Territorial competence in payment order proceedings: relative nature of consumer jurisdiction and inability of court to invoke private-order incompetence ex officio

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureş sub nr. x/2019, creditoarea A. a solicitat obligarea debitoarei B. la plata sumei de 3.909,96 RON, compusă din 1.780,91 RON debit principal, 126 RON penalităţi de întârziere calculate conform prevederilor contractuale, 1.623,83 RON daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, calculate conform prevederilor contractuale şi 379,22 RON taxă pentru nereturnare echipament, percepută conform prevederilor contractuale.

În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile art. 1014 şi urm. C. proc. civ.

Debitoarea nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Prin Ordonanţa nr. 3.312 din 17 septembrie 2019, Judecătoria Târgu-Mureş a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că în cauza pendinte, competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti este una de ordine privată, reclamantul având posibilitatea de a alege între mai multe instanţe competente.

S-a arătat că potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală în materia competenţei teritoriale prevede faptul că:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Cu toate acestea, având în vedere faptul că debitoarea are calitatea de consumator, s-a apreciat că este aplicabil art. 121 C. proc. civ., care prevede o competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică în favoarea instanţei în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva acestuia.

Din verificările efectuate din oficiu de către instanţă a rezultat faptul că domiciliul activ al debitoarei se află în circumscripţia Judecătoriei Bistriţa.

Aşadar, instanţa a constatat că judecătoria Târgu-Mureş nu este competentă teritorial să judece prezenta cerere, competenţa revenind Judecătoriei Bistriţa.

Prin Ordonanţa nr. 3.267 din 11 decembrie 2019, Judecătoria Bistriţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a-l soluţiona.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că acţiunea promovată este o acţiune personală, patrimonială, pentru care competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul, potrivit regulii generale instituite de prevederile art. 1016 raportat la art. 107 C. proc. civ., excepţia necompetenţei fiind de ordine privată, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (3) din C. proc. civ.

S-a arătat că potrivit art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Având în vedere cele de mai sus şi faptul că debitoarea nu a depus întâmpinare şi, prin urmare, nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, s-a apreciat că revine Judecătoriei Târgu-Mureş competenţa de soluţionare a cauzei, raportat la dispoziţiile art. 107 şi art. 116 C. proc. civ.

Chiar dacă raportul juridic de drept fundamental dintre părţi are la bază un contract de prestări servicii, în care creditoarea are calitatea de profesionist iar debitoarea pe aceea de consumator, s-a arătat că în speţă nu îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată nefiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind protecţia drepturilor consumatorului sau cele ale OGR nr. 21/1992.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureş creditoarea A. a solicitat obligarea debitoarei B. la plata sumei de 3.909,96 RON, compusă din 1.780,91 RON reprezentând debit principal, 126,00 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate conform prevederilor contractuale, 1.623,83 RON reprezentând daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, calculate conform prevederilor contractuale şi 379,22 RON cu titlu de taxă pentru nereturnare echipament, percepută conform prevederilor contractuale.

În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile art. 1014 şi urm. C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ., este relativă.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Din interpretarea textului de lege sus-menţionat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe. O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.

Competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii având ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată, prin care creditoarea tinde la valorificarea unui drept personal, patrimonial, se stabileşte potrivit dispoziţiilor de drept comun ale art. 107 C. proc. civ., conform cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului, având în vedere şi prevederile art. 1016 C. proc. civ., potrivit cărora creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului.

Însă, întrucât aceste norme sunt de competenţă relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă, excepţie pe care instanţa nu are dreptul să o invoce din oficiu.

În cauză nu se poate reţine aplicarea art. 121 C. proc. civ., care prevede o competenţă teritorială exclusivă, întrucât cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederi din materia protecţiei drepturilor consumatorului.

Din actele dosarului rezultă că debitoarea nu a invocat prin întâmpinare excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Târgu-Mureş.

Totodată, primul termen la care părţile au fost citate la Judecătoria Târgu-Mureş a fost cel din 11 iunie 2019, termen la care instanţa a constatat că procedura de citare cu debitoarea nu este legal îndeplinită şi a dispus amânarea cauzei pentru termenul din 17 septembrie 2019, cu citarea debitoarei la adresa din Bistriţa, str. x, termen la care instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Târgu-Mureş.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, constatând că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către debitoare prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - ED