Defamation claims for moral damages and publication of judgment quashed and remanded due to appellate court's failure to address evidence exclusion

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data 19 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 290.000 RON, reprezentând daune morale cauzate reclamantului A., plata de daune morale în cuantum de 210.000 RON reprezentând daune morale cauzate reclamantei B., publicarea pe cheltuiala pârâţilor, într-un ziar de largă circulaţie, a hotărârii definitive pronunţată în prezenta cauză împreună cu dezminţiri cu privire la articolele defăimătoare ce fac obiectul prezentei acţiuni şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin Sentinţa civilă nr. 598 din 14 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva Sentinţei civile nr. 598 din 14 martie 2018 şi a încheierii din 18 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat apel reclamanţii A. şi B.

Prin Decizia civilă nr. 701A din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 598 din 14 martie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Cererea de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 701A din data de 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se raportează la nemotivarea deciziei atacate.

Cu referire la dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Avizul nr. x din 2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, recurenţii-reclamanţi susţin că o hotărâre judecătorească trebuie să fie clară şi motivată, obligaţie ce incumbă judecătorului, care trebuie să întreprindă o analiză efectivă a mijloacelor de apărare invocate de părţi şi a argumentelor acestora, motivând precis respingerea acestora, toate acestea constituindu-se într-o garanţie esenţială ce permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate.

Din acest punct de vedere, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este concordanţă cu jurisprudenţa la nivel european, prin considerarea nemotivării drept un viciu fundamental al hotărârii, ce împiedică inclusiv exercitarea controlului judecătoresc.

Într-o primă apreciere, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a omis a analiza motivele de apel referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea încheierii din 18 octombrie 2017, în condiţiile în care prima instanţă nu şi-a motivat soluţia de respingere a probei cu interogatoriul pârâtelor-intimate şi care ar fi permis conturarea atitudinii subiective a acestora referitor la articolele scrise.

Procedând în această manieră, instanţa de apel nu a respectat dreptul la un proces echitabil care are drept principale valenţe dreptul justiţiabililor de a adresa cereri instanţei şi de a prezenta argumente în susţinerea lor, instanţa având la rândul său obligaţia corelativă de a le analiza şi de a-şi motiva soluţia referitoare la acestea, motive care impun casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor cererilor reclamanţilor.

O altă apreciere ce conduce la aceeaşi concluzie este, în opinia recurenţilor-reclamanţi, faptul că instanţa de apel nu a prezentat raţionamentele logico-juridice derivate din prevederi legale incidente şi interpretări jurisprudenţiale referitor la limitele libertăţii de exprimare a jurnalistului prin raportare la dreptul reclamanţilor la viaţă privată.

Totodată, instanţa de apel în cadrul analizei sale cu privire la pretinsa bună-credinţă şi respectarea eticii şi deontologiei profesionale de către intimate a omis să analizeze criticile referitoare la faptul că informaţiile prezentate de către jurnalistă şi sursa lor nu conduc şi nu susţin aspectele prezentate drept fapte incontestabile sau din care derivă anumite caracterizări negative ale reclamanţilor. De asemenea, a ignorat faptul că jurnalista nu a respectat principiul fundamental audiatur et altera pars ce impunea acesteia obligaţia de a solicita un punct de vedere/opinie şi reclamanţilor înainte de publicarea unor informaţii referitoare la conduita şi activitatea profesională a acestora.

Susţin recurenţii-reclamanţi că nu a fost analizat de către instanţa de apel, în aprecierea conduitei intimatelor şi a modalităţii în care acestea au "respectat" etica profesională, refuzul dreptului la replică, iar informaţiile prezentate în legătură cu aşa-zisa "activitate slabă" a reclamantului prin raportare la numărul de pacienţi consultaţi anual sunt false, având în vedere prevederile Ordinului nr. 320/2007 care reglementează rolul unui şef de secţie şi faptul că acesta se ocupă de managementul respectivei secţii, iar nu în mod direct de efectuarea fişelor de observaţie ale pacienţilor.

De asemenea, nici informaţiile prezentate în legătură cu reclamanta şi o pretinsă "numire în calitate de şefă" sunt nereale prin raportare la organigrama spitalului, aspect nu a fost analizat de către instanţa de apel cu referire la pretinsa bună-credinţă a jurnalistei.

Atunci când s-a raportat la obligaţia jurnalistei de a disemina informaţii în mod real şi onest, instanţa de apel nu a avut în vedere nici faptul că informaţiile referitoare la "multitudinea de demisii" de care reclamanţii erau "acuzaţi" de producerea lor nu sunt reale.

În analiza bunei-credinţe a jurnalistei cu referire la afirmaţiile tendenţioase şi denigratoare sub aspectul activităţii reclamantului, care a fost acuzat că primeşte "beneficii nemeritate" prin raportare la o "slabă pregătire", instanţa de apel nu s-a raportat la recunoaşterea internaţională de care reclamantul se bucură şi la calitatea de speaker la importante manifestaţii ştiinţifice în domeniu.

S-a învederat de către recurenţii-reclamanţi şi caracterul nereal al informaţiile prezentate cu privire la un pretins abuz săvârşit prin internarea mamei reclamantului, prin raportare la prevederile Legii nr. 95/2006 ce recunosc dreptul fiecărui asigurat în sistemul public de sănătate de a beneficia de asistenţă medicală, mai ales în cazuri medicale extrem de grave cum era cel al mamei sale care era imobilizată la pat şi hrănită artificial, context în care instanţa de apel s-a limitat la a constata că documentele depuse de către intimate fac dovada perioadelor şi costurilor de internare.

Toate aceste împrejurări vădesc reaua-credinţă a intimatelor şi faptul că demersul jurnalistic nu este unul veritabil, nefiind însă analizate de instanţa de apel, care s-a limitat în a reţine că există probe pertinente, fără a arăta care sunt acestea.

Recurenţii-reclamanţi au adus critici deciziei atacate şi prin prisma raţionamentul instanţei de fond privitor la o pretinsă inexistenţă a prejudiciului moral şi legăturii de cauzalitate între articolele calomnioase şi acest prejudiciu, asupra cărora instanţa de apel nu s-a aplecat, deşi obligaţia de a pronunţa o hotărâre motivată impunea o asemenea analiză.

În cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a realizat o greşită interpretare şi aplicare a legii în ceea ce priveşte constatarea existenţei faptei ilicite, constând în încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamanţilor, prin raportare la exigenţele de etică şi deontologie aplicabile jurnaliştilor.

Astfel, art. 30 alin. (6) din Constituţia României prevede faptul că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine a reclamanţilor, art. 72 din C. civ. recunoaşte dreptul oricărei persoane la demnitate şi reputaţie, art. 252 din C. civ. recunoaşte dreptul persoanei la ocrotirea demnităţii şi vieţii sale private, iar art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede faptul că libertatea de exprimare comportă anumite condiţii şi limitări, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora. În aceeaşi măsură, Codul deontologic al jurnalistului impune acestuia obligaţia de a căuta să respecte şi să comunice faptele prin verificări rezonabile, de a exprima opinii doar pe o bază factuală, de a verifica în mod rezonabil informaţiile înainte de a le publica şi de a înlătura informaţiile vădit neadevărate, de a face eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate, de a respecta în redactare regulile citării astfel încât să nu denatureze mesajul şi de a prezenta faptele într-un mod imparţial.

Or, instanţa de apel s-a raportat strict la tema pretinsului demers jurnalistic afirmat de către intimate, respectiv acela privind modalitatea de cheltuire a banilor publici, interpretare care, în opinia recurenţilor-reclamanţi, este insuficientă şi fundamental greşită, obiectivul unei pretinse investigaţii jurnalistice neputând valida modalitatea în care aceasta a avut loc, respectiv prin încălcarea drepturilor patrimoniale ale recurenţilor-reclamanţi şi nerespectarea obligaţiilor de etică şi deontologie jurnalistică prin prezentarea unor informaţii trunchiate şi denigratoare, lipsite de orice suport probator.

În aprecierea existenţei unei fapte ilicite a intimatelor, instanţa de apel a considerat că interesul public privind modul în care se cheltuie banul public este suficient pentru a justifica orice acţiune din partea intimatelor, ceea ce reprezintă o vădită greşită aplicare a legii, din moment ce dreptul la liberă exprimare a jurnaliştilor nu este unul absolut, ci unul care comportă o serie de limitări şi impune acestora anumite exigenţe profesionale.

Atât din perspectiva legilor naţionale, cât şi din cea a reglementărilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu este şi nu trebuie să fie văzută ca permiţând orice fel de manifestare, ci este limitată de dreptul celorlalte persoane la respectarea demnităţii şi a vieţii private.

Au precizat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a legii prin neluare în considerarea principiului auditur et altera pars.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel, în analiza respectării de către intimate a limitelor libertăţii de exprimare şi a deontologiei profesionale, nu a avut în vedere dispoziţiile art. 2.2.3. din Codul deontologic al jurnalistului, care impun în sarcina acestuia obligaţia de a solicita un punct de vedere şi din partea recurenţilor- reclamanţi cu privire la informaţiile cuprinse în articolele criticate.

Pe de altă parte, motivarea instanţei cu privire la aprecierea prejudiciului în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă B. este rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii, în condiţiile în care a apreciat că afirmaţiile denigratoare şi nereale conţinute de articolele criticate nu sunt apte să genereze un prejudiciu nepatrimonial care este consecinţa unei fapte ilicite de denigrare în presă.

Procedând în acest mod, instanţa de apel s-a substituit recurentei-reclamante, apreciind că afirmaţii care susţin lipsa de merite profesionale, facilitarea unui post de către soţul acesteia, ocuparea abuzivă a unor spaţii în spital (în detrimentul pacienţilor şi colegilor) nu sunt apte să conducă la o afectare emoţională a acesteia.

Prin urmare, operează o greşită aplicare şi interpretare a legii referitor la condiţia privind existenţa unui prejudiciu, din moment ce existenţa sa trebuia să se raporteze strict la atitudinea subiectivă a persoanei vătămate prin articolele defăimătoare, iar nu dintr-o perspectivă personală a instanţei de apel.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din data de 22 august 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatelor, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2019, completul filtru, constatând că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. şi că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 701A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 06 februarie 2020, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 septembrie 2019, intimata-pârâtă C. a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, arătând că cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate a hotărârii atacate, ci reprezintă o preluare integrală a motivelor de apel. Totodată, s-a solicitat respingerea respingerea recursului, ca nefondat.

În opinia intimatei-pârâte, toate articolele şi cercetările jurnalistice au stat la baza realizării unei investigaţii jurnalistice ce a culminat cu redactarea unor articole.

Ca orice altă libertate socială, libertatea de exprimare presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Ca atare, în orice circumstanţă trebuie evidenţiată importanţa libertăţii de exprimare, ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei. Constituţia României apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi pe cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, ce apar pe măsura dezvoltării tehnicii şi a mijloacelor de comunicare în masă.

Or, din această perspectivă, a argumentat intimata-pârâtă că redactarea şi publicarea articolelor a fost conformă dispoziţiilor legale, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 14, art. 70, art. 75 şi art. 1353 teza iniţială din C. civ., precum şi cu respectarea art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României şi al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu precădere în exercitarea dreptului la liberă exprimare şi al libertăţii presei şi, de asemenea, în lumina dreptului publicului de a beneficia de informaţii în legătură cu chestiuni de interes general.

Cu referire la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa a admis că acesta consacră dreptul persoanei de a-şi exprima orice idee, fără ca aceasta să capete o anumită stare de convingere, chiar şi pe aceea care este de natură să şocheze sau să îi deconcerteze pe cei din jur, cu excepţia celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăţi democratice.

De asemenea, în motivarea hotărârii atacate, instanţa de apel face referire la responsabilitatea celui care îşi exercită dreptul la liberă exprimare, aşa cum este şi cazul recurenţilor-reclamanţi, de a acţiona cu bună-credinţă şi să ofere informaţii exacte şi demne de crezare.

Fundamentul afirmaţiilor intimatelor îl constituie documentele ce emană de la instituţiile statului, în acest sens fiind relevantă hotărârea pronunţată în cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, care a statuat că documentele provenind de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente".

În cauză nu sunt întrunite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte publicarea de către editura "E." a articolelor incriminate şi reprezintă exerciţiul normal al unui drept, respectiv dreptul subiectiv la libera exprimare corelativ cu dreptul la informare, consacrat de art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, intimata-pârâtă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor subiecte de interes public şi nu să afecteze imaginea recurenţilor. Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dalban contra României, în cazul presei se acceptă o expansiune a limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, iar libertatea jurnalistică include uneori recurgerea la o posibilă doză de exagerare ori chiar de provocare (Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, Lopes Gomes da Silva contra Portugaliei) din partea jurnaliştilor.

Câtă vreme nu există prejudiciu cert, obligarea intimatelor la plata daunelor morale în solidar nu este legală.

Nu există nici elementul vinovăţiei, în condiţiile în care demersul jurnalistic nu s-a realizat cu intenţia de a cauza prejudicii recurentului, ci de a aduce la cunoştinţa publicului anumite fapte care se subsumează unui interes general legitim. De asemenea, nu s-a demonstrat în cauză că atitudinea subiectivă a intimatelor ar fi fost aceea de a afecta cu intenţie şi rea-credinţă reputaţia, demnitatea şi onoarea recurenţilor.

Prin majoritatea cauzelor soluţionate, instanţa europeană a stabilit că atunci când are de protejat reputaţia altora, libertatea de exprimare trebuie să acopere idei şi informaţii dezbătute în arena politică sau în alte domenii apreciate ca fiind de interes public, în asemenea situaţii neexistând doar obligaţia de a se comunica astfel de informaţii, ci şi dreptul publicului de a le primi (cauza Sabou şi Pârcălab contra României, cauza Bjork Eiosdottis contra Islandei).

Conchizând, a susţinut că pe parcursul derulării procesului, recurenţii nu au contestat niciunul dintre înscrisurile ce au stat la baza documentarii şi ulterior la redactarea articolelor şi nici nu au dovedit îndeplinirea celor patru condiţii impuse de lege pentru atragerea răspunderii, conform art. 1357 din C. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată

Analizând recursul în condiţiile art. 499 din C. proc. civ., în raport de criticile formulate şi de exigenţele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia atacată este nemotivată, câtă vreme instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel cu referire la netemeinicia şi nelegalitatea încheierii de şedinţă din 18 octombrie 2017, sub aspectul nemotivării soluţiei de respingere a probei cu interogatoriul intimatelor-pârâte, în condiţiile în care proba cu înscrisuri şi poziţia exprimată de intimate în cadrul întâmpinării nu erau edificatoare în a contura conduita profesională a intimatelor la momentul realizării demersului jurnalistic.

Este îndeobşte cunoscut că obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., necesită stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Cum motivarea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti reprezintă o garanţie procesuală intrinsecă procesului echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din C. proc. civ., critica privind nemotivarea deciziei recurate nu poate fi disociată de aprecierea globală asupra existenţei sau nu a procesului echitabil, astfel încât instanţa de recurs apreciază că cele două aspecte invocate în susţinerea recursului au a fi analizate împreună.

Din perspectiva jurisprudenţei europene, motivarea deficitară a unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană (cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

În acest sens, părţile litigante trebuie să se convingă că judecătorul a examinat actele dosarului şi probele administrate, precum şi argumentele esenţiale invocate de acestea, iar expunerea considerentelor de drept şi de fapt pe care judecătorul şi-a întemeiat convingerea, deci expunerea raţionamentului judiciar, trebuie să-i permită părţii să aprecieze şansele de succes ale unui recurs.

În speţă, în cadrul motivului de apel referitor la nelegalitatea şi netemeinicia încheierii din 18 octombrie 2017, reclamanţii au susţinut că Tribunalul Bucureşti a respins proba cu interogatoriul intimatelor, teza probatorie fiind reprezentată de modalitatea în care acestea au înţeles să-şi exercite atribuţiile profesionale cu ocazia publicării articolelor; în opinia reclamanţilor, motivarea primei instanţe este eronată, în contextul în care nici înscrisurile depuse şi nici poziţia exprimată în cadrul întâmpinării nu erau suficiente pentru a demonstra conduita profesională a intimatelor la momentul realizării demersului jurnalistic, modalitatea în care au înţeles să-şi respecte obligaţiile de etică şi deontologie profesională.

Este de observat că, într-o redactare clară şi lipsită de orice echivoc a cererii de apel, obiectul căii de atac deduse judecăţii instanţei de prim control judiciar îl constituie - pe lângă Sentinţa civilă nr. 598/14.03.2018 - şi încheierea din 18 octombrie 2017, prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâtelor, soluţia în discuţie fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Or, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, curtea de apel nu a examinat deloc motivul de apel referitor la încheierea din 18 octombrie 2017, iar din dispozitivul deciziei lipseşte menţiunea referitoare la soluţia dată căii de atac formulate împotriva încheierii, acest din urmă act de procedură constituind, neechivoc, obiect al apelului reclamanţilor.

Drept urmare, prin omisiunea instanţei de prim control judiciar de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, criticile subsumate motivului de apel invocat, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 477 din acelaşi cod care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

De asemenea, motivarea deciziei recurate s-a făcut cu neobservarea exigenţelor care decurg din principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 şi art. 22 din C. proc. civ., care impun judecătorului obligaţia de a soluţiona litigiul în raport de toate cererile şi apărările pe care le susţin părţile din proces, de a respecta regulile de drept aplicabile litigiului şi de a stărui - prin toate mijloacele legale - pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.

Este de observat, în acest sens, că instanţa de prim control judiciar s-a rezumat în a aprecia că Tribunalul Bucureşti "a respectat cerinţele art. 264 C. proc. civ., analizând în întreg materialul probator, atât fiecare dovadă în parte, cât şi toate în ansamblul lor, scopul analizei fiind determinarea împrejurării dacă intimatele, în calitate de jurnaliste, au respectat deontologia profesională şi au acţionat cu bună-credinţă".

Or, instanţa de apel era ţinută să examineze motivul de apel invocat de către reclamanţi şi să argumenteze în ce măsură raţionamentul primei instanţe, de respingere a probei cu interogatoriul intimatelor, era sau nu unul corect.

În absenţa unei atare analize, motivarea deciziei curţii de apel nu este de natură să furnizeze reclamanţilor dovada că cererile şi mjloacele de apărare formulate în apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

Este incident, în consecinţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care are în vedere, pe lângă neregularităţile procedurale, altele decât cele prevăzute la pct. (1) - (4) ale art. 488 din C. proc. civ., şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil, cum este şi cazul principiilor disponibilităţii, al dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil.

În atare condiţii, s-a produs o vătămare recurenţilor-reclamanţi care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca părţile interesate să beneficieze de garanţia procesuală a motivării hotărârii şi de beneficiul dublului grad de jurisdicţie reglementat în această materie, soluţie care este în acord cu dispoziţiile art. 496 - 497 din C. proc. civ.

Reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., nu se mai impune analizarea criticilor subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va analiza criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sub aspectul nemotivării hotărârii, pronunţându-se asupra motivului de apel referitor la nelegalitatea şi netemeinicia încheierii din 18 octombrie 2017, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil, urmând a fi avute în vedere şi celelalte critici de nelegalitate formulate prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., faţă de soluţia adoptată şi considerentele reţinute anterior.

Cu referire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere cele statuate cu privire la motivele admiterii căii de atac (care nu vizează fondul chestiunii litigioase), Înalta Curte reţine că, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., nu pot fi acordate cheltuieli de judecată în această etapă procesuală, acestea urmând a fi avute la rejudecarea apelului.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 701A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi va casa decizia recurată, trimiţând cauza, spre rejudecarea cererii de apel, aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 701A din 17 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - GV