Recourse dismissed in challenge to heirship certificate nullity for fraud and illicit cause, upholding lower court ruling and imposing costs on appellants

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Prefectul Judeţului Covasna a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 100/14 iulie 2000, emis de Biroul Notarului Public B..

La data de 31 august 2017, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş şi declinarea cauzei către instanţa competentă - Tribunalul Cluj sau, în subsidiar, Tribunalul Covasna, respectiv admiterea excepţiei lipsei de interes şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes; pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 03 octombrie 2017, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului Prefectul Judeţului Covasna, care a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 18 ianuarie 2018, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dobândind astfel calitatea de intervenient accesoriu în cauză.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 122 din 14 februarie 2018, Tribunalul Mureş a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului Prefectul Judeţului Covasna în formularea cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind lipsită de interes.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Apelurile declarate şi hotărârile pronunţate de instanţa de apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul Prefectul Judeţului Covasna şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea apelurilor, anularea hotărârii atacate şi, în evocarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/2000, emis de Biroul Notarului Public B..

Prin întâmpinarea formulată la data de 27 aprilie 2018, apelantul - reclamant Prefectul Judeţului Covasna a solicitat admiterea apelului declarat de intervenientul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru argumentele dezvoltate în motivele de apel.

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna, solicitând respingerea apelului şi obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 224/A din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 122 din 14 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Mureş, a anulat hotărârea atacată şi a stabilit termen pentru judecarea cauzei la data de 27 septembrie 2018.

Prin Decizia nr. 524/A din 6 decembrie 2018, evocând fondul, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna, în contradictoriu cu pârâta A.; a respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Recursul declarat în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Prefectul Judeţului Covasna şi intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

1. Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant Prefectul Judeţului Covasna a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a criticat hotărârea atacată sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum şi a prevederilor Legii nr. 18/1991.

Astfel, recurentul-reclamant a arătat că prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. au fost deturnate de la scopul pentru care au fost edictate, argumentele instanţei de apel vizând ipoteza în care părţile din litigiul iniţial promovează o nouă acţiune având acelaşi temei juridic.

Or, consideră recurentul-reclamant, în cauza de faţă nu este vorba despre această ipoteză, întrucât Prefectul Judeţului Covasna nu a participat la judecată în Dosarul nr. x/2014, astfel că are posibilitatea să demonstreze în prezentul dosar contrariul aspectelor reţinute de Tribunalul Cluj în dosarul menţionat anterior, aducând în dezbatere un element nou, respectiv actul de vânzare-cumpărare nr. x/1948.

A susţinut recurentul-reclamant că în acest sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei civile nr. 5172/13 octombrie 2010, referitor la opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţi şi la valoarea de prezumţie relativă susceptibilă de dovada contrară, în acelaşi sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 2351 din 14 martie 2007, pronunţată de instanţa supremă.

Contrar argumentelor instanţei de apel, recurentul-reclamant Prefectul Judeţului Covasna a susţinut că terţului nu îi poate fi opus cu valoare absolută efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu în care acesta nu a avut calitatea de parte.

Recurentul-reclamant a criticat, astfel, hotărârea atacată prin prisma faptului că, în opinia sa, instanţa de apel şi-a construit raţionamentul pornind de la o premisă eronată, şi anume aceea că Prefectul Judeţului Covasna a avut calitatea de parte în Dosarul nr. x/2014.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a omis să cerceteze cererea pârâtei adresată comisiei de fond funciar, înregistrată pe rolul Primăriei comunei Zăbala sub nr. x/09 august 2005.

De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut faptul că ipoteza avansată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în sensul că pârâta are calitate de moştenitoare a mamei sale (C.) şi a bunicii sale (D.), nu conduce la concluzia că pârâta a dobândit calitatea de moştenitoare a defunctului E., iar întregul patrimoniu al acestuia s-a transmis pârâtei; în această ipoteză, pârâta deţine exclusiv calitatea de moştenitoare a mamei sale (C.) şi a bunicii sale (D.), iar în această calitate îi revin bunurile aflate în patrimoniul lui E., însă în cotele succesorale prevăzute de lege.

După o amplă expunere a probelor administrate în cauză, recurentul-reclamant a arătat că argumentele instanţei de apel sunt contrare acestora, iar conduita intimatei-pârâte în raport cu actele dosarului este de natură să susţină reaua-credinţă a acesteia.

De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că în mod eronat instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 30 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare în forma în vigoare la data intabulării, dispoziţii care se regăsesc şi în Legea nr. 7/1996.

A mai arătat faptul că, dacă erau consultate evidenţele de carte funciară, pârâta putea şi trebuia să cunoască faptul că nu este moştenitoarea defunctului E., aceasta având obligaţia de depune minime diligente, pentru stabilirea existenţei/inexistenţei vocaţiei sale succesorale concrete la moştenirea bunicului său.

De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că argumentul instanţei de apel, în sensul că Legea nr. 18/1991 nu prevede reconstituirea dreptului de proprietate în funcţie de suprafaţa cuvenită fiecărui moştenitor în parte, vine în contradicţie cu prevederile art. 8 alin. (3), art. 9, art. 13 alin. (3) şi art. 11 pct. 4 din Legea nr. 18/1991.

2. Prin recursul său, intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii judecătoreşti şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie.

În drept, intervenientul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, similare cu cele ale recurentului-reclamant Prefectul Judeţului Covasna, intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, precum şi a prevederilor Legii nr. 18/1991.

Recurentul-reclamant Prefectul Judeţului Covasna a depus întâmpinare la recursul promovat de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat admiterea acestui recurs, astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare la recursurile declarate de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna şi de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat, în principal, respingerea ambelor recursuri, ca inadmisibile (în sensul că obiectul litigiului este inclus în sfera cererilor de împărţeală judiciară); în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei atacate.

5. Încheierea de admitere în principiu:

Prin încheierea de şedinţă pronunţată în camera de consiliu la data de 13 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursurilor declarate de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de intimata-pârâtă A..

A admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 22 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate şi urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., urmează a fi analizate exclusiv criticile care pun în discuţie aspectele de nelegalitate ale deciziei supuse controlului judiciar.

Cum prin cererile de recurs au fost formulate critici similare, corespunzător poziţiei procesuale concordante a celor doi recurenţi, Înalta Curte va răspunde acestora prin considerente comune.

Sub un prim aspect, recurenţii au criticat decizia pronunţată de curtea de apel în evocarea fondului sub aspectul greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Au susţinut recurenţii că în mod greşit reclamantului Prefectul Judeţului Covasna i-a fost opus cu valoare absolută efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti care a fost pronunţată într-un litigiu la care acesta nu a participat.

Critica nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că soluţia dată de curtea de apel în evocarea fondului nu a fost pronunţată ca efect al reţinerii cu valoare de prezumţie absolută a statuărilor instanţelor judecătoreşti care au fost învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2014

Se constată că, după prezentarea obiectului cererii de chemare în judecată, curtea de apel a făcut analiza probelor referitoare la succesiunea defunctului E. şi a conchis că procedura succesorală nu a fost finalizată la nivelul anului 1946 prin emiterea unui certificat de moştenitor.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că certificatul de moştenitor nr. x din 14 iulie 2000, emis de Biroul Notarului Public B., prin care s-a stabilit că pârâta din prezenta cauză (A.) este moştenitoarea defuncţilor E. (decedat la 21 noiembrie 1944), D. (decedată la 19 iulie 1953) şi C. (decedată la 07 martie 1978), în calitate de nepoată de fiică, a mai făcut obiectul unei proceduri judiciare de constatare a nulităţii absolute pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, susţinându-se că moştenirea defunctului E. ar fi fost acceptată, prin acte anterioare certificatului de moştenitor contestat, de celelalte două fiice ale acestuia F. şi G., în Dosarul nr. x/2015.

În acest dosar, care a fost finalizat prin respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a certificatului de moştenitor sus-menţionat, Tribunalul Cluj a conchis că în cadrul procedurii succesorale desfăşurate în anul 1946 după defunctul E., fiicele acestuia F. şi G. nu au făcut acte de acceptare a moştenirii tatălui lor.

Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei civile nr. 1093/A/30 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2014, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta s-a prevalat de această hotărâre judecătorească, în considerarea identităţii de chestiune litigioasă.

Contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel nu a dat o valoare absolută statuărilor anterioare ale Tribunalului Cluj, în Dosarul nr. x/2014, ci a expus raţionamentul judiciar în privinţa actului de vânzare nr. 77/1948, invocat de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna, înscris care nu a fost analizat în litigiul anterior, permiţând, aşadar, a se face dovezi contrare.

Însă, prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată - constatare nulitate absolută certificat de moştenitor pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, curtea de apel a apreciat că invocarea unui nou mijloc de probă, respectiv actul de vânzare nr. 77/1948, "nu poate înlătura rezolvarea unor chestiuni litigioase date printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat."

S-a arătat că sub acest aspect trebuie precizat că "temeiul juridic al unei cereri nu se identifică cu mijloacele de probă, iar în litigiul ulterior părţile nu pot obţine valorificarea aceloraşi pretenţii, fundamentate pe acelaşi temei juridic."

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în speţă, concluzia instanţei de apel în sensul că: "(...) în litigiul anterior, ca şi în prezentul litigiu absenţa fraudei la lege şi a cauzei ilicite din partea pârâtei au fost tranşate în mod definitiv, or aceste dezlegări litigioase nu mai pot fi contrazise într-un litigiu ulterior" nu este consecinţa valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat cu caracter absolut, aşa cum au susţinut recurenţii, ci este consecinţa faptului că prin mijlocul de probă nou invocat reclamantul nu a reuşit să facă proba contrară prezumţiei cu caracter relativ care derivă din efectul pozitiv al autorităţii lucrului anterior judecat.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel nu şi-a construit raţionamentul judiciar pe o premisă greşită, respectiv nu a avut în vedere calitatea de parte a reclamantului din prezenta cauză, în litigiul anterior, ci a examinat cererea de chemare în judecată prin raportare la probele administrate în cauză, probe între care se regăseşte şi prezumţia cu caracter relativ, sus-menţionată, a cărei dovadă contrară nu a fost făcută.

Se constată, de altfel, că au fost examinate de către instanţa de apel condiţiile impuse de dispoziţiile art. 966 şi 968 din C. civ. de la 1864, invocate ca fundament al cererii de chemare în judecată.

Astfel, pe baza probelor administrate în cauză, această instanţă a reţinut că: "în ceea ce priveşte nerespectarea de către pârâtă a principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi reaua-credinţă a pârâtei, sancţiunea nulităţii absolute nu poate interveni pentru simpla existenţă a altor eventuali moştenitori după defunctul E., ale căror interese ar fi fost fraudate de pârâtă. Atât cauza ilicită, cât şi frauda la lege presupun ca scopul urmărit prin încheierea actului să încalce dispoziţii legale imperative, care ocrotesc ordinea publică, însă dispoziţiile legale invocate de reclamant (art. 669 din vechiul C. civ.) se referă la sfera moştenitorilor unui defunct, or din moment ce acestea ocrotesc un interes privat, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă şi nu nulitatea absolută.

Din actele dosarului rezultă că pârâta are calitatea de moştenitoare a mamei sale C. şi a bunicii sale D., care sunt moştenitoarele directe ale defunctul E. şi ca atare nu i se poate nega acesteia calitatea de moştenitoare după bunicul său şi cu atâta mai mult actul de vânzare-cumpărare nr. x/1948 nu poate conduce la invalidarea calităţii de moştenitoare a pârâtei. În condiţiile în care încălcarea dispoziţiilor legale invocate de reclamant vizează drepturile celorlalţi posibili moştenitori, acestea ar fi fost persoanele care puteau pretinde o vătămare a drepturilor lor, însă nefiind vorba de încălcarea unor norme care ocrotesc ordinea publică nu se poate reţine sub acest aspect nici cauza ilicită şi nici frauda la lege."

Înalta Curte reţine, de asemenea, că recurenţii susţin în mod eronat că nu au invocat, ca motiv de nulitate absolută, încălcarea principiului proximităţii gradului de rudenie, ci că încălcarea acestui principiu ar fi fost pusă în discuţie numai "din perspectiva modalităţii prin care pârâta a eludat dispoziţiile imperative adoptate în materia fondului funciar şi şi-a apropriat toate bunurile care au aparţinut defunctului E.."

În realitate, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, prin acţiunea introductivă formulată de reclamant şi prin cererea de intervenţie accesorie s-a solicitat constatarea nulităţii certificatului de moştenitor nr. x/2000, emis de Biroul Notarului Public B., pentru cauză ilicită şi fraudă la lege cu motivarea că a fost încălcat principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, întrucât pârâta nu putea veni la moştenirea bunicului său în condiţiile în care existau alţi moştenitori acceptanţi; s-a susţinut că pârâta a fost de rea-credinţă, deoarece a încercat în mod nelegal să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra tuturor proprietăţilor contelui E., încercând să inducă în eroare comisiile de fond funciar cu privire la întinderea dreptului său.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor în sensul că sancţiunea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nu a fost invocată cu referire la existenţa unor eventuali alţi moştenitori, ci în contextul normelor de drept public care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate.

În realitate, în speţă, instanţa de judecată a fost investită cu verificarea legalităţii actului notarial reprezentat de certificatul de moştenitor care a fost utilizat de intimata-pârâtă pentru justificarea calităţii de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate. Această verificare a fost făcută, în limitele învestirii primei instanţe, cu referire la dispoziţiile legale care reglementează devoluţiunea succesorală legală.

Dispoziţiile legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate nu au fost invocate ca motiv propriu-zis de nulitate ci în susţinerea relei-credinţe a pârâtei, care ar fi solicitat eliberarea certificatului de moştenitor cu scopul de a obţine restituirea proprietăţilor deţinute de bunicul său.

De asemenea, dispoziţiile legii fondului funciar au servit în cauză şi la justificarea interesului reclamantului Prefectul Judeţului Covasna în promovarea acţiunii civile în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, în condiţiile existenţei unor litigii pe rolul instanţelor de judecată în materia reconstituirii dreptului de proprietate în procedura fondului funciar.

Însă acest lucru nu schimbă cauza cererii de chemare în judecată şi limitele în care instanţele învestite au avut a se pronunţa.

Astfel, cu referire la reaua-credinţă a pârâtei, invocată atât de reclamant, cât şi de intervenient, curtea de apel a reţinut că certificatul de moştenitor a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost obţinut în anul 2000, ulterior pronunţării Sentinţei civile nr. 109/05 februarie 1999 de către Judecătoria Târgu-Secuiesc, în Dosarul nr. x/1997, sentinţă devenită definitivă prin Decizia civilă nr. 312/A/24 iunie 1999, pronunţată de Tribunalul Covasna în Dosarul nr. x/1999. Prin această sentinţă a fost admisă, în parte, acţiunea civilă promovată de pârâta din prezenta şi s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea Statului Român a unor imobile înscrise în CF nr. x Zăbala, care au aparţinut defunctului E..

Or, din perspectiva aspectelor invocate în prezenta cauză, curtea de apel a constatat că este relevant faptul că în litigiul soluţionat prin sentinţa anterior menţionată s-a reţinut că A. este moştenitoarea defunctului, în calitate de nepoată după mama ei, C., care a decedat la 07 martie 1978; în certificatul de moştenitor nr. x/2000 sunt indicate ca făcând parte din masa succesorală imobilele care au făcut obiectul litigiului soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 109/1999, pronunţată de Judecătoria Târgu-Secuiesc.

Sub un alt aspect, curtea de apel a reţinut cu referire la atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte, faptul că la momentul emiterii certificatului de moştenitor în discuţie, pârâta era în posesia declaraţiilor de renunţare la succesiune date de ceilalţi succesibili, care au arătat expres că nu au acceptat succesiunea după defunct.

În raport de aceste elemente de fapt ale judecăţii, curtea de apel a apreciat că, la momentul emiterii certificatului de moştenitor nr. x/2000, pârâta a avut reprezentarea că este singura moştenitoare a defunctului E.; în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că la acest moment de referinţă, pârâta ar fi avut cunoştinţă de vreun act încheiat anterior de posibilii succesibili ai defunctului nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă.

De asemenea, Înalta Curte reţine că nu se poate susţine cu temei că decizia recurată ar fi nelegală din perspectiva greşitei aplicări în cauză a prevederilor art. 8 alin. (3), art. 9, art. 13 alin. (3) şi art. 11 pct. 4 din Legea nr. 18/1991, având în vedere faptul că relevanţa lor a privit, în principal, recunoaşterea în cauză a interesului reclamantului de a formula cererea de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor care a stat la baza formulării unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, în cauză nu au fost produse dovezile care să susţină reaua-credinţă a pârâtei ori frauda la lege, în sensul invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de intervenţie.

Prin urmare, în condiţiile în care cauza ilicită şi frauda la lege nu au fost probate în cauză, conform situaţiei de fapt reţinute în cauză pe baza interpretării probelor de către instanţa de apel, iar certificatul de moştenitor care a stat la baza recunoaşterii calităţii intimatei-pârâte de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate nu a fost invalidat, sunt lipsite de relevanţă dispoziţiile legale din materia fondului funciar invocate de recurenţi.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel ar fi omis să cerceteze cererea pârâtei adresată comisiei de fond funciar, înregistrată pe rolul Primăriei comunei Zăbala sub nr. x/09 august 2005, Înalta Curte reţine că cererea în discuţie a fost depusă ulterior emiterii certificatului de moştenitor contestat. Aceasta are valoarea unui înscris depus ca element probator care nu a fost valorificat de instanţa de apel.

De altfel, recurenţii nu învederează, din perspectiva controlului de legalitate specific recursului, şi a motivului de recurs invocat, ce dispoziţie legală a fost nesocotită în concret.

Cu referire la criticile prin care s-a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 30 din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare în forma în vigoare la data intabulării, dispoziţii care se regăsesc şi în Legea nr. 7/1996, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, aceste prevederi au fost invocate în cauză în scopul dovedirii relei-credinţe a intimatei-pârâte în sensul că aceasta ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască menţiunile operate în cărţile funciare privitoare la bunuri imobile care au aparţinut autorului său.

Însă, aprecierea cu privire la atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte la momentul emiterii certificatului de moştenitor a cărui nulitate s-a solicitat este o operaţiune care are la bază interpretarea probatoriului administrat, lăsată în competenţa instanţelor de fond, operaţiune care se subsumează noţiunii de temeinicie a hotărârii.

Critica nu poate fi primită în contextul în care instanţa de apel a expus raţionamentul pe baza căruia, valorificând probele administrate în cauză a conchis în sensul că prezumţia de bună-credinţă a intimatei-pârâte nu a fost răsturnată, iar dispoziţiile legale invocate, privitoare la opozabilitatea drepturilor notate în cartea funciară tind la valorificarea acestora exclusiv din perspectiva modului în care curtea de apel a dat prevalenţă altor dovezi.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Prefectul Judeţului Covasna şi de recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1), 453 alin. (1) şi 455 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţi la plata către intimata A. a sumei de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanţelor aflate la filele x, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de la suma de 7000 RON, în considerarea activităţii efectiv prestate de avocatul al cărui onorariu a fost solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată (dl H.), intimata-pârâtă beneficiind de serviciile a doi avocaţi în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Prefectul Judeţului Covasna şi de recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 524 A din data de 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata către intimata A. a sumei de 3500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2020.

GGC - GV