Constitutional restitution claim under Law No. 10/2001: Inadmissibility of appeal to the High Court because the Court of Appeal decision is final under statutory two-instance framework

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 16 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate că au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcţie situat în Constanţa, imposibil de restituit în natură, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâţilor de soluţionare a notificării formulate.

Reclamanţii au arătat că în anul 2001, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, au formulat notificarea nr. x din 14.11.2001, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată. Deşi dosarul cuprinde toate actele necesare, nici până în prezent nu a fost emisă o dispoziţie de soluţionare a notificării.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa:

Prin Sentinţa nr. 2.762 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi cu Municipiul Constanţa prin primar.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:

Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia nr. 195/C din 26 noiembrie 2018, a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa împotriva Sentinţei nr. 2.762 din 13.12.2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosarul nr. x/2017, având ca obiect contestaţie la Legea nr. 10/2001, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva Deciziei nr. 195/C din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea căii de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed:

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcţie situat în Constanţa, imposibil de restituit în natură, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâţilor de soluţionare a notificării.

Astfel, reclamanţii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată în lipsa răspunsului prevăzut de lege în legătură cu notificarea nr. x din 14.11.2001, formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede, în art. 25 alin. (1), obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare:

"Decizia sau, după caz, dispoziţia motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În speţă, întrucât până la data introducerii cererii de chemare în judecată, unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia care îi revenea, potrivit dispoziţiei art. 26 din acelaşi act normativ, anume aceea de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire, reclamanţii au învestit instanţa cu o contestaţie împotriva lipsei răspunsului unităţii deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării. Or, potrivit statuărilor Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în recurs în interesul legii, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

În prezenta cauză, acţiunea reclamanţilor pune în discuţie, practic, refuzul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, solicitate prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, situaţie care se încadrează în ipoteza reglementată prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, la data de 16 mai 2017, dată la care erau în vigoare dispoziţiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stipulează că, în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menţionează că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară, dispoziţiile alin. (1) fiind incidente şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus evocate, se reţine că împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, prin care a fost soluţionată cererea de chemare în judecată formulată în baza Legii nr. 10/2001, poate fi exercitată numai calea de atac a apelului.

În cauză, apelul declarat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 2.762 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a fost soluţionat definitiv de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 195/C din 26 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Conform prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, Decizia nr. 195/C din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, este definitivă, în înţelesul textului legal menţionat, motiv pentru care, împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Această concluzie este susţinută şi de principiul legalităţii căilor de atac, principiu reglementat prin dispoziţiile art. 457 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din cuprinsul ei.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Faţă de toate cele de mai sus, recursul declarat în cauză apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, instanţa urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 195C din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 195C din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - ED