Absolute nullity of sales contracts for property transferred with administrative rather than ownership rights; bad faith of purchasers and lack of established title for reclamation claims under Law No. 10/2001

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 07.12.2006, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu SC C. SA, SC D. SRL., E. şi F. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/30.03.1999, y/18.05.1999 şi z/19.08.2003.

Prin încheierea din 25.05.2012 cauza a fost suspendată în temeiul art. 243 (1), (21) din C. proc. civ., până la numirea unui curator pentru pârâta F. în dosarul civil nr. x/2008, având ca obiect punere sub interdicţie.

Prin Decizia civilă nr. 643/23.09.2014 a Tribunalului Constanţa a admis recursul formulat de recurentele reclamante A. şi B., împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.05.2012 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2006, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC C. SA, SC D. SRL, F. prin curator G., H., şi H., a casat încheierea din data de 25.05.2012 şi a trimis cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 11761/16.10.2015 a Judecătoriei Constanţa s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi s-a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 420/06.03.2017 Tribunalul Constanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantele A., şi B., în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA, SC D. SRL şi G. (moştenitorul pârâtei F.).

S-a respins cererea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele SC H. SA şi SC H. SA Sucursala Constanţa, ca rămasă fără obiect.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 10/C din 08 februarie 2019 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul civil formulat de apelantele reclamante A., şi B., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC C. SA, SC D. SRL, G., SC H. SA, şi SC H. SA Sucursala Constanţa, împotriva Sentinţei civile nr. 420/06.03.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2006.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea.

A constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.03.1999 la BNP I., încheiat între SC C. SA Constanţa şi SC D. SRL, a contractului de vânzare-cumpărare înscris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare sub nr. x/18.05.1999, încheiat între SC D. SRL şi E. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.08.2003 la BNP J., încheiat între SC C. SA şi F..

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Recursurile declarate în cauză.

1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., şi B., solicitând modificarea ei în parte, în sensul de a se admite şi capătul de cerere având ca obiect: obligarea pârâtului G. la a le lăsa reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie situat în municipiul Constanţa, B-dul x nr. 22.

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în principal următoarele:

a) Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, decizia atacată cuprinzând motive contradictorii.

În analizarea capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor, instanţa a reţinut în mod corect faptul că reclamantele au făcut dovada că imobilul a fost proprietatea autorului acestora, defunctul K., că imobilul a fost "preluat din proprietatea autorului reclamantelor fără niciun titlu", că societatea C. SA nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului, şi că, în consecinţă, aceasta nu putea transmite un astfel de drept prin contractele de vânzare cumpărare încheiate cu SC D. SRL şi F., potrivit principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

În raport de împrejurarea că autorul recurentelor-reclamante a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului şi că imobilul a fost preluat fără niciun titlu, consecinţa este aceea că dreptul de proprietate a continuat să existe în mod valabil în patrimoniul autorului recurentelor-reclamante şi s-a transmis acestora pe cale succesorală.

În analiza capătului de cerere în revendicare, instanţa arată că "în acest cadru procesual (reclamantele) nu pot obţine recunoaşterea că titlul lor este mai bine caracterizat, chiar dacă prin prezenta hotărâre s-a produs o invalidare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâţii chemaţi în judecată în revendicare", reţinând deci că acestea au un titlu, dar că stabilirea împrejurării că acesta este mai bine caracterizat nu ar urma să se realizeze în prezenta cauză.

Noţiunea de titlu mai bine caracterizat presupune prin ipoteză existenţa în concurs a unui titlu al reclamantului care revendică bunul şi a unuia opus de pârâtul care deţine bunul.

Cu toate acestea, instanţa respinge ca neîntemeiat capătul de cerere în revendicare, cu o motivare contradictorie în sensul că apelantele reclamante nu deţin la data soluţionării prezentei cauze un titlu de proprietate recunoscut.

Tot în mod contradictoriu instanţa reţine că deşi s-a produs o invalidare a contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce reprezintă un conflict între titlu şi posesie, recunoaşterea că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat (ceea ce are ca ipoteză conflictul între titluri, ar urma să se realizeze prin comparare în cadrul litigiului ce face obiectul Dosarului nr. x/1998 al Judecătoriei Călăraşi.

b) Este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, fiind nesocotite dispoziţiile art. 480, 644, 655 şi 688 C. civ., precum şi principiile efectelor nulităţii actului juridic.

Deşi instanţa a constatat în mod corect că imobilul din municipiul Constanţa, Bd. x, a fost proprietatea defunctului K., că acesta este autorul reclamantelor, că imobilul a fost preluat de stat fără niciun titlu, reţine totuşi în mod nelegal că reclamantele nu deţin la data soluţionării prezentei cauze un titlu de proprietate recunoscut.

În realitate, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului a existat în patrimoniul defunctului K. la momentul deschiderii succesiunii acestuia (preluarea bunului de către stat neavând niciun efect), dreptul s-a retransmis pe cale succesorală către recurentele-reclamante.

Or, concluzia instanţei în sensul că reclamantele nu ar deţine un drept de proprietate recunoscut este nelegală întrucât nesocoteşte dispoziţiile legale respectiv cele ale art. 644 C. civ. care reglementează dobândirea/transmiterea dreptului de proprietate pe cale succesorală ("Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune"), pe cele ale art. 650 şi art. 688 C. civ. 1864 care reglementează transmisiunea succesorală şi efectele acceptării succesiunii (art. 650 C. civ. 1864 - care reprezintă temeiul acţiunii prin care titularul dreptului de proprietate solicită recunoaşterea respectării dreptului său.

Instanţa în mod nelegal a apreciat că acţiunea în revendicare nu poate fi primită întrucât în acest cadru reclamantele înţeleg să opună titlul lor titlului pârâtului, succesor al cumpărătorilor E. şi F., iar efectul admiterii acţiunii în nulitate şi desfiinţării titlului dobânditorilor E. şi F. este reintrarea bunului în patrimoniul SC C. SA, respectiv SC D. SRL care nu au fost chemate în judecată în calitate de pârâţi în acţiunea în revendicare.

Instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a principiilor efectelor nulităţii actului juridic şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Dacă unul dintre principiile efectelor nulităţii actelor juridice este cel al repunerii părţilor actului juridic desfiinţat în situaţia anterioară, instanţa îl aplică în mod greşit în soluţionarea cererii în revendicare, întrucât în realitate, ca urmare a invalidării contractelor de vânzare cumpărare, nu are loc o reintrare a bunului în patrimoniul SC C. SA, respectiv D. SRL.

Sub aspectul soluţionării cererii în revendicare, invalidarea contractelor de vânzare-cumpărare are ca efect constatarea că există un conflict între titlul recurentelor-reclamante şi posesia exercitată de intimatul-pârât G.. Se subliniază, în principal, că prin capătul de cerere în revendicare s-a solicitat obligarea intimatului-pârât la restituirea imobilului, ca urmare a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare (deci pentru ipoteza unui conflict titlu-posesie) iar, în subsidiar, prin compararea titlurilor.

Ca urmare a greşitei interpretări şi aplicări a principiilor efectelor nulităţii, instanţa a pronunţat cu privire la capătul de cerere în revendicare o soluţie care contravine şi dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ.

Cel care în cauză exercită stăpânirea materială a bunului este intimatul - pârât G., succesor al cumpărătorilor E. şi F., adică cel căruia reclamantele înţeleg să îi opună titlul lor şi de la care se revendică bunul.

Întrucât contractele de vânzare-cumpărare încheiate de E. şi F. au fost invalidate, revendicarea se circumscrie situaţiei în care numai o parte are un titlu, existând un conflict între titlul recurentelor-reclamante şi posesia exercitată de intimatul-pârât G..

Instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi să admită cererea în revendicare, obligând pe intimatul - pârât G. să lase recurentelor-reclamante în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.

2. Împotriva deciziei a declarat recurs şi pârâta SC C. SA, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantelor, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. 1865.

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în principal următoarele:

a) Instanţa de apel, în mod nelegal, a modificat temeiul juridic al cererii deduse judecaţii şi a motivat soluţia pronunţată în primă instanţă prin raportare la dispoziţiile legale străine de natura pricinii.

Aşa cum se poate observa din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta completată de către intimatele reclamante, temeiul juridic al cererii l-a constituit dreptul comun, respectiv vechiul C. civ. (art. 5, 948, 966 şi 968 pentru cererea principală şi pe art. 480, 475 şi 1769 pentru cererea completatoare).

În motivarea hotărârii instanţa vorbeşte despre aplicabilitatea art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi statuează că imobilul intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Se poate observa că instanţa nu a analizat cauza prin prisma temeiului juridic invocat de către apelantele reclamante, ci a schimbat în mod nelegal şi vădit natura pricinii dintr-o cerere întemeiată pe dreptul comun într-o cerere bazată pe Legea nr. 10/2001, ca lege specială.

Faţă de cele expuse mai-sus instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 coroborat cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi", respectiv că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţa sau arătate în motivarea apelului".

b) În ceea ce priveşte titlul de proprietate al recurentei SC C. SA, instanţa a încălcat/aplicat greşit legea, respectiv art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 644 şi 645 din C. civ. 1864, lipsind de valabilitate înscrisurile depuse la dosar şi considerând că un drept de proprietate poate fi dobândit doar prin cumpărare.

Titlul de proprietate al recurentei este unul valabil, dobândit în temeiul legii şi al procedurilor speciale ce s-au desfăşurat la nivelul anilor 1990, fiind menţinut prin numeroase hotărâri judecătoreşti.

Astfel, titlul de proprietate al recurentei derivă din titlul de proprietate al Regiei Autonome L., regie care a dobândit dreptul de proprietate în temeiul legii asupra mai multor imobile, inclusiv cel în litigiu.

Actul normativ care a conferit drept de proprietate regiilor autonome asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, în art. 5 statuându-se că "regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu".

Regia autonoma L. Constanţa a transmis în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990, conform aprobării transmise de Prefectura Judeţului Constanţa, prin adresa x/26.11.1991, un număr de 15 imobile, printre care şi imobilul în litigiu, respectiv imobilul situat în Constanţa, B-dul x, nr. 22, fost Republicii nr. 22.

În mod greşit instanţa a reţinut că recurenta a avut doar un drept de administrare asupra imobilului, în condiţiile în care Prefectura Judeţului Constanţa, prin adresa x/26.11.1991, a transmis cu plată în patrimoniul recurentei imobilul în litigiu.

Nu poate fi reţinut că au primit prin transfer un drept de administrare, aşa cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.

Mai mult, imobilul în litigiu a fost introdus în patrimoniul societăţii ca bun aflat în proprietate astfel cum rezultă din hotărârea privind modificarea şi completarea în fondul de comerţ al societăţii SC M. SA şi din cererea de înscriere de menţiuni transcrisă de judecătorul delegat prin care s-a completat şi modificat patrimoniul şi capitalul social conform hotărârii CIS.

Ulterior transferului în patrimoniul societăţii a imobilului în litigiu, recurenta a fost supusă procesului de privatizare, proces în urma căruia părţile sociale/acţiunile au fost transmise în baza vânzării de la Statul Român către noii acţionari.

c) Recurenta reţine în mod greşit reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce au format obiectul cererii deduse judecaţii.

Instanţa de apel reţine că, fiecare dintre contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat a fost încheiat cu intenţia de a lipsi reclamantele, care înregistraseră o acţiune în revendicare pe rolul instanţelor, de bunul revendicat, precum şi existenţa unei conivenţe frauduloase rezultă din împrejurarea că asociatul cumpărătoarei SC D. SRL, pârâtul G., avea, la data vânzării imobilului, şi calitatea de acţionar al SC C. SA.

Reaua-credinţă la încheierea unui act juridic trebuie demonstrată însă prin dovezi indubitabile şi nu prin supoziţii nesusţinute de dovezi.

Împrejurarea că pe rolul instanţelor de judecată există un litigiu nu este de natură a evidenţia reaua-credinţă a părţilor la data încheierii actului de vânzare-cumpărare deoarece, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 09.02.1999, SC C. SA a hotărât vânzarea directă a mai multor imobile din patrimoniul recurentei, printre care şi imobilul în litigiu.

Recurenta a adus la cunoştinţa cumpărătorilor existenţa unor litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată, iar cumpărătorii, şi-au asumat riscul cumpărării tocmai pentru că ei cunoşteau valabilitatea titlului recurentei, titlu consfinţit inclusiv prin hotărâri judecătoreşti şi nedesfiinţat până în prezent.

Existenţa unui litigiu nu a fost de natură să vicieze titlul recurentei, dovadă fiind faptul că nici până în prezent apelantele reclamante nu au depus la dosarul cauzei înscrisuri certificate care să le justifice calitatea procesuală cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei.

Calitatea de asociat al recurentei a pârâtului G., ce a achiziţionat cu bună-credinţă un bun, nu este o dovadă a unei conivenţe frauduloase prin care s-a urmărit prejudicierea intereselor reclamantelor, şi în prezent imobilul în litigiu aflându-se în proprietatea lui.

c) În ceea ce priveşte impedimentul reţinut de instanţa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x din 19.08.2003, autentificat de BNP J., încheiat între recurentă şi E., instanţei îi era interzis să analizeze cererea de nulitate pe un alt temei decât cel invocat de către părţi. În speţă, instanţa a reţinut nulitatea prin prisma legii speciale ce nu a fost invocată de către părţi prin cererea introductivă, iar indisponibilizarea nu putea sa îşi producă efectele atât timp cât recurenta a aflat de existenţa unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 abia în anul 2018.

Recurenta nu a fost notificată niciodată de către reclamante şi nici de către unitatea administrativ-teritorială cu privire la existenţa vreunei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect imobilul în litigiu, motiv pentru care imobilul nu a fost indisponibilizat.

Temeiul juridic invocat de către instanţă, respectiv art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a fost introdus doar ulterior semnării contractului mai-sus menţionat, respectiv prin Legea nr. 247/2005, acest temei legal nefiind încălcat de către subscrisa deoarece nu era în vigoare la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.

d) Sunt relevante dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care se statuează că o acţiune întemeiată pe drept comun de către persoanele interesate ce au optat şi pentru aplicarea legii speciale devine inadmisibilă, mai ales dacă afectează un alt drept de proprietate şi siguranţa circuitului civil al bunurilor.

În speţă, apelantele erau obligate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să solicite nulitatea actelor de înstrăinare având ca obiect bunurile preluate fără titlu în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă ele nu au respectat aceste dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, pe lângă Decizia Înaltei Curţi nr. 33/2008 este aplicabilă şi Hotărârea Pilot Athanasiu vs. România din 12.10.2012 a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta hotărâre pilot dezleagă practica neunitară a instanţelor şi stabileşte că persoanele ale căror bunuri au fost preluate fără titlu valabil/abuziv nu pot opune un drept de proprietate terţilor decât dacă printr-o hotărâre judecătorească sau decizie a unităţilor administrativ-teritoriale s-a dispus în favoarea acestora restituirea în natură a bunului.

Dacă persoanele interesate nu au un "bun actual" în patrimoniu, acestea sunt titularele unui simplu drept de creanţă, justificând un interes legitim doar pentru a putea primi despăgubiri în temeiul legii speciale.

Toate aceste considerente se regăsesc în punctele 138-146 ale Hotărârii Pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului Athanasiu vs. România.

Din aceste dezlegări rezultă că simpla promovare a unei acţiuni în revendicare, formulată de către un terţ, nu echivalează cu lipsa unui drept de proprietate a recurentei vânzătoare SC C. SA, nici în prezent apelantele reclamante nefiind titularele unui drept de proprietate.

Este necesar a se face aplicarea principiului "in dubio pro reo", deoarece apelantele reclamante au invocat faptul că deţin un drept de proprietate anterior asupra imobilului în litigiu, însă nu au dovedit nici măcar modalitatea în care imobilul construcţie şi teren ar fi fost preluat în mod abuziv.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt insuficiente pentru a demonstra un drept de proprietate al autorilor reclamanţilor şi de a justifica calitatea acestora de a solicita revendicarea unui imobil.

3. Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat apel şi pârâta SC D. SRL Constanţa, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. 1865.

Motivele de fapt ale cererii de recurs sunt, în esenţă, similare celor cuprinse în cererea de recurs formulată de pârâta SC C. SA astfel cum acestea au fost arătate mai sus.

A mai menţionat recurenta SC D. SRL Constanţa că a achiziţionat imobilul de la un adevărat proprietar, neavând nici un dubiu cu privire la calitatea acestuia şi plătind un preţ serios pentru imobilul cumpărat.

4. Împotriva deciziei a declarat recurs şi pârâtul G., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. 1865.

Motivele de fapt ale recursului sunt, în esenţă, similare cu cele formulate de pârâta recurentă SC C. SA

A mai arătat recurentul că instanţa de apel, deşi a analizat prevederile art. 1898 şi 1899 C. civ. 1865 prin raportare la buna-credinţă a părţilor, a înlăturat prezumţia de bună-credinţă a recurentului, bazându-se pe o simplă supoziţie a reclamantelor, în sensul că ar fi cumpărat în cunoştinţă de cauză de la un neproprietar .

În realitate, cumpărătorii imobilului nu au avut niciodată, nici la momentul încheierii contractelor, nici ulterior, vreo îndoială cu privire la valabilitatea titlului vânzătoarei SC C. SA.

Instanţa de apel a reţinut existenţa unei conivenţe frauduloase între vânzătoare şi cumpărătoare întemeindu-se pe unele aspecte de fapt, însă în realitate pârâtul, prin verificarea înscrisurilor privitoare la transmiterea imobilului în patrimoniul SC M." SA Constanţa, a dobândit convingerea că acesta din urmă a dobândit bunul în mod legal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la recursurile declarate, ţinând seama de motivele care le întemeiază, Înalta Curte are în vedere următoarele:

În legătură cu recursurile declarate de pârâţii SC C. SA, SC D. SRL şi G.:

Astfel cum instanţa de apel a reţinut, prin art. 1 al Deciziei nr. 124 din 12 martie 1991 a Prefecturii judeţului Constanţa s-a stabilit că:

"Pe data de 01 februarie 1991 se transmit din administrarea Regiei autonome "L." Constanţa, în administrarea Societăţii comerciale pe acţiuni SC "M." SA Constanţa, imobilele situate în Constanţa prevăzute în lista anexă, ce face parte integrantă din prezenta deciziei".

Se poate, aşadar, constata că ceea ce emitentul deciziei a hotărât că transmite SC "M." SA Constanţa este un drept de administrare asupra imobilelor menţionate în listele anexă integrate deciziei, el neînţelegând să facă vorbire despre transmiterea unui drept de proprietate asupra respectivelor imobilele. Cum sub aspect juridic distincţia dintre cele două categorii de drepturi este netă, ele având un conţinut juridic şi, în egală măsură, un regim juridic diferit, reiese că instanţa de apel era în drept a considera că faţă de claritatea formulării, se putea aprecia că obiectul transmisiunii l-a constituit doar dreptul de administrare, iar nu acela de proprietate asupra respectivelor imobile.

Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu are dreptul legal de a proceda la reaprecierea acestui înscris pentru a trage o concluzie diferită de aceea la care instanţa de apel s-a oprit, câtă vreme controlul judiciar exercitat prin intermediul recursului este limitat la motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., iar pct. 8 al acestui articol are în vedere exclusiv situaţia în care instanţa de apel, "interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Or, în cauză pârâţii recurenţi tind la a propune o reinterpretare a actelor juridice privitoare la transmiterea de drepturi către SC "M." SA, invocând o situaţie juridică ce excede limitelor de control îngăduite de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Dacă intenţia fermă a emitentului deciziei ar fi fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, iar nu un simplu drept de administrare, nimic nu îl împiedica să facă, în cuprinsul deciziei, referire la un astfel de drept, cu atât mai mult cu cât la data emiterii deciziei R.A. L. SA Constanţa era deja înfiinţată şi, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, avea calitatea de proprietar asupra bunurilor ce intrau în patrimoniul său, astfel că, în condiţiile legii, acestea puteau fi transmise altor entităţi.

Este real şi că potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, însă partea finală a acestui alineat conţine şi precizarea potrivit căreia fac excepţie cele "dobândite cu alt titlu".

Rezultă, aşadar, că atâta vreme cât, potrivit analizei întemeiate pe probe făcute de instanţa de apel, către SC "M." SA Constanţa a fost transmis doar un drept de administrare, numai acest drept, iar nu cel de proprietate, a intrat în patrimoniul societăţii comerciale. Pe cale de consecinţă, nici dobânditoarea nu putea ulterior transmite un alt drept decât acelea pe care ea însăşi îl dobândise, fiind de principiu că nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi.

Tot astfel, observă Înalta Curte că pentru a putea concluziona cu privire la ceea ce s-a transmis către SC "M." SA Constanţa, instanţa de apel a făcut o atentă analiză a materialului probator existent la dosarul cauzei, procedând inclusiv la examinarea conţinutului concret al listelor anexate depuse în cauză ca părţi integrante ale Deciziei nr. 124/12.02.1991 a Prefecturii judeţului Constanţa. Or, sub acest aspect s-a observat că în lista anexă comunicată instanţei de Consiliul Judeţean Constanţa imobilul în litigiu nu este menţionat, ceea ce a trimis instanţa de la concluzia că nu a făcut obiectul transmisiunii către SC "M." SA Constanţa. Pentru a se acorda preferinţă listei anexe depuse de SC C. SA (succesoarea SC "M." SA Constanţa), în care imobilul în litigiu se află menţionat era necesar ca aceasta să fie acceptată de emitentul ei ca fiind cea originală, însă o asemenea acceptare nu s-a produs.

În aceste circumstanţe, instanţa de apel a procedat în mod legal atunci când a acordat întâietate listei anexe depuse de autoritatea locală, iar nu celei depuse de SC C. SA.

Este fără relevanţă că imobilul în litigiu ar fi fost, potrivit recurenţilor, transmis şi inclus în patrimoniul SC C. SA, căci în prezentul proces interesează modul în care, la origine, SC M. SA a dobândit un drept asupra imobilului şi natura juridică a acestuia, iar nu unele operaţiuni juridice sau administrative ulterioare privitoare la imobil.

Fără temei se afirmă de către unii recurenţi şi că instanţa de apel ar fi modificat fundamentul juridic al cererii deduse judecăţii de către reclamantă, zicându-se că şi-ar fi motivat decizia prin raportare la dispoziţii legale străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, referirile la unele dispoziţii legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 nu au, în contextul juridic al procesului, semnificaţia unei deplasări a cauzei cererii reclamanţilor către un alt temei juridic decât acela pe care reclamantele l-au invocat. Este de observat, sub acest aspect, că prezenta pricină este una complexă, starea de fapt pe care instanţa de apel a considerat-o, pe bună dreptate, utilă presupunând observarea inclusiv a faptului că reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului inclusiv pe calea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, iar nu doar prin intermediul unei acţiuni în justiţie formulate potrivit dreptului comun.

În asemenea circumstanţe, referirea la unele dispoziţii legale nu doar pertinente, ci şi relevante pentru o mai bună înţelegere a situaţiei juridice a imobilelor în litigiu şi, prin derivaţie, a soartei juridice a contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate reclamantele o solicită nu are semnificaţia unei modificări a cauzei cererii de chemare în judecată, pe care instanţa de apel ar fi dispus-o în mod nelegal, ci doar valoarea unei necesare explicitări a situaţiei juridice de interes în cauză.

Tot aici, arată Înalta Curte şi că din examinarea întregii motivări a deciziei date în apel rezultă cu îndestulătoare claritate că în ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate la datele de 30.03.1999 şi 18.05.1999 cauza de nulitate reţinută, fundamental, de instanţa de apel este reprezentată de inexistenţa unui drept de proprietate asupra imobilului în patrimoniul SC C. SA Constanţa (cu corolarul că aceasta nu putea transmite cumpărătorilor mai mult decât ea însăşi avea în patrimoniu:

"nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet") conjugată cu lipsa bunei credinţe a părţilor contractante la încheierea contractelor.

Rezultă, deci, că în ce priveşte aceste două contracte referirea la unele dispoziţii cuprinse în Legea nr. 10/2001 este conjuncturală şi de simplă oportunitate, fără a valora cauză de nulitate autonomă şi, prin ea însăşi, suficientă.

În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18.08.2003, cu privire la acesta înseşi reclamatele au precizat prin cererea de chemare în judecată că nulitatea lui se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 9 şi 20 din Legea nr. 10/2001, astfel că, sub acest aspect, ne aflăm în faţa unei cauze a cererii stabilite, în baza principiului disponibilităţii, de către reclamante, instanţa fiind ţinută să le respecte opţiunea.

Oricum, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu are în vedere, atunci când se referă la greşita schimbare de către instanţă a naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, eventuala schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci interpretarea corectă a actului juridic substanţial (contract, act juridic unilateral etc.) pe care pretenţiile sau apărările părţilor se întemeiază, iar nu modificarea în plan procesual şi în legătură cu limitele învestirii instanţei prin voinţa reclamantului a cauzei cererii de chemare în judecată.

Conchide, deci, Înalta Curte că şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

Recurenţii greşesc şi atunci când critică decizia cu privire la faptul că instanţa de apel a reţinut existenţa relei-credinţe a părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, înţelegerea conceptului de bună-credinţă trebuie să aibă ca principal reper prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ. 1864, potrivit cărora "buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".

Extrapolând, însă respectând cu fidelitate spiritul şi intenţia reglementării, rezultă că cel care dobândeşte un imobil poate fi considerat de bună-credinţă numai atunci când în mod sincer şi onest, în afara oricărei rezerve rezultate din fapte care, în concret, i-ar fi putut schimba convingerea, a considerat că acela de la care a dobândit avea toate calităţile cerute de lege pentru a putea fi considerat un proprietar desăvârşit.

Buna-credinţă nu trebuie să însemne, însă, pentru dobânditor, pasivitate şi inacţiune, acesta având obligaţia de a avea un comportament diligent, deci activ, fiind dator să încerce, în mod rezonabil, obţinerea de informaţii utile pentru stabilirea situaţiei juridice a imobilului şi pentru determinarea calităţilor cerute de lege înstrăinătorului pentru ca acesta să poată, în mod valabil, transmite proprietatea.

Or, în cauză instanţa de apel a procedat la o pertinentă şi utilă analiză a circumstanţelor în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare litigioase, fiind în drept să tragă concluzia că dobânditorii nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor.

Într-adevăr, faptul că pârâtul G. avea, la data vânzării, atât calitatea de acţionar şi administrator al vânzătoarei SC D. SRL, cât şi calitatea de asociat al cumpărătoarei SC D. SRL, îl punea în situaţia de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului în litigiu, deci inclusiv faptul că acesta făcea obiectul unei acţiuni în revendicare deja existente pe rolul instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, corect a apreciat instanţa de apel că nu ar putea fi reţinută buna-credinţă a cumpărătoarei SC C. SA, aceasta cunoscând, prin intermediul asociatului său, că dreptul de proprietate pretins de SC C. SA este contestat de către reclamante.

Tot astfel, cumpărătoarea a cunoscut sau putea cunoaşte modalitatea în care imobilul a fost transmis către SC M. SA Constanţa la data de 01 februarie 1991, în sensul transmiterii unui drept de administrare, iar nu a unuia de proprietate.

Tot astfel, au fost sau puteau fi cunoscute aspectele privitoare la nemenţionarea imobilului în litigiu în listele anexe ce făceau parte integrantă din Decizia nr. 124/12.02.1991 a Prefecturii judeţului Constanţa, ceea ce, de asemenea, constituia un fapt care, în mod distinct, era de natură a naşte în mod rezonabil suspiciuni cu privire la validitatea transmisiunii.

Corect a apreciat instanţa de apel că nu ar putea fi reţinută nici buna-credinţă a cumpărătorului E., în condiţiile în care acesta era tatăl pârâtului G., iar contractul dintre SC D. SRL şi E. s-a încheiat la mai puţin de două luni de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între SC C. SA şi SC D. SRL

Or, în aceste circumstanţe, vânzarea către E. putea fi, într-adevăr, înţeleasă ca reprezentând o operaţiune speculativă menită să zădărnicească acţiunea în revendicare deja iniţiată de reclamante.

Sunt pe deplin corecte şi aserţiunile instanţei de apel privitoare la lipsa de bună-credinţă a cumpărătoarei F., mama pârâtului G., Înalta Curte apreciind ca just raţionamentul juridic de care instanţa s-a prevalat, în condiţiile în care cumpărătoarea F. a cunoscut sau putea cu moderate diligenţe cunoaşte întregul regim juridic al imobilului, atât în planul condiţiilor de dobândire a imobilului de către vânzătoare, cât şi sub aspectul existenţei unei acţiuni în revendicare prin care reclamantele tindeau la redobândirea imobilului.

În ce priveşte motivul de recurs prin care se afirmă că până în anul 2018 pârâţii nu au avut cunoştinţă despre existenţa unei notificări formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind notificaţi anterior de către acestea, şi acesta este nefondat.

Are în vedere Înalta Curte că în sarcina reclamantelor nu exista, din punct de vedere legal, o astfel de obligaţie, cu atât mai mult cu cât cererea lor de restituire fusese adresată unei autorităţi statale (Primăria municipiului Constanţa) căreia orice persoană interesată de cumpărarea imobilului ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 i se putea adresa pentru a obţine informaţii cu privire la existenţa unei eventuale solicitări de retrocedare. O asemenea posibilitate avea şi cumpărătoarea F., intenţia fermă şi sinceră de a obţine informaţii de această natură constituind un reper semnificativ în stabilirea, din această perspectivă, a bunei-credinţe a cumpărătoarei.

Tot astfel, nici unitatea administrativ-teritorială căreia i se adresase notificarea nu avea obligaţia de a-i informa din oficiu pe pârâţi (ori doar pe unii dintre aceştia) cu privire la existenţa notificării, diligenţa trebuind să aparţină dobânditorului imobilului.

În ce priveşte motivul de recurs prin care se afirmă că dispoziţiile art. 5 al art. 20 din Legea nr. 10/2001 ("Sub sancţiunea nulităţii absolute până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi") au fost introduse abia prin Legea nr. 247/2005, deci ulterior încheierii, la data de 19.08.2003, a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC C. SA şi F., Înalta Curte reţine că această susţinere este corectă.

În acelaşi timp însă trebuie avut în vedere că, privitor la acest contract, reclamantele nu au invocat ca temei al nulităţii prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci, generic, art. 20 din lege alături de art. 9, afirmând că aceste prevederi legale "instituie o indisponibilizare a imobilelor preluate abuziv".

Or, art. 20 din Legea nr. 10/2001 prevedea prin alin. (1), încă anterior datei de 19.08.2003, că "(1) Imobilele - terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".

Aceste dispoziţii legale erau concordante cu cele ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi ele invocate de reclamante, care la data de 19.08.2003 prevedeau că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".

Este vorba, aşadar, despre dispoziţii legale care, reiterând principiul deja enunţat în art. 1 alin. (1) al legii, consacră regula potrivit căreia în vederea realizării cât mai depline a scopului reparatoriu urmărit de legiuitor, restituirea în natură trebuie să fie dispusă ori de câte ori aceasta apare ca posibilă.

Astfel fiind, este firesc a considera că orice înstrăinare către un terţ a unui bun cu privire la care fostul proprietar sau moştenitorii lui solicită restituirea în natură în condiţiile legii speciale să nu fie îngăduită de lege, căci prin aceasta restituirea ajunge să devină mai dificilă ori, după circumstanţe, chiar imposibilă.

Prin urmare, regula impusă prin evocatele dispoziţii legale, aceea a restituirii în natură către foştii proprietari ori moştenitorii lor a imobilelor preluate abuziv de către stat, implica, încă anterior introducerii prin Legea nr. 247/2005 a dispoziţiilor care, în prezent, corespund alin. (5) al legii, şi consecinţa că îndeplinirea loială, cu bună-credinţă, a obligaţiei de restituire în natură de către entităţile deţinătoare făcea necesar a nu se înstrăina, mai înainte de soluţionarea cererilor de retrocedare, imobilele cu privire la care asemenea cereri au fost formulate.

În caz contrar, s-ar tinde la nesocotirea scopului urmărit de lege, iar sancţiunea nesocotirii legii nu poate fi decât aceea a nulităţii actelor juridice încheiate în contra voinţei legiuitorului, ştiut fiind că nulităţile pot fi şi virtuale, iar nu doar exprese.

De aici, concluzia că invocarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 în conţinutul lor în vigoare la data de 19.08.2003, era suficientă ca temei al nulităţii, chiar şi în lipsa unui text legal precum acela care, introdus prin Legea nr. 247/2005, avea să corespundă alin. (5) al art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Nu poate fi considerat întemeiat nici motivul de recurs privitor la efectele în cauza de faţă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul prevalenţei legii speciale, căci prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se referă într-adevăr la sancţiunea nulităţii, însă în ce priveşte cauza concretă de nulitate rezultată din nerespectarea unor dispoziţii ale legii sunt de avut în vedere, în concret, acele dispoziţii normative care, fiind încălcate la momentul încheierii contractului, se constituie, urmare a nerespectării lor, în cauză de nulitate a respectivului contract.

Prin urmare, nu era necesar ca reclamantele să indice în mod expres şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 ca temei al nulităţii.

Cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt de natură a conduce, în prezentul proces, la concluzia că acţiunea reclamantelor ar trebui respinsă ca inadmisibilă, căci admiterea acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare reprezintă una dintre premizele necesare soluţionării favorabile a cererii reclamantelor de restituire în natură a imobilului.

De altfel, admisibilitatea unei acţiuni în nulitatea actelor de înstrăinare este recunoscută prin chiar dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, invocate de unii dintre recurenţi.

În fine, sub aspectul calităţii procesuale active a reclamantelor în capătul de cerere în revendicare, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Chestiunea (in)existenţei în patrimoniul reclamantelor a unui drept de proprietate asupra imobilului care să se afle recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie a unităţilor administrativ-teritoriale este una ce ţine de fondul acţiunii în revendicare, fiind de esenţa acesteia, astfel că nu poate fi redusă, simplimente, la verificarea unor aspecte legate de calitatea procesuală a reclamantelor.

Instanţa de apel a arătat amplu şi convingător care sunt raţiunile pentru care reclamantele au calitate procesuală, fiind, într-adevăr, de reţinut că atâta vreme cât antecesorul lor a avut calitatea de proprietar al imobilului preluat abuziv, iar ele au solicitat restituirea imobilului atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale, au calitate procesuală.

Faţă de toate cele de mai sus, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţi.

În legătură cu recursul declarat de reclamantele B. şi A.:

Contrar celor afirmate de recurente, hotărârea instanţei de apel este clară, coerenta şi întemeiată pe o argumentaţie în fapt şi drept logică şi corectă juridic, neputându-se reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii.

Ceea ce instanţa de apel a reţinut în mod consecvent este că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea autorului reclamantelor, K., şi că de la acesta a fost preluat de către stat. Lipseşte, însă, orice statuare prin care să se recunoască existenţa în prezent, în patrimoniul reclamantelor, a unui drept de proprietate asupra imobilului, astfel încât să se poată considera că în virtutea acestui fapt cererea în revendicare ar fi admisibilă.

Este de observat, sub acest aspect,că instanţa de apel a menţionat, între altele, că nu este "(...) necesar ca în procesul de faţă să se analizeze, pe larg, chestiunea îndreptăţirii reclamantelor la retrocedarea imobilului" din hotărâre), lipsind orice referire la împrejurarea că dreptul de proprietate ce i-a aparţinut lui K. ar fi continuat să existe în mod valabil în patrimoniul reclamantelor ori că li s-ar fi transmis acestora pe care succesorală.

Dimpotrivă, întreaga argumentaţie a instanţei de apel evidenţiază că redobândirea de către reclamante a imobilului, inclusiv sub aspectul restabilirii dreptului de proprietate, face obiectul a două demersuri legale iniţiate de acestea, respectiv notificarea Primăriei municipiului Constanţa în anul 2001, conform Legii nr. 10/2001, precum şi acţiunea în justiţie potrivit dreptului comun care face obiectul dosarului nr. x/1998, aflat pe rolul Judecătoriei Călăraşi.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 480, 654, 650, 688 C. civ. 1864, precum şi principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil.

Instanţa de apel a stabilit, într-adevăr, că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui K., antecesorul reclamantelor, fiind preluat de către stat de la acesta.

Eventualul caracter abuziv, fără titlu, al preluării nu are însă, prin el însuşi, consecinţa că dreptul de proprietate ce i-a aparţinut lui K. s-a transmis prin moştenire către succesoarele sale şi că acestea, simplamente, l-ar avea în proprietate, ca desăvârşite titulare ale lui.

O asemenea concluzie ar fi fost posibilă doar dacă, de lege lata, ar exista o dispoziţie legală care să afirme că o asemenea perpetuare a dreptului este posibilă, acordându-i efecte juridice depline. Or, examinarea reglementărilor legale ulterioare anului 1989 şi, cu deosebire, a actelor normative cu caracter reparatoriu privitoare la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă atestă, cu îndestulătoare claritate, că pentru redobândirea de către foştii proprietari sau moştenitorii lor a unor astfel de imobile (inclusiv în planul recunoaşterii unui drept de proprietate în favoarea acestora) este necesară iniţierea şi parcurgerea în condiţiile stabilite de lege, fie a procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 (ca lege specială în materie), fie, când legea îngăduie, promovarea unei acţiuni în justiţie prin care reclamantul să tindă la redobândirea imobilului, verificându-se îndreptăţirea lui la luarea unei astfel măsuri şi, după caz, recunoscându-se un drept de proprietate. Reclamantele din prezentul au iniţiat ambele demersuri, aşa cum bine a relatat instanţa de apel, ele acceptând deci că aspectele privitoare la redobândirea prerogativelor lor asupra imobilului în litigiu, precum şi recunoaşterea (stabilirea) unui drept de proprietate în favoarea lor, trebuie să facă obiectul unor verificări specifice celor două categorii de proceduri de restituire.

În ce priveşte admiterea unei cereri (acţiuni) în revendicare, este de principiu că acela care revendică trebuie să facă dovada că are calitatea de proprietar al bunului revendicat, aceasta fiind o fundamentală condiţie de admisibilitate, pe fondul ei, a unei astfel de cereri sau acţiuni. Nu este, deci, suficient ca pârâtul să stăpânească fără drept bunul revendicat, fiind necesar ca, întâi de toate, reclamantul să facă în mod convingător dovada că are calitatea de proprietar al respectivului bun.

Or, reclamantele din prezentul proces nu pot face o asemenea dovadă, aspectele privitoare la existenţa (recunoaşterea) în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu rămânând a fi verificate şi stabilite în procesul civil care face obiectul dosarului civil nr. x/1998 al Judecătoriei Călăraşi sau, după caz, în cadrul procedurii declanşate în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă, în sensul celor arătate de recurente, împrejurarea că pârâtul G. se află în posesia imobilului reprezintă o condiţie necesară în planul admisibilităţii acţiunii în revendicare, ea fiind îndeplinită, nu se găseşte însă îndeplinită, în sensul celor sus-evocate, condiţia ca în patrimoniul reclamantelor să se regăsească în prezent un drept de proprietate pe deplin cert asupra imobilului revendicat.

Se va respinge, deci, ca nefondat recursul declarat de reclamante conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâţii SC C. SA, SC D. SRL şi G., moştenitor al defunctei F., împotriva Deciziei nr. 10C din 08 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.

GGC - GV