Validity of municipal council resolution terminating real estate sale without express price restitution and evidentiary waiver in Romanian civil litigation

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2326/25.07.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Caransebeş, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3800 RON.

Prin Decizia nr. 35/14.02.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Caransebeş împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2500 RON.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul Municipiul Caransebeş, invocând nelegalitatea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi enunţând următoarele critici:

- Instanţa de apel a respins în mod greşit, pe temeiul art. 255 C. proc. civ., probatoriul propus de reprezentantul reclamantului pe considerentul că "proba nu a fost solicitată în condiţiile prevăzute de lege, prin cererea de chemare în judecată, respectiv nevoia administrării probei nu reiese din dezbateri, iar teza probatorie privind inducerea în eroare la rezilierea contractului din 2008 nu este invocată în cauză".

- Instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 36 din Legea nr. 215/2001, în aplicarea cărora singurul care avea competenţa în a stabili restituirea preţului era Consiliul local, prin hotărâre, cu toate că a constatat că în HCL nr. 357/29.11.2016 al Consiliului local al Municipiului Caransebeş nu se prevede şi restituirea preţului vânzării.

- Instanţa de apel nu a ţinut cont că voinţa exprimată a Consiliului local a fost aceea de a rezoluţiona contractul în cauză, considerând că dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ., menţionate în cuprinsul hotărârii Consiliului local, reiau soluţia legislativă din art. 969 alin. (2) C. civ. din 1864 care prevede posibilitatea revocării convenţiilor numai "prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege".

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin cererea introductivă, reclamantul a propus în probaţiune atât proba cu înscrisuri, cât şi "alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri". Din dezbateri şi chiar din înscrisurile depuse a rezultat necesitatea administrării interogatoriului administratorului societăţii pârâte (A. SRL) şi a probei testimoniale cu martorii propuşi (B. - fost jurist, C.- unul dintre cei nouă consilieri locali ce susţin inducerea în eroare), pentru a demonta şi a înlătura orice neînţelegeri ivite cu privire la voinţa Consiliului local.

Pe fondul cauzei, recurentul - reclamant a reiterat obiectul şi motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, pentru a sublinia, în esenţă, că Hotărârea nr. 357/29.11.2016 a Consiliului Local al Primăriei Caransebeş este în concordanţă cu prevederile contractului autentificat sub nr. x/21.11.2008, prevederi nemodificate prin actul adiţional încheiat între părţi, la data de 24 iulie 2015, autentificat sub nr. x/2015. În acest sens, neînceperea investiţiei în termenul stabilit şi nerealizarea acesteia în termenul stabilit conduceau la rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, în termen de treizeci de zile după o notificare prealabilă adresată cumpărătorului-pârât de către vânzătorul-reclamant, fără obligaţia vânzătorului de a restitui cumpărătorului preţul vânzării.

Or, după cum s-a arătat şi prin înscrisurile depuse în probatoriu şi ar fi rezultat şi din probele pe care recurentul intenţiona a le administra (interogatoriu şi martori), prin hotărârea Consiliului local s-a aprobat revocarea contractului încheiat cu A. SRL, însă nu şi restituirea preţului vânzării, motiv pentru care actul juridic vizat de obiectul acţiunii introductive este lovit de nulitate, conform art. 1247 C. civ.

Recurentul a reiterat, de asemenea, că doar Consiliul local avea competenţa de a stabili restituirea preţului, prin hotărâre, în aplicarea art. 36 din Legea nr. 215/2001, coroborat cu dispoziţiile art. 207 C. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 3.12.2019, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Municipiul Caransebeş prin Primar, membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 8 din cod.

Astfel, actul de procedură la care se referă primul motiv de recurs nu a fost îndeplinit de către instanţa de apel, pentru a fi evaluat sub aspectul legalităţii pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - chiar dacă din motivele de recurs ar rezulta contrariul -, drept pentru care modalitatea în care s-a răspuns motivului de apel cu acest obiect prin decizia recurată urmează a fi analizată, în limitele susţinerilor din recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, răspunzând criticilor reclamantului, a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 254 - 255 C. proc. civ. atunci când a respins probatoriul propus de reprezentantul reclamantului, pentru trei argumente, citate chiar prin motivele de recurs, respectiv: proba nu a fost solicitată în condiţiile prevăzute de lege, prin cererea de chemare în judecată; nevoia administrării probei nu reiese din dezbateri; teza probatorie privind inducerea în eroare la rezilierea contractului din 2008 nu este invocată în cauză.

Prin motivele de recurs, reclamantul s-a referit doar la două dintre cele trei argumente, fără, însă, ca susţinerile pe acest aspect să fie apte a infirma considerentele deciziei de apel.

Astfel, recurentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a propus proba cu înscrisuri, precum şi "alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri", iar necesitatea administrării interogatoriului administratorului societăţii pârâte şi a probei testimoniale ar fi rezultat din dezbateri şi chiar din înscrisurile depuse.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., probele se propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii, iar modalitatea concretă în care propunerea probelor trebuie să se regăsească în conţinutul cererii de chemare în judecată este prevăzută în art. 194 lit. e) C. proc. civ., cu referire la fiecare mijloc de probă. Reclamantul are obligaţia de a indica toate dovezile care susţin motivele cererii introductive, mai mult, când urmăreşte să-şi dovedească pretenţiile prin interogatoriul pârâtului persoană juridică, întrebările trebuie ataşate cererii de chemare în judecată, iar când se cere dovada cu martori, aceştia vor fi indicaţi nominal.

În cauză, reclamantul nu a arătat prin cererea introductivă că intenţionează să administreze interogatoriul pârâtei şi proba testimonială, în condiţiile prevăzute de lege, referirea în mod generic la "alte probe" în afara înscrisurilor nefiind corespunzătoare prin prisma exigenţelor art. 194 din cod.

Cât priveşte probele ce pot fi propuse şi în cursul procesului, prin excepţie de la regula din art. 254 alin. (1) C. proc. civ., prin motivele de recurs s-a afirmat formal că ar fi fost întrunită această ipoteză în cauză, fără a se dezvolta vreo susţinere pe acest aspect şi a se indica vreo împrejurare privind nevoia administrării probelor în discuţie reieşite din cercetarea judecătorească şi pe care partea nu o putea prevedea.

Ţinând cont şi de faptul că recurentul nu a făcut nicio referire la argumentul instanţei de apel privind obiectul probelor propuse, care nu viza cauza juridică a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, faţă de cele expuse, că, în mod corect, instanţa de apel a confirmat aplicarea de către prima instanţă a sancţiunii decăderii reclamantului din dreptul de a propune probe, pe temeiul art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dintre părţi, se constată că prin motivele de recurs s-au reiterat motivele cererii de chemare în judecată şi susţinerile formulate de reclamant în cursul procesului, fără vreo referire concretă la aprecierile instanţei de apel regăsite în decizia atacată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că actul juridic a cărui nulitate s-a solicitat a se constata în cauză, perfectat în anul 2017, reflectă o încetare prin consimţământ mutual a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/21.11.2008, în aplicarea art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege" (mutuus dissensus). Încetarea în acest mod a raporturilor juridice a avut loc independent de clauzele din contractul din 2008 referitoare la nerestituirea preţului în caz de neexecutare culpabilă de către cumpărător (pârâta) a obligaţiilor asumate.

S-a mai arătat în hotărârea recurată că hotărârea Consiliului local nr. 357/29.11.2016 prin care s-a decis revocarea contractului din anul 2008 nu face referire la neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, în schimb, menţionează explicit prevederile art. 1270 alin. (2) C. civ. şi a fost adoptată pe baza unui referat al Direcţiei Administraţie locală. În cuprinsul acestui document, s-a propus revocarea şi s-a consemnat acordul pârâtei la rezoluţiunea actului din 2008, cu condiţia restituirii preţului conform contractului.

Faţă de aceste considerente, recurentul ar fi trebuit să arate motivele pentru care era necesar ca hotărârea Consiliului local să fi prevăzut în mod expres restituirea preţului, pentru ca o asemenea clauză să figureze în contractul din anul 2017, în condiţiile în care acea hotărâre nu face nicio referire la clauzele contractului din anul 2008, în schimb, a avut la bază acordul pârâtei pentru desfiinţarea acelui contract cu condiţia restituirii preţului achitat în anul 2008.

Ţinând cont de împrejurarea că actul juridic unilateral al pârâtei a fost comunicat reclamantului ca urmare a exprimării intenţiei acestuia de încetare a contractului din 2008, motivele de recurs ar fi trebuit să arate şi argumentele pentru care hotărârea Consiliului local nu ar fi materializat acordul de voinţă al părţilor în sensul desfiinţării retroactive, iar recurentul asimilează absenţa unei dispoziţii exprese în cuprinsul hotărârii autorităţii deliberative cu intenţia ca desfiinţarea contractului din 2008 să aibă loc independent de contextul adoptării hotărârii, arătat anterior.

Niciuna dintre criticile de mai sus nu a fost inserată în motivarea recursului, iar nici simpla reiterare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 215/2001, ce prevede atribuţiile Consiliul local, precum şi a prevederilor art. 207 C. civ., referitoare la modul de desfăşurare, sub sancţiunea nulităţii, a activităţilor autorizate în cazul unei persoane juridice, nu reprezintă o critică de nelegalitate, cât timp nu au fost combătute aprecierile instanţei de apel pe acest aspect. Prin decizia recurată, s-a arătat că dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001 nu au fost încălcate, din moment ce o hotărâre a Consiliului local a fost adoptată, iar aceasta nu trebuia să prevadă explicit restituirea preţului, faţă de conţinutul său şi de contextul adoptării sale.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu relevă vreo critică de nelegalitate a deciziei atacate, posibil a fi încadrate în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci tind, de fapt, la evocarea fondului de către instanţa de recurs. Or, atare finalitate nu este compatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar în calea extraordinară de atac, circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei, iar nu a temeiniciei acesteia, sub aspectul situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant Municipiul Caransebeş va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON către intimata-pârâtă SC A. SRL, conform facturii seria x nr. x din 11.06.2019 şi chitanţei seria x nr. x din 12.06.2019 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Caransebeş prin Primar împotriva Deciziei nr. 35 din data de 14 februarie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Municipiul Caransebeş prin Primar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON către intimata-pârâtă SC A. SRL

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2020.

GGC - GV