Recourse against dismissal of absolute nullity claims concerning lifetime annuity and property transfer chain rejected as unfounded

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună nulitatea absolută totală a "Convenţiei certificate sub nr. 1/12 ianuarie 2007 de către avocat E., încheiată între A., B. şi SCA "B. şi Asociaţii" nulitatea absolută a "Contractului de vânzare-cumpărare" cuprins în "Contractul de rentă viageră" autentificat sub nr. x de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi "F. şi G.", încheiat între A., prin mandatar C., şi SCA "B. şi Asociaţii", reprezentată de B., cu consecinţa menţinerii "Contractului de rentă viageră" nulitatea absolută a "Convenţiei de novaţiune cu schimbare de debitor" (Delegaţie perfectă) nr. 471/5.03.2009 încheiată între Societatea Civilă de Avocaţi "B., C. şi Asociaţii" (anterior numită "B. şi Asociaţii") reprezentată de B. şi C., în calitate de debitoare-delegantă, şi A., în calitate de creditoare delegatară; nulitatea absolută a "Contractului de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/05.03.2010 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi "F. şi G.", încheiat între B. şi A.; nulitatea absolută a "Convenţiei de cesiune de creanţă" autentificată sub nr. x/26.10.2012 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi "Consensus", încheiată între B., în calitate de cedent şi debitor, şi D., în calitate de creditor şi cesionar; nulitatea absolută a "Convenţiei de cesiune a creanţei" prin care D., în calitate de cedent, cedează creanţa reclamantei A. (debitor cedat) către mandatarul C.; nulitatea absolută a "Actului de adjudecare" din data de 18.11.2015, întocmit în cadrul dosarului de executare aflat pe rolul BEJ H.; obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată potrivit art. 453 din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 957 din 30 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi I., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin Decizia civilă nr. 466 A din 09 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 957/30.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, cu consecinţa desfiinţării actelor juridice în privinţa cărora a solicitat constatarea nulităţii absolute.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.) şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Sub un prim aspect, a învederat încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în condiţiile în care hotărârea atacată nu cuprinde motivarea în fapt şi în drept a soluţiei prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii, ci aspecte teoretice şi generale preluate ad literam dintr-o hotărâre distinctă, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 175 din C. proc. civ.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "studiate", adică examinate de către tribunalul sesizat. Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pune în sarcina instanţei obligaţia de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de dovezi ale părţilor.

Totodată, în lipsa cunoaşterii raţiunilor pentru care instanţa a pronunţat soluţia, exercitarea controlului judiciar nu poate fi realizată.

Din această perspectivă în doctrină s-a arătat că raţiunile pentru care este necesară motivarea hotărârii ţine de evitarea arbitrariului şi de posibilitatea efectuării controlului judiciar, precum şi de faptul că motivarea hotărârii constituie însăşi substanţa acesteia. Lipsa evidenţierii stării de fapt şi a analizei probelor administrate pentru stabilirea stării de fapt echivalează cu nemotivarea hotărârii şi face instanţei de recurs imposibilă efectuarea controlului judiciar de legalitate a hotărârii. Motivarea înseamnă, de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.

Scopul motivării este de a explica măsurile adoptate de instanţă.

Or, prin modalitatea deficitară de aplicare şi interpretare a legii, prima instanţă a încălcat obligaţia de a respecta principiile fundamentale care guvernează procesul civil, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din C. proc. civ., şi anume principiul legalităţii şi principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, instanţa avea obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa cu privire la fiecare capăt de cerere cu care a fost învestită, iar prin nerespectarea dispoziţiilor legale incidente, a încălcat principiul legalităţii ce presupune ca procesul civil să se desfăşoare în conformitate atât cu dispoziţiile legii de drept material, cât şi ale legii de drept procesual, iar judecătorului învestit cu soluţionarea unei pricini îi incumbă obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale referitoare la realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

În consecinţă, lipsa motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în vederea respingerii cererii de apel şi încălcarea principiilor care guvernează procesul civil conduc la anularea hotărârii apelate în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborate cu art. 175 din acelaşi cod.

Cu referire la convenţia încheiată de reclamantă cu intimatul-pârât şi SCA "B. şi Asociaţii", a arătat că instanţa de apel a înlăturat susţinerile acesteia în considerarea îndeplinirii cerinţei prevăzută de art. 948 alin. (3) din vechiul C. civ. şi în ipoteza în care obiectul poate fi determinat la momentul încheierii actului juridic.

Prin raportare la dispoziţiile art. 948 din C. civ., în speţă nu era îndeplinită condiţia de validitate a obiectului actului civil, anume aceea ca obiectul să fie determinat, câtă vreme nu era indicată valoarea pretinsei creanţe a intimatului-pârât B. împotriva reclamantei, ea reprezentând o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil.

Prin urmare, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a reţinut caracterul determinabil al obiectului convenţiei în lipsa unor criterii de determinare suficiente stabilite de către părţi, chiar intimatul-pârât B. desemnând aceste "datorii" cu titlu de resurse de energie alocate pro bono familiei J..

În speţă, succesiunea de acte juridice încheiate începând cu "convenţia" ce viza acordul reclamantei ca datoriile acumulate în perioada 1997-2007 către intimatul-pârât B. să fie cesionate către SCA "B. şi Asociaţii", precum şi vânzarea imobilului aparţinând acesteia către aceeaşi societate de avocatură pentru suma de 230.000 euro, denotă intenţia pârâţilor de a crea o aparenţă de legalitate.

În context, susţinerile cu privire la nulitatea absolută pentru fraudă la lege şi cauză ilicită în cazul contractului de vânzare-cumpărare cuprins în contractul de rentă viageră din 2007 sunt deopotrivă aplicabile şi în situaţia "convenţiei" din 12.01.2007.

Nu în ultimul rând, susţine recurenta-reclamantă, neoperarea cesiunii de creanţă, în lipsa plăţii preţului cesiunii, distinct de absenţa notificării debitorului cedat, determină lipsa scopului imediat, cauza obligaţiei, care "absoarbe" eroarea asupra scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicată este aceea a nulităţii absolute.

Or, fără a avea în vedere ansamblul probatoriu administrat în cauză, instanţa nu a analizat în concret motivele de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, ignorând cu desăvârşire neîndeplinirea condiţiilor esenţiale de validitate pentru fiecare dintre actele juridice în privinţa cărora a solicitat constatarea nulităţii absolute.

În aceeaşi manieră ca şi instanţa de fond, instanţa de apel nu a procedat la o apreciere concretă nici în privinţa motivului de nulitate absolută constând în frauda la lege.

Cu referire la situaţia reţinută de instanţă de apel sub aspectul sumelor pretins împrumutate recurentei-reclamante, aceasta este contrazisa de probatoriul administrat în cauză. A precizat recurenta că nici ea şi nici fiul acesteia K. nu au primit sume de bani cu titlu de împrumut de la pârâtul B., sumele de bani avansate de către intimatul-pârât fiind cele reprezentând chirie şi contravaloarea utilităţilor pentru spaţiul închiriat din Bucureşti.

De asemenea, a susţinut că nu a primit sume de bani cu titlu de împrumut nici de la numiţii L. şi M., cum în mod netemeinic a reţinut instanţa de fond fără a avea în vedere şi apărările formulate de recurenta-reclamantă în sensul că nu a garantat cu apartamentul aflat în proprietatea acesteia pentru restituirea pretinselor împrumuturi.

Pretinsul contract de împrumut, reţinut de instanţa de apel cu efect probator, denotă modalitatea de întocmire semnalată, şi anume semnătură în "alb" şi completare ulterioară a conţinutului, pe pagina a doua a înscrisului, ultimul paragraf din contract fiind aproape suprapus cu semnăturile părţilor.

În acelaşi context, nu există un număr de înregistrare pentru încheierea de atestare a datei şi conţinutului înscrisului, respectiv a calităţii părţilor, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995.

De asemenea, pe acest contract de împrumut nu este aplicată o ştampilă de atestare, iar ştampila Cabinetului Individual "N.", este aplicată pe prima pagină a înscrisului, în partea dreaptă sus, nu şi sub încheierea de atestare, unde este aplicată doar ştampila avocatului colaborator B. în condiţiile în care atestarea este efectuată de cabinetul individual de avocatură referit.

A mai arătat că în cursul anului 2000, pretinsa creanţă a fost preluată de către intimat prin două contracte de cesiune de creanţă atestate de către un avocat colaborator, ce îşi exercita profesia chiar în cadrul SCA B. şi Asociaţii, conţinutul înscrisului, data şi calitatea părţilor fiind atestate prin intermediul propriei societăţi de avocatură.

În ipoteza în care ar fi intervenit contractul de împrumut cu asigurarea reprezentării convenţionale de către intimatul B., pentru cetăţenii italieni, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data cesionării pretinsei creanţe, sub sancţiunea nulităţii absolute, nu puteau fi adjudecatari, nici direct, nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să vândă prin raportare la art. 1308 pct. 4 din C. civ.

Susţine recurenta că o situaţie similară există şi în privinţa împrumuturilor pretins contractate de către recurenta-reclamantă de la numitul O. în lunile noiembrie şi decembrie ale anului 2002 prin înscrisurile intitulate "dovadă" şi "chitanţă", primul atestat chiar de către avocatul B., în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, în aceleaşi condiţii - încheierea de atestare nu are număr de înregistrare şi nici nu este ştampilată, în discuţie fiind sumele 3.000 dolari SUA şi 5.000 dolari SUA, a căror restituire era garantată cu vânzarea aceluiaşi apartament al recurentei-reclamante către împrumutător, pretinsele împrumuturi urmând a se constitui în avans.

Cu această ocazie intimatul B. a preluat prin cesiune pretinsele creanţe, fiind încheiat contractul de cesiune de creanţă atestat prin încheierea de atestare nr. 03 din 09.03.2005 emisă de Cabinetul Individual de Avocatură P., cu neobservarea dispoziţiilor art. 1308 pct. 4 din C. civ.

Or, sub sancţiunea nulităţii absolute, nu se puteau face adjudecatari nici direct şi nici prin persoane interpuse, mandatarii ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă, intimatul B. având calitatea de reprezentant convenţional, atestând în condiţiile Legii nr. 51/1995 conţinutul pretinselor contracte de împrumut data şi calitatea părţilor, pentru ca ulterior să îşi adjudece pretinsa creanţă pe calea unei cesiuni de creanţă.

Drept urmare, această modalitate de "capitalizare" a unei pretinse datorii a recurentei-reclamante avea să devină "modus operandi" în perioada ce a urmat, demersurile fiind efectuate de către intimat cu scopul de apropriere a imobilului apartament aflat în proprietatea acesteia.

A mai arătat că urmare a relaţiei de prietenie existentă la un moment dat între părţile în litigiu, nu s-a pus problema ca recurenta-reclamantă sau familia sa să apeleze la serviciile de asistenţă juridică oferite de alţi avocaţi.

Cu toate acestea, în apărările formulate în primă instanţă intimatul-pârât B. a făcut referire la o datorie a recurentei, pretins recunoscută încă de la data de 12.07.2003, reprezentând onorariu pentru serviciile făcute familiei sale, în cuantum de 25.000 dolari SUA, consemnată olograf într-un înscris intitulat "Act adiţional la testamentul meu".

Or, singura ocazie în care a beneficiat de serviciile de asistenţă juridică ale SCA B. şi Asociaţii a fost atunci când a asigurat reprezentarea fiului recurentei în cadrul dosarului penal nr. x/2004, fără a se încheia un contract de asistenţă juridică.

A mai arătat recurenta că prin Hotărârea nr. 1 din 09.02.2007 a Adunării Generale Ordinare a Asociaţilor SCA B. şi Asociaţii s-a stabilit că B. cesiona propriei societăţi de avocatură o pretinsă creanţă de care urma a se prevala în calitate de reprezentant legal pentru achiziţionarea imobilului apartament aparţinând recurentei.

Din această perspectivă, în mod nepermis instanţa de apel a reţinut că nu prezintă relevanţă, sub aspectul valabilităţii contractului de cesiune, calitatea avocatului care a atestat actul.

A mai arătat că la data de 14.02.2007 s-a încheiat Contractul de cesiune de creanţă atestat prin încheierea nr. 15 din 14.02.2007 de Cabinetul Individual de Avocatură Q., care până la data de 30.01.2006 îşi exercitase profesia în cadrul societăţii de avocatură B. şi Asociaţii, în calitate de asociat, contract în care nu au fost cuantificate pretinsele datorii ale recurentei, preţul cesiunii fiind "negociat" de către intimaţii B. şi C. la suma de 80.000 euro, sumă de care recurenta nu a beneficiat niciodată.

În ceea ce priveşte lipsa consimţământului sub forma erorii obstacol s-a reţinut eronat că datorită pregătirii profesionale a recurentei (profesor de limba franceză), avea proprietatea termenilor uzitaţi într-o convenţie de împrumut şi, respectiv, de vânzare.

În context, instanţa de apel nu a avut în vedere modalitatea în care au intervenit convenţiile în privinţa cărora reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute, prin "capitalizarea" pretinsei creanţe convertită în preţ al unei viitoare înstrăinări, preţ al înstrăinării convertit în rentă viageră, rentă viageră achitată pe o perioadă determinată, la care reclamanta ar fi renunţat în absenţa unei contraprestaţii, în contextul intervenirii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2010.

În acelaşi sens raţionamentul instanţei de apel a vizat faptul că recurenta a renunţat la beneficiul rentei viagere în cuantum de 1.000 euro/lună, constituind preţ al înstrăinării, potrivit Contractului de rentă viageră autentificat sub nr. x de către B.N.P.A. F. şi G., pentru a plăti suma de 150.000 euro, în calitate de cumpărătoare, reprezentând preţul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2010 de către acelaşi B.N.P.A. F. şi G..

Astfel, ar fi înstrăinat fără a primi preţul integral, pârâtul B. admiţând că s-a aflat în imposibilitate de a plăti în continuare renta viageră, obligaţie asumată de către acesta prin Convenţia de novaţiune cu schimbare de debitor (delegaţie perfectă) autentificată sub nr. x din 05.03.2009 de B.N.P.A. F. şi G..

Or, instanţa de apel a reţinut în mod nefondat că dispoziţiile art. 1648 din C. civ. ce reglementează caracterul irevocabil a contractului de rentă viageră nu sunt incidente, argumentând ca părţile de comun acord au decis să pună capăt acestuia.

În context, debirentierul nu se poate elibera de obligaţia sa de a plăti rata rentei prin returnarea bunului ori a sumei primite şi nici chiar prin renunţarea la ratele de rentă pe care le-a plătit deja indiferent de durata de viaţă a credirentierului ori de beneficiile prestării rentei.

Prin raportare la dispoziţiile art. 1646 din C. civ., credirentierul poate solicita desfiinţarea contractului de rentă viageră dacă debirentierul nu oferă garanţiile prevăzute pentru plata rentei, adică le-a micşorat sau există o clauză în contract prin care acesta se desfiinţează prin neplată.

A susţinut recurenta că prin Contractul de rentă viageră autentificat sub nr. x din 02.07.2007, părţile contractante au stipulat un pact comisoriu de ultim grad, în sensul că în cazul neplăţii de către debirentieră a trei rente consecutive, la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract, acesta este reziliat de plin drept, fără somaţie, notificare sau altă formalitate de punere în întârziere şi fără cerere de chemare în judecată, iar credirentiera redevine proprietara apartamentului, debirentiera pierzând cu titlu de daune interese convenţionale sumele plătite până la acea dată.

A mai arătat că la începutul anului 2010, deşi achitase renta viageră anticipat (inclusiv pentru luna aprilie 2010), pe fondul dificultăţilor financiare întâmpinate, al imposibilităţii intimatului-pârât B. de a plăti în viitor renta viageră către recurenta-credirentier, acesta i-a propus redobândirea proprietăţii asupra apartamentului nr. x.

În speţă, cu eludarea dispoziţiilor art. 1648 din C. civ. şi contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimatul-pârât B. s-a eliberat în fapt de plata rentei viagere în sensul că nu a oferit bunul, obiect al rentei viagere, în schimbul liberării de la plata rentei, ci a procedat la înstrăinarea imobilului către credirentier, prin contract de vânzare-cumpărare, în schimbul unui preţ de 150.000 euro, care ar include, potrivit apărărilor formulate de acelaşi pârât, inclusiv ratele de rentă viageră achitate.

În plus, în considerarea perfectării contractului de vânzare-cumpărare la data de 05.03.2010, în vederea radierii dreptului la rentă viageră ce greva imobilul obiect al vânzării, recurenta-reclamantă a dat o declaraţie notarială, la solicitarea intimatului-pârât B., de renunţare la dreptul la rentă, fiind asigurată că preţul de 149.000 euro este stipulat în mod formal şi că, în fapt, aceasta nu îi datorează nimic în condiţiile în care intimatul nu ar mai fi plătit renta viageră, susţinere care în aprecierea instanţei de apel nu a prezentat relevanţă.

Or, a arătat recurenta-reclamantă, declaraţia notarială de renunţare la dreptul de a beneficia de rentă viageră nu produce efecte juridice sub aspectul încetării raportului juridic civil decurgând din contractul de rentă viageră autentificat sub nr. x din 02.07.2007, cauzele de încetare a rentei viagere fiind strict şi limitativ reglementate de lege.

De altfel, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 05.03.2010 s-a menţionat că imobilul obiect al vânzării era grevat printre alte sarcini şi de un drept de rentă viageră constituit în favoarea recurentei-reclamante.

În ceea ce priveşte succesiunea de acte juridice încheiate, recurenta-reclamantă a susţinut că nu a avut reprezentarea înstrăinării imobilului apartament nr. x.

În opinia recurentei-reclamante, eroarea obstacol - error in negotio - se raportează şi la celelalte cauze de nulitate absolută invocate prin cererea introductivă, vizând deopotrivă alte două condiţii esenţiale de validitate pentru actele juridice încheiate, reglementate de dispoziţiile art. 948 din C. civ., respectiv obiectul determinat şi cauza licită, în contextul în care prin apărările formulate în primă instanţă intimaţii-pârâţi nu au contestat niciun moment faptul că între actele juridice în privinţa cărora s-a solicitat constatarea nulităţii absolute există o strânsă legătură.

A mai arătat că pretinsele datorii necuantificate prin "Convenţia" certificată sub nr. x/12.01.2007 sunt desemnate de către pârâtul B., prin întâmpinarea formulată în cauză în faţa instanţei de fond, sub titlul de resurse "de energie alocate pro bono familiei J.".

Caracterul interdependent al actelor juridice încheiate a rezultat şi din susţinerile intimatului-pârât C., în sensul că prin Actul adiţional autentificat sub nr. x/13.06.2007 la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2007 de B.N.P.A. R., "(...) s-au stabilit condiţiile de vânzare a imobilului în cauză (...)".

Mergând pe raţionamentul avansat de către intimaţi în privinţa preţului de 80.000 euro, pretins încasat de către recurenta-reclamantă până la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare, reprezentând prin urmare datoriile necuantificate din "Convenţia" certificată sub nr. x/12.01.2007, ar fi trebuit să opereze o compensaţie convenţională.

Or, în cauza dedusă judecăţii, intimatul-pârât B. a arătat că la data de 05.03.2009 a intervenit Convenţia de novaţiune 2009 autentificată sub nr. x de B.N.P.A. F. şi G., ca urmare a retragerii acestuia din SCA B. şi Asociaţii cu referire la cesiunea de creanţă din data de 15.02.2007 ce viza preţul vânzării-cumpărării de 80.000 euro.

Pe de altă parte, prin întâmpinare, pârâtul B. a precizat că datoria necuantificată, obiect al "Convenţiei" certificată sub nr. x/12.01.2007 de către avocat E. urma să se constituie în avans la cumpărarea apartamentului nr. x, urmând a interveni şi o cesiune de creanţă, anume aceea din 15.02.2007.

Însă, datoria se constituia în avans la cumpărare, adică urma a se stinge prin compensaţie convenţională, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii, împrejurare ce rezultă atât din Convenţia de novaţiune 2009 autentificată sub nr. x de B.N.P.A. F. şi G., cât şi din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 2010.

În speţă, a mai arătat recurenta-reclamantă că prin încheierea unui contract de rentă viageră cu titlu gratuit, în condiţiile instituirii pârâtului B. în calitate de legatar universal, adevărata voinţă a acesteia a fost de a-şi asigura un trai decent în considerarea vârstei înaintate, prin încasarea lunară a unei sume de bani cu titlu de rentă viageră.

Un argument suplimentar în susţinerea voinţei reale interne a recurentei l-a constituit şi împrejurarea că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2010, prin care redobândea proprietatea apartamentului nr. x, din imobilul situat în Bucureşti, de la pârâtul B., recurenta figura deja cu domiciliul la aceeaşi adresă.

Or, cauza de nulitate determinată de existenţa unei erori asupra naturii actului, error in negotio, subzistă, în cauza dedusă judecăţii neexistând o concordanţă între obligaţiile asumate de părţi prin clauzele stipulate în înscrisul constatator, scopul şi voinţa reală internă a recurentei-reclamantei la momentul încheierii contractului.

A mai precizat că între actele juridice menţionate în cauză a existat o interdependenţă, o legătură de tip cauză-efect, fiecare act în parte fiind indisolubil legat de precedentul, sub aspectul îndeplinirii (existenţei) uneia sau alteia dintre condiţiile de validitate esenţiale.

Cauzele de nulitate absolută analizate vizând actele juridice iniţiale, fie că în discuţie este "Convenţia" certificată sub nr. x/12.01.2007 ori "Antecontractul de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x din 14.02.2007 şi "Actul adiţional" la acesta autentificat sub nr. x din 13.06.2006 de B.N.P.A. "R.", se răsfrâng şi asupra actelor juridice subsecvente potrivit principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

La data de 20 august, în termenul procedural, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei civile atacate ca fiind temeinică şi legală.

A arătat intimatul-pârât că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fără a fi contradictorii ori străine de natura cauzei, iar normele de drept material au fost corect aplicate, nefiind astfel întrunite niciunul din temeiurile legale care ar putea atrage casarea deciziei recurate.

În opinia intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a reluat aceleaşi susţineri făcute în prima instanta şi apel, trecând peste concluziile instanţei, bazate pe probe, cum ar fi aceea că atât ea, cât şi fiul său au primit cu titlu de împrumut de la intimatul-pârât diverse sume consistente de bani (cuantificate ulterior la 80.000 euro, sumă ce a devenit avans la cumpărarea apt. 30).

Astfel, la filele x din Sentinţa civilă nr. 957/30.06.2017, instanţa de fond a arătat care au fost considerentele pentru care nu a reţinut niciunul din motivele de nulitate absolută invocate, iar la filele x din Decizia civilă nr. 466A/09.05.2018, ce face obiectul recursului, instanţa de apel a realizat o nouă judecată asupra fondului cauzei cu referire la acelaşi aspect.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a procedat la o sistematizare a materialului probator şi a prezentat de o manieră precisă motivele pe care se bazează decizia atacată, explicând argumentat care au fost argumentele pentru care nu au fost reţinute susţinerile apelantei-reclamante.

Totodată, instanţa de apel a reţinut faptul că împrejurările expuse au configurat raporturile juridice complexe care au luat naştere între părţi pe care le-a analizat pertinent cu referiri explicite la dreptul substanţial aplicabil în speţă expunând extrase din motivarea deciziei recurate.

La aceeaşi dată, în termenul procedural, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de apel ca temeinică şi legală.

Sub un prim aspect, intimatul-pârât a arătat că majoritatea motivelor de recurs sunt identice cu cele prezentate în cererea introductivă şi reluate în cererea de apel.

Ca atare, susţinerile intimatului-pârât, menţionate în cuprinsul întâmpinării depuse în prima instanta şi în apel, se aplică şi cu privire la motivele de recurs.

Cu referire la criticile aduse hotărârii atacate sub aspectul nemotivării, în opinia intimatului-pârât, instanţa de apel a analizat punctual toate susţinerile apelantei indicând motivele pentru care acestea nu au fost reţinute, temeiul de drept pentru care au fost înlăturate şi probele care au stat la baza analizei instanţei.

A mai arătat că recurenta-reclamanta nu a înfăţişat nici o probă în susţinerea celor afirmate, singurele probe administrate la solicitarea acesteia au fost înscrisurile depuse odată cu cererea de chemare în judecată şi interogatoriul, respectiv titlul de proprietate al imobilului în cauză, precum şi succesiunea de acte autentice sau atestate ce a condus la pierderea proprietăţii asupra imobilului.

Acestea au fost contestate doar formal de către recurenta, în sensul în care a înţeles să nege faptul că a avut cunoştinţa de existenţa lor (deşi îi poartă semnătura) ori să susţină ca nu a ştiut ori nu a înţeles ce semnează (deşi din interogatoriul administrat a reieşit că are inclusiv proprietatea a termenilor juridici folosiţi, fiind profesor de limba română).

În ipoteza în care ar fi apreciat că aceste înscrisuri sunt false, recurenta-reclamanta avea posibilitatea să apeleze la instrumente procedurale specifice contestării înscrisurilor.

Din probele administrate în cauză a reieşit faptul că apelanta-reclamantă a semnat timp de 3 ani chitanţe din care reieşea expres ca a încasat renta viageră; a semnat personal acte autentice al căror scop exclusiv era transferul dreptului de proprietate al imobilul din patrimoniul său în patrimoniul unui terţ (antecontract de vânzare-cumpărare, procura de vânzare, convenţie, etc.); a semnat diverse înscrisuri atestate de avocat prin care confirma primire unor sume de bani în schimbul promisiunii de a înstrăina imobilul; nu a contestat calitatea de proprietar a intimatului-pârât în cadrul executării silite ce a avut loc; nu a invocat în faţa executorului ori a instanţelor de judecată cauzele de nulitate arătate în cadrul prezentului litigiu; a recunoscut parţial debitul (în limita a 60.000 euro) prin avocatul ales să o reprezinte în cadrul procedurilor execuţionale.

A mai susţinut că prin raportare la dispoziţiile art. 478 şi urm. din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a contestat tardiv probele din dosar în contextul în care au fost reţinute de către prima instanţa în considerentele hotărârii, iar singurul act pe care recurenta-reclamantă îl recunoaşte este renta viageră cuprinsă în contractului de vânzare-cumpărare, contract semnat de către intimatul-pârât în numele acesteia, în baza procurii acordate de recurentă pe care nu a recunoscut-o.

A mai susţinut că actele contestate şi demersurile făcute de către recurenta au loc după primirea somaţiei de evacuare, iar prima atitudine adoptată nu are legătura cu valabilitatea tranzacţiilor, ci cu faptul că a primit somaţia de evacuare în luna februarie.

6. Procedura de filtru:

Prin rezoluţia din data de 10 iulie 2019 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaţilor şi întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat în cauză.

Prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 466 A din 09 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fixat termen de judecată la 06 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării căii de atac exercitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Într-adevăr, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. stabileşte că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Nu încape, deci, nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea hotărârii este o cerinţă legală obligatorie, una fundamentală în planul garantării efective a dreptului părţilor la un proces echitabil. În sensul scopului urmărit de legiuitor, nu este suficient ca părţile să cunoască soluţia pe care judecătorul a dat-o litigiului, fiind necesar inclusiv ca judecătorul să arate, în raport de particularităţile cauzei, motivele de fapt şi drept care i-au întemeiat soluţia.

Doar în acest fel se asigură înţelegerea şi mai buna acceptare de către părţi a soluţiei pronunţate, ele putând să decidă în cunoştinţă de cauză şi ţinând seama de măsura în care raţionamentul instanţei li s-a părut pertinent, oportun, legal şi, finalmente, convingător, dacă este cazul să exercite o cale de atac împotriva respectivei hotărâri.

Examinarea susţinerilor, în sens larg, şi a apărărilor formulate de părţi se constituie, cu adevărat, într-o condiţie a legalităţii judecăţii, dreptul la un proces echitabil implicând, între altele, şi obligaţia instanţei de a oferi în cuprinsul hotărârii sale un răspuns efectiv - adică precis, clar, complet şi fundamentat legal - la ceea ce părţile au pretins şi/sau susţinut.

În caz contrar, hotărârea judecătorească este supusă sancţiunii nulităţii, în sensul prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre un act de procedură prejudiciabil pentru părţi şi făcut cu neobservarea cerinţelor legale.

Rezultă din cele de mai sus că Înalta Curte este în totul de acord cu aserţiunile cu caracter general ale recurentei privitoare la necesitatea, însemnătatea şi implicaţiile procedurale ale motivării unei hotărâri judecătoreşti.

În ce priveşte însă prezentul proces, Înalta Curte înţelege a arăta că sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel nu şi-ar fi motivat decizia, neîndeplinindu-şi obligaţiile care îi reveneau sub acest aspect.

Apreciază Înalta Curte că examinarea considerentelor deciziei pronunţate în apel trimite la concluzia că instanţa a realizat o motivare oportună şi suficientă în raport cu problematica dedusă judecăţii, răspunzând motivelor de apel formulate de autoarea căii de atac.

Este de reţinut, în legătură cu aceasta, că legala motivare a unei hotărâri nu presupune, în mod necesar, că instanţa trebuie să răspundă fiecărui argument şi fiecărei aserţiuni făcute de parte, fiind suficient dacă instanţa, grupând argumentele şi/sau aserţiunile în cadrul unui motiv de apel, oferă o motivare care, expres sau cel puţin implicit, însă îndeajuns de limpede, răspunde motivelor de apel şi argumentaţiei juridice esenţiale care le configurează.

Instanţa de apel a examinat detaliat şi amplu, în termeni clari şi propunând un raţionament juridic convingător, motivele de apel, preocuparea ei pentru a analiza toate susţinerile esenţiale ale reclamantei apelante, astfel cum se găsesc acestea reflectate în cuprinsul motivelor de apel, fiind evident. Prin urmare, a susţine că instanţa şi-a lăsat nemotivată decizia şi că prin aceasta devine necesar a se reţine incidenţa sancţiunii nulităţii deciziei, în sensul prevederilor art. 175 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este în mod vădit eronat, aceste critici formulate de reclamantă în cuprinsul cererii de recurs apărând ca nefondate.

Primul motiv al recursului, acela întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi, deci, primit.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv al recursului, acela întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi care vizează, potrivit recurentei, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, Înalta Curte găseşte util a menţiona, cu valoare de principiu, că în considerarea naturii sale juridice, aceea de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motivele limitativ arătate în alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., el putând pune în discuţie doar anumite aspecte ce ţin de o pretinsă nelegalitate a hotărârii recurate.

De aici, concluzia că instanţa de recurs nu are dreptul legal de a examina pe fondul lor decât acele motive de fapt ale recursului care, în mod real, îşi găsesc corespondent în motivele enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte motivele de fapt ale recursului care nu pot fi circumscrise acestor prevederi legale, ele, neavenite fiind, nu pot face obiectul analizei instanţei competente a judeca recursul.

Tot astfel, se cuvine reţinut şi că nu este suficient ca recurentul să declare că motivele de fapt ale recursului său îşi au corespondent în unele dintre acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind necesar ca, în concret, acestea să poată fi circumscrise celor menţionate limitativ de lege.

Înalta Curte a considerat necesar a face aceste precizări pentru a evidenţia, cu privire la recursul de faţă, că vor fi analizate pe fondul lor doar acele motive de fapt ale recursului care sunt subsumabile motivelor legal prevăzute.

Prin urmare, criticile care vizează stabilirea stării de fapt de către instanţa de apel, în urma analizării şi interpretării probelor administrate, nu ar putea fi cercetate de către Înalta Curte, ele privind netemeinicia hotărârii atacate, iar nu, în sensul exigenţelor afirmate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nelegalitatea ei.

Trecând la examinarea motivelor de recurs în acord cu cele sus-arătate, Înalta Curte înţelege a statua aşa cum se va arăta în cele ce urmează.

Chestiunile de fapt reţinute de instanţa de apel au la bază probatoriul administrat, astfel că în calitatea sa de instanţă care avea prerogativa de a cerceta fondul cauzei instanţa de apel putea trage propriile concluzii cu privire la componenta factuală a relaţiilor juridice dintre părţi, prin raportare la probele administrate.

Astfel fiind, susţinerile recurentei potrivit cărora nici aceasta, nici fiul ei, nu ar fi primit sume de bani cu titlu de împrumut de la pârâtul B., sumele încasate reprezentând în realitate chiria şi contravaloarea utilităţilor pentru apartamentul nr. x situat în municipiul Bucureşti, nu pot fi analizate de prezenta instanţă, ele vizând aspecte de fapt rezultate din probe, iar nu aspecte de nelegalitate a deciziei invocate, în armonie cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Acelaşi caracter îl au şi susţinerile potrivit cărora recurenta nu ar fi primit sume de bani, cu titlu de împrumut, de la numiţii L. şi M., la fel fiind şi susţinerile potrivit cărora, în decursul timpului, intimatul B. i-ar fi solicitat semnătura "în alb". Instanţa de apel şi-a expus propriul raţionament cu privire la aceste chestiuni de fapt, raportându-se la probele administrate şi uzând de dreptul său legal de a stabili, în urma analizei mijloacelor de probă, starea de fapt pe care a considerat-o ca fiind corespunzătoare realităţii.

În ce priveşte motivul de recurs prin care se afirmă, cu referire la convenţia încheiată la data de 14.02.2007 între reclamanta-recurentă, pârâtul B. şi Societatea Civilă de Avocaţi B. şi Asociaţii, că este lovită de nulitate întrucât obiectul ei nu este determinat, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a arătat în mod corect de ce aceste susţineri ale reclamantei nu pot fi primite prin raportare la prevederile art. 948 pct. 1 C. civ. 1864.

Într-adevăr, atunci când obiectul unei convenţii nu este determinat, însă este determinabil la momentul încheierii actului juridic prin observarea clauzelor acestuia, motivul de nulitate nu subzistă. În considerarea acestei reguli de principiu, instanţa de apel şi-a înfăţişat apoi raţionamentul prin care, întemeiat pe probele administrate, a determinat cuantumul datoriei recunoscute de reclamantă, anume 80.000 euro.

În ce priveşte contractul de împrumut încheiat la data de 17.12.1997 cu L. şi M., împrejurarea că nu a existat un număr de înregistrare pentru încheierea de atestare a datei şi conţinutului înscrisului, respectiv a calităţii părţilor, nu este de natură a atrage nulitatea acestui contract.

Cum bine a menţionat instanţa de apel, la data încheierii convenţiei nici Legea nr. 51/1989, nici Statutul profesiei de avocat nu impuneau o asemenea cerinţă, fiind suficientă înscrierea în registrul de evidenţă, iar acest din urma aspect nu a fost contestat de către reclamantă.

Obligaţia avocatului de ţinere a evidenţei actelor întocmite conform art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 nu are semnificaţia unei atestări a datei şi conţinutului unui înscris ori a calităţii părţilor, fiind vorba despre o simplă evidenţă administrativă lipsită de consecinţe în planul valabilei încheieri a unei convenţii.

Corect a reţinut instanţa de apel şi că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995, calitatea de avocat a pârâtului B. era suficientă pentru a-i conferi acestuia competenţa de a redacta şi atesta actul fără a mai fi necesară şi contrasemnarea lui de către avocatul coordonator al cabinetului avocaţial în cadrul căruia pârâtul îşi desfăşura activitatea.

Esenţial este că actul de împrumut cuprinde semnătura reclamantei, iar cum susţinerile acesteia potrivit cărora semnătura ar fi fost dată "în alb" au fost respinse de instanţa de apel uzând de o prezumţie judiciară, precum şi de constatarea că reclamanta nu a făcut dovada afirmaţiilor sale, rezultă că nu pot fi reţinute motive de nulitate a evocatului contract.

În planul valabilităţii contractelor de cesiune este irelevantă calitatea avocatului care le-a atestat de colaborator în cadrul societăţii de avocatură în care pârâtul B. îşi desfăşura activitatea, legea neinstituind vreo interdicţie sub acest aspect.

În mod corect a apreciat instanţa de apel şi că prevederile art. 1308 pct. 2 C. proc. civ. 1864 (iar nu cele ale pct. 4 din acelaşi articol, indicate eronat de recurentă), potrivit căreia sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari, nici direct, nici prin persoane interpuse, "mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă", nu sunt incidente, câtă vreme în cauză pârâtul B. nu a avut calitatea de mandatar al cedenţilor la încheierea contractelor de cesiune a creanţei, el doar asistându-i pe cedenţi la încheierea contractului de împrumut.

Aceste aspecte privitoare la natura implicării pârâtului B. în activitatea contractuală reprezintă chestiuni de fapt a căror stabilire în baza probelor administrate stătea în puterea primei instanţe şi a celei de apel, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, neputând trece la reanalizarea probelor pentru a stabili o altă stare de fapt. Prin urmare, este de avut în vedere că instanţa de apel a reţinut că "...din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâtul B. nu a fost mandatar al cedenţilor la încheierea contractelor de cesiune a creanţei, acesta doar asistându-i la încheierea contractului de împrumut", astfel că, raportat la această constatare de ordin factual, concluzia că prevederile art. 1308 pct. 2 C. civ. 1864 nu sunt incidente este corectă.

Este nefondată şi susţinerea recurentei potrivit căreia, privitor la lipsa consimţământului în forma erorii obstacol, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că pregătirea profesională a recurentei îi permitea să aibă proprietatea termenilor utilizaţi într-o convenţie de împrumut, respectiv de vânzare. Aceste aprecieri ale instanţei de apel cu semnificaţia unor chestiuni de fapt pe care instanţa de recurs, din raţiunile deja expuse prin cele ce preced, nu le poate cenzura. În acelaşi timp însă, observă prezenta instanţă că, din punct de vedere legal, instanţa de apel avea dreptul de a aprecia în concret cu privire la valabilitatea consimţământului reclamantei ţinând seama de nivelul ei general de educaţie şi pregătire, înţeles ca împrejurare ce avea aptitudinea de a influenţa capacitatea concretă a reclamantei de a înţelege semnificaţia şi implicaţiile unor convenţii pe care le-a încheiat.

Este justă şi statuarea instanţei de apel potrivit căreia omisiunea de a se întocmi un contract de asistenţă juridică, deşi încalcă prevederile Legii nr. 59/1995, era de natură a atrage doar sancţiuni disciplinare şi fiscale pentru pârâtul aflat în culpă, însă fără a putea afecta validitatea declaraţiei de recunoaştere a dobânzii.

Aceasta pentru că încheierea unui asemenea contract interesează doar în plan probatoriu şi din punct de vedere al disciplinei profesionale şi fiscale, fără însă a putea influenţa aspectele de fond ale asistenţei juridice acordate şi, cu atât mai puţin, fără a putea lipsi de efecte o declaraţie de recunoaştere făcută de beneficiarul serviciilor de asistenţă juridică.

Contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa de apel nu a trecut cu vederea modalitatea în care au luat naştere ("au intervenit", în exprimarea recurentei) convenţiile cu privire la care s-a solicitat constatarea nulităţii, fundamentându-şi expunerea pe o argumentaţie atentă şi pertinentă.

Convenţiile încheiate de reclamantă, astfel cum acestea au fost evocate de instanţa de apel, sunt o expresie a dreptului ei de a încheia contracte, concretizând principiul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă, sub condiţia de a fi respectate dispoziţiile legale privitoare la regularitatea de fond şi, după caz, de formă a fiecărui act.

În ce priveşte contractul de rentă viageră, dispoziţiile art. 1648 C. civ. 1864 ("Înfiinţatorul renditei nu poate să se libereze de plata ei, oferind înapoierea capitalului şi renunţând la repetiţiunea anuităţilor plătite, oricât de lungă fie viaţa acelor în a căror favoare s-a înfiinţat rendita, şi oricât de oneroasă fie prestaţia renditei") instituie o interdicţie a denunţării unilaterale a contractului de către debitorul rentei viagere, fără însă a avea în vedere şi instituirea unei interdicţii de denunţare bilaterală, stabilită de comun acord de către părţile contractante.

Prin urmare, în lipsa unei asemenea interdicţii, erau pe deplin aplicabile dispoziţiile de principiu în materie contractuală privitoare la libertatea şi dreptul părţilor de a încheia, modifica sau stinge orice contract al lor, în acord cu normele cuprinse în art. 969 C. civ. 1864, potrivit cărora "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege". În acest fel, din raţiuni ce ţin de o firească simetrie (una înţeleasă nu doar ca formă de manifestare, ci şi ca veritabilă garanţie a libertăţii contractuale), părţile pot, prin concordantă voinţă, să hotărască în mod liber desfiinţarea unei convenţii pe care, anterior, tot ele hotărâseră să o încheie.

Cu privire la suma de 80.000 euro, instanţa de apel a arătat cu suficientă claritate, făcând utile referiri la probatoriul administrat, care sunt raţiunile pentru care a considerat că SCA B. şi Asociaţii era titulara unei creanţe în cuantum de 80.000 euro faţă de reclamanta şi pe care, cu acordul reclamantei, a înţeles să o valorifice la încheierea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. x/02.07.2007.

În ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia nu se confirmă, în raport de probele administrate în cauză, nici oferirea de către pârâtul intimat B. în cursul anului 2007, în favoarea reclamantei, a sumei de 10.000 euro pentru efectuarea unei excursii în Statele Unite ale Americii, aceasta nu are semnificaţia unei critici de nelegalitate în sensul exigenţelor impuse prin art. 488 C. proc. civ., ci tinde la combaterea unei constatări de fapt, lucru inadmisibil în recurs.

Tot astfel, referirile la achiziţionarea autoturismului marca x pentru fiul reclamantei tind să combată constatări de fapt ale instanţei de apel.

În acelaşi sens, afirmaţiile recurentei privitoare la faptul că nu a avut reprezentarea exactă a naturii juridice a contractului de renta viageră, precum şi la faptul că, de bună-credinţă fiind, ştia că nu are datorii faţă de intimaţii C. şi B. ori faţă de societatea de avocatură a acestora, au vocaţia de a repune în discuţie chestiuni de fapt rezultate din interpretarea probelor administrate, astfel că instanţa de recurs nu poate trece la examinarea temeiniciei lor.

Aceeaşi este şi semnificaţia celorlalte afirmaţii ale recurentei prin care tinde la răsturnarea aprecierilor instanţei de apel prin reţinerea unui alt conţinut faptic al raporturilor dintre părţi, pentru ca de pe acest temei să obţină o reconsiderare a concluziilor în drept la care instanţa de apel s-a oprit.

Determinarea voinţei interne a reclamantei recurente, ca voinţă reală, este, într-adevăr, un demers juridic posibil, el având însă ca temei probele administrate în proces pentru clarificarea unui astfel de element.

Este vorba, aşadar, despre o componentă a judecăţii ce are un conţinut predominant factual, iar aceasta face ca administrarea şi, mai apoi, interpretarea probelor necesare stabilirii voinţei reale a părţilor la încheierea unui contract să intre în sfera de jurisdicţie a instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel), însă, faţă de limitele de control impuse de art. 488 C. proc. civ., nu şi a instanţelor de recurs. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu are dreptul legal de a trece la interpretarea elementelor de fapt şi a circumstanţelor înfăţişate de recurentă pentru a trage propriile concluzii privitoare la adevărata voinţă internă a recurentei la încheierea contractului de rentă viageră.

În raport de toate cele ce preced, recursul se impune a fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine caracterul întemeiat al motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 466A din 09 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - GV