Loan validity inferred from bank transfers: validity of contract formation and admissibility of testimonial proof under the Civil Code

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, la data de 28 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 523.000 RON, dată cu titlu de împrumut, şi a cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1516 şi urm., art. 2158 şi urm. şi art. 1240 C. civ.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1524 din 12 aprilie 2016, Judecătoria Cornetu a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Tribunalului Ilfov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Ilfov la data de 01 iunie 2016, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa nr. 2794 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 466 şi următoarele C. proc. civ.

Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate, prin care s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

Prin decizia nr. 516 din 23 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 2794/01 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 410.205,67 RON, reprezentând împrumut nerestituit, şi a sumei de 7.707,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost obligat intimatul-pârât la plata sumei de 3.853,52 RON, către apelantul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Cererea de recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B..

Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit normele de drept material care reglementează încheierea valabilă a unui contract.

Astfel, s-a arătat că obiectul judecăţii era acela de a se stabili, în primul rând, dacă sunt îndeplinite condiţiile de validitate pentru încheierea unui contract de împrumut, iar nu de a se stabili care ar fi sumele ce trebuie restituite de către pârât.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a reţinut corect că s-a făcut dovada remiterii sumelor, dar nu şi a înţelegerii părţilor cu privire la titlul cu care au fost plătite aceste sume şi, în special, a unei înţelegeri cu privire la naşterea, în sarcina pârâtului, a unei obligaţii de a restitui, personal, sumele transferate de către reclamant.

În opinia recurentului, instanţa de apel, în analiza probatoriului, a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1166-1395 C. civ., în special, prevederile art. 1.166, conform cărora contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, ale art. 1179, care prevede condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, şi ale art. 1.182 care precizează, la alin. (1), că un contract se încheie prin acceptarea fară rezerve a unei oferte de a contracta, iar la alin. (2) că părţile trebuie să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului.

Prin greşita reţinere de către instanţa de apel, ca situaţie de fapt, că între părţi ar fi existat trei înţelegeri (acorduri de voinţă) privitoare la împrumuturi de bani, dezlegările ulterioare ale acestei instanţe au fost, la rândul lor, viciate.

În speţă, nici reclamantul şi nici pârâtul nu au negat efectuarea plăţilor si nici nu au susţinut că între părţi au existat trei înţelegeri, respectiv trei contracte de împrumut, pentru cele trei viramente bancare; nici din probatorii nu reiese această situaţie de fapt.

S-a arătat că toate conversaţiile şi corespondenţa anterioare declanşării litigiului, dar ulterioare remiterii sumelor cu privire la sumele pretinse de reclamant, au avut loc între persoane care au fost implicate din diverse poziţii în activitatea societăţii C., aspect pe care instanţa de apel l-a omis atunci când a înlăturat susţinerile pârâtului care sunt confirmate, cel puţin cu privire la legătura acestor sume cu activitatea societăţii menţionate, inclusiv de acţiunea reclamantului de a achita sume reţinute de instanţă ca diminuând valoarea pretinsă în legătură cu activitatea acestei societăţi şi ulterior momentului în care, formal, ieşise din societate.

Or, nu reiese din considerente şi din motivarea instanţei de apel de unde a tras aceasta concluzia existenţei celor trei înţelegeri.

În opinia recurentului-pârât, în decizia atacată apar şi motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, din coroborarea probelor administrate în prima instanţă şi în apel, a rezultat că între reclamant şi pârât au existat trei înţelegeri (acorduri de voinţă) de împrumut de bani fără dobândă în baza cărora apelantul-pârât a virat în contul personal al pârâtului cele trei sume menţionate în cererea de chemare în judecată, la datele de menţionate în aceeaşi cerere.

Recurentul-pârât a arătat că, deşi instanţa a reţinut cele două virări, de 52.000 RON (din data de 22 decembrie 2012) şi 73.500 RON (din data de 11 ianuarie 2013), făcute de reclamant în contul societăţii C., a înlăturat apărările pârâtului privind scopul pentru care au fost virate de către reclamant, deoarece raportul juridic dintre pârât şi societate nu este dedus judecăţii în acest proces, iar pârâtul nu a invocat în timpul procesului niciun motiv pentru care reclamantul să nu vireze direct asemenea sume în conturile societăţii.

A precizat că, atât reclamatul, cât şi pârâtul şi martorii, au arătat care era calitatea pârâtului în raport cu societatea menţionată, iar la dosar sunt înscrisuri din care reiese acest raport. Faptul că pârâtul nu a invocat niciun motiv pentru care reclamantul nu a virat banii direct în contul societăţii, excede probatoriului în cadrul acestui proces.

A mai arătat că instanţa a analizat raportul juridic dintre reclamant şi societatea menţionată în raport de declaraţiile părţilor, fără a exista un înscris în acest sens.

De asemenea, s-a susţinut că pârâtul nu a invocat simulaţia, ci prin apărările sale a încercat doar să arate instanţei că nu există o convenţie de natura împrumutului cu privire la sumele pretinse, precum şi împrejurările în care reclamantul a făcut viramentele respective.

Mai mult, pârâtul nici nu ar fi putut să invoce simulaţia, aceasta putând fi invocată doar în situaţia în care între acesta şi reclamant ar fi existat în mod valabil un contract de o anumita natură - contract oficial şi un contract secret - simulat, or, tocmai pentru că nu a existat o înţelegere de această natură, pârâtul nu a invocat existenţa unei simulaţii.

Faptul că reclamantul a virat sume de bani pârâtului nu duce automat la concluzia că aceste sume au fost virate în baza unor înţelegeri cu pârâtul ce constau în contracte de împrumut.

Faţă de acest aspect, a arătat recurentul-pârât, instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită, în sensul că între reclamant şi pârât ar fi existat trei înţelegeri de împrumut şi că pârâtul s-ar fi apărat cu invocarea unei simulaţii, acestea fiind motive străine de natura cauzei.

Recurentul-pârât a arătat că, în opinia sa, aceste critici se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (referitor la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material ce reglementează încheierea valabilă a unui contract), dar şi în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei).

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la reţinerea instanţei de apel cu privire la reîncadrarea înscrisului intitulat Note scrise şi răspuns la întâmpinare, cu consecinţa modificării probatoriului, recurentul-pârât a susţinut că documentul intitulat Note scrise şi răspuns la întâmpinare, prin care reclamantul a propus noi probe, respectiv proba testimonială, nu conţine elemente modificatoare ale cererii de chemare în judecată şi nu este de natură a modifica cererea de chemare în judecată.

Tardivitatea propunerii acestei probe a fost invocată şi în apel, dar instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 254 coroborate cu art. 204 C. proc. civ., apreciind că proba este propusă în termen, deoarece a fost cerută printr-un înscris care a cuprins o modificare a cererii de chemare în judecată, situaţie care nu este conformă cu actele dosarului.

Sub alt aspect, a arătat recurentul-pârât, dovada unui act juridic, respectiv a unui contract de împrumut, în cazul în care valoarea sumei împrumutate depăşeşte suma de 250 de RON, nu se poate face, potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. civ., cu martori.

O condiţie de formă este cerută şi de dispoziţiile art. 275 alin. (1) C. proc. civ., care comportă şi excepţii, una dintre aceasta fiind situaţia în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic, excepţie prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., care nu a fost invocată sau dovedită în cauză.

În fine, a arătat recurentul-pârât, au fost încălcate şi prevederile art. 315 C. proc. civ. cu privire la martori, în sensul că a fost audiat un martor care se încadra în excepţiile prevăzute de textul de lege indicat, respectiv nu putea fi audiat din cauza relaţiei dintre el şi reclamant.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată la data de 4 ianuarie 2019, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, pe cale de excepţie, respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, ca inadmisibil, întrucât nu este motivat în drept raportat la motivele de casare invocate de recurentul-pârât; faţă de motivele invocate în susţinerea excepţiei, aceasta a fost calificată de Înalta Curte ca fiind o excepţie de nulitate a recursului. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 516 din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 19 februarie 2020, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, evaluând probele administrate, a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1166 - 1395 C. civ., pornind de la premisa eronată a existenţei unei înţelegeri a părţilor cu privire la naşterea în sarcina pârâtului a obligaţiei de a restitui sumele transferate de reclamant.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, expunând pe larg propria interpretare a probelor administrate în cauză, recurentul-pârât a arătat şi împrejurarea că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii ori care sunt străine de natura pricinii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că recursul este o cale de atac extraordinară care permite exercitarea controlului de legalitate pentru motivele expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest act normativ are în vedere situaţiile în care hotărârea supusă controlului judiciar a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în vreme ce motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 permite casarea hotărârilor judecătoreşti care nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt sunt operaţiuni care se subsumează aspectelor de temeinicie a hotărârii judecătoreşti care exced controlului de legalitate specific recursului.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1166 - 1395 C. civ., privitoare la izvoarele obligaţiilor.

Făcând referire la prevederile art. 1166, 1179 şi 1182 C. civ., care enunţă definiţia contractului, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului şi modalitatea de încheiere a contractului din perspectiva exprimării consimţământului, recurentul-pârât a criticat decizia pronunţată de curtea de apel sub aspectul raţionamentului pe baza căruia instanţa de apel a conchis că între părţi au intervenit trei înţelegeri (acorduri de voinţă) de împrumut de bani fără dobândă, în baza cărora reclamantul a virat în contul personal al pârâtului, la 21 decembrie 2012, 28 decembrie 2012 şi 11 ianuarie 2013, sumele menţionate în cererea de chemare în judecată.

Acest raţionament a avut ca fundament situaţia necontestată a efectuării de către reclamant a trei viramente în contul personal al pârâtului, în discuţie fiind titlul cu care aceşti bani au fost remişi.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel, în limitele învestirii sale prin cererea de apel şi, respectiv, prin apărările formulate în întâmpinare, avea a stabili natura raporturilor juridice care au determinat efectuarea plăţii sumelor de bani solicitate de reclamant şi, subsecvent, efectele create de aceste raporturi juridice.

Ţinând seama că procesul civil implică aplicarea legii la un caz determinat, instanţa de apel a apreciat, pe baza analizei materialului probator administrat în cauză, că situaţia juridică dedusă judecăţii derivă din încheierea de către părţi a unor convenţii de împrumut fără dobândă.

Raţionamentul curţii de apel a avut în vedere dispoziţiile legale invocate de recurentul-pârât, în sensul că au fost analizate condiţiile de validitate ale contractului de împrumut, care au reprezentat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Însă, verificarea îndeplinirii în concret a acestor condiţii de validitate a fost făcută exclusiv prin examinarea coroborată a probelor administrate, cu consecinţa validării susţinerilor reclamantului şi a înlăturării unora dintre apărările pârâtului.

Susţinând în faza procesuală a recursului că instanţa de apel a reţinut greşit, în sarcina sa, asumarea obligaţiei de restituire a sumelor de bani care i-au fost virate în contul personal, recurentul-pârât nu invocă în fapt niciun aspect de nelegalitate a decizie recurate ci propune o altă interpretare a probatoriului în sensul că sumele au fost virate în legătură cu activitatea unei societăţi comerciale.

Însă, aceste susţineri au fost deja supuse analizei în apel, iar instanţa de apel a reţinut că între părţi au existat şi relaţii de natură societară, deducerea unor sume din cele pretinse prin cererea de chemare în judecată fiind făcută tocmai în considerarea existenţei unor asemenea raporturi.

În egală măsură însă, instanţa de apel a constatat utilizarea de către pârât a unor sume de bani la diverşi agenţi economici, precum şi virarea a două sume de 52.000 RON şi, respectiv, 73500 RON către firma C., firmă în beneficiul căreia pretinde recurentul că ar fi fost făcute, în realitate, plăţile.

Coroborând materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel nu a primit aceste apărări ale pârâtului apreciind că restul probelor administrate nu confirmă o înţelegere a părţilor în sensul ca sumele virate recurentului-pârât să fie retransmise către societatea C., iar, pe de altă parte, în cauză nu a fost invocat niciun motiv pentru care reclamantul să nu facă viramentele direct în contul societăţii menţionate.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind expuse critici care să vizeze legalitatea deciziei supuse controlului judiciar din perspectiva aplicării normelor de drept material incidente în cauză.

Examinând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că a fost susţinută teza existenţei unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii.

Criticile nu sunt fondate.

În acest sens, Înalta Curte menţionează că prin raportare la situaţia de fapt reţinută în speţă, necontestată, constând în efectuarea de către intimatul-reclamant a trei plăţi în contul personal al recurentului-pârât, precum şi la raporturile juridice în care părţile s-ar fi aflat în raport cu societatea C., invocate de pârât, instanţa de apel a valorificat prezumţia efectuării plăţii în beneficiul pârâtului, fiind în sarcina acestuia să răstoarne prezumţia, respectiv să dovedească faptul că sumele de bani care i-au fost transmise de reclamant erau destinate unei transmiteri ulterioare în contul societăţii C..

Decizia pronunţată de curtea de apel nu conţine considerente contradictorii, recurentul criticând în realitate considerentele care susţin soluţia care îi este defavorabilă. Or, prin invocarea unor considerente pretins contradictorii în sensul motivului de recurs invocat nu pot fi supuse controlului judiciar critici de netemeinicie care privesc exclusiv interpretarea probelor.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că recurentul-pârât nu a susţinut că în decizia supusă controlului judiciar ar exista considerente care vin în contradicţie cu soluţia adoptată, criticile fiind circumscrise exclusiv combaterii raţionamentului judiciar expus de curtea de apel.

Este real că unele apărări ale pârâtului au fost respinse în considerarea limitelor învestirii instanţei, dar acest lucru a fost consecinţa modului în care au fost formulate cererile şi apărările părţilor.

În ceea ce priveşte existenţa unor motive străine de natura pricinii, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în reglementarea noului C. proc. civ., pentru a fi incident acest motiv de recurs este nevoie ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura pricinii, iar sub un alt aspect, considerentele incriminate prin criticile subsumate acestei teze a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se încadrează în noţiunea de motive străine de cauză.

În realitate, analiza instanţei de apel cu privire la alte instituţii juridice decât cea reţinută ca izvor de obligaţii în prezenta cauză apare ca fiind justificată în procesul de calificare a raporturilor juridice dintre părţi, prin reliefarea aspectelor pentru care nu se poate reţine un alt izvor al obligaţiilor.

Pe de altă parte, instanţa de apel a răspuns apărărilor formulate de pârât; nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi cercetat cauza din perspectiva unei cereri de constatare a simulaţiei; aceasta a arătat în cuprinsul considerentelor de ce corespondenţa electronică din data de 13 mai 2013, invocată de pârât, nu probează caracterul disimulat al acordurilor de împrumut.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a găsit fondată critica apelantului-reclamant privind ignorarea de către prima instanţă a martorului propus de acesta sub aspectul încălcării art. 22 C. proc. civ., raportat la nerespectarea de către prima instanţă a obligatiei de a pune în dezbaterea părţilor calificarea cererii formulate de reclamant la data de 1 aprilie 2016 intitulată Note scrise şi răspuns la întâmpinare, care avea şi caracter completator al cererii de chemare în judecată sub aspectul completării probaţiunii cu proba testimonială cu un martor şi se încadra în prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. a reţinut curtea de apel că prin cererea ulterioară din 13 octombrie 2016 reclamantul a reiterat primei instanţe, după declinarea competenţei de către Judecătoria Cornetu, înaintea primului termen de judecată stabilit de tribunalul competent la 18 octombrie 2016, cererea sa completatoare din 1 aprilie 2016 de audiere a martorei.

Apărarea formulată de intimatul-pârât prin întâmpinarea la apel, în sensul că reclamantul ar fi cerut tardiv proba prin raportare exclusiv la prevederile art. 254 C. proc. civ. nu a fost primită de instanţa de apel care a reţinut respectarea de către reclamant a termenului de completare a cererii prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., prin cererea din 1 aprilie 2016, intitulată însă greşit de reclamant Răspuns la întâmpinare.

În faza procesuală a recursului, recurentul-pârât a susţinut că înscrisul intitulat Note scrise şi răspuns la întâmpinare, depus de reclamant nu ar avea caracter de cerere completatoare, aşa cum a reţinut instanţa de apel, astfel că în mod greşit această instanţă a apreciat că proba testimonială a fost propusă în termen, prin raportare la dispoziţiile art. 204 şi 254 C. proc. civ.

Critica nu este fondată, având în vedere că poziţia adoptată de pârât prin întâmpinare l-a determinat pe reclamant să formuleze o serie de precizări în legătură cu motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată şi să propună probe noi în dovedirea acesteia.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că martorul audiat se situa într-una din situaţiile de excepţie prevăzute de acest text legal, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a indicat, în concret, care este situaţia de excepţie în care se încadrează martorul audiat, însă chiar în măsura în care s-ar aprecia că aceste susţineri s-ar încadra în ipoteza reglementată de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. sunt incidente dispoziţiile art. 315 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 7 iunie 2017, la acest termen de judecată, cu prilejul discutării cererii de audiere a martorului D., intimatul-pârât, reprezentat de avocat E., nu s-a opus la audierea martorului, arătând că, deşi nu consideră utilă proba, este posibil să se afle lucruri noi.

Or, această poziţie procesuală se circumscrie unei convenţii asupra probei în sensul art. 315 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, sunt nefondate criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile legale privitoare la dovada contractului de împrumut.

Din perspectiva sediului materiei, Înalta Curte reţine că prevederile art. 309, invocate de recurentul-pârât, se regăsesc în C. proc. civ., iar nu în C. civ.

Cu referire la condiţiile de formă impusă de art. 275 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că au ca premisă situaţia în care înscrisul sub semnătură privată a fost preconstituit. În speţă, înscrisul nu a fost preconstituit, iar dovada actului juridic s-a făcut în condiţiile art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ., care reprezintă o situaţie de excepţie în care actul juridic având o valoare a obiectului mai mare de 250 RON poate fi dovedit cu martori, respectiv atunci când există un început de dovadă scrisă.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt fondate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 516 din 23 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.