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 203 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.