Mandatory non-cash payment for legal persons in real estate sales: correlative obligation to provide bank details and interdependence of reciprocal contractual obligations

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.06.2017 la Tribunalul Argeş sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând să dispună:

- obligarea pârâtei la plata daunelor materiale cauzate de refuzul nejustificat de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare privind bunul imobil ce face obiectul promisiunii de vânzare autentificate sub nr. x din 15.09.2014 completate cu actul adiţional autentificat sub nr. x din 6.05.2016, daune evaluate provizoriu la momentul depunerii acţiunii, în vederea timbrajului, la 1.700 euro, echivalent a 76.500 RON;

- emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul menţionat în CF sub nr. x UAT Piteşti spaţiu comercial situat în str. x, judeţul Argeş şi stabilirea diferenţei de preţ de plată ca urmare a compensării datoriilor reciproce. A fost evaluat acest petit, provizoriu, în vederea timbrajului, la suma de 82.000 euro, echivalent a 369.000 RON.

La data de 18.09.2017, reclamantul a formulat o precizare a acţiunii, solicitând diminuarea convenţională a preţului cu suma de 750 euro pentru fiecare lună de neîncheiere a contractului translativ de proprietate, valoarea lipsei de folosinţă fiind, în aceste condiţii, diminuată la diferenţa între suma lunară mai sus precizată şi valoarea chiriei convenite şi neîncasate echivalent cu 950 euro/lunar; în subsidiar, s-a solicitat întreaga lipsă de folosinţă echivalentă cu chiria neîncasată.

Prin Sentinţa nr. 130 din 2.04.2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată cererea astfel cum a fost precizată.

Prin Decizia nr. 236 din 17.01.2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti, a declarat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1270 C. civ. raportat la textul convenţiei încheiate în aprecierea culpei părţilor în neexecutarea obligaţiilor asumate, neţinând cont de condiţia convenită expres ca promitentul - vânzător să vândă imobilul liber de orice sarcini.

Cu toate că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că ipoteca nu era încă radiată (în favoarea C./FA), nu a valorificat acest aspect în sensul neexecutării condiţiei privind eliberarea de sarcini a imobilului şi nici nu a ţinut cont de faptul că însuşi contractul de vânzare-cumpărare nu a putut fi redactat de către notar, care a constatat în mod succesiv că ipoteca nu era radiată nici măcar la zece zile de la momentul scadenţei sarcinilor.

Recurentul - reclamant îndeplinise o condiţie extrem de oneroasă şi anume, plata unui avans de 100.000 euro, sumă aflată la dispoziţia intimatei cu aproape doi ani anterior. În atare condiţii, în lipsa oricărei contraprestaţii a intimatului şi, mai mult, faţă de faptul evident că bunul, fiind încă ipotecat, nu putea fi transferat liber de sarcini conform contractului, nu se poate pretinde reclamantului efectuarea plăţii diferenţei de preţ.

- Instanţa de apel a ignorat art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, aplicabil în ceea ce priveşte condiţiile de plată a diferenţei de preţ.

Potrivit acestei norme, "Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane juridice ... se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar, definite potrivit legii."

Noţiunea de "instrument de plată" este definită în art. 2 pct. 40 din Regulamentul BNR nr. 3/2018 privind monitorizarea infrastructurilor pieţei financiare şi a instrumentelor de plată, ca fiind "un dispozitiv sau un set de proceduri care permite transferul de fonduri de la plătitor la beneficiar. Acestea includ instrumentele de plată electronică şi cele pe suport hârtie".

Reglementarea ce interzice plata în numerar este imperativă, fiind edictată "pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar", intimata fiind un profesionist - persoană juridică.

Ca urmare, instanţa trebuia să constate că, în baza art. 1270 alin. (1) C. civ., această nouă condiţie legal instituită a modificat convenţia părţilor, în sensul că plata diferenţei de preţ rămase poate fi executată numai prin instrumente de plată fără numerar, prin transfer bancar.

În acest sens, chiar intimata-pârâtă a depus înscrisul olograf prin care notarul public i-a pus în vedere să comunice contul de transfer în vederea efectuării plăţii şi înscrierii acestui aspect în cadrul contractului de vânzare-cumpărare.

În vederea respectării acestei noi condiţii impuse legal, intimata-persoană juridică era obligată la a comunica recurentului şi notarului datele necesare utilizării "instrumentului bancar fără utilizare de numerar" (transfer bancar) şi anume, contul de destinaţie al plăţii, aspect ce nu a fost analizat ca atare de către curtea de apel.

Dacă intimata ar fi executat sarcina de a ridica până la data de 15.04.2017 ipoteca instituită, trebuia să comunice până la acel moment datele necesare executării plăţii în forma legală mai sus precizată. Tocmai prin încălcarea aspectelor de natură a genera executarea acestei condiţii, intimata, şi nu recurentul, a blocat efectiv realizarea condiţiei corelative.

- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că instituţia consemnării prevăzute de art. 1008 C. proc. civ. ar fi aplicabilă, considerând că recurentul s-ar fi putut libera în această modalitate de obligaţia de plată.

Instanţa a refuzat a observa că determinantă pentru naşterea creanţei era îndeplinirea sarcinilor corelative de către intimată, care ar fi dobândit în acest fel calitatea de creditor, ceea ce nu s-a întâmplat, din moment ce nu se radiase ipoteca la momentul stipulat.

Procedura consemnării, aşa cum este reglementată, impune o notificare prealabilă constituirii depozitului, notificare transmisă prin executorul judecătoresc.

Or, în speţă, la data de 14.07.2017, în preziua semnării actelor (chiar şi imediat după), recurentul nu cunoştea dacă intimata va radia ipoteca şi, cu atât mai puţin, dacă, executând această obligaţie, intimata va accepta sau nu sumele de bani, context în care o notificare prealabilă era lipsită de sens.

Tocmai interdependenţa sarcinilor, succesiunea logică a modului de executare a acestora, relevă inaplicabilitatea prevederilor art. 1008 C. proc. civ.

- Prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (1) C. civ., deoarece instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere din perspectiva condiţiei executării cu bună - credinţă a sarcinilor asumate şi nu a observat încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, totodată, nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. civ., deşi recurentul, prin probele administrate, a răsturnat prezumţia de bună-credinţă.

Instanţa de apel a remarcat în decizie atitudinea ostilă a reprezentantului promitentei vânzătoare şi, cu toate acestea, nu a ţinut cont de faptul că intimata a acţionat cu rea-credinţă, scopul neexecutării sarcinilor sale fiind profund injust.

Pe lângă nerespectarea de către intimată a unor condiţii esenţiale, aspect ce a blocat realizarea sarcinilor corelative ale partenerului său contractual, reaua-credinţă decurge din împrejurarea, relevată recurentului chiar de către intimată, că intimata încheiase trei promisiuni de vânzare pentru acelaşi bun, depuse la dosar, ameninţându-l pe recurent cu vânzarea către un terţ în condiţiile neplăţii a 100.000 euro iniţial conveniţi. În acelaşi timp, refuzul de executare i-a adus intimatei un folos patrimonial important, întrucât realiza lunar un venit de 1800 euro, fiind evident că atitudinea intimatei este caracterizată de o intenţie dolosivă, inacceptabilă.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 15.10.2019, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Ambele instanţe de fond au analizat pretenţia reclamantului din cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii introductive, având ca obiect pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, pe temeiul art. 1279 alin. (3) şi art. 1669 C. civ. S-a constatat că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute în mod expres de aceste norme pentru admiterea unei astfel de cereri, respectiv nu sunt îndeplinite toate condiţiile de validitate ale contractului, cât timp reclamantul nu a achitat integral preţul vânzării până la termenul convenit.

Astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/15.09.2014, modificată prin actul adiţional nr. x/6.05.2016, vizând un imobil din municipiul Piteşti, reclamantul A. şi-a asumat, în calitate de promitent - cumpărător, obligaţia de achitare a diferenţei de preţ de 82.000 euro (prin convenţia iniţială - 100.000 euro) până cel mai târziu la data de 15.04.2017. Cu toate acestea, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligaţii până la data convenită şi nici ulterior.

Instanţa de apel, fără a insera considerente proprii referitoare la cuantumul diferenţei de preţ, a examinat, la rându-i, susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la motivele neplăţii diferenţei de preţ, stabilind următoarele:

În încheierea notarului nu se menţionează vreo obligaţie a pârâtei de a aduce la cunoştinţa reclamantului numărul contului bancar în care trebuia depusă suma de bani, iar această împrejurare nu ar putea justifica rămânerea în pasivitate, conduita reclamantului trebuind să fie aceea a unui cocontractant prudent şi diligent. Pe de altă parte, existau şi alte modalităţi de plată, anume consemnarea la D. a sumei restante.

În ceea ce priveşte ipoteca în favoarea unui terţ, în legătură cu care pârâta şi-a asumat prin convenţia din anul 2014 radierea din cartea funciară, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că s-a procedat la radierea sa anterior datei de 15.04.2017, ca urmare a rambursării integrale a creditului.

Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut că aprecierile instanţei de apel referitoare la neplata diferenţei de preţ decurg din ignorarea legii, respectiv a prevederilor art. 1270 şi 1272 C. civ., ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 şi ale Regulamentului BNR nr. 3/2018, precum şi a dispoziţiilor art. 1008 C. proc. civ. şi ale art. 14 C. civ.

Criticile recurentului - reclamant sunt fondate.

Înalta Curte reţine că reclamantul A. a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, iar prin motivele de apel a susţinut, printre alte critici, incidenţa prevederilor Legii nr. 70/2015 şi ale Regulamentului BNR nr. 3/2018, în legătură cu obligaţia intimatei-pârâte B. S.R.L. de a comunica recurentului contul bancar pentru plata diferenţei de preţ, susţineri reiterate prin motivele de recurs.

Cu toate acestea, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la normele invocate de către reclamant, analizând susţinerile acestuia referitoare la existenţa unei obligaţii a pârâtei doar în raport de conţinutul încheierii notarului public.

Înalta Curte constată că acest mod de examinare a susţinerilor reclamantului relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.

Ulterior încheierii de către părţile din cauză a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/15.09.2014, a intrat în vigoare Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată. Conform art. 16 alin. (1), legea a intrat în vigoare în 30 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, aşadar la data de 9.05.2015.

Potrivit art. 16 alin. (2) din lege, prevederile capitolului I nu se aplică contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii.

Această normă nu exclude, aşadar, din domeniul de aplicare al Legii nr. 70/2015 obligaţiile de plată născute din antecontracte încheiate anterior şi neexecutate până la data intrării în vigoare, în legătură cu contracte ce urmau a fi încheiate după data de 9.05.2015, precum în prezenta cauză.

Art. 1 alin. (1) din lege prevede că "Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte entităţi cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de persoane se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar, definite potrivit legii".

Prevederea legală citată introduce în mod expres obligaţia persoanelor juridice de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi exclusiv prin instrumente de plată fără numerar, ceea ce înseamnă per a contrario instituirea interdicţiei de efectuare a acestor operaţiuni în numerar de către persoanele juridice, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Legiuitorul se referă generic atât la subiectul obligaţiei, cât şi obiectul acesteia, fără a distinge între diferitele categorii de persoane juridice ori între tipurile de operaţiuni de încasări şi plăţi posibil a fi efectuate de către acestea.

Derogările de la atare regulă au fost prevăzute explicit în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, în sensul că operaţiunile de încasări reprezentând "cesiuni de creanţe, primiri de împrumuturi sau alte finanţări" efectuate de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), de la persoane fizice, sunt permise în numerar în limita unui plafon zilnic de 10.000 RON de la o persoană.

Preţul înstrăinării unui imobil din patrimoniul persoanelor enumerate în art. 1 alin. (1), printre care şi persoanele juridice, nu intră în cazurile de derogare de la regulă şi, chiar dacă s-ar accepta contrariul, situaţia din speţă nu s-ar încadra în plafonul de încasări permise, de 10.000 RON zilnic de la aceeaşi persoană fizică.

Diferenţa de preţ asumată de către reclamant, în calitate de promitent- cumpărător, depăşeşte în mod evident acest plafon, iar o încasare în tranşe nu este, de asemenea, acceptabilă. Alin. (2) al aceluiaşi art. 4 prevede în mod expres că "sunt interzise încasările fragmentate de la o persoană, pentru operaţiunile de încasări în numerar prevăzute la alin. (1), cu o valoare mai mare de 10.000 RON, precum şi fragmentarea tranzacţiilor reprezentând cesiuni de creanţe, primiri de împrumuturi sau alte finanţări, respectiv fragmentarea unei livrări de bunuri sau a unei prestări de servicii, cu valoare mai mare de 10.000 RON." În sensul legii, "încasarea fragmentată" reprezintă "fracţionarea sumei de încasat în mai multe tranşe, pentru a evita plafonul de încasare în numerar stabilit prin lege" (art. 2 lit. a)).

Este relevant, de asemenea, că noţiunea de "instrument de plată" are o definiţie legală, regăsită în art. 5 pct. 17 din O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată. Instrumentul de plată reprezintă "orice dispozitiv personalizat şi/sau orice set de proceduri convenite între utilizatorul serviciilor de plată şi prestatorul de servicii de plată şi folosit de utilizatorul serviciilor de plată pentru a iniţia un ordin de plată".

Regulamentul BNR nr. 3/2018 privind monitorizarea infrastructurilor pieţei financiare şi a instrumentelor de plată, invocat prin motivele de recurs, clarifică definiţia legală, prevăzând în art. 2 pct. 40 că instrumentul de plată este "un dispozitiv sau un set de proceduri care permite transferul de fonduri de la plătitor la beneficiar. Acestea includ instrumentele de plată electronică şi cele pe suport hârtie".

Pe temeiul prevederilor legale menţionate anterior, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 70/2015 (11.04.2015), orice persoană juridică, inclusiv o societate comercială, precum pârâta din cauză, avea obligaţia de a efectua operaţiuni de încasări prin instrumente de plată, încasarea în numerar de la una şi aceeaşi persoană fizică fiind permisă doar în limita prevăzută de lege, în timp ce o încasare în numerar, în tranşe, a unei sume ce depăşeşte plafonul de 10.000 RON echivalează cu o eludare a legii.

Prin promisiunea bilaterală de vânzare nu s-a prevăzut modalitatea de plată a diferenţei de preţ în sarcina promitentului - cumpărător, astfel încât plata putea fi făcută în orice mod permis de lege.

În absenţa unei clauze contractuale care să prevadă doar plata în numerar a diferenţei de preţ, instituirea ulterioară prin lege a interdicţiei de încasare în numerar de sume mai mari de 10.000 RON zilnic de la o persoană fizică, de către persoanele juridice, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu reprezintă o modificare a convenţiei, în sensul art. 1270 alin. (2) C. civ.

În schimb, prevederile Legii nr. 70/2015 sunt relevante în aprecierea conduitei pârâtei în legătură cu modul de executare de către reclamant a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, din perspectiva împrejurării necomunicării de către pârâtă a numărului de cont bancar în care să fie transferată suma de bani cu acest titlu.

În acest sens, art. 1272 C. civ. prevede "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului".

Pe acest temei, obligaţia legală de efectuare a încasărilor exclusiv prin instrumente de plată - încasările prin numerar fiind permise doar în cazurile şi condiţiile prevăzute prin lege -, atrăgea obligaţia pârâtei de comunicare către reclamant a tuturor informaţiilor referitoare la contul său bancar în care reclamantul să vireze, prin intermediul prestatorului de servicii de plată, suma de bani reprezentând diferenţa de preţ.

În aceste condiţii şi faţă de toate considerentele expuse, este fondată critica recurentului în sensul că aprecierea instanţei de apel în privinţa existenţei unei obligaţii a pârâtei cu obiectul arătat anterior relevă nerespectarea legii în stabilirea conţinutului raportului juridic născut din promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare şi dedus judecăţii în cauză.

În ceea ce priveşte critica referitoare la dovada plăţii, recurentul - reclamant a susţinut inaplicabilitatea prevederilor art. 1008 C. proc. civ., în considerarea cărora instanţa de apel a apreciat că recurentul s-ar fi putut libera în această modalitate de obligaţia de plată.

Înalta Curte observă că, în considerentele deciziei recurate, nu se menţionează în mod explicit procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, reglementată de art. 1006 - 1013 C. proc. civ.. Cu toate acestea, referirea la consemnarea la D., ca modalitate de executare a obligaţiei, se evocă atare procedură, în cadrul căreia este posibilă liberarea de datorie prin consemnarea la D. - S.A. a sumei sau a bunului oferit, conform art. 1009 din cod.

Potrivit art. 1006 C. proc. civ., denumit "Domeniu de aplicare", "Când creditorul refuză să primească plata de la debitor, acesta din urmă este în drept să facă oferta reală şi să consemneze ceea ce datorează".

Prin decizia recurată, evocarea procedurii reglementate de C. proc. civ. nu a fost plasată în contextul verificării unui eventual refuz al pârâtei creditoare de a primi plata diferenţei de preţ de la reclamant. În decizia recurată nu a fost inserat niciun considerent din care să rezulte cercetarea unei asemenea împrejurări şi nici stabilirea unei legături între neprezentarea pârâtei la notarul public, în urma convocării părţilor pentru data de 19.04.2017, şi un refuz al pârâtei de primire a plăţii.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1006 - 1013 C. proc. civ., fără a stabili dacă situaţia de fapt din cauză se încadrează în domeniul de aplicare al procedurii, circumstanţiat în art. 1006.

Pe de altă parte, evocarea de către instanţa de apel a procedurii ofertei de plată şi consemnaţiunii accentuează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde considerente care să reflecte efectele specifice ale oricărui contract, derivate din interdependenţa obligaţiilor generate de aceste acte juridice, aplicabile şi în cazul promisiunii bilaterale de vânzare.

Acest aspect a fost invocat prin motivele de recurs în legătură atât cu aplicarea de către instanţa de apel a procedurii din art. 1006 - 1013 C. proc. civ., cât şi cu ignorarea prevederilor din art. 14, art. 1270 şi art. 1272 C. civ., recurentul reiterând faptul că nu i se poate pretinde efectuarea plăţii diferenţei de preţ, cât timp pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile fără de care nu ar fi posibilă perfectarea contractului de vânzare - cumpărare în baza promisiunii bilaterale de vânzare.

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor în cazul unui contract, în sensul că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, generează simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi asigură posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.

Instanţa de apel a interpretat prevederile art. 1279 alin. (3) şi art. 1669 alin. (1) C. civ., care impun condiţia îndeplinirii tuturor condiţiilor de validitate ale contractului, în sensul că neîndeplinirea condiţiei de validitate a plăţii preţului este suficientă pentru respingerea cererii de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Fără a infirma atare apreciere, care, de altfel, nici nu a fost contestată în recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a stabilit, în prealabil, momentul la care această condiţie nu este îndeplinită, respectiv dacă se impută debitorului neplata preţului până la scadenţa din promisiunea bilaterală de vânzare ori până la soluţionarea de către instanţă a cererii.

În acest context, se constată că instanţa de apel a conchis în mod greşit în sensul unei neexecutări culpabile de către reclamant a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, fără a determina toate împrejurările de fapt şi de drept relevante pentru o asemenea apreciere şi, astfel cum s-a arătat prin prezenta decizie, prin nerespectarea legii în stabilirea conţinutului raportului juridic născut din promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare şi dedus judecăţii în prezenta cauză.

În consecinţă, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat, fiind întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în baza art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 236 din data de 17 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2020.

GGC - ED