Insurer's appeal rejected; moral and material damages award upheld with contractual late-payment penalties running from pre-judicial claim.

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 16 martie 2016 (data poştei), sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenienta C., obligarea pârâtei la plata sumei de 226.530,02 RON despăgubiri, din care 6.530,02 RON daune materiale şi 220.000 RON daune morale, plus penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate de la 28 august 2014 şi până la data plăţii integrale a despăgubirilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1357, art. 1381 C. civ., art. 49 - 51 din Legea nr. 136/1995, art. 24 alin. (2) lit. b) şi art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1.648 din 6 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, s-a admis, în parte, cererea formulata de reclamant şi s-a dispus obligarea pârâtei să-i plătească acestuia suma de 6530,02 RON, cu titlu de daune materiale, şi suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A.

Prin Decizia nr. 2.042 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă; s-a admis apelul formulat de apelantul reclamant; s-a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către acesta a unor penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 150.315,15 RON (315,15 RON daune materiale avizate + 150.000 RON daune morale, din 350.000 RON daune morale avizate), începând cu 28 august 2014 şi până la plata efectivă a acestei sume de bani); s-au menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată; s-a respins cererea apelantei pârâte, privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată; s-a luat act că apelantul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., solicitând casarea hotărârii şi, în urma rejudecării cauzei, reducerea cuantumului daunelor morale şi respingerea capătului de cerere privind penalităţile, cu obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac, pentru următoarele motive:

1. În ceea ce priveşte daunele morale, decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform căruia, la stabilirea despăgubirilor, trebuie avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Suma acordată (150.000 de RON) este prea mare, instanţa de apel neţinând seama de criteriile echităţii şi proporţionalităţii cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogăţire.

Reclamantul nu a suferit o invaliditate permanentă, nu a pierdut vreo funcţie sau un organ, iar viaţa nu i-a fost pusă în pericol, motiv pentru care consideră că se justifică reducerea cuantumului daunelor morale.

Despăgubirile morale acordate trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului real şi efectiv, în aşa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale.

Instanţa de apel nu a avut în vedere efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă şi nici faptul că acestea nu pot să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victimă.

Sumele acordate nu trebuie să depăşească graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru persoanele care au fost supuse unor suferinţe fizice şi psihice.

În speţă, daunele acordate depăşesc chiar şi despăgubirea acordată persoanelor care s-au constituit părţi civile într-o cauză al cărei obiect este constituit şi din infracţiunea de omor deosebit de grav, infracţiune săvârşită cu intenţie, despre care nu se poate spune ca a prejudiciat mai puţin subiectele pasive ale infracţiunii.

În acest sens, se face referire la hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2012, definitivă, având ca obiect şi omorul deosebit de grav (caz de notorietate - Salonul "D.", Bucureşti), în care s-au acordat despăgubiri morale în cuantum de 20.000 de RON persoanelor vătămate corporal, respectiv câte 150.000 de RON urmaşilor victimei.

Cu alte cuvinte, atât timp cât, pentru o vătămare produsă cu intenţie, pentru care autorul infracţiunii a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, daunele morale acordate persoanelor vătămate corporal au fost în cuantum de 20.000 de RON, suma solicitată, în prezentul dosar, este prea mare.

Este adevărat că, aşa cum a reţinut instanţa de apel, daunele morale trebuie să fie în măsură să amelioreze, efectiv, condiţiile proprii de viaţă. Jurisprudenţa a arătat, însă, că aceste despăgubiri trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului real şi efectiv, în aşa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale.

Acestea sunt motivele pentru care este necesară corelarea cuantumului daunelor morale cu nivelul venitului mediu şi cu cel al dezvoltării economice din România.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor.

De asemenea, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere, la acordarea daunelor morale, şi unele criterii obiective, de exemplu raportarea pretenţiilor la condiţiile socio-economice individuale, precum şi la nivelul general (venitul mediu la nivel naţional etc.), astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor sa aibă o susţinere obiectivă, care să constituie baza pe care se formează intima convingere a judecătorului.

2. În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Norme, conform cărora:

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza I, întrucât răspunderea părţilor implicate şi întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care este nelegală obligarea recurentei la plata penalităţilor începând cu 28 august 2014, cu aproape trei ani înainte de pronunţarea instanţei de judecată asupra cuantumului despăgubirii cuvenite.

La data respectivă, despăgubirea nu avea un caracter cert, întrucât nu era individualizată şi cuantificată, fiind stabilită ulterior, la 8 iunie 2017, prin sentinţa Tribunalului Ilfov.

Prejudiciul este evaluat sub forma unei sume de bani abia prin hotărâre judecătorească, doctrina arătând că nu există o obligaţie bănească în sarcina debitorului încă de la data cauzării prejudiciului. Este necesar să se facă distincţia între ceea ce este paguba suferită şi valoarea acesteia. Prejudiciul constituie premisa răspunderii care generează un drept inform la reparaţie. Prin pronunţarea hotărârii, dreptul abstract la reparaţie se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, expresie juridică a preţuirii în bani a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

În speţă, nici daunele materiale şi nici cele morale nu au caracter cert la 28 august 2014, întrucât nu sunt individualizate şi cuantificate prin documente, daunele fiind acordate prin hotărâre judecătorească. Aşadar, numai de la data primirii hotărârii definitive, daunele morale sunt cuantificate şi reprezintă creanţa certă.

Dispoziţiile legale se referă la obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirea în 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti definitive, privind suma pe care trebuie să o plătească. Cum reclamantul nu poate şti dacă pârâtul nu îşi va îndeplini această obligaţie în termenul legal, iar buna-credinţă se prezumă, solicită respingerea capătului de cerere privind penalităţile, ca neîntemeiat.

În drept, recurenta pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 36 alin. (5) şi art. 49 pct. 2 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

5. Apărările formulate în recurs:

Intimatul reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, primul motiv fiind inadmisibil, întrucât nu se regăseşte în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel de-al doilea motiv fiind nefondat, întrucât penalităţile de întârziere nu au fost solicitate în baza art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ci ca sancţiune pentru nerespectarea de către recurentă a obligaţiei de a răspunde cererii de despăgubire care i-a fost adresată, raportat la dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 37 din acelaşi ordin.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţii adverse, reluând susţinerile din recurs.

6. Procedura de filtru:

Raportul iniţial întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar intimatul reclamant a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 6 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care face obiectul dosarului nr. x/2018 al acestei instanţe - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cauza a fost repusă pe rol din oficiu, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-au respins, ca inadmisibile, sesizările conexate ce au format obiectul dosarului pentru pronunţarea hotărârii preliminare.

S-a dispus întocmirea unui supliment la raportul asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului, comunicat părţilor, cu privire la care nu s-au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. şi s-a fixat termen de judecată la 13 februarie 2020, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

1. În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale, cea mai mare parte dintre susţinerile recurentei reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării băneşti a prejudiciului moral, la condiţiile social-economice şi financiare ale realităţii româneşti actuale, dar şi individuale, concluzionând că suma acordată de către Curte este "foarte mare" şi reprezintă o îmbogăţite fără justă cauză în beneficiul reclamantului.

Aceste critici, care reprezintă doar simple afirmaţii de ordin subiectiv ale recurentei şi care vizează chestiuni de temeinicie a deciziei recurate, şi nu de nelegalitate, nu pot fi cenzurate de prezenta instanţă, faţă de actuala structură a recursului, care nu permite reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, aprecierea cuantumului daunelor morale fiind atributul exclusiv al acestor instanţe. Astfel, între cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu se regăsesc motive prin care să se poată supune dezbaterii chestiuni de temeinicie a hotărârii atacate.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora, în caz de vătămare corporală, daunele morale se stabilesc potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale, critica este pur formală.

Recurenta nu indică ce dispoziţie legală concretă a fost nerespectată prin decizia instanţei de apel, în considerarea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului.

Pe de altă parte, nu i se poate reproşa Curţii de Apel că nu a respectat jurisprudenţa naţională în materie, de vreme ce recurenta nu a înţeles să indice hotărâri judecătoreşti concrete care, prin similaritatea cauzelor în care au fost pronunţate cu speţa de faţă, să reprezinte puncte de reper pentru instanţă, în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate intimatului reclamant.

S.C. B. s-a rezumat, sub acest aspect, să invoce, în întâmpinarea depusă în dosarul primei instanţe, Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale emis de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, iar, în cererea de apel, a formulat o referire generică la depăşirea mediei jurisprudenţei prin suma acordată reclamantului de către Tribunal, Curtea arătând, motivat, care sunt considerentele pentru care nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei, de acest ghid.

Pe lângă absenţa unei critici concrete în legătură cu încălcarea jurisprudenţei în materie, pârâta nici măcar nu a depus, în dosarele anterioare, hotărâri judecătoreşti care să poată fi examinate de instanţele de fond şi care, eventual, să fi condus la o apreciere diferită asupra cuantumului daunelor morale acordate, în funcţie de soluţii pronunţate în litigii cu circumstanţe asemănătoare celui de faţă.

Hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2012 (cazul de "notorietate" D.) a fost invocată, pentru prima dată, în recurs şi nu poate fi avută în vedere de prezenta instanţă, în soluţionarea căii de atac, întrucât ar presupune verificări de fapt prin compararea circumstanţelor comune sau nu între cele două procese, cu consecinţa reaprecierii cuantumului daunelor morale acordate în acest dosar, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, sunt incompatibile cu structura actuală a căii extraordinare de atac a recursului.

2. Şi criticile referitoare la penalităţile de întârziere sunt neîntemeiate.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, din coroborarea dispoziţiilor art. 37 cu art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, rezultă că penalizarea de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, se aplică în mai multe cazuri, inclusiv în cel în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36.

În speţă, pârâta nu a respectat obligaţia din art. 36 alin. (1) din Norme, în sensul că nu a răspuns, în termenul de 3 luni de la avizarea daunei, cererii de despăgubiri formulate de reclamant, printr-o ofertă de despăgubire, şi nici nu a notificat motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

În fapt, instanţa de apel a reţinut că cererea de despăgubire formulată de apelantul reclamant a fost înregistrată de intimata pârâtă la 27 mai 2014, în cuprinsul cererii fiind realizată o descriere a evenimentului rutier/a vătămărilor corporale suferite de către victima accidentului şi solicitându-se deschiderea dosarului de daună, precum şi acordarea unor daune morale în cuantum de 350.000 RON şi a unor daune materiale în sumă de 315,15 RON.

Raportat la obligaţia stabilită prin art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, intimata pârâtă trebuia să comunice apelantului reclamant, până la 27 august 2014 (cel mult 3 luni), un răspuns cu oferta de despăgubire/o notificare cu refuzul parţial sau total de despăgubire.

Intimata pârâtă nu a depus, la dosar, vreo dovadă din care să rezulte că a îndeplinit această obligaţie în termenul menţionat mai sus.

În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 37 din Norme, referitoare la acordarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 3 luni de la avizare, respectiv 28 august 2014.

Curtea a mai apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, penalităţile trebuie calculate la daunele avizate şi care sunt cuvenite.

Au fost înlăturate susţinerile intimatei pârâte, referitoare la incidenţa art. 36 alin. (5) din Norme şi la faptul că penalităţile nu ar putea fi acordate, întrucât daunele (morale şi materiale) nu au caracter cert până nu sunt stabilite printr-o hotărâre judecătorească.

Legiuitorul nu a făcut nicio distincţie cu privire la obligaţiile prevăzute la art. 36 din actul normativ, care nu au fost îndeplinite în termen/au fost îndeplinite defectuos.

În aceste condiţii, potrivit regulii de interpretare logică exprimate prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, penalitatea de 0,2% pe zi de întârziere se aplică pentru orice obligaţie care nu a fost îndeplinită în termen/a fost îndeplinită defectuos dintre cele stabilite la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În speţă, apelantul reclamant a invocat nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv a termenului de cel mult trei luni de la data avizării în care intimata pârâtă trebuia să comunice un răspuns cu oferta de despăgubire/o notificare cu refuzul parţial sau total de despăgubire.

Ca atare, nu este relevantă susţinerea intimatei pârâte referitoare la art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Mai mult, chiar din aceste dispoziţii (art. 36 alin. (5) rezultă, cu evidenţă, că despăgubirile (morale sau materiale) pot fi plătite de asigurătorul RCA şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, atunci când au fost depuse toate documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei.

Or, intimata pârâtă nu a comunicat, în termenul de 5 zile de la avizarea daunei, că ar dori să efectueze investigaţiile prevăzute de art. 36 alin. (3) şi (4) din Norme şi nici nu a indicat că ar lipsi vreun document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării despăgubirii.

În concluzie, în mod greşit, prima instanţă nu a obligat-o pe intimata pârâtă la plata către reclamant a unor penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 150.315,15 RON (315,15 RON daune materiale avizate + 150.000 RON daune morale din 350.000 RON daune morale avizate), începând cu 28 august 2014 şi până la plata efectivă a acestei sume de bani.

Raţionamentul Curţii de Apel este corect.

Reclamantul a solicitat penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei menţionate, în sarcina sa, prin dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că nu a răspuns cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, şi nici nu a notificat părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Prin urmare, penalităţile de întârziere cerute sunt legate de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite, în sarcina asigurătorului, prin dispoziţiile art. 36 alin. (1), în sensul exercitării unei manifestări de voinţă, favorabile, cel puţin în parte, sau nefavorabile pretenţiilor de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat. Aceste penalităţi nu se referă la ipoteza distinctă, prevăzută în art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordin, care vizează nerespectarea termenului de 10 zile de la primirea hotărârii definitive de stabilire a despăgubirilor, înăuntrul căruia asigurătorul este obligat să achite sumele de bani acordate cu acest titlu de instanţă.

În alţi termeni, penalităţile de întârziere sancţionează, în acest caz, atitudinea pasivă a pârâtei într-o fază prealabilă stabilirii despăgubirilor, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel a considerat că este nerelevantă apărarea pârâtei sub aspectul incidenţei tezei a II-a din art. 36 alin. (5) din Norme.

De asemenea, referirea la art. 36 alin. (5) teza I reprezintă un argument suplimentar celui de mai sus, prin care Curtea a exemplificat o altă situaţie în care despăgubirile pot fi achitate şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive asupra despăgubirilor, şi anume atunci când au fost depuse toate documentele necesare stabilirii răspunderii persoanei asigurate şi a cuantificării daunei, reţinând că pârâta nu a comunicat, potrivit art. 36 alin. (4), în termen de 5 zile lucrătoare de la avizare, intenţia de a efectua investigaţii în dosar şi nici necesitatea completării înscrisurilor existente. Cu alte cuvinte, deşi dosarul era complet din perspectiva conturării răspunderii autorului accidentului şi a întinderii prejudiciului, de vreme ce asigurătorul nu a semnalat nicio problemă în acest sens, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde, în orice modalitate dintre cele prevăzute în art. 36 alin. (1) lit. a) sau b, cererii de avizare de daună.

Nu în ultimul rând, dispoziţiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 reglementează, fără distincţie, obligaţia de plată a penalităţilor pentru toate ipotezele din art. 36, nu numai pentru cea prevăzută în acelaşi articol, alin. (5) teza a II-a. Aşadar, cum cazurile din art. 36 sunt diferite, în raport şi de cererea de penalităţi formulată de reclamant, aferentă neîndeplinirii obligaţiilor de la art. 36 alin. (1), în mod corect şi legal, instanţa de apel a stabilit obligaţia de plată a acestor penalităţi în raport de ipoteza invocată de intimat, cea de la alin. (1), pe care a considerat-o justificată faţă de inexistenţa unui răspuns din partea asigurătorului pretenţiilor de despăgubire, calculând penalităţile de la momentul expirării termenului de 3 luni de la avizare, moment de la care neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a exprima o poziţie faţă de cererea de despăgubiri a devenit certă.

Împrejurarea că, într-un asemenea caz, penalităţile sunt datorate de la un moment anterior stabilirii despăgubirilor de către instanţă, în ipoteza în care, ca în speţa de faţă, se apelează la intervenţia organului judiciar în acest scop, reprezintă voinţa legiuitorului, corect interpretată de Curte, caracterul sancţionator al penalităţilor fiind legat, cum s-a arătat deja, de neîndeplinirea unor obligaţii dintr-o fază prealabilă sesizării instanţei.

În concluzie, criticile recurentei privind inexistenţa obligaţiei de a plăti penalităţi, cu consecinţa respingerii acestei cereri, sunt neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a căii de atac, ce urmează a de pronunţa, o include şi pe cea de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate în recurs, pârâta fiind parte căzută în pretenţii, sens în care nu este îndreptăţită la acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, faţă de dispoziţiile art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva Deciziei nr. 2.042 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2020.

GGC - ED