RCA Insurance Liability: ECHR Art. 8 Family Life Presumption in Moral Damages and Partial Claim Recognition vs. Court Costs Exemption

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 16 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. SA Bucureşti la plata sumei de 40.200 RON, reprezentând daune materiale produse ca urmare a accidentului din data de 03 noiembrie 2014, a sumei de 160.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a aceluiaşi accident şi la plata dobânzilor legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei, până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în: onorariul de avocat, taxele judiciare de timbru, onorariul pentru expertiza judiciară, precum şi cheltuielile pentru despăgubirea martorilor.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

La data de 18 iulie 2017, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea, în parte, a acţiunii, în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor materiale şi stabilirea despăgubirilor morale la nivelul unei sume rezonabile şi proporţionale cu prejudiciul produs reclamanţilor.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 205 din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 162/30 ianuarie 2018, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. SA Bucureşti şi cu intervenienţii D. şi E.. A fost obligată pârâta C. SA la plata sumei de 30.000 RON către reclamanta A. şi a sumei de 20.000 RON către reclamantul B. cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata integrală a debitului. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 150 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii.

Prin Decizia nr. 167/C din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 162 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. SA şi cu intimaţii-intervenienţi E. şi D..

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs reclamanţii B. şi A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

După expunerea situaţiei de fapt, prin criticile formulate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 C. civ.

Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1371 C. civ., câtă vreme cauza pendinte are ca obiect obligarea asigurătorului la plata daunelor materiale şi morale, ce îşi au izvorul în accidentul auto. Aşadar, recurenţii-reclamanţi au considerat că temeiul acţiunii părţii vătămate împotriva asigurătorului rezidă în răspunderea contractuală şi în temeiul Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, s-a apreciat de către recurenţii-reclamanţi că diminuarea daunelor morale ca urmare a unei presupuse culpe a victimei nu este legală, întrucât art. 1371 C. civ. nu este aplicabil în prezenta cauză.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că aprecierea instanţei de apel este una eronată prin raportare la situaţia de fapt concretă, la modalitatea de evaluare a daunelor, precum şi în raport de întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, s-a mai susţinut că, deşi daunele morale nu pot fi cuantificate, totuşi sumele acordate de către instanţă în cauză sunt derizorii în raport cu prejudiciul suferit.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere care vizează obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a debitului, sens în care au solicitat pronunţarea şi asupra acestui capăt de cerere.

Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat a se constata că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 452 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâta nu le-a recunoscut pretenţiile, în condiţiile în care despăgubirile acordate reprezintă doar un sfert din suma solicitată; au solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

În consecinţă, recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, obligarea pârâtei la plata sumei de 160.000 RON, reprezentând daune morale, şi a sumei de 40.200 RON, reprezentând daune materiale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 01 aprilie 2019, intimata-pârâtă C. SA a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 16 februarie 2016, şi data pronunţării hotărârii atacate - 24 octombrie 2018, anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 874/2018.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Încheierea de admitere în principiu:

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 9 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 167 din data de 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 C. civ., în sensul că a fost reţinută culpa concurentă a victimei în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe răspunderea civilă contractuală şi pe prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanţii şi-au întemeiat, în drept, cererea pe dispoziţiile C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Aceştia au învederat tribunalului că autoturismul care a fost implicat în accident - marca x, înmatriculat sub nr. x, aflat în proprietatea autorului lor, era asigurat la C. SA, conform poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x/25/C25/HP emisă la data de 10 iulie 2014, valabilă până la data de 24 iulie 2015; la momentul accidentului, autoturismul era condus de F..

Ca urmare a producerii accidentului, a fost deschis dosarul penal nr. x/2014, iar la data de 27 aprilie 2016 organele de urmărire penală au emis ordonanţa de clasare a cauzei, motivat de faptul că şi conducătorul autoturismului a decedat ca urmare a accidentului.

Cu privire la temeinicia cererii formulate, reclamanţii au susţinut că sunt întrunite condiţiile de acordare a despăgubirilor în integralitate de către societatea de asigurare, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, au arătat că, potrivit Legii nr. 136/1995, asiguratorul va fi obligat la despăgubiri şi în cazul în care cel care a produs accidentul este o altă persoană decât titularul poliţei de asigurare referitoare la automobilul implicat în accident.

Cu referire la daunele materiale, au fost invocate dispoziţiile art. 1531 alin. (2) C. civ., potrivit cărora prejudiciu material cuprinde atât pierderea suferită cât şi beneficiul nerealizat.

Prin Sentinţa civilă nr. 162/30 ianuarie 2018, Tribunalul Tulcea, admiţând în parte cererea de chemare în judecată, sub aspectul daunelor morale solicitate, a reţinut că la data de 3 noiembrie 2014, defunctul G., în calitate de proprietar al autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, a încredinţat acest bun defunctului F., spre a fi condus pe drumurile publice; deplasându-se pe DJ 229, la km 46+550 m, într-o curbă la stânga, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcţiei de mers, a pătruns cu autovehiculul într-un capăt de pod, a părăsit partea carosabilă şi a plonjat într-un canal cu apă situat lângă Lacul Babadag.

Accidentul a avut ca urmare decesul conducătorului auto, F., al proprietarului maşinii, G., care ocupa scaunul din dreapta/faţă, dar şi al ocupantului banchetei din spate.

Având în vedere decesul făptuitorului F., în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) lit. b), art. 314 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) şi f) din C. proc. pen., prin Ordonanţa din data de 2 aprilie 2016, emisă în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Babadag, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 192 din C. pen.

Proprietarul autoturismul implicat în accident, marca x, înmatriculat sub nr. x, defunctul G., era beneficiarul poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x, emisă de pârâta C. SA la data de 10 iulie 2014, valabilă până la data de 24 iulie 2015.

Prin acţiunea pendinte, reclamanţii au solicitat obligarea asiguratorului la plata unor daune materiale, reprezentând venituri de care ar fi beneficiat pe parcursul a 10 ani, în cazul în care acccidentul nu ar fi avut loc, cât şi la plata de daune morale.

Cu referire la cererea de acordare a daunelor materiale, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

De asemenea, s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 50 din acelaşi act normativ (potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces), cât şi a prevederilor art. 51, care prevăd că despăgubirile se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.

A apreciat tribunalul că în cauză sunt incidente prevederile art. 49 alin. (2) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare atât la emiterea poliţei de asigurare, 10 iulie 2014, cât şi la data producerii accidentului rutier, 3 noiembrie 2014, ulterior abrogate prin art. 75 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Conform acestor prevederi norme legale: "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (...)

2. în caz de deces:

a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

A conchis această instanţă că sunt fondate susţinerile formulate în apărare, în sensul că daunele materiale pretinse nu sunt acoperite de poliţa de asigurare deţinută.

În privinţa stabilirii daunelor morale pretinse, s-a reţinut că, întrucât asiguratorul are obligaţia de a acoperi prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite, răspunderea asiguratorului fiind în legătură directă cu răspunderea asiguratului, în cauză sunt incidente şi prevederile art. 1357 din C. civ., care prevăd că:, (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Cum pârâta a recunoscut îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii conducătorului auto, în speţă altă persoană decât asiguratul, însă a invocat şi culpa victimei accidentului, care, în calitate sa de proprietar al vehiculului, l-a încredinţat spre a fi condus pe drumurile publice de o persoană aflată sub influenţa alcoolului şi, mai mult, şi-a asumat riscul de a călători alături de aceasta, elemente de fapt ce rezultă din concluziile actului de finalizare a cercetărilor penale întreprinse şi care nu au fost combătute de către reclamanţi, sunt incidente şi prevederile art. 1371 alin. (1) din C. civ., conform cărora: "În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

A reţinut, de asemenea, tribunalul că aprecierea prejudiciului moral în cauză nu se rezumă la determinarea "preţului" suferinţelor psihice determinate de pierderea unei persoane apropiate, precum soţul, respectiv tatăl, suferinţe ce sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea tuturor consecinţelor negative şi a implicaţiilor pe care le are o astfel de împrejurare în toate planurile vieţii acestor urmaşi; în lipsa unor criterii ştiinţifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizaţiilor destinate reparării unor atare prejudiciilor morale, determinată de incompatibilitatea între caracterul nepatrimonial al daunelor şi caracterul patrimonial al despăgubirii, în operaţiunea de stabilire a despăgubirii, instanţa va ţine cont de circumstanţele concrete în care s-au produs consecinţele dăunătoare, de concursul victimei la producerea rezultatului şi de achiesarea parţială la pretenţii.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat critici privitoare la: cuantumul daunelor morale stabilite de către instanţa de fond, neacordarea daunelor materiale rezultate din scăderea veniturilor reclamanţilor şi neacordarea cheltuielilor de judecată.

Apelanţii-reclamanţi au criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul faptului că instanţa de fond a diminuat în mod nelegal cuantumul daunelor morale oferite, apreciind că există o culpă a victimei accidentului care, deşi nu se afla la volan, "şi-a asumat riscul de a călători" cu un autoturism condus de o persoană aflată sub influenţa alcoolului.

În acest sens au arătat că, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mod constant, este lipsită de relevanţă împrejurarea că respectiva faptă ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, astfel că se impune acordarea în integralitate a despăgubirilor morale.

Curtea de apel, respingând apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a reţinut, sub acest aspect, că la stabilirea nivelului despăgubirilor, trebuie avute în vedere şi elementele la care face trimitere art. 1371 C. civ., respectiv situaţia în care victima contribuie la cauzarea prejudiciului. Astfel, s-a avut în vedere faptul că victima, aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a încredinţat propriul autoturism unei alte persoane aflate, de asemenea, sub influenţa alcoolului, consimţind să fie transportat de către acesta din urmă, deşi cunoştea starea în care se află.

Din perspectiva criticii de nelegalitate invocate, prin care s-a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 C. civ., în sensul că a fost reţinută culpa concurentă a victimei în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe răspunderea civilă contractuală şi pe prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că în faza procesuală a apelului reclamanţii nu au formulat critici prin care să pună în discuţie faptul că, prin ipoteză, art. 1371 C. civ. nu ar fi aplicabil în cauză, în considerarea faptului că fundamentul raportului juridic obligaţional nu ar fi reprezentat de răspunderea civilă delictuală, ci de răspunderea civilă contractuală.

Aplicarea dispoziţiilor art. 1371 C. civ. a fost dedusă judecăţii în apel sub aspectul temeiniciei sentinţei, apelanţii-reclamanţi susţinând că, în situaţia dedusă judecăţii, nu se justifică reducerea cuantumului daunelor morale, iar nu faptul că prevederea legală enunţată este reglementată în materia răspunderii civile delictuale.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că fundamentul cererii ce chemare în judecată a fost reprezentat de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data producerii evenimentului cauzator de prejudiciu, care la art. 50 dispune în sensul că: "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului (...)."

De asemenea, potrivit art. 51 alin. (1) din acelaşi act normativ, "despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul."

Prin urmare, în speţă, fundamentul răspunderii asigurătorului este repararea unui prejudiciu produs printr-o faptă ilicită provocată de un vehicul asigurat, vehicul care a fost condus de o altă persoană decât proprietarul, astfel că prevederile art. 1371 C. civ. nu sunt excluse, prin ipoteză, de la aplicare.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că decizia atacată este nelegală sub aspectul evaluării prejudiciului moral, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, respingând criticile privitoare la cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, a arătat că operaţiunea de cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material, ci se face în funcţie de durata atingerii aduse vieţii persoanei sau a restrângerii drepturilor acesteia, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui supus restrângerii. Cuantificarea prejudiciului moral este rezultatul aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe, însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Analizând aceste aspecte teoretice în raport de susţinerile apelanţilor şi de materialul probator administrat în cauză, curtea de apel a reţinut că la data intervenirii evenimentului, victima se afla departe de familia sa, într-o altă localitate, consumând băuturi alcoolice, la un moment al zilei (orele 20.00) în care acesta ar fi trebuit să se alăture familiei sale. Această împrejurare coroborată cu lipsa altor elemente probatorii referitoare la viaţa de familie a victimei, nu pot contura imaginea unei vieţi de familie afective satisfăcătoare al cărei sfârşit să releve suferinţe adânci şi o traumă exacerbată. De altfel, apelanţii nu au indicat criterii concrete în raport cu fiul defunctului, mai precis în ce manieră s-a produs schimbarea vieţii sale sa după accidentul tatălui său şi de ce anume valori afective a fost lipsit după acest eveniment.

Înalta Curte reţine că, deşi este real că, în lipsa unor criterii predeterminate, stabilirea în concret a cuantumului daunelor morale este o operaţiune lăsată la aprecierea instanţelor de fond, în speţă, în examinarea criticilor formulate de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la viaţa familială.

Astfel, în ceea ce priveşte raporturile dintre părinţi şi copii, Curtea Europeană a decis în mod constant că noţiunea de "familie" avută în vedere de art. 8 din Convenţie are drept consecinţă faptul că un copil care s-a născut într-o asemenea uniune juridică este inserat de plin drept în cadrul ei, respectiv că, din chiar momentul naşterii, între copil şi părinţii săi există o legătură constitutivă de viaţă de familie, iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe excepţionale.

Or, având în vedere că jurisdicţia europeană a statuat cu valoare de principiu în sensul că legăturile personale dintre părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, în plan procesual, sub aspect probator, această legătură naşte o prezumţie de existenţă a vieţii de familie.

Prin urmare, prin respingerea criticilor din apel privitoare la situaţia reclamantului B., în considerarea faptului că "apelanţii nu au indicat criterii concrete în raport cu fiul defunctului, mai precis în ce manieră s-a produs schimbarea vieţii sale sa după accidentul tatălui său şi de ce anume valori afective a fost lipsit după acest eveniment", curtea de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la viaţa familială, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând în continuare criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei, până la achitarea integrală a debitului, Înalta Curte reţine că recursul urmăreşte să supună controlului de legalitate decizia pronunţată în apel.

Or, instanţa de apel nu a fost învestită cu vreo cerere în sensul pretins de recurenţi, cu atât mai mult cu cât prin Sentinţa civilă nr. 162/30 ianuarie 2018, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, admiţând în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., a dispus obligarea pârâtei C. SA Bucureşti la plata sumei de 30.000 RON către reclamanta A. şi a sumei de 20.000 RON către reclamantul B. cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata integrală a debitului.

Pe cale de consecinţă, curtea de apel nu avea a se pronunţa cu referire la capătul de cerere menţionat de recurenţii-reclamanţi, critica fiind nefondată.

Cu referire la criticile vizând daunele materiale de 40.200 RON, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat ca fiind legală soluţia de respingere a acestui capăt de cerere, la judecata în fond, în considerarea dispoziţiilor art. 49 pct. (2) lit. c) din Ordinul nr. 14/2011, care dispun în sensul că la stabilirea despăgubirilor se au în vedere, în caz de deces, veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, expres prevăzute la pct. 1 al aceluiaşi text legal, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului.

În recurs, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici prin care să pună în discuţie legalitatea deciziei supuse controlului judiciar, respectiv nu au arătat în care ipoteză a prevederii legale sus-menţionate se încadrează daunele materiale solicitate ori care sunt considerentele pentru care art. 49 pct. (2) lit. c) din Ordinul nr. 14/2011 nu ar fi incident în cauză.

Examinând în continuare criticile prin care s-a susţinut că în mod greşit curtea de apel a validat raţionamentul primei instanţe, în ceea ce priveşte exonerarea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 454 C. proc. civ., conform căruia pârâtul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, dacă a recunoscut pretenţiile reclamantului, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, critici care, în drept, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt fondate.

Astfel, tribunalul a apreciat că, întrucât prin întâmpinarea formulată, pârâta a arătat că este de acord cu plata sumei de 27.000 RON pentru soţie şi a sumei de 18.000 RON pentru copilul major, urmează a fi obligată la plata sumei de 150 RON reprezentând taxă de timbru aferentă sumelor acordate peste nivelul propus prin întâmpinare.

Curtea de apel, la rândul său, a apreciat corect acest raţionament, în considerarea faptului că obiectul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri, iar pârâta a recunoscut obligaţia sa de plată, în discuţie fiind cuantumul despăgubirilor.

Înalta Curte reţine că noul C. proc. civ. a preluat la art. 454 regula care se regăsea şi în vechea reglementare (art. 275), conform căreia pârâtul care a recunoscut pretenţiile reclamantului, până la un moment procesual determinat, sub rezerva de a nu fi fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În jurisprudenţa vechiul C. proc. civ., s-a reţinut că pentru a fi incidentă această situaţie de excepţie, este necesar ca recunoaşterea pârâtului să fie expresă şi integrală.

Or, cum în noua reglementare s-a păstrat aceeaşi regulă ca şi cea înscrisă în art. 275 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reţine că o recunoaştere parţială a pretenţiilor deduse judecăţii nu poate atrage aplicarea dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., instanţa fiind ţinută în speţă, în raport de soluţia de admitere în parte a pretenţiilor reclamanţilor, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerente expuse, reţinând caracterul fondat al criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 167/C din 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 167/C din 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2020.

GGC - GV