Donation contracts held inopposable to creditor; costs denial quashed and remanded for adversarial hearing.

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 14 mai 2014, S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu B., C., D. şi E., în principal, în temeiul art. 1562 şi următ. C. civ., declararea inopozabilităţii faţă de reclamantă a contractelor de donaţie frauduloase indicate, încheiate de pârâţi în dauna creditorilor lui B., iar în subsidiar, în temeiul art. 1238 alin. (2) raportat la art. 1246 alin. (1) şi art. 1250 C. civ., constatarea nulităţii absolute, pentru cauză ilicită, a contractelor de donaţie menţionate şi, în consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestor acte juridice.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 1.113 din 7 octombrie 2016, a admis, în parte, acţiunea. A declarat inopozabile faţă de reclamantă şi în limita creanţei izvorâte din contractul de credit nr. x/2007, contractele de donaţie autentificate sub nr. x/2012, y/2012, z/2012, w/2012, t/2012, s/2012, q/2012, r/2012, în ceea ce priveşte cota devălmaşă deţinută de pârâtul-debitor B. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea faţă de pârâta C. I-a obligat pe pârâţii B., D. şi E. la cheltuieli judiciare faţă de reclamantă în sumă de 97.848,74 RON.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 1.129 din 2 noiembrie 2018, prin care s-a respins, excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, ca nefondată. S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B., D. şi E. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.A. şi intimata - pârâtă C. S-a respins cererea intimatei S.C. A. S.A. de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta şi pârâţii.

Prin motivele circumscrise pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., F. S.A. (fostă A. SA) a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei şi a încheierii din 19 octombrie 2018 şi casarea, în parte, a celor două hotărâri, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a capătului accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată.

A susţinut că instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii în modalitatea prevăzută de art. 14 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., precum şi regulile de procedură privitoare la limitele reprezentării reglementate la art. 81 din cod.

A arătat că instanţa a calificat în mod eronat menţiunea reprezentantului său cu privire la solicitarea cheltuielilor pe cale separată ca fiind o renunţare în sensul art. 81 C. proc. civ.

În faţa unei astfel de manifestări, în opinia recurentei, instanţa era în primul rând datoare să pună în discuţia părţilor calificarea poziţiei F., precum şi eventuala necesitate a unor formalităţi suplimentare.

Or, în speţă, curtea de apel, a luat pur şi simplu act de precizarea orală făcută în cadrul dezbaterilor, fără a semnala vreun viciu al acestei manifestări de voinţă.

Distinct de acestea, recurenta a opinat că din analiza prevederilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ., cererea privitoare la obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată nu are natura unui act de dispoziţie în sensul textului de lege, prin urmare nici renunţarea la o atare solicitare neimpunând un mandat special.

Sub un al doilea aspect, recurenta a susţinut că instanţa a interpretat greşit textul legal, apreciind că sfera drepturilor acordate de reclamantă apărătorilor săi, prin contractul de asistenţă juridică, este insuficientă, hotărârea atacată fiind de un formalism excesiv.

Chiar dacă s-ar aprecia că este vorba de un act de dispoziţie, iar nu de o simplă cerere făcută în cadrul procesului, mandatul acordat apărătorului, ce presupune realizarea oricăror acte de procedură, este pe deplin suficient.

Referitor la incidenţa motivului prevăzut la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea prevederilor art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 1349 - 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În concret, recurenta a susţinut că instanţa i-a refuzat nepermis dreptul la acţiune, constând în posibilitatea deducerii eventualelor cheltuieli ocazionate de judecarea apelului pe cale separată într-un proces distinct pe temeiul culpei procesuale constând în respingerea apelului, respectiv al răspunderii civile delictuale.

A mai arătat că în speţă nu a înţeles să solicite cheltuielile în cadrul apelului promovat nedepunând nici dovezile privitoare la realizarea acestora până la închiderea dezbaterilor, iar în acest context, instanţa nu putea să verifice cererea sub aspectul temeiniciei.

Prin motivele circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., B., D. şi E. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, admiterea excepţiei lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care excepţia nu va fi găsită întemeiată, respingerea cererii.

Au arătat că excepţia este una de fond, peremptorie, absolută, astfel încât invocarea ei la respectivul moment procesual a fost făcută cu respectarea C. proc. civ., atât din punctul de vedere la termenului cât şi al stadiului procesual cu trimitere la art. 247 din cod.

Au susţinut că în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii, prin care se solicită inopozabilitatea sau nulitatea contractelor de donaţie, ulterior dării în plată, nu se aduce niciun folos practic intimatei, deoarece prin pronunţarea unei asemenea soluţii, imobilele nu s-ar aduce în patrimoniul recurenţilor.

Instanţa de apel a analizat excepţia lipsei de interes din perspectiva art. 33 coroborat cu art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., dar nu a reţinut corect situaţia factuală, toate probele administrate în cauză conducând la concluzia că interesul (folosul practic urmărit de creditoare) nu mai este actual.

Au mai arătat că din contractele de dare în plată a reieşit că valoarea imobilelor a fost mai mică decât valoarea creanţei din contractele de împrumut şi de ipotecă, astfel încât terţii dobânditori mai au drept de creanţă asupra donatoarelor pentru diferenţa de sumă neacoperită.

În opinia recurenţilor, această situaţie de fapt are relevanţă tot în admiterea excepţiei lipsei de interes deoarece în urma dării în plată au rămas sume de bani din care intimata - reclamantă îşi poate îndestula creanţa, nejustificând interesul.

Recurenţii au susţinut încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor privind caracterul devolutiv al apelului.

Astfel, deşi a reţinut că respectivele contacte de dare în plată au fost încheiate la aproape un an de la data formulării motivelor de apel, a admis aceste înscrisuri ca probe, dar nu a stabilit corect situaţia de fapt, încălcând art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii au precizat că administrarea corectă a respectivelor înscrisuri dovedea că acţiunea pauliană nu poate fi admisă, aceasta fiind un mijloc de conservare şi nu de realizare efectivă a debitului.

În opinia recurenţilor, nu a fost corect reţinută nici situaţia de fapt asupra stării de insolvabilitate a apelanţilor şi nici existenţa fraudei debitorului, instanţa constatând greşit faptul că respectivele contracte de donaţie au fost încheiate în scopul diminuării patrimoniului.

Aspectul diminuării patrimoniului trebuia analizat la momentul încheierii actelor şi nu ulterior, în condiţiile în care dificultăţile de rambursare au apărut la abia un an de la data semnării contratelor de donaţie şi acestea nu s-au produs ca urmare a relei lor credinţe ci din faptul că banca a transformat creditul din euro în CHF urmat de creşterea explozivă a valorii francului.

La data încheierii actelor niciunul dintre donatari nu a fost declarat insolvabil în condiţiile art. 12 C. civ., sub acest aspect condiţia prejudiciului nefiind îndeplinită.

Debitorul creditoarei A. era G. S.R.L., recurentul având calitatea de garant, iar la data încheierii contractelor de donaţie, creditorul nu era scadent, astfel că nu a primit nicio notificare cu privire la întârzierea de plăţi sau la declararea anticipată a creditului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurenţii - pârâţi s-a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reclamantei.

Prin întâmpinarea recurentei - reclamante s-a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului pârâţilor, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea nulităţii recursului, s-a arătat că deşi unicul motiv de recurs de care s-au prevalat pârâţii este cel subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în cadrul criticilor privind greşita respingere a lipsei de interes se reproşează instanţei nereţinerea corectă a situaţiei factuale, care nu poate constitui motiv de nelegalitate.

Tot aşa, s-a reproşat instanţei încălcarea caracterului devolutiv al apelului, respectiv a unor norme de procedură, afirmându-se nemijlocit că instanţa nu a stabilit corect situaţia de fapt, încălcând art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, sub un al treilea aspect s-a criticat greşita reţinere a stării de insolvabilitate a donatorului, respectiv a existenţei fraudei acestuia, astfel încât toate argumentele tind către dovedirea netemeiniciei unor aspecte din decizia atacată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1.129 din 2 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori, şi s-a constatat, în ce priveşte recursul declarat de pârâţi împotriva aceleiaşi decizii, că nu există unanimitate referitor la încadrarea criticilor în motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., acordându-se termen de judecată în şedinţă publică la data de 15 ianuarie 2020, cu citare părţi, pentru dezbaterea acestui aspect, iar în subsidiar, asupra fondului recursului.

La termenul de judecată din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., a declarat admisibil, în principiu, recursul declarat de pârâţi, apreciind că în memoriul de recurs există critici care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 din cod, deşi se regăsesc şi critici de netemeinicie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de pârâţii D., B. şi E., Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că statuând cu privire la nulitatea recursului pentru nemotivare, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că o atare sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pe cale de consecinţă, indicarea greşită a motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea, revenind instanţei de recurs sarcina de a le subsuma motivului de casare prevăzut de norma de drept menţionată.

Verificând criticile de nelegalitate, astfel cum acestea au fost dezvoltate de pârâţii D., B. şi E., Înalta Curte constată că pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât pârâţii pretind că au fost încălcate regulile de procedură care guvernează judecata în apel, apreciind că, în raport de înscrisurile noi administrate cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. în această fază procesuală (actele de dare în plată), instanţa de apel avea obligaţia de a reevalua situaţia de fapt, cu consecinţa respingerii cererii deduse judecăţii pentru lipsa interesului, justificat de împrejurarea că reclamanta nu mai poate executa bunurile de la pârâte ca urmare a faptului că nu se mai găsesc în patrimoniul acestora, deoarece le-au înstrăinat, împrejurare de fapt apreciată a fi, totodată, şi o condiţie de exerciţiu ale acţiunii pauliene care, neîndeplinită fiind, impunea aceeaşi soluţie.

Apreciază pârâţii că soluţiei de respingere a cererii deduse judecăţii pentru motivele mai sus arătate nu i se puteau opune limitele efectului devolutiv al apelului, statuate prin dispoziţiile art. 477 şi urm. C. proc. civ., astfel cum eronat s-a reţinut prin hotărârea recurată.

Analizând această critică de nelegalitate, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

În drept, interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii în justiţie, este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câştigării procesului.

Cercetarea existenţei interesului de a acţiona se impune a fi realizată pe tot parcursul judecăţii, dat fiind faptul că astfel se poate stabili dacă reclamantul a formulat cu adevărat o cerere temeinică, prin intermediul căreia urmăreşte realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim sau, dimpotrivă, o cerere lipsită de un interes real şi realizabil.

În cazul acţiunii pauliene, acţiune ce face obiectul prezentului proces, interesul creditorului reclamant este reprezentat de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta, debitorul, i-o datorează.

Aceasta, întrucât, urmarea admiterii acţiunii revocatorii, actul de înstrăinare a bunului dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca şi cum acesta n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului şi având dreptul de a fi plătit din preţul acestuia [art. 1565 alin. (1) C. civ.].

Dacă terţul dobânditor, între data dobândirii bunului şi data pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii, a înstrăinat la rându-i respectivul bun, creditorul este cel care are a stabili cu privire la modalitatea în care urmează să acţioneze cu privire la această chestiune.

Această împrejurare de fapt, înstrăinarea de către terţ a bunului între data dobândirii şi data pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii, nu pune însă în discuţie lipsa de interes a creditorului în promovarea acţiunii revocatorii împotriva debitorului său şi a terţului dobânditor şi cu atât mai puţin nu constituie un fine de neprimire al acţiunii pauliene.

Totodată, statuând prin dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la efectul devolutiv al apelului (potrivit căruia: Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.), legiuitorul a stabilit, în acelaşi cod, şi limitele devoluţiunii prin dispoziţiile art. 477 (Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat) şi art. 478 (Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă).

În cauză prezintă relevanţă dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 478 C. proc. civ. care prevăd următoarele: Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi, respectiv: Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

În speţa supusă analizei, astfel cum arată şi pârâţii, înscrisurile noi de care au înţeles să se folosească în faţa instanţei de apel nu au fost indicate în motivarea apelului, cerinţă impusă de dispoziţia legală menţionată, întrucât nu existau la acel moment, 20 iunie 2017, ele fiind întocmite de pârâtele D. şi E. ulterior declarării apelului, la 10 noiembrie 2017 şi, respectiv, la 16 mai 2018.

Împrejurarea că respectivele înscrisuri au fost administrate la judecata în apel nu împiedica însă instanţa de apel să le analizeze şi să statueze că valorificarea lor de către pârâţi ca mijloace de probă direct în apel în susţinerea apărării potrivit căreia cererea dedusă judecăţii nu putea fi primită în raport de conţinutul noilor înscrisuri, ar echivala cu depăşirea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

De altminteri, împrejurarea de fapt relevată de respectivele înscrisuri (faptul că imobilele nu se mai află în patrimoniul pârâtelor D. şi E.) nu era de natură să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt a litigiului din perspectiva raportului juridic dedus judecăţii, având ca obiect acţiunea revocatorie formulată de reclamanta creditoare împotriva debitorului său şi a terţilor dobânditori ai bunurilor de la acest debitor şi, contrar susţinerilor părţii pârâte, nu reprezintă o condiţie a cărei neîndeplinire să împiedice exerciţiul acţiunii deduse judecăţii ori finalizarea procesul pendinte.

Această împrejurare de fapt, înstrăinarea de către pârâtele D. şi E. a imobilelor pe parcursul procesului, poate determina analizarea consecinţelor respectivelor acte de înstrăinare asupra drepturilor creditoarei reclamante în ceea ce priveşte imobilele pe care intenţiona să le urmărească în cazul admiterii definitive a acţiunii revocatorii, analiză care însă se poate realiza doar la cererea acestei părţi, care justifică interes din această perspectivă, şi într-un cadru procesual adecvat, care presupune chemarea în proces a tuturor părţilor interesate.

În procesul pendinte, contrar susţinerilor pârâţilor, reclamanta justifică, în continuare, un interes actual în conservarea patrimoniului debitorului său, B., cât timp creanţa sa, a cărei existenţa este neîndoielnică, fiind certă, lichidă şi exigibilă, nu a fost plătită de debitor, adică un interes actual în finalizarea acţiunii revocatorii îndreptate împotriva debitorului său şi a pârâtelor, care cu intenţie şi în frauda intereselor sale, au încheiat contractele de donaţie ce au avut ca efect diminuarea patrimoniului cu care debitorul garanta executarea.

Aşa fiind, pentru considerentele menţionate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte găseşte a fi nefondată critica formulată de pârâţi împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra excepţiei lipsei de interes.

Cât priveşte celelalte critici, prin care pârâţi invocă greşita stabilire a situaţie de fapt de către judecătorii fondului, cu consecinţa statuării eronate asupra momentului diminuării patrimoniului debitorului, a existenţei stării de insolvabilitate şi a fraudei, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile şi şi-au format convingerea asupra temeiniciei cererii revocatorii deduse judecăţii, iar nu critici de nelegalitate în înţelesul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Aceste chestiuni de fapt sunt date în competenţa exclusivă a instanţelor de fond şi ele nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs deoarece, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de pârâţii D., B. şi E., ca nefondat.

Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 14 alin. (4) C. proc. civ. prevăd dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.

La rândul ei, instanţa este obligată să supună dezbaterii toate împrejurările de fapt sau de drept invocate de părţi în cadrul şedinţelor de judecată, cu respectarea principiului publicităţii (prevăzut de art. 17 C. proc. civ.), întrucât, potrivit alin. (6) al art. 14 C. proc. civ., aceasta urmează să-şi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Omisiunea punerii în dezbatere publică a unora dintre chestiunile litigioase, cum ar fi: existenţa unei cereri accesorii valabil formulate, limitele mandatului reprezentantului convenţional al uneia dintre părţi, existenţa sau nu a unei renunţări valabil formulate la judecata uneia dintre cererile deduse judecăţii, este o omisiune esenţială care atrage nulitatea actului de procedură astfel întocmit, în condiţiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., întrucât părţile sunt puse în imposibilitate de a-şi exprima punctul de vedere şi de a formula apărări.

Cât priveşte dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este de observat că statuând că partea care pierde procesul va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, ele stabilesc, de asemenea, şi condiţia necesară pentru ca instanţa de judecată să dispună cu privire la această chestiune, anume existenţa unei cereri valabil formulate de către partea care a câştigat procesul.

Aspectele relative la limitele învestirii instanţei cu judecata cererii/cererilor accesorii având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, analizate din perspectiva posibilităţii formulării unor acte de dispoziţie de către reprezentanţii convenţionali ai părţilor în limitele mandatului conferit, nu se confundă cu dovedirea existenţei şi a cuantumului cheltuielilor de judecată, chestiuni de fond care se verifică în raport de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., ulterior statuării asupra existenţei sau nu a unei cererii valabil formulate de partea care a câştigat procesul.

Pe cale de consecinţă, aceste chestiuni de drept se impun a fi dezbătute, analizate şi soluţionate distinct prin considerentele hotărârii, ele neputând constitui deopotrivă fundamentul unei unice soluţii.

În speţă, verificând lucrările dosarului din apel, Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. S.A. a fost reprezentată în proces prin trei avocaţi ai aceleiaşi case de avocatură, care s-au legitimat cu delegaţia avocaţială seria x nr. x/2017, potrivit căreia sunt împuterniciţi să desfăşoare următoarele activităţi: redactare şi semnare întâmpinare şi orice alte acte de procedură .

Conform menţiunilor încheierii de dezbateri din data de 19 octombrie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a fost reprezentată în proces de unul dintre avocaţi care a solicitat să se ia act că nu solicită cheltuieli de judecată.

Încheierea de şedinţă menţionată nu consemnează nicio dezbatere cu privire la existenţa unei contradicţii între poziţia procesuală exprimată oral de reprezentantul convenţional al reclamantei (apreciată a fi o renunţare la judecată) şi cea consemnată de aceiaşi reprezentanţi convenţionali în întâmpinare, potrivit căreia partea reclamantă solicită cheltuieli de judecată şi nici cu privire la limitele mandatului dat de reclamantă reprezentanţilor convenţionali, din perspectiva dispoziţiilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ.

În atare condiţii, soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, justificată, pe de o parte, de împrejurarea că reprezentantul convenţional nu avea mandat de renunţare la judecata cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar, pe de altă parte, pentru lipsa dovezilor privind existenţa şi întinderea acestora, chestiuni care însă nu au făcut obiectul dezbaterilor publice consemnate în încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2018, încalcă dreptul la apărare şi contravine principiului contradictorialităţii, prevăzute de dispoziţiile art. 13 şi 14 C. proc. civ.

Acest fapt este de natură să creeze părţii reclamante o vătămare care nu poate fi acoperită, motiv pentru care actul de procedură astfel întocmit de instanţa de apel este lovit de nulitate absolută.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte argumente formulate în susţinerea acestei critici, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă şi va casa, în parte, hotărârea instanţei de apel în privinţa soluţiei date asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce priveşte această cerere.

Având în vedere soluţia de respingere a recursului declarat de pârâţii D., B. şi E., Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel.

Având în vedere motivul care a determinat admiterea recursului declarat de reclamantă şi care vizează exclusiv chestiunea cheltuielilor de judecată avansate la judecata în apel a cauzei, chestiune care prezintă un grad de dificultate redus din perspectiva conţinutul apărărilor formulate de părţile litigante, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a obliga pe pârâţi la plata doar a sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către reclamanta F. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D., B. şi E. împotriva Deciziei nr. 1.129 din 2 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de reclamanta F. S.A. (fostă A. SA) împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe asupra acestui aspect.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Obligă pe recurenţii - pârâţi la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă F. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2020.

GGC - ED