Inalienability of public property and exclusion of eviction warranty liability in cases of absolute contract nullity

Prin cererea reclamantul Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a chemat în judecată pe pârâtul A. S.A. şi pe intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/2010, cu privire la imobilul construcţie B., situat în Predeal - Timişul de Jos nr. x, identificat în CF x, nr. top x, să fie obligat pârâtul să predea reclamantului posesia imobilului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta A. S.A. a formulat întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor C. şi D.

Prin întâmpinare s-au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului; excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Pe cale reconvenţională s-a solicitat să se constate dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului construcţie B. dobândit ca urmare a accesiunii imobiliare, iar prin cererea de chemare în garanţie obligarea persoanelor chemate în garanţie să restituie suma reprezentând contravaloarea imobilului construcţie B., iar în subsidiar, în cazul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale, obligarea acestora la plata sumelor datorate constructorului

Prin Sentinţa civilă nr. 106 din 25.05.2018, Tribunalul Braşov a dispus respingerea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, a H.G. nr. 1.088/2010 şi H.G. nr. 60/2005, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei de interes a reclamantei pentru promovarea prezentei acţiuni, precum şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

A admis cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Protocolului de Stat, în contradictoriu cu pârâţii A. S.A., D. şi C. şi cererea de intervenţie formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A constatat nulitatea absolută parţială a actului de dare în plată încheiat între pârâţi, autentificat sub nr. x din 29.10.2010 la BNP E., pentru imobilul construcţie B.

A obligat pârâtul A. S.A. să predea reclamantului posesia imobilului construcţie B.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii reconvenţionali: Regia Autonomă Administraţia Protocolului de Stat şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A. S.A. şi obligă pe pârâţii chemaţi în garanţie D. şi C. să plătească pârâtei A. S.A. suma de 2.030.998 RON.

A obligat pe pârâtul A. S.A. să plătească în contul x Braşov suma de 5105 RON, reprezentând diferenţă onorariu pentru raportul de expertiză nr. x/2018 întocmit de expert F.

A obligat pe pârâtul A. S.A. să plătească reclamantului suma de 2.830,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, inclusiv împotriva încheierii de şedinţă din 10.03.2016, a formulat apel pârâta A. (România) S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea încheierii atacate în sensul admiterii probei cu expertiza evaluatorie şi a sentinţei atacate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Chemaţii în garanţie, D. şi C. au formulat apel împotriva Hotărârii nr. 106 din 25.05.2018, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, respingerea cererii de chemare în garanţie şi admiterea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 1.088/2010 şi H.G. nr. 60/2005.

Prin Decizia nr. 1.780/Ap din data de 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis, în parte, apelul formulat de apelanta pârâtă A. (România) S.A. şi de apelanţii pârâţi chemaţi în garanţie D. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 106 din 25.05.2018 a Tribunalului Braşov pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat cât şi excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 1.088/2010 şi H.G. nr. 60/2005, ca nefondată .

S-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

A fost respinse apelul formulat de apelanta pârâtă A. (România) S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 10.03.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar civil nr. x/2015

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs chemaţii în garanţie D. şi C. şi pârâta A. (România) S.A.

1. În motivarea recursului recurenta-pârâtă A. (România) S.A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum şi cele ale Legii nr. 213/1998, invocându-se greşita soluţionare a excepţiei de nelegalitate a hotărârilor de guvern contestate.

Se arată că atât transferul imobilului B. din domeniul privat al statului în domeniul public cât şi menţinerea ulterioară a acestui imobil în domeniul public sunt nelegale, neexistând nici un motiv pentru a justifica utilitatea publică a imobilului. Recurenta susţine că scopul evident urmărit prin transferurile efectuate 1-a constituit eludarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi încălcarea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care este situată construcţia, drept de proprietate care aparţine recurentei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, se învederează că în speţă erau aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar nu prevederile art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Cu îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, recurenta arată că excepţia de nelegalitate poate fi invocată în orice moment al litigiului aflat pe rolul instanţei, condiţiile de admisibilitate ce se afirmă că sunt îndeplinite în speţă fiind ca excepţia să privească un act administrativ, iar soluţionarea litigiului pe fond să depindă de modul în care urmează să fie soluţionată excepţia de nelegalitate a actului administrativ individual.

A arătat că excepţia de nelegalitate se referă la acte administrative individuale; actele contestate sunt reprezentate de trei hotărâri de guvern, emise de autorităţi publice, în regim de putere publică, în vederea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Actele administrative, anume dispoziţiile din aceste acte administrative cu privire la care pârâta a invocat excepţia de nelegalitate au caracter individual, întrucât nu au aplicabilitate erga omnes, ci se referă doar la bunurile menţionate expres în cuprinsul acestora.

A precizat că justa soluţionare a litigiului depindea de modul în care era soluţionată excepţia. Se arată că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că prin invocarea excepţiei de nelegalitate s-a urmărit exclusiv respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale active, când în speţă legătura cu cauza rezulta din faptul că, pe de-o parte, în funcţie de modul în care se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a hotărârilor de guvern contestate, se putea stabili existenţa sau nu a interesului reclamantei de a formula acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/29.10.2010, precum şi a calităţii sale procesuale active, iar pe de altă parte, inclusiv fondul cauzei urma să fie influenţat de modul de soluţionare a excepţiei, din moment ce reclamanţii invocă caracterul de bunuri proprietate publică a imobilelor în litigiu, invocând în acest sens dispoziţiile H.G. nr. 265/2005, nr. 1.088/2010 şi nr. 60/2005.

Astfel, în cazul în care se admite excepţia, se arată că bunurile în discuţie nu ar mai fi avut natura juridică de bunuri de interes public.

Recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că schimbarea regimului juridic şi trecerea construcţiei realizată de Statul Român din domeniul privat în domeniul public ţinea de modul de soluţionare a litigiului potrivit Legii nr. 10/2001. Toate aceste critici trebuiau analizate în cadrul acestui litigiu pe calea soluţionării excepţiei de nelegalitate, sens în care pârâta solicită instanţei de recurs să analizeze greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.

Controlul de legalitate al hotărârilor guvernului, adoptate în temeiul art. 8 şi al art. 20 din Legea nr. 213/1998, pentru trecerea unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public şi pentru atestarea bunurilor aparţinând domeniului public, se realizează prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emisă, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Recurenta învederează că la momentul adoptării actelor administrative contestate, bunul se afla în proprietatea privată a statului, fără însă ca statul să fie înscris în cartea funciară ca proprietar asupra imobilului construcţie, identificat în hotărârile de guvern atacate ca B..

În situaţia în care autoritatea publică, Guvernul României, ar fi dorit să dispună trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale ar fi trebuit să justifice o cauză de utilitate publică.

Pârâta arată că trecerea unui bun în domeniul public nu se face în funcţie de aprecierea discreţionară a autorităţii competente.

De asemenea, cu privire la criteriile includerii unui bun în domeniul public, se arată, făcându-se referire la jurisprudenţă, că s-a decis că apartenenţa unui teren la domeniul public, cu consecinţele juridice ce ar rezulta din aceasta, ar putea fi acceptată doar atunci când, prin felul şi măsura în care acesta este amenajat, conjugate cu destinaţia şi uzul său obişnuite, apare ca neîndoielnică o atare situaţie a acelui teren.

Recurenta susţine că RAAPPS nu a dovedit cauza de utilitate publică, dimpotrivă, în Nota de fundamentare la H.G. nr. 1.088/2010 se menţionează în mod expres că nu există nici o justificare pentru păstrarea bunului - construcţie în Baza materială de reprezentare şi protocol, recunoscându-se explicit inexistenţa oricărei utilităţi publice a acestui imobil.

Tot cu referire la jurisprudenţă, se mai arată că instanţa supremă a decis că este nelegală o hotărâre de guvern care atestă apartenenţa la domeniul public, deci ca fiind de uz sau de interes public, a unei suprafeţe de teren, fără a se arăta nici în cuprinsul hotărârii guvernului şi nici în Nota de fundamentare care a însoţit proiectul de hotărâre care sunt împrejurările care au determinat această schimbare de regim juridic şi nici care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea imobilului din domeniul privat în domeniul public.

Se mai arată că la data adoptării H.G. nr. 265/2005 imobilul trecut în domeniul public se afla în litigiu, iar la data adoptării H.G. nr. 1.088/2010 se recunoaşte explicit inexistenţa utilităţii publice.

Recurenta învederează că la data emiterii H.G. nr. 265/2005, imobilul B. se afla în litigiu, fiind contestată decizia de soluţionare a notificării transmise de vechiul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în aceste condiţii, până la finalizarea procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care să se stabilească dacă bunurile în discuţie au intrat în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu şi dacă cererea formulată de petent este întemeiată, nu trebuia să se emită nici un act administrativ, în caz contrar eludându-se dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, se arată că actul subsecvent prin care este menţinută în domeniul public numai construcţia B. este şi el emis cu încălcarea legii, întrucât prin însăşi nota de fundamentare se recunoaşte lipsa oricărei utilităţi publice a acestui imobil.

În mod similar, este nelegal şi actul administrativ modificat prin cele două hotărâri menţionate anterior, anume H.G. nr. 60/2005, în ceea ce priveşte păstrarea în Anexa nr. 3 a imobilului - construcţie "B.".

Or, pentru a face parte din domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, potrivit art. 1 şi 3 din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile trebuie să fie afectate uzului sau interesului public, condiţie ce se arată că nu a fost îndeplinită în privinţa imobilului B..

Susţinând că nu a fost îndeplinită condiţia justificării interesului public cu referire la cele trei hotărâri de guvern, recurenta solicită instanţei să constate nelegalitatea acestora.

Un alt motiv de recurs vizează greşita aplicare a principiului error comunis facit jus şi a puterii de lucru judecat.

Recurenta susţine că în mod greşit instanţa a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta R.A.-A.P.P.S. atât cu privire la primul capăt privind constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dare în plată autentificat sub nr. x din 29.10.2010, cât şi cu privire la capătul privind lăsarea în deplină proprietate şi posesie către RA - APPS imobilul B.

Pârâta reiterează cu privire la primul capăt de cerere faptul ca a contractat cu adevăraţii proprietari.

Recurenta învederează că a avut convingerea asupra faptului că soţii G. sunt proprietari şi asupra imobilului construcţie B., astfel cum rezultă şi din hotărârile judecătoreşti anterioare, instanţele de judecată reţinând în anul 2008 faptul că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei.

Se arată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile principiului error comunis facit jus, întrucât, astfel cum rezultă din prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a manifestat o diligentă rezonabilă în verificarea titlurilor autorilor săi.

Pârâta a dobândit de la D. şi C. dreptul de proprietate asupra mai multor proprietăţi amplasate în Predeal, judeţul Braşov în scopul stingerii datoriilor în cuantum de 5.547.450, 01 euro şi 38,50 RON, aceasta menţionând că seriozitatea preţului şi faptul achitării acestuia nu pot fi puse la îndoială sau contestate în cauză.

A contractat în considerarea şi a imobilului construcţie denumit B., având în vedere considerentele Deciziei Tribunalului Braşov nr. 10.135 din 24.10.2008, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că proprietarul terenului este proprietar asupra construcţiilor situate pe el.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, se susţine că în soluţionarea acestuia instanţa în mod greşit a încălcat puterea de lucru judecat, întrucât, potrivit deciziei civile din 2008 pronunţată de Tribunalul Braşov, în cadrul litigiului soluţionat în contradictoriu cu autorul pârâtei, instanţa a constatat că R.A.- A.P.P.S. nu deţine vreun titlu asupra imobilului B. Cu toate acestea, prin hotărârea atacată s-a reţinut că R.A.- A.P.P.S. deţine un drept de administrare asupra imobilului.

Întrucât în speţă nu există tripla identitate de părţi, instanţa trebuia să aibă în vedere manifestarea de prezumţie absolută cu privire la care instanţele de judecată s-au pronunţat deja, efectul fiind acelaşi de respingere a capătului doi de cerere prin admiterea excepţiei puterii de lucru judecat.

Un alt motiv de recurs vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 494 din C. civ. în privinţa cererii reconvenţionale.

În privinţa cererii reconvenţionale, se arată că singurul argument pentru care instanţa a respins această cerere a fost acela că instanţa a respins apelurile privind cererea principală, cele două cereri fiind interdependente.

Pârâta arată că statul român nu are un titlu valabil asupra imobilului B., bunul neintrând în proprietatea statului cu respectarea dispoziţiilor legale, aspect confirmat de Decizia nr. 164 din 14.05.2007, prin care terenurile ce făceau parte din imobilul B. au fost restituite în natură proprietarului de drept, recunoscându-se faptul că bunul respectiv a intrat în proprietatea statului în lipsa unui titlu valabil, nefiind în ipoteza reglementată de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În situaţia efectuării unor lucrări pe un teren de către o altă persoană decât proprietarul terenului, C. civ. prevede că lucrul principal este terenul şi că, prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei.

Se arată că este cert că autorul pârâtei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care este edificat imobilul B., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 05.07.2007.

Potrivit Sentinţei nr. 313/2012 pronunţată de Tribunalul Braşov, în urma realizării unui raport de expertiză în cauză a rezultat ca acea construcţie este situată pe terenul proprietatea pârâtei, actualmente cu numere cadastrale x şi y şi este în suprafaţă de 798 mp.

Toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu aceste imobile atestă faptul că terenurile de sub construcţia B. au aparţinut soţilor G., ulterior fiind transferată proprietatea către pârâtă, potrivit contractului de dare în plată.

Întrucât statul român, la data edificării imobilului, cunoştea modalitatea de preluare abuzivă a terenului de la foştii proprietari, aspect confirmat prin dispunerea de către instanţa de judecată a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari, rezultă că acesta a fost constructor de rea-credinţă.

Se arată că statul român a construit pe terenul altei persoane, deşi cunoştea faptul că nu deţine un titlu valabil, astfel că proprietarul terenului a devenit şi proprietarul construcţiei.

2. Recursul formulat de recurenţi chemaţi în garanţie D. şi C. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că reclamanta R.A.- A.P.P.S. nu are calitate procesuală activă în cauză, iar instanţa de apel ar fi trebuit să admită această excepţie şi să respingă acţiunea în baza dispoziţiilor art. 40 C. proc. civ.

Recurenţii învederează că reclamanta îşi legitimează calitatea în acest dosar pe împrejurarea că B. are regimul juridic stabilit prin H.G. nr. 265/2005 şi H.G. nr. 1.088/2010, fiind un bun imobil aflat în domeniul public al statului şi în administrarea reclamantei, susţinând prin urmare că bunul nu ar fi putut face obiectul actului intitulat "dare în plată", autentificat sub nr. x/2010, încheiat între cei trei pârâţi, act care ar fi parţial afectat de mai multe cauze de nulitate absolută, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

S-a invocat în sprijinul acestor susţineri Sentinţa civilă nr. 313/2012, pronunţată de Tribunalul Braşov, în Dosarul nr. x/2012, prin care s-a constatat că B. nu ar fi făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.07.2007 încheiat de pârâţii G., în calitate de cumpărători cu vânzătorii persoane fizice (H., I., ş.a.), cărora li se reconstituie dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenţii arată că premisele de la care porneşte reclamanta R.A.- A.P.P.S. sunt greşite, precum şi susţinerile acesteia, astfel că s-ar fi impus cenzurarea lor de către instanţa de apel.

Astfel, chiar dacă se interpretează în sensul că B. nu a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare, recurenţii arată că aceasta nu înseamnă că R.A.- A.P.P.S. nu trebuie să fie evacuată şi să piardă posesia imobilului construcţie în litigiu, făcând trimitere la hotărârile pronunţate în Dosarul nr. x/2012.

Ceea ce a statuat Judecătoria Braşov prin Sentinţa nr. 10135 din 24.10.2008, irevocabilă prin Decizia nr. 512/R/2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, se arată de către recurenţi.

În Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Braşov, prin acţiunea formulată de reclamanţii D. şi C., în contradictoriu cu Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat s-a solicitat să se dispună evacuarea acesteia din imobilul - construcţie compus din "casă", înscris în CF nr. x Braşov sub nr. top. x, actualmente numit "B.", ocupat fără titlu.

Cererea reconvenţională formulată de R.A.- A.P.P.S. având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al acesteia asupra construcţiei, a dreptului de folosinţă asupra terenului de sub construcţie, constatarea dreptului său de superficie a fost respinsă de către instanţă.

Făcând referire la hotărârile judecătoreşti pronunţate recurenţii arată că s-a stabilit irevocabil că proprietarii terenului sunt proprietarii construcţiei, iar constructorul, în funcţie de buna sau reaua sa credinţă, poate eventual exercita un drept de creanţă, nu un drept real.

Prin urmare, se învederează că încă din anul 2008, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit în mod irevocabil că R.A.- A.P.P.S. nu mai are niciun drept asupra construcţiei în litigiu, aşadar nu are calitate procesuală activă, nu are un interes ocrotit juridic şi nu a suferit nicio vătămare care să o îndreptăţească să acţioneze în instanţă.

Recurenţii apreciază că, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, au fost încălcate normele incidente aplicabile de drept material, cuprinse în Legea nr. 10/2001 (art. 1 şi urm), Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietăţii publice şi art. 480 şi art. 492 - 494 C. civ.

O altă critică a recurenţilor vizează lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii, aspect ce se arată că a fost greşit soluţionat de către instanţa de apel.

Cu privire la lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii recurenţii susţin că imobilul nu poate aparţine patrimoniului public al Statului, întrucât actele normative au fost emise de Guvernul României cu ignorarea legislaţiei cu forţa juridică superioară (Legea nr. 213/1998) şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor evocate anterior.

Se arată că R.A.- A.P.P.S, terţ faţă de actul de dare în plată, nu poate justifica un interes legitim, născut şi actual, direct şi personal în constatarea nulităţii actului întrucât, chiar şi în ipoteza în care s-ar dispune desfiinţarea parţială, efectele juridice nu se produc în patrimoniul Statului sau al R.A.- A.P.P.S.

O altă critică adusă deciziei atacate vizează greşita respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în sensul că pretenţiilor subsumate de către reclamantă capătului de cerere nr. x li s-a dat deja o dezlegare irevocabilă, nemaiputând fi puse în discuţie constatările unei instanţe judecătoreşti cuprinse într-o hotărâre irevocabilă, recurenţii făcând referire la Sentinţa nr. 10135 din 24.10.2008, pronunţată de Judecătoria Braşov.

În continuare recurenţii arată că înţeleg să supună controlului instanţei de recurs şi modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat excepţia de nelegalitate a hotărârilor de guvern, apreciind că şi de această dată prevederile legale incidente au fost greşit interpretate şi aplicate.

Se susţine că lipseşte justificarea interesului/uzului public, care este o condiţie esenţială a includerii unui bun în domeniul public, conform prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul ei juridic.

Recurenţii apreciază că se impunea admiterea excepţiei de nelegalitate a celor trei hotărâri de guvern, susţinând că au fost încălcate atât prevederile Legii nr. 213/1998, cât şi efectele autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.

Faţă de împrejurarea că excepţiile invocate au fost respinse, recurenţii fac referire şi la o serie de chestiuni de fond care conduceau, în subsidiar, în opinia recurenţilor, la admiterea apelului acestora şi la respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Astfel, se arată că s-a stabilit irevocabil ca proprietarii terenului sunt proprietarii construcţiei, iar constructorul, în funcţie de buna sau reaua sa credinţă, poate eventual exercita un drept de creanţă, dar în niciun caz un drept real.

Recurenţii invocă în favoarea acestora o dublă autoritate de lucru judecat, despre care se afirmă că a fost ignorată de instanţa de fond, fiind încălcate prevederile art. 480, art. 492 - 494 şi art. 1200 din C. civ. de la 1864.

Cât priveşte al doilea capăt de cerere referitor la predarea posesiei, recurenţii consideră că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 10134 din 24.10.2008, pronunţată de Tribunalul Braşov, astfel încât se arată că acest capăt de cerere trebuia să fie respins pentru autoritate de lucru judecat.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie şi susţinerile privitoare la îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea evicţiunii, se solicită să se observe că aceste pretenţii erau inadmisibile. În ipoteza în care un act este desfiinţat, urmare a constatării operării nulităţii absolute, nu mai există temei pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune, recurenţii făcând trimitere în acest sens la doctrină şi jurisprudenţă.

Se mai arată că au fost în mod vădit încălcate prevederile art. 1344 şi următoarele din C. civ. de la 1864 privind evicţiunea şi efectele sale.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, pronunţată în procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ. au fost admise în principiu recursurile.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de pârâta A. (România) S.A şi fondat recursul declarat de chemaţii în garanţie C. şi D., în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

Ţinând cont de faptul că în cadrul ambelor recursuri se formulează în esenţă aceleaşi critici cu privire la decizia atacată, urmează a fi analizat mai întâi recursul formulat de către pârât, după care se va răspunde criticilor privind problemele de drept evidenţiate şi argumentate în mod diferit în cadrul recursului formulat de către chemaţii în garanţie.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se susţine greşita soluţionare a excepţiei de nelegalitate sunt de reţinut următoarele.

Au fost formulate critici atât cu privire la admisibilitatea excepţiei, cât şi cu privire la analiza susţinerilor de nelegalitate a actelor administrative respective.

Observând considerentele deciziei atacate, este de reţinut că, deşi instanţa de apel a constatat că s-ar aplica art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât excepţia de nelegalitate ar fi fost invocată în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, şi astfel nu ar avea legătură cu soluţionarea pe fond a litigiului, a analizat totuşi motivul de nelegalitate invocat.

Astfel, chiar dacă recurenţii ar fi invocat excepţia şi pentru a înlătura regimul construcţiei în cauză ca fiind în proprietatea publică, nu se poate reţine existenţa vreunei vătămări, atâta timp cât instanţa de apel a analizat motivele de nelegalitate invocate, respingând excepţia de nelegalitate ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate a hotărârilor de guvern prin care construcţia în cauză a fost trecută şi menţinută în domeniul public, recurenţii au susţinut că nu s-a demonstrat pretinsa utilitatea publică a imobilului.

Ţinând cont că unul dintre argumentele pentru a susţine nelegalitatea hotărârilor de guvern este acela că imobilul în cauză a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public pentru a se eluda prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, contrar susţinerilor din cadrul recursului, în mod corect instanţa de apel a apreciat că această chestiune de drept ţinea de modul de soluţionare a litigiului întemeiat pe Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu s-a contestat regimul juridic al construcţiei în cauză ca aparţinând domeniului public.

Pe de altă parte, recurenţii nu au contestat cele reţinute de instanţa de apel în sensul că regimul locuinţei ca fiind destinată activităţii de reprezentare şi protocol ar putea reprezenta o justificare pentru a fi considerată bun de uz sau interes public.

Faptul că la un moment dat un bun s-ar fi aflat în domeniul privat nu înseamnă că nu poate reprezenta un bun care ar putea fi afectat unui interes sau uz public şi inclus în viitor în domeniul public. În caz contrar nu s-ar mai justifica dispoziţiile legale care prevăd tocmai o astfel de posibilitate, a trecerii unui bun din domeniul privat în domeniul public.

Or, cauza de utilitate publică este reprezentată tocmai de afectarea construcţiei în cauză activităţilor de reprezentare şi protocol, procedură care a început, aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin H.G. nr. 126 din 14.02.2002, când a fost încadrată ca locuinţă de protocol, demers finalizat prin H.G. nr. 266 din 31.05.2005.

În ceea ce priveşte nota de fundamentare a H.G. nr. 1.088/2010, în care s-ar menţiona că nu există nicio justificare pentru păstrarea bunului construcţie în baza materială a de reprezentare şi protocol, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu poate reprezenta un argument în sensul lipsei utilităţii publice a construcţiei în cauză, atâta timp cât această propunere, ca vila să fie scoasă din baza materială de reprezentare şi protocol pentru că nu ar îndeplini criterii de siguranţă pentru a fi utilizată în acest scop, ca urmare a restituirii terenului autorilor chemaţilor în garanţie, nu a fost adoptată prin această hotărâre. Această înseamnă, într-adevăr, că s-a confirmat că bunul în cauză întruneşte în continuare condiţiile pentru destinaţia căreia a fost afectat, de reprezentare şi protocol.

În consecinţă, nu se poate reţine greşita interpretare a prevederilor incidente din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine greşita aplicare a principiului error communis facit ius şi a puterii de lucru judecat.

În cadrul acestui motiv se susţine în prealabil de către pârâtă că este neîntemeiată motivarea instanţei de apel cu privire la titlul autorilor săi, chemaţii în garanţie, asupra imobilului B.

Instanţa de apel a reţinut inexistenţa titlului de proprietate al chemaţilor în garanţie asupra construcţiei B., ce face obiectul acestei cauze, ca urmare a puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 313/2012 a Tribunalului Braşov, irevocabilă, prin care s-a stabilit că nu este identitate între construcţia nouă cunoscută sub numele B. şi casa cu teren de 90 mp aparţinând fostului proprietar ce nu se mai regăseşte pe teren, statuări care au condus la admiterea pretenţiei reclamantei RAAPPS privind constatarea că imobilul construcţie B. nr. x nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.07.2007 încheiat de soţii G. şi I.

Recurentul pârât nu au formulat critici legate de reţinerea puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 313/2012.

Astfel, susţinerea din debutul acestui motiv de recurs nu se sprijină pe nicio critică de fapt, fiind nemotivată.

Referitor la critica propriu-zisă privind greşita aplicare a principiului error communis facit ius, recurenta pârâtă a susţinut că a fost de bună credinţă la încheierea contractului de dare în plată încheiat între pârâtă şi chemaţii în garanţie, autentificat sub nr. x din 29.10.2010 la BNP E., întrucât s-a întemeiat pe hotărârile judecătoreşti anterioare în cadrul cărora instanţele ar fi constatat că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei, şi anume considerentele Deciziei nr. 10.135 din 24.10.2008 a Tribunalului Braşov.

Cu privire la această problemă a aplicării aparenţei în drept, este de remarcat că, pe de o parte, acest principiu a fost reţinut în doctrină ca excepţie de la aplicarea efectului nulităţii ce rezidă în anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Or, contractul de dare în plată a fost constatat nul, cu privire la imobilul construcţie de faţă, nu ca urmare a aplicării efectelor nulităţii unui alt contract anterior.

Pe de altă parte, se mai pune problema bunei sau relei credinţe a părţilor contractante pentru determinarea felului nulităţii, absolută sau relativă, care poate fi solicitată, în cazul invocării vânzării lucrului altuia, în situaţia contractelor încheiate în perioada de aplicare a C. civ. de la 1864. Astfel, în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut că se poate pretinde existenţa nulităţii absolute în acest caz dacă ambele părţi au fost de rea-credinţă, situaţie în care cauza contractului este ilicită.

Or, în speţă, prima instanţă de fond a reţinut, în principal, ca motiv de nulitate absolută parţială a contractului de dare în plată nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, pentru care este astfel nerelevantă buna sau reaua credinţă a ambelor părţi la încheierea contractului.

În recurs nu s-au formulat critici referitor la îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea intervenirii acestui motiv de nulitate reţinut, în principal, de instanţele de fond.

Ca atare, în acest context este corectă constatarea instanţei de apel în sensul că: "Susţinerile apelantei pârâte în sensul păstrării actului juridic lovit de nulitate pe principiul error comunis facit jus, nu este aplicabil în cazul de speţă deoarece, indiferent de calitatea de cumpărător de bună credinţă pe care o invocă apelanta, faţă de motivul nulităţii invocat şi faţă de regimul juridic al imobilului - construcţie B. nr. 8 ce face obiectul actului de dare în plată, fiind vorba de un imobil aparţinând domeniului public, efectele nulităţii absolute se produc indiferent de calitatea de cumpărător de buna credinţă a apelantei. Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publica impune nu numai soluţia interdicţiei înstrăinării lor, ci şi imposibilitatea dobândirii acestora de către terţi prin orice alt mod de dobândire reglementat de lege. Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune ca actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publica sunt lovite de nulitate absolută."

Recurenta pârâtă a invocat în continuare, referitor la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, de obligare a predării imobilului construcţie către reclamantă, faptul că nu s-ar fi respectat puterea de lucru judecat a considerentelor Sentinţei nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov, în cadrul căreia s-ar fi reţinut că "pârâta nu are calitatea de proprietar şi totuşi se află în posesia construcţiei reclamanţilor", şi în consecinţă s-ar fi dispus evacuarea RAAPPS, reclamantă în prezentul litigiu, din imobilul construcţie de faţă.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de puterea de lucru judecat a acestei hotărâri în ceea ce o priveşte şi i-ar fi ignorat apărările, pe motivul că nu ar fi avut calitatea de parte în litigiul anterior.

Sunt nefondate şi aceste critici.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel nu a considerat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine puterea de lucru judecat Sentinţei nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov faţă de pârâtă pentru că nu ar fi fost parte în cadrul acelui dosar, ci a analizat efectele acelei hotărâri în cadrul prezentei cauze raportat la obiectul acestor litigii dar şi la circumstanţele care s-au modificat ca urmare a intervenirii puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 312/2012.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea autorităţii de lucru judecat în prezentul litigiu a Sentinţei civile nr. 10.135 din 24.10.2008 a Judecătoriei Braşov, pronunţata în Dosarul civil nr. x/2008 este corectă.

Dispoziţia de evacuare a RAPPS din imobilul B. nr. x conform acestei sentinţe nu impietează asupra soluţiei din prezentul litigiu, nefiind întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat şi nici ale puterii de lucru judecat în raport cu prezentul litigiu. La fel şi dispoziţia privind respingerea cererii reconvenţionale formulata de RAPPS având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei B., din moment ce instanţa a ajuns la acesta soluţie tocmai pentru faptul că cererea a fost formulată de RAPPS care deţine doar în administrare imobilul şi nu ca proprietar.

Raportat la obiectul dedus judecaţii în prezenta cauză, contrar susţinerilor tuturor apelanţilor, s-a remarcat corect puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 313/2012 a Tribunalului Braşov pronunţată în Dosarul civil nr. x/2012 dosar fond, din moment ce în acel litigiu s-a stabilit că nu este identitate între construcţia nouă cunoscută sub numele B. şi casa cu teren de 90 mp aparţinând fostului proprietar ce nu se mai regăseşte pe teren, aceste statuari ale instanţei conducând la admiterea pretenţiei reclamantei RAPPS privind constatarea că imobilul construcţie B. nr. x nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.07.2007 încheiat de soţii G. - apelanţii din prezenta speţă şi I.

[Ne]aplicabilitatea celor dezlegate în vechea Sentinţa nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov în prezenta speţă a fost corect înlăturată de către instanţa de fond. Dacă susţinerile apelanţilor ar fi fost fondate, relativ la efectele acestei sentinţe cu putere de lucru judecat, atunci nici instanţa care a pronunţata Sentinţa civilă nr. 313 din 11.12.2012 - Tribunalul Braşov - nu ar fi înlăturat puterea de lucru judecat a aceleiaşi sentinţe în judecata asupra cererii din dosarul nr. x/2012"

Recurenta pârâtă a mai formulat critici referitoare la dreptul de accesiune asupra construcţiei în cauză, invocând faptul că la data edificării construcţiei "B." statul român ar fi fost de rea-credinţă, cunoscând modalitatea de preluare abuzivă a terenului de la foştii proprietari.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, acest argument este irelevant raportat la situaţia de fapt în speţă, şi anume ţinând cont de "efectele Sentinţei civile nr. 313/2012 a Tribunalului Braşov care exclude din obiectul vânzării-cumpărării de către soţii G. a acestei vile de protocol".

Or, atâta timp cât s-a reţinut cu putere de lucru judecat că soţii G. nu au dobândit această construcţie de la foştii proprietari, cărora li s-a preluat terenul înainte de 1989 şi care l-au redobândit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se poate susţine întemeiat că ar fi avut, ca o consecinţă a accesiunii, care nu s-ar fi putut produce decât în patrimoniul foştilor proprietari, vreun drept asupra acestei construcţii, pe care să îl transmită recurentei pârâte prin contractul de dare în plată.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că regimul juridic al B., avut anterior vânzării şi dării în plată, a fost recunoscut şi de notificatoarea I., în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurenţii chemaţi în garanţie, aşa cum s-a reţinut mai sus, ţinând cont de faptul că în cadrul recursurilor s-au formulat în esenţă aceleaşi critici cu privire la decizia atacată, urmează a se răspunde în continuare criticilor din cadrul acestui recurs privind acele probleme de drept evidenţiate şi argumentate în mod diferit.

În cadrul acestui recurs s-a susţinut greşita apreciere asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes a RAAPPS.

În susţinerea acestei critici s-a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov, prin care RAAPPS a fost evacuat din construcţia în cauză şi a fost respinsă cererea sa prin care solicita constatarea calităţii sale de proprietar asupra acesteia, şi la faptul că în cadrul litigiului în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 313/2012 a Tribunalului Braşov, în căile de atac, Curtea de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi reţinut că soluţia din acea cauză nu ar contrazice sentinţa civile nr. 10135/2008, întrucât obiectul celor două cauze este diferit, în primul litigiu nepunându-se în discuţie obiectul contractului nr. x/2007.

Din aceste considerente recurenţii chemaţi în garanţie ajung la concluzia că ar rezulta că, chiar dacă B. nu a făcut obiectul contractului nr. x/2007, nu înseamnă că RAAPPS nu trebuie evacuată şi trebuie să primească posesia imobilului construcţiei în litigiu.

Or, nu acesta este sensul celor reţinute în hotărârilor pronunţate în căile de atac declarate în cadrul litigiului în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 313/2012 Tribunalului Braşov.

Din aceste hotărâri rezultă că situaţia de fapt şi de drept avută în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov s-a schimbat odată cu pronunţarea Sentinţei civile nr. 313/2012 Tribunalului Braşov prin care s-a constatat că B. nu a făcut obiectul contractului nr. x/2007, contract pe care s-au bazat reclamanţii G. în acel litigiu pentru a obţine evacuarea RAAPPS din această construcţie. De altfel, instanţa care a pronunţat evacuarea în acel litigiu a avut în vedere în principal calitatea de proprietari tabulari a reclamanţilor, aşa cum aceştia au invocat prin cererea de chemare în judecată, or, în cartea funciară a imobilului figura construcţia veche, iar nu cea care face obiectul litigiului de faţă.

Mai mult, aşa cum a reţinut instanţa de apel, Sentinţa civilă nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov a fost pronunţată în condiţiile în care se afla pe rolul instanţelor contestaţia formulată de fostul proprietar împotriva Deciziei nr. 164 din 14.05.2007 a RAAPPS (dată în executarea hotărârilor judecătoreşti finalizate cu Decizia nr. 4.891/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care fac trimitere recurenţii) prin care s-a restituit în natură terenul situat în Timişul de Jos nr. x înscris în CF x Braşov, top x, iar cu privire la construcţia denumită B. nr. x s-a dispus păstrarea în domeniul public al Statului Român şi în administrarea RAAPPS cu stabilirea unui drept de servitute pe cale amiabilă sau judiciară, până la reglementarea situaţiei juridice a terenului aferent construcţiei, contestaţie la care s-a renunţat conform declaraţiei din 09.02.2009.

Ca atare, după ce Sentinţa nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov a devenit irevocabilă s-a schimbat situaţia juridică ce a fost avută în vedere la pronunţarea acestei sentinţe, în sensul că s-a constatat irevocabil că imobilul construcţie de faţă nu a făcut obiectul contractului care a stat la baza cererii de evacuare, nefăcând nici obiectul procedurii de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte eventualul drept de proprietate al RAAPPS asupra construcţiei, această problemă este nerelevantă în cauză, atâta timp cât aceasta a solicitat predarea posesiei iar nu a proprietăţii, în calitate de administrator al bunului aflat în domeniul public.

De asemenea, această calitate de administrator al bunului aflat în domeniul public, îi conferea şi calitatea procesuală activă şi interesul de a formula cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului în cauză, ce viza şi această construcţie, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Argumentele referitoare la accesiunea imobiliară artificială sunt nerelevante în cauză pentru aceleaşi considerente reţinute în cadrul analizei recursului formulat de către pârâtă.

Recurenţii chemaţi în garanţie au mai susţinut lipsa de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată pentru argumentul că o eventuală constatare a nulităţii parţiale a contractului pentru construcţia în cauză nu ar putea avea consecinţă imediată reîntoarcerea construcţiei în patrimoniul RAAPPS, invocând efectele aceleiaşi sentinţe nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov.

Sunt nefondate şi aceste susţineri pentru aceleaşi argumente reţinute mai sus.

Recurenţii chemaţi în garanţie au mai susţinut de asemenea greşita respingere a puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 10135/2008 a Judecătoriei Braşov prin raportare la prevederile art. 430 alin. (1) şi 431 alin. (1) Noul C. proc. civ. (2013).

Aceste argumente sunt străine de prezentul litigiu, atâta timp cât hotărârea cu privire la care se pretinde existenţa puterii de lucru judecat a fost pronunţată într-un litigiu soluţionat în temeiul prevederilor C. proc. civ. de la 1865, limitele efectelor puterii de lucru judecat a unei hotărâri fiind date de normele procedurale în baza cărora a fost pronunţată, concluzie confirmată şi de prevederile art. 24 C. proc. civ. (2013).

În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nelegalitate în esenţă au fost invocate aceleaşi critici care au fost analizate în cadrul recursului formulat de către pârâtă.

De asemenea, prin criticile privind fondul cererii de chemare în judecată au fost reluate aceleaşi argumente susţinute în cadrul motivelor de recurs ce vizau excepţiile menţionate anterior.

Recurenţi chemaţi în garanţie au formulat în mod distinct de recursul formulat de către pârâtă critici referitoare la inadmisibilitatea răspunderii în evicţiune în cazul în care a fost constatat nul contractul de vânzare-cumpărare (dare în plată), caz în care ar trebui să se aplice regulile de determinare a prejudiciului specifice efectelor nulităţii contractului.

Acest motiv de recurs este fondat.

În doctrină, referitor la natura obligaţiei de a garanta contra evicţiunii, se arată că spre deosebire de obligaţiile contractuale de drept comun, obligaţiile de garanţie au particularitatea că răspunderea nu este condiţionată de culpa debitorului ci de neatingerea obiectivă a rezultatului garantat. În cazul garanţiei contra evicţiunii rezultatul garantat este acela că dobânditorul nu va fi tulburat în exercitarea dreptului dobândit printr-o faptă a vânzătorului sau printr-o faptă a unui terţ.

Ca atare, culpa debitorului este nerelevantă pentru a interveni răspunderea pentru garanţie. Acest este motivul pentru care nu poate fi reţinut argumentul instanţei de apel care se bazează pe ideea că garanţia pentru evicţiune ar izvorî din culpa celui care a dat în plată imobilul, fiind un efect al desfiinţării actului.

Pe de altă parte, nu poate reprezenta un argument în sensul aplicării răspunderii pentru evicţiune în cauză nici faptul că părţile au stipulat în actul de dare în plată acest tip de răspundere - cap. IV alin. final, coroborat cu faptul că a fost constatat nul doar parţial contractul de dare în plată încheiat între părţi, cu privire la construcţia B.

Această clauză îşi produce efectele pentru partea din contract rămasă neanulată. În cazul nulităţii parţiale este afectat de nulitate întreg raportul de drepturi şi obligaţii ce ţin de acea parte a contractului, deci şi clauza de evicţiune ce privea obligaţia asumată de vânzător raportat la bunul legat de care a intervenit nulitatea.

Referitor la faptul că în speţă, pe lângă constatarea nulităţii actului de dare în plată, s-ar fi dispus şi lăsarea în posesie a imobilului către reclamantă, acesta fiind un alt argument reţinut de instanţa de apel pentru admisibilitatea răspunderii pentru evicţiune, nu poate fi ignorat faptul că în prezenta cauză capătul principal de cerere a fost constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dare în plată încheiat între pârâţi, autentificat sub nr. x din 29.10.2010 la BNP E., pentru imobilul construcţie B., iar predarea posesie construcţiei de către pârâta A. S.A. a reprezentat o consecinţă a acestei constatări, chiar dacă nu o aplicare a principiilor efectelor nulităţii acestui contract.

În consecinţă, în speţă, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a actului de dare în plată încheiat între pârâţi pentru imobilul construcţie B., operau efectele nulităţii iar nu ale răspunderii pentru evicţiune, fiind nelegală soluţia instanţei de apel în sensul constatării admisibilităţii unei astfel de răspunderi în acest caz, existând diferenţe între cele două răspunderi, cel puţin, sub aspectul modalităţii de evaluare a prejudiciului.

Recurenţii chemaţi în garanţie au mai susţinut că motivarea nu ar îndeplini condiţiile legale pentru a fi considerată suficientă şi coerentă şi că nu le-ar fi fost analizate unele dintre motivele de apel şi apărările de drept şi de fapt formulate.

Totuşi, recurenţii chemaţi în garanţei nu şi-au justificat această afirmaţie, nefăcând altceva în continuarea acestei enunţări decât să facă un rezumat al considerentelor deciziei atacate.

Astfel aceste susţineri nu pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, faptul că ar fi fost reluate anumite argumente ale primei instanţe de fond nu înseamnă că hotărârea ar fi nemotivată, atâta timp cât din conţinutul acesteia rezultă că instanţa de apel s-a raportat şi a analizat motivele de apel formulate de apelanţi.

În consecinţă, în temeiul art. 496 şi art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. (România) S.A, va admite recursul declarat de chemaţii în garanţie C. şi D. împotriva aceleiaşi decizii, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de chemaţii în garanţie C. şi D. aceleiaşi curţi de apel, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. (România) S.A împotriva Deciziei nr. 1.780/Ap din data de 20 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Admite recursul declarat de chemaţii în garanţie C. şi D. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de chemaţii în garanţie C. şi D. aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - ED